La mormântul mamei

An de an după moartea mamei, s-au strâns fraţii la mormântul ei.

A venit fiecare care şi cum a putut.

Unii au venit an de an, alţii, din când în când. Câţiva nu au putut veni deloc în toţi aceşti şapte ani.

Au trecut şapte ani de la moartea mamei!!!

Fraţii au discutat despre Pomenirea de şapte ani a mamei. Au tot plănuit ce şi cum…

Iată clipa mult aşteptată!

Au venit pe rând. Doi dintre fraţi nu au putut ajunge.

Întâlnirea a fost emoţionantă.

Puteai vedea un bărbat cât muntele lăcrimând…

Un copil uimit de lumina lumânării

Mama i-a adunat pe toţi langă crucea ei…

Te purtăm în noi mamă! au zis fraţii.

Din memoria îndepărtatei copilării: coarnele

  • Hai, Doruţule, să mergem la pădure să aducem câteva vreascuri! zise maica într-o dimineaţă …
  • Vin, măicuţă, vin!

Luară o traistă. O umplură cu frânghii pentru legat vreascurile şi porniră.

Până la pădure, era ceva de mers. Mama mergea iute, iar Doruţu se străduia să depene picioruţele repede, repede… Urcară dealul Căsăndricăi şi ajunseră deasupra satului….

Popuşoiul era trecut de copt… Începea să se usuce.

  • Anu ista o dat Dumnezău recoltă bună! Popuşoiu o crescut bine. Ştiuleţii sunt lungi şi cu boabe mari. O să avem mămăligă!!! zise măicuţa ca pentru sine.
  • Da, măicuţă, o să avem mămăliguţă bună! prinse repede Doruţu gândul măicuţii…

Lăsară în dreapta devale lanul de popuşoi şi pătrunseră în pădure, în pădurea satului… Era răcoare şi bine. Pe ici pe colo, ceva urme de verdeaţă şi prin ea multe crengi uscate căzute din copaci. Aceste crengi se uscau cu timpul şi deveneau pământ afânat, dar puteau fi folosite şi pentru foc. Sătenii aveau voie să le adune, să le ia acasă şi să le ardă în focul sobei (gignei) şi să gătească mâncarea toată vara.

Măicuţa mergea des în pădure după vreascuri…

De când prinse la picioare, Doruţu a însoţit-o adesea… Îi plăcea mai mult în satul bunicii. Pădurea era mult mai aproape. Bunica aprindea focul cu ce avea, punea de mămăligă şi fugea în pădure. Aduna o sarcină de vreascuri şi se întorcea. Apa dădea în clocot. Presăra făină de popuşoi şi mesteca mămăliguţa. Scotea o bucată de telemea, mai făcea un scrob şi se aşezau la masă…

Era dimineaţă… Mama nu avuse lemne pentru a fierbe mămăliguţa…. Lui Doruţu îi era foame…

  • Uite, Doruţule, s-au copt coarnele!

  • Coarne? întrebă Doruţu şi făcu ochii cât cepele…
  • Da, coarne! Uite, astea sunt coarne. Sunt nişte fructe sălbatice foarte bune pentru întărirea trupului… Ia şi gustă!

Doruţu se apropie cu puţină neîncredere de pom. Îi aplecă o creangă şi desprinse bobiţa lunguiaţă. O şterse puţin de bluză şi o băgă în gură.

  • Mmm! Ce bună e! şi începu a cărăbăni în gură bobiţă după bobiţă…
  • Ei, mai încet…! zise măicuţa zâmbind. Ai să te constupi…
  • De ce?
  • Aşa strâng la burtă fructele astea… O să le culegem şi o să facem un compot şi-o să-l mâncăm cu mămăliguţă…
  • Ua!
  • Hai să facem câte-o sarcină de vreascuri şi apoi o să culegem coarne.

Adunară crengile uscate ale copacilor. Făcură două sarcini şi le legară cu frânghiile. Cea a mamei era un munte, iar cea a lui Doruţu era mică.

  • Mai pune şi la mine câteva crengi. Acum sunt şi eu mare, zise Doruţu umflându-şi pieptul…
  • Lasă, Doruţule, să mai creşti! O să ai vreme să cari sarcini cu lemne… şi-l scăldă într-un zâmbet larg…

Doruţu plecă capul şi nu mai spuse nimic.

  • Acum, că sarcinile cu vreascuri îs gata, hai să culegem coarne!

Se puseră pe cules. În mai puţin de jumătate de ceas, dădură gata pomuleţul încărcat de rod. Se adunase ceva în traistă.

