Arhive zilnice: 1 aprilie 2016

Doamne, dă-mi o picătură din iubirea Ta nemărginită şi-mi este de-ajuns!

Dragii mei dragi

Un fapt simplu petrecut aseară mi-a arătat atât de bine ce înseamnă să te gândeşti mereu doar la tine.

Am trăit multă vreme în egoism, nedându-mi seama; pur şi simplu nu mă gândeam la ceilalţi mai întâi de a mă gândi la mine.

Spre exemplu: mi-e foame. Deschid frigiderul şi găsesc un rest de mâncare. Îl răstorn pe tot în farfurie şi îl „înfulec” (folosesc acest cuvânt pentru că asta este realitatea prezentă care mă supără, m-am obişnuit să înfulec. Pe negândite, înfulecatul pe fugă, în timp ce pregătesc pentru ceilalţi sau mă pregătesc să fug după copii la şcoală, a devenit un obicei, pe care acum îl conştientizez şi mă „chinui” să-l lepăd. De aceea nu mai sunt prea entuziasmată de reţete, ci acum toată atenţia mea este la tihna în care gătesc şi mănânc, la liniştea cu care mestec. Asta e cel mai greu pentru mine, de aceea, vă rog să puneţi o vorbă pentru mine la Doamne), negândindu-mă că poate altcineva mai e flămând şi să mai las o jumătate şi pentru el.

Sau alt exemplu banal: mă urc în autobuz, sunt ruptă de oboseală şi nu-mi doresc decât să stau pe un scaun şi-l caut cu înfrigurare şi mă aşez pe el, neutându-mă în jur, poate este altcineva mai neputincios decât mine.

Recent, am învăţat că gândul mai întâi la celălalt şi apoi la tine este un prim pas spre iubire, spre ieşirea din egoism.

Asta se învaţă. Eu nu l-am învăţat la timp şi am trăit aşa multă vreme şi mi se părea normal, ba mai mut, mă credeam chiar că duc o viaţă virtuoasă….

Aseară, cineva şi-a parcat, din nou, maşina peste noapte pe locul din faţa casei noastre, loc amenajat pentru maşina noastră. Persoana respectivă ştia că acolo parcăm noi maşina, dar a ignorat a doua oară acest lucru. Ba mai mult, când am parcat în faţa maşinei dânsului, a sunat la poartă şi s-a scandalizat că l-am blocat, el având destul loc în faţa casei lui, dar nu e amenajat ca să parchezi cu uşurinţă. Soţiorul a tras maşina şi l-a rugat să elibereze locul, iar acela a plecat cu maşina bombănind. Când mi-a povestit incidentul, am înţeles ignoranţa faţă de celălalt în care am trăit şi eu multă vreme: pur şi simplu nu-ţi dai seama, nu înţelegi, ba ţi se pare atât de natural să faci ceea ce-ţi cade ţie bine, fără să te gândeşti la celălalt, la consecinţele faptelor tale.

Am lăcrimat şi am zis cu toată durerea posibilă:

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”.

Asta este ruga mea zilnică din ultima vreme. Nu mai vreau nimic decât să iubesc oamenii, să-i iubesc cu adevărat şi mai ales pe cei din apropiere, din maxima apropiere, care îmi calcă bătătura.

De multe ori ai impresia că iubeşti pe ceilalţi, când de fapt egoul îţi joacă feste, aşa zisa iubire nefiind de fapt decât un interes, un confort pentru tine, un serviciu….

Iubirea e mult mai mult, e rupere din carnea ta, din tine, din ale tale comodităţi, e jertfă, se rupe încet egoul, ca persoana, sinele tău bun să poată relaţiona cu alte persoane în comuniune sfântă după chipul (modelul) Sfintei Treimi după care am fost creaţi.

Şi atunci, toate se aşază într-o altă ordine şi trăieşti bucuria. Pur şi simplu, trăieşti prin iubire, te hrăneşti cu ea….şi ieri, mi s-a dat să experimentez asta, să dau cuiva porţia mea de mâncare, cuiva care a apreciat valoarea ei şi am simţit la propriu cum m-am hrănit şi pentru prima dată am mâncat în tihnă, o tihnă nemaigustată şi am mestecat bine, chiar dacă între timp, urmăream să nu dea în foc laptele de soia sau să nu se prindă omleta de soia de tigaie.

Atenţia, mare este puterea atenţiei! Ea este de fapt conştientizarea…..

Dar cât de repede uit toate acestea!!

Oo, cât de inconştientă am trăit!!!

M-am obişnuit să trăiesc egoist, să fac multe în viteză…

Acum, vreau să iubesc, să încetinesc ritmul …. şi să-i dau voie Atotputernicului să lucreze în mine, în viaţa mea….

Nu eu mântuiesc lumea…., nu mâncarea pe care o gătesc va hrăni, ci dragostea pusă în ea…

Am fost creaţi din iubire şi pentru a trăi în iubire unii cu alţii şi acum, mai mult ca oricând avem nevoie de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi noi o primim prin împărtăşire şi o menţinem şi o înmulţim prin dăruirea celorlalţi. Iubirea se cere de la Doamne zilnic:

„Dă-mi Doamne, un dram de iubire azi ca să Te iubesc, să-mi iubesc copilaşii, soţiorul, vecinii, pe trecătorii de pe trotuar, pe soferii din trafic, pe fraţii şi surorile prezenţi la slujbă în biserică, pe preoţii care slujesc în biserică şi pe toţi cei care îmi solicită iubirea”.

şi se practică….:

Şi dau iubire simplu: privindu-i, ascultându-i când îmi vorbesc şi uitându-mă pe mine, povestea mea, durerile mele, necazurile mele, problemele mele (astea le spun lui Doamne, părintelui duhovnicesc, soţului…., nesfârşitele poveşti cu colegele sau prietenele doar ne uşurează psihic, nu aduc rezolvare sau vindecarea lor).

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”. Amin