Arhive zilnice: 17 aprilie 2015

Cum poate fi mulţumirea o formă de pocăinţă

Dragilor

demult am citit o povestioară despre pocăinţă care mi-a rămas în minte pentru că „stilul” prezentat în ea mi se potrivea felului meu de a fi. Zilele trecute, citind povestea de seară copilaşilor, am dat din nou peste această povestire şi am dorit să v-o pun la inimă.

Mai demult eu aveam aşa o gândire că numai dacă te căieşti cu lacrimi multe şi amare, domnul îţi iartă păcatele cele mari. Şi mă străduiam şi eu să vărs lacrimi, dar nu reuşeam de fiecare dată, în schimb de greşit? Greşeam mereu.

Şi am mai citit undeva că e nevoie să facem pocăinţă mere, pentru că mereu greşit, dar cum să tot plâng, dacă nu pot? Şi apoi mai aveam o problemă, după ce plângeam „de mama focului”, mă dureau ochii şi în ziua aceea nu-i mai puteam folosi la citit.

Dar această povestioară mi-a adus o altă perspectivă asupra pocăinţei şi de atunci, cu mila Domnului, mă străduiesc să fac pocăinţă, adică să-mi schimb mintea, să mă rup din mrejele nemulţumirii şi a altor rele şi să petrec întru mulţumire şi recunoştintă că doamne al meu, chiar dacă faptele mele zilnice nu sunt pe măsura chemării mele de creştin, să-i mulţumesc Domnului seara că nu m-a trăsnit şi dimineaţa că m-am trezit vie şi nu moartă…

Această povestioară mai este interesantă şi pentru faptul că prezintă pocăinţa ca fiind o lucrare care poate fi făcută într-un mod cât se poate de natural, potrivit fiecărui temperament. Aceasta cred că vrea să spună încheierea ei.

Am observat că starea de mulţumire şi bucurie îmi aduce mult mai multe foloase: un tonus bun, o minte luminată şi încredere multă în Dumnezeu Care ne primeşte în braţele sale în clipa când ne rupem de păcat.

Povestioara se află scrisă în cartea numită Pateric, unde sunt cuprinse tot felul de povestioare din vieţile călugărilor şi pustnicilor dar şi în cartea Proloagele pe luna aprilie din ziua a 15-a.

Iată povestioara:

Doi frați dintr-o mânăstire, fiind foarte tulburați și biruiți de războiul și de pofta desfrânării și, neputând ei să mai sufere acel foc și război în trupul lor, s-au sfătuit amândoi și, ieșind din mânăstire, s-au dus la țară, într-un sat și s-au însurat și trăiau cu femeile lor, aproape unul de altul. Iar după câtăva vreme, a început să le vină urâciune amândurora și simțire și cunoștință și căință și umilință, în inimile lor. Și, așa, au început, iarăși, amândoi a se sfătui, zicând:

„Frate, ce am câștigat? Și ce folos am dobândit noi că ne-am supus spurcatei pofte și patimii trupești și am lepădat sfântul chip îngeresc și am venit întru această viață? Deci, frate, să lăsăm femeile și să mergem, iarăși, în pustie, să ne pocăim. Și Dumnezeu, văzând pocăința noastră Își va face milă de noi și ne va ierta, precum și pe alți mulți păcătoși, câți s-au pocăit, i-a iertat și i-a miluit.”

Acestea sfătuindu-se și învoindu-se amândoi, s-au tăinuit de femeile lorși, lăsându-le pe ele, au venit în pustie, la mănăstirea, din care ieșiseră. Și, căzând cu umilință la picioarele părintelui lor, l-au rugat pe dânsul, ca să-i primească pe ei, mărturisindu-și căderea și păcatul lor.

Iar părintele, văzând căința și umilința lor, făcându-i-se milă de dânșii, i-a primit pe ei și le-a dat lor canon de pocăință și iertare: a poruncit iconomului său să-i pună pe ei într-un loc deosebit un an întreg și să le dea mâncare și băutură, pâine și apă, la amândoi, întocmai.

Iar dacă s-a împlinit anul canonului lor, a poruncit părintele și i-a adus la el.
Și unul era galben la față și uscat, ca un mort, iar celălalt era vesel și luminat la față, ca și cum ar fi fost la o mare desfătare, de care mult se minunau, fiindcă pâine și apă li se dăduse amândurora, întocmai.

Și au întrebat pe acela galben și uscat la față, să spună cum trăia și ce făcea și ce gânduri îl luptau pe el. Iar el, le spunea lor, zicând: „Eu, fraților, alte gânduri nu aveam, fără numai mă gândeam la răutatea faptelor mele, pe care le-am făcut și la veşnicile chinuri și de frica acelora mi s-a lipit pielea de oasele mele.”

După aceea, au întrebat și pe celălalt, zicând: „Dar tu ce gândeai?”. Răspuns-a lor și acela, zicând: „Eu alta nu gândeam, fără numai mulțumeam și slăveam pe Dumnezeu, că m-a miluit și m-a scos din viața, care nu era pentru mine, și m-a izbăvit de robia lumească și de chinurile veșnice și, iarăși, m-a adus în viața și în cinul îngeresc.”.

Și au cunoscut părinții că amândoi, întocmai, au făcut pocăință către Dumnezeu, fiecare după sufletul său și așa s-au mântuit.