,,O să iasă un compot pe cinste! gândi mama.

Când vor ajunge acasă, o să aprindă focul în gignă, o să aşeze ceaunul cel mare pe plită, o să răstoarne în el coarnele, o să le spele şi apoi o să toarne apă peste ele până ce se va umple… , ca să ajungă la toţi…”.

Pe lângă Doruţu, mai evea şi alţi pui… Tot ai ei. Îi iubea nespus. Trebăluia neîntrerupt. Lucra la câmp la normă, mai mergea şi cu ziua pe la cei mai avuţi…, mai spăla la doamne covoarele şi aşa mai făcea rost de ale gurii. Puiuţii creşteau veseli şi sănătoşi. Habar n-aveau cu câtă trudă apărea pe masă hrana cea de toate zilele. Doar Doruţu începu a bănui câte ceva din tainele aiestea…

Le-a păstrat bine în cămăruţele cele mai adânci ale sufleţelului său… Le-a luat fără să-şi dea seama cu sine peste munţi…

Şi iată după 30 de ani, când a văzut pe o tarabă în piaţă coarne, aceste amintiri au ieşit la mal…

,,O să cumpăr coarne şi o să le prepar puiuţilor un SIROP DE COARNE LA RECE pe cinste. O să adaug miere, ca să mai atenuez din astringenţa lor…!”

Oițele măicuțelor

Nu mai urcase de ceva vreme la mănăstirea din munți… Nici nu și-a dat seama că trecuse o vară și o iarnă fără să stea măcar o zi la măicuțe în acel loc în care viața are alt ritm, altă culoare și alt miros…

  • Ei, ia uite cine a venit la noi!
  • ! Bine v-am găsit măicuțelor! Binecuvântați…!
  • Am crezut că ne-ați uitat…
  • Nu v-am uitat… Ne-am luat cu ale vieții de oraș…
  • Haideți să ședeți la masă cu noi…

Mâncară în liniște ascultând cuvântul de învățătură citit de maica trapezară de rând…

  • Ce mai e nou pe la sfințiile voastre?
  • Am primit oițe…
  • Ați primit oițe?
  • Da. Cineva a insistat să le primim. Nu sunt multe…
  • O, ce frumos!

Seara se lăsă ușor peste văgăunile munților. Urcă apoi spre creste și cuprinse tot cerul.

Măicuțele sunt în biserică la priveghere.

Pe culmi, se aprind becurile pe la colibe. Clinchetele tălăngilor se răresc până dispar desăvârșit. Doar glasul molcom al măicuțelor se aude răzbind prin ușa întredeschisă a bisericii.

Răcoarea nopții o împinse în biserică. Maicile, preoții și credincioșii cântă Prohodul Maicii Domnului.

Neamurile toate

Laudă-ngropării

Tale Fecioară, cântă.

Iar pe sus, pe sub bolta Pantocratorului, un liliac desenează rotocoale largi…

Dacă vine și se așază în părul meu? gândi ea…

Dar nu… liliacul își vede de tămâierea și rugăciunea lui obișnuită neieșind din perimetrul mormântului Maicii Domnului…

După prohod, dispare la fel de misterios precum a apărut…

Avea să afle mai târziu că liliacul acela îndeplinește acest ritual an de an…

  •  

Se trezi în zori. După brazi, se vede o lumină puternică…

Un bec? se întrebă ea.

Nu. Era luna mare și roșiatică precum soarele care iese din mare…

Doamne, o așa minunăție n-am mai văzut!

Urcă pe cărăruie ca s-o vadă mai bine. De acolo, de sus, o vedea în toată splendoarea ei. Era mare, clară și roșie!

Colibele stau încremenite pe culmi.

Pe culmea din faţă, o măicuță mână văcuțele la grajd pentru a le goli ugerele doldora de lapte.

Păstorul coboară pe alee cu găleata plină cu laptele oițelor.

Își continuă urcușul. Ajunse în fața bisericii.

E duminică. Slujba începe mai târziu.

Se tupilă după clopotniță și se grămădi sub pătura luată din cameră. Păstorul se întoarse. Trecu pe lângă ea fără s-o vadă.

Se auzi un fluierat…

  • Hai oaie, hai!

Se ridică. Lepădă de pe umeri pătura și se repezi spre gard. Urcă deluțul de lângă altarul de vară și privi în jos spre locul de unde se auzeau fluierăturile și îndemnurile.

Păstorul scoate oile din țarc și le mână la pășune. Oile ies una după alta formând un șir lung.

Cele din față se opresc şi stau pe loc și așteaptă și pe cele din urmă. Se uită la ea și ea la ele…

„Cât sunt de frumoase!…”, gândi ea.

„Ce privire blândă au!”.

  • Hai, oaie, hai! Șșîî… Fșșș… Fluieră încetișor păstorul…
  • Ui mă la ea! Mioară hăi!… Mișcă! Mișcă!

Continuă să le privească cum stăteau așa aliniate și priveau la ea. Cel puțin ea așa credea că ele se uită la ea, deși distanța era destul de măricică…

  • Hai oaie, hai! Mișcă! Mișcă! repeta întruna păstorul

Toate oile au ieșit și au format două șiruri. Au pornit încetișor. Apoi s-au unit într-o grămăjoară în fața păstorului.

„Iată turma oițelor măicuțelor!”.

O turmă mică… ca și obștea de măicuțe din această mănăstire…

Păstorul trece în fruntea turmei și pornește pe coastă spre stânga devale de chiliile maicilor ca să apuce apoi încetișor la deal deasupra mănăstirii… În acompaniamentul fluierărilor molcome a păstorului, a clinchetelor clopoțeilor de la gât și a câte unui lătrat încetișor de câine, turma începe a paște…

Ea reveni la loc pe bancă.

În brazii din stânga ei, se aud cântând păsărele.

Au pornit Liturghia Naturii, gândi ea.

De după brazii din stânga altarului de vară, se ivesc câteva fire din ciuful soarelui…

După o vreme, își scoate capul cu totul. Apoi, se ivi cu întreg trupul. Faldurile veșmintelor lui se resfiră pe iarba moale și umedă de pe dealul din depărtare ce se vede de după biserică, coborând încetișor în curtea bisericii și alungând vântulețul jucăuș al dimineții.

Pe cărare, încep să apară, una câte una, măicuțele urcând spre biserică…, chemate fiind de glasul tainic a Păstorului…

Scriitorii, oameni ciudaţi?

Unde este mai bine decât în biserică în braţele lui tati, măi omuleţule, măi?

E dimineaţă. Mami şi omuleţ merg spre biserică.

  • Mami eu mă plictisesc la slujbă…
  • Da. Te plictiseşti…
  • !
  • Dar ia spune-mi, măi omuleţul meu, măi, unde e mai bine decât în biserică în braţele lui tati?
  • !

Aşa e, mami meu…!

Acum, când sunt cu degeţelul rupt şi mă doare, mă rog să mă ţină în braţe şi pe mine… Tati meu

Scriitorii, oameni ciudaţi?

Există pe lângă noi tot felul de oameni…

Unii ne plac, alţii ne par ciudaţi…

În categoria oamenilor ciudaţi, pot intra oamenii pe care nu-i înţelegem, oameni care nu ne seamănă în stil şi fel de a supravieţui, oameni care ne incomodează sau ne calcă pe nervi de-a dreptul…

Mai există pe lumea asta oameni foarte practici, precişi, ordonaţi, cu capul pe umeri, oameni care ştiu ce au de făcut, oameni care deţin controlul asupra a ceea ce au de lucrat…

La polul opus acestor oameni, stau mototolii, visătorii, cei care parcă merg de-andoaselea, oameni neatenţi, care calcă-n gropi sau în şahturi … în plină zi… Oameni cu capu-n nori…

Şi mai există un soi de oameni… Aceştia sunt Scriitori şi poeţii… Ce să zici despre ei?

Neliniştilile lor cine le poate înţelege?

Frământările, chinurile , cugetările?

Scriu şi şterg, şterg şi scriu…

Şi se îndoiesc de cele ce scriu…

E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, aud certându-i Eminescu…

Şi totuşi nu se pot linişti.

Le-a intrat în măduvă virusul de scriitor şi nu pot scăpa de el nici cu slujbe…

Dragii mei, aveţi milă de fiecare semen din preajma voastră! Şi mai ales de poeţi şi de scriitori. Aceştia nu sunt ciudaţi. Nu sunt deplasaţi… Sunt şi ei nişte bieţi scormonitori printre mormanele de cuvinte…

Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului pe muntele Ceahlău

În decurgerea anului cu ritmul şi zgomotul său, dar şi cu monotonia activităţilor repetitive, se deschid dintr-o dată porţi de lumină, sărbătorile!

Schimbarea la Faţă este una dintre aceste năvăliri de Lumină în întunecimea minusculelor noastre îndeletniciri…

Imagini pentru schimbarea la fata

Te opreşti, te aşezi întru sine, priveşti şi vezi şi te minunezi.

Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc…

Sărbătoare e sărbătoare oriunde te-ai afla, dar când urci muntele, o percepi altfel…

Un traseu pe Ceahlău…

Urci muntele cu greu… În tot acest timp de urcare inima se deschide şi soarbe cu sete aerul curat şi înmiresmat şi ochi se lărgesc ca să cuprindă măreţia multicoloră a florilor semănate pe covorul verde al ierbii.

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, floare, iarbă, natură şi în aer liber

La vederea tuturor acestor minunăţii, te cuprind aşa nişte trăiri, încât îţi vine să strigi lumii întregi… :

PRIVIŢI!!! şi VEDEŢI!!!

Este posibil ca imaginea să conţină: munte, cer, în aer liber şi natură
Este posibil ca imaginea să conţină: nor, cer, munte, copac, plantă, în aer liber şi natură
Este posibil ca imaginea să conţină: nor, cer, munte, în aer liber şi natură
Este posibil ca imaginea să conţină: cer, munte, nor, în aer liber şi natură

Te mângâi şi doar cu câteva like-uri

Cele 550 de trepte spre vârful Toaca de aşteaptă…

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, cer, munte, în aer liber şi natură

După 4 ore de urcat, te sforţezi şi mai urci un pic …

De aici de la 19O0 metri înălţime, se vede o altă lume, o altă privelişte…

În mijlocul acestui Rai, nu putea lipsi o Casă a Domnului. Te apropii cu sfială şi recunoştinţă şi mulţumeşti că ai reuşit să ajungi pe acele meleaguri…

La Sfânta Liturghie, care se săvârşeşte zilnic, ai fost pomenit fără să ştii, căci preotul, minunatul părinte Ciprian, pomeneşte şi se roagă pentru toţi cei care urcă muntele…

Dacă rămâi o noapte pe munte, ai parte de un superb răsărit …

Este posibil ca imaginea să conţină: cer, ocean, nor, în aer liber şi natură

Dacă ai urcat pe la Fântânele, coboară pe la Duruitoarea…

A rămas aceeaşi statornică curgere de ape cristaline şi reci…

Este posibil ca imaginea să conţină: în aer liber, natură şi apă

Ajungi de unde ai plecat, la Durău…

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, zâmbind, stând în picioare, pantofi, copac şi în aer liber
Este posibil ca imaginea să conţină: oameni în picioare, cer, copac, nor, plantă şi în aer liber
Este posibil ca imaginea să conţină: în aer liber

Şi mulţumeşti lui Doamne pentru aceste daruri…

Pleci către casă alt om… Mai bun, mai luminat, mai aerisit…

BUCURIA RĂSĂRITULUI

Bucuria Răsăritului

Întotdeuna va fi un nou răsărit de soare.

Va împrăștia norii și va aduce bucuria.

Va umple inima de sprenață și căldură.

Marea va continua să depene, unul după altul, valurile…

Înainte de răsărit, stai chircit pe mal și aștepți…

Soarele se lasă așteptat, chemat, întâmpinat…

Își trimite mai întâi o bucățică de unghiuță de la degetul cel mic, apoi vârful degetului,

Peste o altă bucată de vreme, își scoate un milimetru din pletele-i roșiatic-aurii…

și, dintr-o dată, pe neașteptate, se ridică din somn ca un viteaz amețit de vin…

se scutură și se întinde pe cer în toată splendoarea

și noi ne minunăm…

El râde la noi și noi la el…

și ziua începe bine

Slavă, Ție, Doamne pentru toate și pentru această zi minunată!

Satul meu e-n sărbătoare!

Ziua de 21 mai, ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este ziua satului Boţeşti din judeţul Vaslui,

satul binecuvântat în care am văzut lumina pentru cea dintâia oară…

M-am născut în sat şi am vieţuit acolo paisprezece ani. Au fost cei mai bogaţi ani ai mei care au rămas veşnici în amintirea mea.

Universul satului era mare…

Iar de hram, de ziua Sfinţilor Împăraţi el se lărgea şi mai mult prin oaspeţii din satele învecinate care popseau în biserica noastră

şi a celor care veneau ăn casa noastră veşnic deschisă către drumul principal.

Ziua aceasta a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena era cu totul şi cu totul specială. era hramul bisericii şi ziua satului.

Fiecare gospodină gătea mâncăruri alese şi îndestulătoare pentru cei ai casei şi pentru oaspeţii care treceau prin sat întâmplători sau invitaţi anume la acest eveniment.

Veneau oameni din Micleşti, din Chirceţti, din Gugeşti, şi chiar din Codăieşti, Bălţaţi şi Tătărani… Şedeau la slujba de hram şi apoi la masă la cei care-i invita.

La noi acasă în această zi întotdeuna erau oaspeţi. Cine erau acei oaspeţi nu-mi mai amintesc, dar mi-l amintesc negreşit pe Unchiul George din Micleşti, finul bunicii dinspre mamă… În dorul naşei lui, venea la naşa ai tânără, adică la mama.

Mama îl ospăta şi-l omenea cu un pahar cu vin.

Îmi mai amintesc şi de tanti Viroana,

sora bunicii Ştefana, care venea pe jos prin păduri şi peste dealuri de la o depărtare de zeci de kilometri…

Ce mare bucurie trăiam atunci…!!!

Viaţa m-a purtat prin lume pe diferite cărări. Am revenit mereu în sat cu dor şi drag. Erau reveniri scurte de o zi-două…

Mă aşteptau părinţii şi fraţii mai mici…

Apoi, m-au aşteptat doar părinţii

Şi mai apoi, mă aştepta doar buna mea măicuţă.

Cum auzea că am oprit maşina, ieşea în prag şi deschidea braţele să mă cuprindă şi să mă conducă în casă direct la masa încărcată cu bunătăţi.

Ce mare bucurie să mâncăm împreună şi s-o ascult povestindu-mi o mie şi una de poveşti minunate din sat…

Timpul a trecut peste sat şi peste noi…

În 2012, veneam acasă şi mama avea să mă întâmpine pentru cea din urmă oară.

Când s-a îmbolnăvit, fraţii au adus-o la Sibiu şi n-a mai plecat în sat. S-a mutat de tot la noi… în cimitir.

În acest an, 2019, am revenit în sat în a treia zi de Paşte…

Nu mă aştepta nimeni… Nu ştia nimeni că vin..

Doar zambilele mi-au zâmbit…

Satul se adunase în biserica din Porşăni şi apoi în cimitir…

Hristos a înviat şi niciun mort nu mai este în groapă!

Sibiul şi Boţeştiul sunt acum aproape.

Ardealul şi Moldova se îmbrăţişează…

Nicio lacrimă de durere, nicio umbră. Totul e lumină şi bucurie.

Locuri şi oameni tranformaţi de har şi de vreme…

Amintiri.

La mormântul naşului a venit şi un reprezentant al familiei Brînză. Preotul îi cheamă pe membrii familiei care sunt deja Sus.

Eu îi chem pe cei care încă mai sunt aici JOS

Haideţi fraţilor să mergem acasă. În sat e sărbătoare azi!

Din minunăţiile descoperite în călătoria din Moldova. Partea I: Minunatul copac Pawlonia

Salutare!

Cu darul lui Doamne Doamne, am beneficiat de o mult dorită vacanţă.

Am plecat din Sibiu a doua zi de Paşte, 29 aprilie şi am revenit joi, 9 mai 2019.

În cele ce urmează, vă voi împărtăşi, pe rând, câte ceva din bucuriile primite în această minunată călătorie pe tărâmurile copilăriei.

În acest articol, voi vorbi despre arborele ornamental Pawlonia

pe care l-am descoperit la verişoara tatălui meu, doamna profesoară Silvia Hodaş şi soţul dânsei, distinsul umorist Ioan Hodaş din Codăieşti judeţul Vaslui (minunatul dom profesor Jănel), în casa şi în grădina cărora am petrecut clipe vrednice de păstrare în amintire.

În timp ce înregistram cărţile de la secţiunea GEORGAFIE, am găsit şi cartea Să cunoaştem arborii…

De multe ori, trecem pe lângă lucruri minunate şi nu le băgăm în seamă.

Am admirat iubirea de frumos a familiei Hodaş. Au plantat sămânţa de Pawlonia, au îngrijit-o an de an şi iată acum bucuria cultivată în răbdare

Arborele Pawlonia le-a răsplătit cu aceste minunate flori

Vă mulţumesc doamna Silvia pentru această bucurie!

În această fotografie sunt cu mama doamnei profesoare Silvia Hodaş, sora bunicului dinspre tată.

Tanti Mariţa are 92 de ani şi este plină de viaţă şi de bucurie.

Să ne trăieşti mătuşa întru Mulţi ani cu sănătate!

E o bucurie să o văd şi să o aud de fiecare dată când rânduie Doamne Doamne!