Relaţia cu copiii mei – o provocare la schimbare, creştere şi perfecţionare continuă

Dragii mei dragi

Vă spuneam la începutul vacanţei că mi s-a lansat o nouă provocare: aceea de a petrece împreună cu copiii în bună înţelegere.

Cei care aţi citit cartea Mă bucur că sunt femeie

coperta

aţi băgat de seamă povestea mea vizavi de copilaşi…

Vara asta mi-am propus să suspend activităţile mele, să iau şi eu vacanţă şi să mă bucur cu copii mei…

Până acum, bilanţul nu arată satisfăcător, ţinând cont de perfecţionismul care încă mă mai bântuie din când în când. Dar am făcut multe progrese. Mă uimesc pe zi ce trece de evoluţia mea dimpreună cu cea a copilaşilor.

Relaţia cu copilaşii este foarte provocatoare. Copiii mei au scos şi scot mereu ce-i mai bun şi cei mai rău din adâncurile mele.

Deşi mi-am făcut lucrarea de diplomă pe tema: „Creşterea şi educarea copilului în primii 7 ani de viaţă”, m-am văzut reacţionând la provocările lor într-un chip deplorabil.

Simţeam că ceva trebuie să fac, dar nu ştiam precis ce.

Într-o zi, soţiorul mi-a întins o carte şi mi-a spus să mă uit puţin prin ea, mai ales acolo unde a pus el semne. M-am uitat prin ea şi mi-a plăcut…Aş fi vrut s-o citesc de fir-a-păr, dar era împrumutată şi trebuia returnată a doua zi. Am spus că o voi căuta s-o cumpăr.

Dar, ştiţi cum e…, durează…

Când am împlinit cei 38 de ani frumoşi şi minunaţi dăruiţi de Doamne, soţiorul meu preţios mi-a făcut un cadou. „Uau ce surpriză! O carte!” ???? V-aţi prins… cartea pe care doream să o cumpăr… Uşor de iubit, greu de disciplinat….

Am început s-o citesc…

Această carte nu se citeşte orişicum, ci te provoacă la acţiune….

Din primele pagini, mi-am dat seama că stilul educaţional pe care începusem să-l practic cu copiii mei era învechit………şi că era nevoie de schimbare … vorba ceea: „La vremuri noi, e nevoie de unelte noi…!”

Aşa am început o nouă lucrare…. E anevoiasă, căci presupune o rescriere de programe în însuşi forum-ul meu interior… şi va dura….

Am conştientizat că eu priveam greşit pe micuţi…
Aveam şi o moştenire grea…

Şi culmea, parcă moştenisem numai pe cele rele… Sau poate pe astea am ochi acum să le văd, din cauza perfecţionismului…!?

Îl moşteneam pe tata, care a trăit într-un mod pe care l-am contestat, dar am preluat aproape totul de la el. Mama însă, a fost plin de virtuţi, dar de la mama ea am luat doar „darul vorbirii”, nu în limbi, ci „darul” (în sensul folosit de Creangă: „darul suptului”) de a vorbi mult, mult de tot.

De la tata am moştenit indiferentismul şi setarea pe ce tre’ să fac eu, pe ce îmi place…În rest, nu mă interesa…

Propria comoditate conta…

Ei, dar am văzut că aşa nu-i bine.

Astfel, am ales să fac o schimbare radicală.

Şi cartea asta venea la timp…

E nevoie de o schimbare permanentă de comportament, numai schimbându-mi eu comportamentul, voi reuşi să schimb comportamentul propriilor mei copii.

E nevoie să trasform poziţia de jandarm, pe care nici nu ştiu cum am dobândit-o, într-una de învăţător şi îndrumător cu dragoste…

Dacă mai demult, pe vremea părinţilor mei, copiii ascultau necondiţionat din prima, acum vremurile s-au schimbat enorm: copiii nu mai ascultă, părinţii nu mai fac faţă…şi căminul a devenit un iad, în care ţipetele se lăfăie în voie…

Frica nu mai funcţionează… ! Copiii sunt mult mai inteligenţi…, te au la degetul mic…, imediat sună la Protecţia copilului…Noroc că în cazul meu, tat’su lucrează acolo ….

