Două experienţe uluitoare cu copiii

Salutare, dragilor!

Astăzi, am trăit două experienţe uimitoare cu copiii, care m-au întors pe toate părţile.

Prima, a fost cu mijlocia mea, pofticioasa şi mâncăcioasa mea, care îmi seamănă atât de mult la acest capitol!!!

Nu-i chip să intrăm în magazin că îmi şi plasează o rugăminte, să-i iau câte ceva „împachetat”. Chestia asta mă termină pur şi simplu ….!!! dar încerc să rămân pe poziţie, amintindu-i că am intrat să cumpărăm cutare şi cutare, aşa cum am vorbit mai dinainte. Dar se pare că memoria îi face feste…. şi astfel, face ce face şi iar îmi plasează cererea… şi să nu te uiţi ce faţă de miloagă face, de-ţi rupe inima… şi eu ce teroristă cu sânge rece sunt şi rămân pe poziţie….!!!

De câteva ori, îmi tot cere un anume iaurt: un păhărel frumos colorat, care are un alt păhărel transparent deasupra cu fulgi de porumb în el… I-am tot explicat că chestia aia nu pot să i-o cumpăr, pentru că eu nu pot să cumpăr ambalaje, plasticuri… I-am cumpărat de mai multe un iaurt simplu la o cantitate suficientă, din care să mănânce toate trei şi fulgi de porumb la kilogram… Dar ce crezi că s-a liniştit? Mirajul ambalajului ispititor o cuprinsese atât de mult, încât nu s-a risipit nici cu mâncatul pe săturate din iaurtul cumpărat de mine. Aşa că ieri, când am intrat să luăm ceva din magazin, iar mi-a plasat cerea cu iaurtul buclucaş…, dar i-am răspuns liniştită:

„Azi e miercuri…! Mâine…”
Şi azi, joi, am ales să-i fac o surpriză şi am luat-o special şi am dus-o la magazin să cumpărăm iaurtul mult visat… Am lăsat-o pe micuţa la înot şi am avut timp să stăm doar noi două… O, Doamne, dacă-ai fi văzut-o!

A alergat direct la raft. ştia exact unde e… Îi urmăream reacţiile şi-mi venea să plâng şi mă gândeam: „Doamne, eu când eram copil, au fost zile în care veneam de la şcoală şi nu găseam nimic pe masă de mâncare, nicio firimitură de mămăligă şi mama era pe câmp la sapă. Ai mei nu au avut văcuţă şi cumpăram din când în când lăptic de la vecinii care aveau şi-mi amintesc ce bun era „chişleagul” acela în oale de lut de se răsturna oala şi chişleagul rămânea lipit de oală şi ce bucuroşi eram că aveam ce mânca, dar acum, copiii mei au iaurt, au lăptic, au mâncare, au pâinică la discreţie mereu, pâinică bună, integrală, proaspătă, mâncare proaspătă şi ei nu sunt fericiţi cum este acum acest copil cu acea cutie de plastic colorată în mână ….”
Când a luat cutia, i-am spus că asta e cutia pe care a dorit-o…, asta e mâncarea din seara aceasta şi altceva nu va mai primi…

„ Dar mami…, mai vreau ceva. mai vreau un corn cu ciocolată…..”. „Bine. Mergi şi ia-ţi unul…!”.
Pentru celelalte fetiţe, am luat o găletuţă de iaurt de 900g, care a costat cu 1 leu mai puţin decât cutiuţa mijlociei de 160g şi 1 kg de fulgi de porumb şi am mers la casă ca să plătim…
S-o fi văzut cu câtă nerăbdare a pus cumpărăturile pe bandă, apoi cum şi le-a luat pe ale ei în mână şi ce faţă avea… !!! Pur şi simplu nu-mi venea să cred… Doamne, eu cred că am o problemă… sau ce e să aibă atâta impact nişte imagini????!

Am plecat spre maşină şi pe drum mă gândeam cum să-i spun, ce să-i spun….????

Doamne, să-i spun înainte ceva sau după sau să nu-i spun nimic????

Am intrat în maşină şi am ajutat-o să-şi deschidă misterioasa cutiuţă…

„Uite, priveşte cât de puţini fulgi sunt!!”

Apoi a deschis păhărelul cu iaurt… Era pe jumătate gol….

”Vezi?… Ce mare pare din afară şi uite e jumătate doar”, i-am spus eu. Şi-a pus fulgii şi a început să mânânce cu poftă… „E atât de bun, de dulce, miroase aşa de bine……!!””
Nu am spus nimic…. Apoi, a luat cornul.. Înainte să înceapă să muşte, i-am arătat iluzia: am strâns de un colţ de corn, care s-a pleoştit, s-a făcut ca o clătită şi i-am arătat ce e de fapt: un clei umflat cu aer…

„Dar, mama… colegii mei mănâncă tot timpul aşa ceva şi mie nu mi-ai cumpărat decât odată…”

„O, copilul meu…, cum să-ţi explic… ? Ştii? E ca pe timpul mucenicilor.. Cum crezi că rezistau copiii mucenicilor când îi vedeau pe ceilalţi copii din jurul lor că se purtau altfel, că mâncau cărnurile jertfite idolilor??.. Ce să-ţi spun? Îmi imaginezi că pofteşti şi eu poftesc…multe, dar nu pot să-ţi cumpăr zilnic ceva care îţi face rău… Noi avem încă alternative sănătoase de mâncare… Îţi imaginezi ce greu le era mucenicilor? Mergeau la izvor să ia apă şi lângă izvor era un idol şi ostaşul şi dacă nu se închinau idolului, nu puteau să ia apă… şi răbdau… şi noi avem încă alternative mai sănătoase cu care să ne hrănim… Când îţi mai vine pofta de câte ceva împachetat, adu-ţi aminte că e doar imagine, plasticuri, prafuri umflate… Doar ai văzut cum era păhărelul acela, că era pe jumătate gol, ai văzut cum era de umflat cornul şi când l-am strâns s-a lipit şi s-a făcut ca o clătită mică…

Ce să-ţi mai spun? Chiar nu ştiu… Dar dacă era să le iau şi surorilor tale ce ţi-am luat ţie, ar fi costat mai mult decât am dat pe găletuţă şi pe punga de fulgi… Ai înţeles? Nu e vorba de bani, ci e vorba că îi dăm pe plasticuri…

Cumpărând chestii din astea ambalate, plătim şi ambalajele… „

„Eu am crezuut că-s gratuite…”

„Nu, nu sunt gratuite…, ci sunt incluse în preţ. Păi cum îţi explici că găletuţa asta, care e de 6 ori mai mare decât păhărelul tău a costa cu mai puţin de un leu decât păhărelul tău…? Restul banilor e pentru paharul acesta frumos de plastic.

Eu nu pot să dau bănuţii, pe care tati îi câştigă cu atâta efort, pe plasticuri…
Gustul acela şi culoarea aceea sunt date de prafuri. Tu azi dimineaţă ai mâncat un pahar mare de nectar de afine atât de delicios… Ce copil mai mănâncă ce mănânci tu? La asta de ce nu te gândeşti ?…”

„Am înţeles, mami!.

Dar să ştii că mai vreau fulgi…”

Şi i-am pus într-o caserolă fulgi şi am plecat spre locul de joacă din parc, ronţăind fulgii crocanţi de porumb.

A doua experienţă a fost cu copiii de la casa de copii

Când ne-am apropiat de parc, înainte să intrăm, am observat că parcul era plin de copii

…Erau peste toţi, săreau, zburdau.. era plin de viaţă parcul azi.., faţă de zilele trecute.
Fetiţa a fugit înainte şi s-a dus la locul ei, la nisip, să facă chifle integrale, ca mami…
Intru şi eu în parc şi dintr-o dată, aud: „Bună ziua!”, apoi încă un „Bună ziua!”…Răspund surprinsă şi cu drag….

M-am apropiat de unul dintre ei, care mi-a atras mai mult atenţia, şi l-am întrebat de unde este şi mi-a spus că e împreună cu toţi copiii de aici de la casa de copii…

„Aaaa..!!”

M-am aşezat lângă acel copil pe bancă. Între timp, a mai venit un alt copil, care era prietenul lui…
Le-am ascultat poveştile… Treceau în clasa a VII-a…

Ascultându-i…. dintr-o dată, mi s-a făcut dor de elevi, de catedră…., de pauze în care m-ai povesteam cu elevii…

Mă uitam la chipurile acelor copii…, la sufletul lor minunat.. şi le-am spus că sunt minunaţi, că sufletul nu are culoare…, că important e să aibă un vis… şi să ţină cu dinţii de el…şi Dumnezeu îi va ajuta să-l îndeplinească …, aşa cum m-a ajutat şi pe mine şi pe mulţi, mulţi alţi copii…

„Da, noi doi vrem să ne facem dansatori breakdance…” „Ce să vă faceţi?” „Dansatori breakdance. Nu ştiţi cum e? Uitaţi!”.

Şi mi-au arătat… (Ca să vezi ce „incultă” sunt!!!)… Măi, şi au un talent!!! Şi să cânte… Le-am spus că asta va fi salvarea lor…, că astea sunt darurile ce le-a pus Domnul în ei… şi să le cultive… că albilor le place muzica negrilor…

Şi unul dintre cei doi cu care povesteam, îmi zice: „Mă gândeam într-o zi cum ar fi să fiu alb şi nu am vrut, ci îmi place cum sunt…”.
Apoi, am vorbit de mama lor…

Le-am spus că mama lor le-a făcut un mare bine că i-a lăsat să trăiască… să îi mulţumească în gând pentru acest bine şi s-o ierte că i-a părăsit…atâta a putut să facă, săraca, şi acest puţin, că i-a purtat în burtică şi i-a născut şi nu i-a omorât, este pentru ei darul cel mai de preţ…..

„Da, da…!”, au aprobat ei.

Am vorbit şi de mâncare…

„O, doamna, noi ne bucurăm atât de mult de ce primim în Centru, de orice mâncare…!”.

„Da, am spus eu, eu mă mâhnesc uneori când fetele mele fac nazuri… şi ele mă au mereu lângă ele…

Dar ele nu pot şti cum e să nu ai… nu înţeleg…, dar voi şi eu ştim…

Măi dragilor., nu în ce ai stă fericirea, bucuria, ci în suflet, în ce gândeşti…în ce doreşti să faci spre bucuria altora… „.

Şi s-a mai alăturat încă un copil, ceva mai mare, şi a aprobat ce spusesem…
Sunase de mult ceasul că mezinuca a ieşit din bazin şi eu mă transpusesem în altă lume….

La revedere copiii, vă îmbrăţişez!!!!!

Şi mă gândeam ce daruri minunate şi ce taine mari sunt copiii…şi eu am ratat atâtea ocazii să le descopăr!!

Mulţumesc, Doamne, pentru înţelegerea acestor lucruri…. şi te rog să mă ierţi că nu m-am purtat cu băgare de seamă cu aceste nestemate, care sunt copiii…

După o dazamăgire din partea adulţilor…, s-a deschis o nădejde din partea copiilor…, la ei mai e nădejde de ecou şi modelare….

Mi-e dor de catedră…!

Visul de a profesa ca profesor n-a murit…, dar va trebui să mă nasc din nou spre altă abordare, spre altă viziune a lucrului cu copiii şi cartea UŞOR DE IUBIT, GREU DE DISCIPLINAT a venit la timp.

Dragilor,

De data asta, am scris mult, că n-am avut timp să scriu puţin… Iertare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: