Arhive zilnice: 23 iunie 2016

Travaliul nașterii…celei de-a doua

În timp ce părintele meu face pomenirea celor adormiți, mă strabate-un gand la mama, care în urmă cu 39 de ani m-a născut.

Încerc să-i privesc chipul plin de lumină că a adus încă un omuleț pe această lume, o nouă șansă, un nou început.

Îmi amintesc cu cât drag m-a purtat în burtică, m-a născut și m-a crescut și îi mulțumesc. Îl rog pe Doamne s-o odihnească în corturile Lui cele veșnice.

Doamne mi-e dor de mama. Au trecut 4 ani de când a plecat la Tine… și mi-e dor de ea. Pentru asta, de când a plecat, vin aici cu un îndoit dor, de Tine și de mama. Aici, în Sfânta Ta Biserică e locul unde o simt prezentă, vie, nu la cimitir. Plâng de dor și de bucurie și cânt cu strana ”Hristos a înviat”.

Când eram copil, mama m-a luat de mână și m-a dus la Biserică și mi-a spus că acolo e Mama noastră a tuturor,

care ne ajută să trecem marea acestei vieți. ”Când eu n-oi mai fi, copilul meu, îmi spunea adesea mama, să vii aici ca să iei putere să-ți duci Crucea!”.

Sfânta Biserică, îmi tot repeta maica Siluana, o altă mămică de-a mea, este burtica care ne naște pentru veșnicie, aici ne cresc alți ochișori, alte urechi și aici învățăm un alt mod de viață, viața în iubirea dumnezeiască a traiului întreolaltă cu toți copiii cei botezați în numele Sfintei Treimi.

Iată-mă astăzi, acum aici, în burta mamei, în Sfânta Biserică, ieșită la lumină, ajunsă la liman, după un travaliu cumplit. De aici, din sânul mamei mele duhovnicești, mă gândesc acum la mama care m-a născut trupește și la tata.

Mi-e dor, mi-e tare dor de ei, sărmanii mei părinți! Lacrimile curg în liniște. Îi simt. Sunt aici, căci părintele i-a chemat, i-a pomenit. Nu încetez să le mulțumesc pentru că m-au chemat la viață și mi-au dat această minunată șansă să fiu.

În timp ce transcriu, fac o paranteză și-mi amintesc că ieri, fetița mea cea mijlocie s-a lipit de mine cu atâta drag și mi-a spus râzând că-i este dor de țiți….., că ce bine era când era micuță…, că ar fi vrut să fi fost mereu bebeluș și i-am spus: ia gândește-te ce face un bebeluș: mănâncă, doarme, mănâncă doarme. Pe când tu ai atâtea lucruri minunate care te așteaptă să le descoperi… În timp ce-mi vorbea, îi priveam chipul. Se vedea că era sfârșită… Doamne cât de mult suge energia școala asta!  Și apoi, i-am spus: îți amintești de tabăra de la Caraiman? Daaaaa! Și a contiunuat: Ce bine ar fi dacă la școală ar fi ca în tabără! Dacă ar fi ca în tabără, am spus eu, ce ateliere ai alege, ce activități? Matematică și desen. Super (așa am aflat ce-i place!)!

Revin la șirul gândurilor din Biserică.

Mulțumesc pentru acest dar de a fi, dar atât de puțin conștientizat….

Slujba continuă și mintea mea e pe două fronturi, unul la ce se petrece în biserică și altul la mama…

Travaliul mamei, ca să mă nască, a fost scurt…. Mama m-a născut ușor, căci eram al cincilea copil…, dar travaliul nașterii mele duhovnicești, pentru viața din Cer, e atât de lung și greu… Tare greu mă las născută…. și mă nasc și mor, și iar reînviu și iar mor și iar înviu.

Sunt și perioade de liniște în care mă amăgesc cu iluzia că e bine, că travaliul a luat sfârșit…, dar nu trece mult timp și iar m-apucă durerile facerii, ale devenirii întru asemănarea cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu l-am primit la nașterea trupească, dar asemănarea cu El este un proces, un travaliu îndelung, care, uneori, mi se pare insuportabil de lung, chiar nesfârșit. Atunci, mă ispitește gândul să ”mituiesc” Moașa să-mi deschidă mai repede Calea, dar Doctorul, parcă cunoscându-mi gândul, îmi spune: ”Răbdare, încă puțină răbdare!”.

Și travaliul continuă firesc, cu dureri și pauze….

Și dă-i și luptă ca să strupungi cărarea îngustă…, ca să scoți capul la lumină și să strigi:

Mare ești Doamne și mari sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu-i îndeajuns spre lauda măriri Tale!

Și ești născut, dar tu iarăși mori, iar te sufoci, că te abați de pe cărare și lupul iar te înghite, și scapi de lup și alte jivine te-ncolțesc și fugi cu respirația tăiată spre Casa Bunicii și cum fugi, un alt lup te înghite și apoi, Vânătorul ia foarfecele și te scoate de acolo de unde tu strigi după ajutooooor și de unde tu recunoști că n-ai ascultat și te pocăiești… și ieși din nou la lumină ….

și, Doamne, cât de bine e la lumină! Duhul te poartă deasupra apelor și sufletul tău are pace și în pacea aceea simți că ce trăiești e dar.

Amintirea chinurilor facerii e încă proaspătă și frica că poți să cazi din nou în ele îți umbrește puțin bucuria ce ți-a cuprins acum sufletul.

Cât de ușor poți să cazi în hăul acela al neiubirii de tine și de semeni…. !

Mă lipesc strâns de Doamne și-L rog cu lacrimi să mă țină la El pe vecie….Tare-am obosit, Doamne! Odihnește-mă în brațele Tale… Frica de cădere e încă prezentă în inima mea. Eu nu pot nimic, Tu ești viața mea, bucuria mea, iubirea mea, mântuirea mea! Amintește-mi mereu asta, Doamne! Ajută-mă să mor lumii, să mor egoului, să mor voii mele, ca Tu să împărățești întru mine în veci. Amin.

Mulțumesc pentru aceste clipe minunate, pentru acest dar, darul Sfântului Duh Care-mi încălzește ființa. Mulțumesc pentru Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, care m-au curățit toată, și trup și suflet.

Cu frică și cu cutremur mă lipesc de Tine, Doamne, și Te rog să mă ții de ochi, de nas, de urechi, ca să nu mai fug pe-aiurea, ci să țin cărarea.

Îți mulțumesc, Doamne, pentru împreună călătorii cu care m-ai dăruit.

E atât de simplu! Căderea e inevitabilă. A fi om înseamnă vulnerabilitate, schimbabilitate, …., doar Dumnezeu e neschimbabil …. Nu căderea e cumplită, ci văitatul în zadar.

Ai căzut? Prietenii te-au părăsit, te vezi singur în durerea ta? Doar un dram de smerenie și de recunoaștere că nu poți nimic, așa cum a zis Domnul ”Fără Mine nu puteți nimic”, dar noi ne iluzionăm că putem ceva…., uitând că puterea nu e a noastră, ci e a lui Dumnezeu, izvorul puterii, bucuriei și al dragostei. Recunoscând acestea și alergând la Mămica ca să-i arăți durerea, Ea te îmbrățișează și pune alifie și te mângâie….

Și se face din nou lumină… și e bine.

13524371_1021819997932185_6980534387308514881_n

Ooo, de am înțelege odată aceste lucruri, cât de bine este să-ți recunoști statutul de ființă creată, dependentă de izvorul vieții adevărate, care curge prin tine doar dacă mori egoului.

Am trăit travaliul nașterii copiilor, dar acesta, care a început în urmă cu 39 de ani, e mult mai dureros și lug, parcă nesfârșit.. Uneori mi-am pierdut nădejdea, dar cei care au asitat și asistă la travaliul îmi strigă mereu: rezista! rezista! rezista! Mai e încă puțin!

Am băgat de seamă că în viața mea trăiesc travaluri paralele, al meu, al soțului și al coiilor. E o taină aici…. Mama trăiește chinurile facerii, a devenirii duhovnicești ai membrilor familiei. Acum, zic dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: ”O, copii mei, pentru care sufăr chinurile facerii, până Hristos va lua chip în voi!”.

Și uneori travaliile se suprapun…, dar am băgat de seamă că, dacă mă concentrez pe travaliul meu, celelalte travaluri decurg lin….

Astăyi cu mila Domnului, mă ridic și mulțumesc pentru aceste noi înțelesuri și cu dor sorb viața și o las să mă pătrundă din creștet până-n tălpi, în rărunchi și în inimă, și în stomac și în intestine și până-n vârful degetelor de la mâini și de la picioare, și în fiecare celulă a corpului meu și cânt cu strana: ”Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Treimi închinându-ne”.

Și la final, Părinte ne amintește Evanghelia zilei în care Domnul ne-a îndemnat să facem pocăință desăvârșită, prezentându-ne prin antiteze, calea vieții pe care să umblăm.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!