Lăsând gluma, realitatea e dură: copiiI au devenit dificili şi noi, mai ales mămicile, nu mai ştim cum să răspundem, mai ales că de cele mai multe ori suntem epuizate de atâtea responsabilităţi, pe când, ei sunt odihniţi şi bine hrăniţi şi ne doboară pur şi simplu…

Frica, ameninţările, pedepsele NU MAI FUNCŢIONEAZĂ… sau cel puţin nu pentru mult timp…
E nevoie să învăţăm să dobândim aptitudini noi şi cel mai urgent să dobândim aptitudini care promovează respectul.

E nevoie să trecem de la roluri, la relaţii.

Toţi suntem adesea uşor de iubit şi, mult mai adesea, greu de suferit, de suportat. Şi mai greu e să ne suportăm şi să ne iertăm pe noi…

Relaţia cu copiii este presărată de multe lucruri neplăcute…, provocatoare le spun eu. Personal, am căzut de multe ori în plasă şi am reacţionat… De data asta, vreau să acţionez altfel…

Am ales să privesc realţia, conflictele de interese cu copiii mei ca pe o oportunitate de a învăţa şi de a mă schimba.

Şi cu ajutorul lui Doamne, am început să exersez cele citite…

Le-am luat pe rând.

Am început cu prima putere

Puterea percepţiei: Nimeni nu mă poate enerva fără permisiunea mea.

Pe măsură ce voi întări lucrul cu această putere, vă voi împărtăşi din lupte şi biruinţă.
Vă doresc spor în lupta cea bună.

Cu respect, Doina

2 răspunsuri

  1. De la soţiorul meu am primit linkul către acest articol :).

    L-am citit cu mare atenţie, de parcă cineva a intrat în pielea mea şi scrie tot ce simt şi trăiesc. Pe cuvânt, mă simt eliberată şi înţeleg că nu mi-am pierdut minţile, că nu sunt singura mămică din lumea asta care nu se înţelege cu copiii ei! Că nu sunt singura care observă că pedepsele, ţipetele şi ameninţările nu funcţionează (iar frica oricum nu o folosesc). Şi totuşi din tabloul mamă disperată şi copii neascultători lipsea ceva critic, respectul! Dar copiii de unde să ştie să-ţi spună ţie mamă dragă de respect, când chiar tu mami trebuie să-i înveţi ce-i aia…

    Uf, n-am crezut că-i aşa de greu, iar treaba cu „Puterea percepţiei: Nimeni nu mă poate enerva fără permisiunea mea” abia aştept să o încerc. E ca şi cum mi s-a aprins cel mai mare bec din univers, bling… asta stă în puterea ta.

    Şi cel mai cumplit este că eu pun la suflet toate comentariile bunicilor care evident au trăit în lumea copiilor: „Stai jos! Da, să trăiţi”. Pe familia noastră, Doamne Doamne a binecuvântat-o cu trei băieţi de 8 şi respectiv 4 ani (gemenii), iar discuţiile de genul, „vai sunt 3 şi e tare greu”, sau „sunt toţi băieţi şi sunt greu de stăpânit pentru că se iau unul după altul” pe mine personal mă termină din două motive: unul pentru că îmi pun la îndoială capacitatea mea de a fi mamă şi doi că nu mă încurajează. E stupid, pentru că am ajuns să mă gândesc că ar fi trebuit să am fete! Îmi cunosc băieţii şi ştiu că la vârsta asta sunt curioşi şi plin de joacă, numai adulţii din jurul lor au uitat că şi ei au fost aşa 😦

    Aştept cu interes şi alte articole pe acceaşi temă şi povestiri despre lupte şi biruinţă.

    P.S. Despre ce carte era vorba?

    1. Mara mea, mare!
      Ii multumesc sotiorului tau ca ti-a facut cadoul acesta… Mare dar cu sotiori din acestia. De multe ori ma gandesc ce as fi facut eu fara ajutorul minunatului meu sotior!?
      in ce priveste relatia cu copii, invatam, vorba maicii Siluana> Ai copii, invata sa fii parinte!
      Faptul ca ai descoperit ca mai sunt si alte mamici -ne-bune- nu ajuta prea mult, decat la o consolare… ideea e ca e nevoie sa facem ceva… si cu cat ne ajutam mai mult intre noi mamicile, in loc sa facem alte pierderi de timp, castigam si nu castigam numai copii mai buni, mai cooperanti, ci castigam si cerul… sa ne ajute Doamnul sa face tot ce putem pentru ca atunci cand ne vom infatisa inaintea Domnului sa returnam darurile- copii nostri- sa putem spune cu prorocul: Iata eu si pruncii care mi i-a dat Dumnezeu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: