Arhive zilnice: 11 iunie 2015

Cum întrebuințăm pulpa de soia rămasă de la lapte şi zerul de la brânza de soia

Salutare, dragilor!

Când preparăm laptele și brânza de soia rezultă ale două subproduse: pulpa (numită și ocara) și zerul.

Dacă fierbem laptele cu tot cu pulpă, le avem gata de consumat pe amândouă, atât pulpa, cât și laptele. Eu, de multe ori, arunc pulpa, căci a ieșit aproape totul din ea. Uneori, adaug o parte din această pulpă la sarmale, ardei umpluți sau chiftele.

O rețetă faină este smântâna de soia din pulpă de soia cu orez fiert, ulei și usturoi.

Am adăugat o dată pulpă la brânza de vaci și o dată la brânza vegetală și am copt pască…

IMG_20170413_213741.jpg

Odată, am inventat o formulă rapidă prin care să valorific pulpa de soia rămasă de la laptele de soia:

Am adăugat peste pulpa de soia fiartă o linguriţă de sare, una de mix de condimente şi 10 linguri de pulbere de tapioca şi 3 pahare de apă şi le-am amestecat bine.

Am uns cu ulei de măsline o tavă și am răsturnat compoziţia în ea. Am nivelat-o bine cu mâna. Am aprins cuptorul şi l-am fixat la 180 grade cu ventilator și am copt compoziția timp de 45 de minute.

Cum am întrebuințat zerul de la brânza de soia:

Am spălat o plăsuţă de lobodă, pe care o primisem de la o prietenă, şi am aşezat-o într-o cratiţă şi am turnat zerul fierbinte, care îmi rămăsese de la brânzica de soia şi l-am lăsat la foc potrivit să dea câteva clocote.

Din zerul rezultat de la brânza de soia, mai prepar și supă instant cu chimen, adică adaug o lingură de chimen măcinat şi un vârf de linguriţă de sare în zer şi amestec bine. Acopăr cu capacul. După 10 minute, bem supica. Resturile de brânzică de soia dau aspect de găluşte sfărmate…

Mai adaug zerul la ciorbe. Excelent gust capătă ciorba de fasole verde sau de varză de Bruxelles:

IMG_20161212_151415.jpg

Doamne, mulţam!

Doamne, mântuieşte-ne, că pierim!

Dragilor,

astăzi, la bisericuţă s-a citit preafrumoasa povestire despre minunea potolirii furtunii de pe mare:
„În vremea aceea, intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Şi, iată, furtună mare

s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea.

Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.

Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor?

S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.

Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?”. (Matei 8, 23-27)

Părintele nostru ne-a spus că atunci când valurile vieţii ne împresoară şi ne tulburăm, să ne aducem aminte de cuvintele Domnului:

„Puţin credincioşilor pentru ce v-aţi îndoit?

Da, da…

Uneori, facem şi mai rău, nu ne îndoim, ci Îl dăm de-o parte pe Doamne şi spunem:
„Stai acolo! Mă ocup eu de problemă! Eu ştiu ce am de făcut!” şi sfârşim prin a ne afunda şi mai rău.

Însă, Domnul are atâta răbdare cu noi!

Astăzi, în timp ce asculatam Sfânta Liturghie, mă gândeam şi mă rugam:

„Doamne, cât sunt de păcătoasă, că tare mult mai greşesc cu gura…, nu-mi tace şi nu se satură de mâncare…. şi Tu, Doamne mă primeşti la Tine de fiecare dată când vin.

Cu fiori mă apropii de Sfântul Potir. Mă ştiu vinovată şi nevrednică, dar ştiu că Tu mă poţi învrednici. Numai la Tu îmi eşti nădejdea şi prefer să mă trăsneşti Tu, decât să mă biciuiască Satana cu deznădejdi şi frici….”.

Astăzi, cea mai grea ispită este ispita deznădejdii şi a fricii. Ne vedem nenorociţi şi căzuţi din demnitatea umană, terfeliţi şi solicitaţi peste măsură şi descurajarea vine ca un tăvălug să ne strivească.

Inchipuieţi ce cădere poţi să suferi când te laşi copleşit de provocările vieţii, disperat să-ţi agoniseşti pâinea, să-ţi plăteşti ratele, să-ţi cumperi de mâncare, să-ţi plăteşti taxele şi vine copilul tău, lumina ochilor tăi, la tine şi-ţi cere şi el partea lui de atenţie şi tu te apuci şi strigi la el? Doamneee, mântuieşte-ne că pierim!!!

Da, Domnul ne mântuieşte, dar cu o condiţie să ţinem cârma cu încredere în El, să facem sfânta cruce şi să spunem „Doamne, ajută” şi să vâslim înainte cu încredere că Domnul este în corabia vieţii noastre, chiar dacă nouă ni se pare că a aţipit un pic, că ne-a lăsat singuri. El e acolo, e chiar lângă noi, e chiar în noi şi când Îl chemăm, crezând că nu mai putem vâsli, se ridică şi porunceşte valurilor şi atunci se face o linişte mare şi ne întărim şi aşa putem să mergem mai departe.

Ce ar fi viaţa noastră fără provocări la creştere?

Ar fi monotonă.

Crezi că aş fi făcut ceva dacă nu m-ar fi aruncat Doamne, prin soţior, pein copii, prin semeni în apă? Aş fi stat toată ziua şi m-aş fi văitat cât de grea e viaţa şi cât de nenorocită sunt.

Copiii m-au forţat cumva să cresc. Niciodată n-aş fi avut interes să fac şcoala de şoferi şi nici maşină n-aş fi cumpărat dacă nu i-aş fi avut pe puii aceştia ai mei cu care a trebuit să mă descurc singură acasă…

Da, îmi este greu…! Comoditatea mea ar fi preferat să stau cu fundul pe scaun la catedră…

Mă bucur că sunt forţată să fac lucruri care de bună voie nu le-aş face…

Iubesc provocările!

Durerea mare e că gura asta s-a învăţat să tot zică… şi se să vaite adesea…, dar îmi pare rău că prima dată zic „Tulai” şi apoi zic „Doamne, ajută…”.

De un timp, am început să schimb placa şi să pun înainte pe Doamne, pe Doamne, ajută-mă,

Doamne, luminează-mă. Uite, Doamne, în ce situaţie sunt! Ce să fac?

Şi acţionez, după primul sau, uneori, după al doilea gând, ca să constat, uneori, că nu prea a fost inspirat gândul, dar a fost mai bine că am acţionat decât că am stat cu mâinile în sân să mă vait…

Şi uite-aşa, viaţa e palpitantă, e vie şi cu Doamne Doamne răzbim noi cumva la lumină.

Curaj!