„Avem a fi ceea ce suntem!” (Heidegger) şi a dărui ceea ce nu avem

Cine sunt eu?

Sunt femeie creştin-ortodoxă, botezată de mic copil în dreapta credinţă. Botezul a pus începutul mântuirii întru mine. Dar Botezul nu-i destul, precum nici că sunt fiica lui mama nu ajută, dacă nu-i urmez virtutea. Şi la fel, nu te poţi numi ostaş dacă nu dai dovadă de vitejie, disciplină şi putere de a îndura. Simpla uniformă nu-i deajuns!

Noi românii suntem creştini majoritari. La Sfântul Botez am primit o imensă moştenire, dar mulţi dintre noi nu avem habar de ea. Trăim ca nişte săraci, de azi pe mâine, fără să ştim că avem un cont bogat, care zace ascuns, iar noi abia ne ducem zilele.

Când am conştientizat asta, mi-a venit să strig de durere. Şi aşa m-am apucat să scriu, ca să dau mărturie despre bogăţia care zace în noi, în creştinii botezaţi.

Chemată să dau altora ceea ce n-am

Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc. Lectura e hrana mea zilnică.
Îmi amintesc că eram în liceu şi într-o zi, citind cartea Părintelui Steinhardt, Primejdia mărturisirii, am găsit un pasaj care m-a pus pe gânduri.

Venisem la acea şcoală cu gândul să-mi urmez visul din copilărie, acela de a fi profesor şi când am văzut pe majoritatea colegelor care erau „atât de deştepte”, atât de rafinate .. am început să mă complexez şi să mă descurajez. Mă tot gândeam cum, eu o fată săracă şi simplă de la ţară, o să ajung profesor? Eu care abia îmi duc zilele şi n-am nimic, nici de unele, nici mâncare, nici casă, nici încredere în mine că pot face ceva în viaţă, ci doar dorirea să „mă fac profesor”.

Dar ce-o să spun eu altora? N-am nimic.. nu ştiu nimic… şi iată dintr-o dată aud printre rândurile cărţii ce o ţineam în mâini chemarea: „dă ce n-ai!”.
„Ce are a face! Nu ai credinţă, însă, dând-o altora, o vei avea. Căutând-o pentru altul, o vei dobândi. Pe fratele acesta, pe aproapele tău trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău. Dăruind altuia ceea ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, speranţă – le vei dobândi pentru tine. Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu ceea ce ai dat altuia!” (un text al poetului fr. Henri Michaux, citat de Pr Steihhardt, Primejdia mărturisirii, p. 88) la care Părintele continuă:

„Iată paradoxul creştin: să dai ce nu ai. Asta ne cere Hristos! Dând ceea ce n-ai dobândeşti tu ceea ce ai dat din golul fiinţei tale, precum Hristos a dat moartea Sa de om muritor – a luat ce nu a avut – omenirea…

Să lepădăm orice frică, nesiguranţă, deznădejde: suntem chemaţi să dăm altora ce nu avem, credinţa şi lumina şi dăruind, vom dobândi! (p. 89).

Da! Da! Nu am nimic al meu. Totul e dar!

Dacă nu-mi păsa de sănătatea mea, acum pentru copiii mei, născuţi şi nenăscuţi, mă preocup să-mi întăresc trupul, ca să fac faţă misiunii.

Am fost o ignorantă. N-am văzut niciun semn rutier până în ziua în care m-am înscris la şcoala de şoferi, nu mi-a păsat ce bag în gură până când n-a murit în trupul meu o viaţă…

Şi culmea, preocupându-mă să dau altora ce nu am avut, primesc zilnic multe şi bogate daruri!
Scriind cartile Îndrăznesc să trăiesc sănătos şi Slujirea din bucătărie, şi dăruindu-le celor din jur, mie însămi mi s-au făcut daruri!

Părintele Steihardt mai spunea: „Cred că oricare om a cunoscut în viaţă momente de slăbiciune, de cedare, de abjecţie, dar nu după asemenea momente trebuie să fim judecaţi, ci după mementele în care am fost în stare să ne ridicăm la nivelul chemării”.
Să nu fim acri, posomorâţi. „Mă rog, a fi om nu-i uşor..”(p. 126)
Eu nu sunt cu nimic diferită faţă de tine cititorule.

Şi să-ţi mai spun ceva: Sufletul omenesc este acelaşi în fiecare dintre noi, cu doririle lui, cu zbaterile lui, cu nevoile lui. Lumea e una şi oamenii sunt pretutindeni la fel, cu virtuţile, neputinţele şi scăderile lor. Dar important e să nu ne lăsăm copleşiţi.

Părintele Steihardt ne îndeamnă să ne străduim să fim continuu bine dispuşi. Chiar dacă nu suntem bine dispuşi într-o zi, să ne facem bine dispuşi. Dar nu în culmea voioşiei. E şi aici un pericol. Dar nici pioşi din cale-afară. Obosim pe cei din jur şi miroase a teatru. Trebuie să fim foarte naturali. Să ai un momenmt de supărare, e normal. Şi creştinul e om. Dar să nu treacă ziua aşa bosumflat. Un creştin adevărat e liniştit şi fericit. Domnul ne cere să fim bucuroşi, precum Sf. Serafim, care întâmpina pe toţi cu salutul „Hristos a înviat, bucuria mea!”.

Avem acelaşi suflet omenesc şi totuşi suntem atât de diferiţi, suntem unici şi vedem lumea cu alţi ochi. Să îndrăzneşti să-l întrebi pe cel de lângă tine cu sfiasla poetului: „prietene, cum e albastrul tău?

În cărţile ce le-am scris îţi vorbesc despre cum e albastrul meu. Citeşte-le şi recomandă-le celor apropiaţi.

Lectura unei cărţi îţi dă posibilitatea să simţi bătăile altei inimi şi-ţi mijloceşte pătrunderea unei alte gândiri decât a ta.

Femeia a fost creată să ajute bărbatul

E nevoie să descoperim bucuria slujirii aproapelui, fie că eşti la catedră, fie că eşti la cabinet, sau în spital, sau în bucătărie.
Viaţa este prea scurtă, la cât avem de lucru pentru oameni, pentru semeni!

Când slujim, să nu aşteptăm altă plată decât conştiinţa că facem ceea ce suntem datori, şi că suntem slujitoare netrebnice, că împlinim voia Creatorului nostru cu bucurie. Pentru asta am fost create, ca să slujim!

Dar să ştii că nu numai căsătorită te poţi împlini. Sunt atâtea exemple de sfinte femei care au slujit în diferite roluri cu bucurie. Întreabă-L pe Domnul despre misiunea ta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: