Arhive zilnice: 1 martie 2016

Brăţări şi alte „celea” versus sfânta cruce

Dragilor

Mi se întâmplă să văd ceva şi să-mi vină în cap o serie de întrebări referitoare la acel ceva văzut sau auzit şi astfel, aştept şi caut răspunsuri.

Uneori, ele vin sau le găsesc pe loc sau în imediata apropiere. Alteori, aşa cum mi s-a întâmplat de curând, ele vin în episoade…, în frânturi şi numai dacă sunt atentă şi prezentă, descopăr firul, înţelesul profund al răpunsului.

Acum e vorba despre „accesorii” ale feminităţii.

A fost un timp în care nu am înţeles rostul „zorzoanelor”. Acum, am înţeles că brăţările, cerceii, inelele, mărgelele ar fi, cică „chestii de eleganţă”…

Bun. Înţeleg acolo un lănţişor finuţ, un ineluţ cu sentimet, o brăţărucă finuţă…, dar să-ţi umpli mâna de tot felul de brăţări sau să-ţi atârni la gât vreo două-trei chestii… sau nişte mărgele din alea cu boabe groase…., nu pricep de ce….

Îmi amintesc că o dată, am întrebat în naivitatea mea pe o persoană, care mi-e tare dragă şi pe deasupra a studiat şi Teologia, de ce poartă aşa multe chestii pe mână… şi mi-a răspuns că asta o ajută să aibă încredere în ea, să se simtă bine…, ….

Apoi, am mai întrebat pe altă persoană, tot dragă, dar nu „teo-loagă”, de ce se fardează şi mi-a răspuns că asta o face să se simtă bine, sigură pe ea, frumoasă .. … „Ei bine, i-am spus, dar când nu mai eşti fardată, nu te mai simţi bine? Nu mai eşti sigură pe tine? Şi de ce te fardezi doar când „ieşi în lume””? …. ???

Ei, dar să revin, la şirul poveştii!

În urmă cu câteva săptămâni, am văzut o femeie care m-a fascinat cât de bine „livra” informaţii. Fără să vreau, ochii mi-au căzut pe multele-i brăţări ce-i atârnau la o mână. Am trecut peste chestia aia… Depăşisem, cu ajutorul lui Dumnezeu, de ceva vreme chestia de a judeca un om după înfăţişare… şi am luat ce am vrut din expunerea ei.

După câteva săptămâni, iar am văzut-o şi iar avea brăţările şi m-am ]ntrebat de ce-o fi purtând atâtea brăţări ?

La câteva zile după aceasta, văd o altă imagine care mi-a atras atenţia: o văd pe măicuţa mea Siluana cu o cruce măricică la gât….. şi cu încă una în mână cu care tot gesticula…

Şi m-am întrebat de ce-o fi purtând maica crucea la vedere, căci nu e obiceiul ăsta printre maicele obişnuite?

Iată imaginea maicii aici:
http://www.doxologia.ro/video/conferinte/maica-siluana-vlad-conferinta-cum-ne-invata-biserica-sa-fim-vii

Dar a fost doar un gând….

Bun!

A doua zi, după ce am văyut imaginea cu maica, am plecat la înot cu fetiţele mici şi, ca să am ce face cât timp ele înoată, am luat în fugă o carte şi o folie cu chestii faine imprimate.

Le-am „predat” pe fetiţe antrenorilor şi eu m-am aşezat să aştept. Am deschis cartea şi am citit câteva pagini. La un moment dat, am făcut o pauză din citit şi am început să mă uit pe foile imprimate. Unele erau răspunsuri de-ale maicii Siluana date celor care întreabă …
Pe o pagină, maica vorbea despre lepădarea de sine şi spunea atât de frumos, încât m-a provocat la meditaţie…

Mai ales aceste cuvinte:

„Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață””.

Tot meditând aşa, la un moment dat, mi s-au rulat înainte-mi două imagini alăturate, ale celor două femei pe care le-am  văzut: femeia aceea elegantă, care m-a cucerit pe moment cu profesionalismul expunerii şi imaginea măicuţii cu cele două cruci.

Vă spuneam mai sus că prima reacţie a vederii maicii cu crucea atârnând aşa mi-a creat un disconfort… , dar am trecut imediat peste el, încercând să ascult ce spune.

Ei bine, citind acea pagină printată şi meditând, am primit răspunsuri şi înţelesuri profunde….Cele două imagini mi-au spus atât de multe…..!!!

Erau puse faţă-n faţă brăţările şi crucile…

De ce aşa multe brăţări?

De ce două-tre cruci?

Cruci de lemn

La ce ajută brăţările ? La ce ajută crucile?

Iată răspunsul primit: crucea e adevărată putere…, Crucea e „armă împotriva diavolului”, scornitorul tuturor relelor care ne înconjoară şi ne asaltează atât de mult în chip atât de voalat… Satana (cel care desparte) te fascinează cu ce te interesează, ca apoi, să-ţi plaseze ispita lepădării de acel cuvânt „Fără Mine nu puteţi nimic”.

Într-o astfel de situaţie, al contextului în care trăim, când binele nu e bine…, singura scăpare e la Doamne. Şi avem nevoie de ajutor şi răspunsul este acesta:

Numai „în acest semn (sfânta cruce) vei îmvinge!”, semn care „pentru iudei e sminteală, iar pentru păgâni nebunie”.

E nevoie să ne lipim de sfânta cruce şi la propriu, s-o ţinem în mână, ca să ne împărtăşim de puterea ce izvorăşte din ea. Iar maica Siluana asta mi-a transmis.

Mulţumesc, Doamne pentru acest răspuns! Mulţumesc! Mulţumesc! Aşa am reînceput să port crucea de lemn pe care a purtat-o mama …., punând deoparte cruciuliţa de argint.

Îl rog pe Doamne să pună El în inimile voastre mesajul „exact” pe care am dorit să vi-l împărtăşeşc prin aceste rânduri. Amin

Iată conţinutul foii imprimate:

„Slavă lui Dumnezeu pentru cum ai ales să crești cu și în El!
Iată, acum treci pragul dintre atitudinea definită de rugăciunea copilului duhovnicesc din noi: „Eu sunt slab, tu fă-mă tare!” la cea a omului matur în Hristos care strigă cu glasul Apostolului: „Când sunt slab atunci sunt tare”!

Acum ai pus un nou început bun pe Cale. Acum ai înțeles și acceptat că numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.

Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui. Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”… De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.

Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii – Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.

Așadar, cum minunat spui, acum Domnul, Biruitorul lumii acesteia o biruiește „Lumea” pe care a biruit-o și, cum minunat spui, o biruiește cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină.

Acum tu, și fiecare om care înaintează pe Cale, înveți să te lepezi de tine, de lumea din „capul tău”, de întipăririle ei din mintea ta. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”…

Când tu lucrezi Poruncile, ești atentă la ele și la tine, încerci să fii onestă cu tine clipă de clipă, și refuzi să mai fugi de povara încercărilor, nu faci altceva decât să te eliberezi, să te lepezi de toate schemele și tiparele minții prin care credeai că te protejezi de suferință amețindu-te cu plăceri efemere și frivole. Încetând să mai fugi de suferința clipei prezente în Numele Lui, intri în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume ți se întâmplă sau faci. Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință…

Acum, iată, ai început să guști (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos.

Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață”.

Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
Mare taină trăiești, om drag: simțirea și acceptarea nimicniciei noastre este poarta cea strâmtă care duce în Împărăție.

O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri!

Ai grijă, Copila mea, cu frică și cutremur de marile daruri pe care le primești și mulțumește fără răgaz Domnului pentru toate!

Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana” (articolul îl găsiţi şi aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20110623/sunt-t-de-uimit-c-nd-v-d-c-domnul-nu-ne-vrea-pro-ti