Arhive lunare: Decembrie 2017

22 decembrie: Moment comemorativ al poetului Nicolae Labiş

Salutare, dragilor!

Am bucuria să vă împărtăşesc bucuria de a-mi aminti de un poet drag, de Nicolae Labiş,

nicolae-labis1

pe care l-am descoperit de curând şi am început să-l cunosc în toată măreţia sa.

Este o poveste care a început firesc şi frumos…

Pe Labiş l-am descoperit în bibliotecă…

Cât timp am fost la şcoală, nu-mi amintesc să fi avut vreo lecţie despre Nicolae Labiş, dar îmi amintesc că odată, în liceu, într-o discuţie între colegi, am auzit ceva despre Labiş, că, de ar mai fi trăit, ar fi fost la fel de mare precum Eminescu. Îmi mai amintesc că odată, la o serbare, o colegă a cântat, acompaniată de chitară, poezia Moartea căprioarei, care m-a sensibilizat până la lacrimi…

Anii au trecut şi n-am mai auzit nimic despre Labiş, dar într-o zi, după douăzeci de ani de la ascultarea acelui duios cântec însoţit de chitară, aşezând cărţile pe rafturile bibliotecii liceului unde slujesc, ochii-mi cad pe câteva cărţi despre poetul Nicolae Labiş. Îmi amintesc că m-am oprit atunci din lucru, am luat toate acele cărţi, m-am aşezat la masă şi am început a le răsfoiesc. Simţeam un ceva nemaitrăit până atunci, un soi de fior ce-mi provoca tremurări de mâini…

De-o vreme, mă interesează poeţii, scriitorii… Scriitorii trecuţi şi prezenţi. Vreau să le cunosc viaţa şi opera, să le cunosc prietenii şi atmosfera vremii în care au vieţuit şi au făurit atâtea cărţi minunate. Doresc să pătrund în această lume a literaturii. Până atunci, nu citisem nimic despre Labiş. Auzisem că a murit la vârsta de 21 de ani, că a fost un mare poet…  În timp ce ţineam în mână acele cărţi, scrise de colegi de şcoală de-ai lui Labiş, trăiam emoţii puternice. Iată sosise vremea să pot citi cu proprii-mi ochi informaţii despre poetul care-mi provocase acea jale ce nu-i puteam desluşi izvorul…

Mi-am cumpărat o carte cu poezii scrise de Labiş, ca să am în propria bibliotecă măcar o carte cu poezii de-ale lui Nicolae Labiş şi am început să citesc cu mare nerăbdare adesea citeam din ea, dar pe majoritatea nu le înţelegeam. Volumul cumpărat se numea Moartea căprioarei, dar poemul cu acelaşi nume nu era cuprins în ea. Abia dup-un timp, am dat în biblioteca liceului peste cărţile cu poezii ale lui Labiş.

Între timp, se petrecură ceva evenimente: citisem Jurnalul poetului Radu Vancu, fusese Târgul de carte de la Sibiu, mă întâlnisem cu poetul Ion Pop, care mi-a sugerat o „schimbare de registru”, citisem cartea lui Marian Dopcea, Luna aprilie luna florilor de mai, fusesem la evenimentul cu lansarea cărţii despre poezia marelui poet Dumitru Ichim…, citisem Seva din adâncuri a lui Ioana Postelnicu… şi toate aceste mă pregătiseră cumva pentru o mai lesne receptare a poeziei, mă introduseră oleacă în atmosfera asta… în care-şi fac veacul scriitorii şi poeţii… După toate acestea, mă entuziasmasem atât de tare… Voiam să împărtăşesc cu cât mai mulţi cele ce trăiam, dar… n-a fost cum mi-aş fi dorit… Dezamăgiri? E prea puţin spus… Har Cerului, am învăţat repede lecţia. Era nevoie de răbdare şi de un timp pentru pregătirea terenului… Da. Oamenii au nevoie de un timp de pregătire pentru a recepta mesajul…, de a fi pe aceeaşi undă. Abia atunci am înţeles de ce a fost nevoie de 2000 de ani ca să înţelegem rostul Întrupării Cuvântului… E absurd să ai aşteptări închipuite… Da. Asta e realitatea! Şi e destul de dură… Da. Sunt alte vremuri şi alţi oameni sub aceste vremi… şi-n aste vremi e musai să trăim.

În toată această prefacere, m-a uns la suflet aceste rânduri semnate de Labiş:

„(…) A fi poet nu-i suficient să ştii a închega imagini frumoase în jurul unui „fond” bun. Pe când eram de vârsta ta , de cele mai multe ori, scriam poezii de „plăcere”, din distracţie. Munca poetică însă, tovarăşe Dorel, e mult mai grea. În afară de talentul pe care nimeni nu ţi-l poate da în afară de singură natura şi împrejurările vieţii în care creşti – indiferent de voinţa ta, se mai cere un lucru la fel de important: cultura. Un scriitor adevărat trebuie să cunoască tot ce a produs omenirea mai important: literatura universală de la Homer până la Maiakovski; filozofia de la Democrit până la Marx, ştiinţa de la inventatorul anonim al pârghiei până la cei ce ştiu să comande atomii.

Această condiţie foarte grea ar putea să-i înspăimânte pe toţi începătorii tineri. Ar însemna că nimeni nu mai poate scrie decât la vârsta de 40 de ani, când ştie destul din ce trebuie ştiut.

Începătorii tineri însă nu trebuie să înceteze să scrie. Dar de un lucru foarte important ei tot trebuie să ţie seamă: să nu scrie despre lucruri care nu le înţeleg bine. Au tot timpul să înveţe, să crească, să înţeleagă. Până atunci, să scrie despre lucruri apropiate lor, despre sufletul lor şi fără nicio preocupare pentru subiectele date de alţii. Singur sufletul tău, tovarăşe Dorel, trebuie să-ţi spună subiectul. (…)

Nu-i bine să te preocupe nici publicarea şi nici dorinţa de a înlătura greşelile de fond. Principalul lucru este să scrii cu sinceritate gândurile şi sentimentele tale cele mai intime, să le destăinui hârtiei ca unui prieten bun. (…) adevăratul scop al literaturii a fost întotdeauna zugrăvirea omului, cu sentimentele şi gândurile sale. (…)

Scrie despre tine – numai aceasta poate fi un început bun: amintiri, fapte trăite, sentimentele şi gândurile tale. (…) până atunci, scrie numai despre ceea ce simţi.

Acestea sunt toate sfaturile ce ţi le pot da. Nu există sfaturi care să poată face dintr-un om simplu un poet”. Nicolae Labiş (Gheorghe Tomozei, „…Urmele poetului Labiş”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 201-203).

Da. Pixul şi hârtia îmi rămân cei mai fideli prieteni. Voi vorbi oamenilor prin gurile poeţilor şi scriitorilor. Le voi spune cele ce trăiesc dar nu ştiu cum să le încropesc în litere… voi aduna tot ce voi găsi mai minunat, mai preţios în cărţile pe care le voi şterge de praf… voi aduce în amintire scriitori valoroşi în zilele de comemorare…

Aşa am revenit la lucru…

Am citit de multe ori cu voce tare Moartea căprioarei şi alte poezii scrise de Labiş. Îl simţeam din ce în ce mai aproape…, alături de Ioana Postelnicu…

De unde se inspira Labiş? Din creaţia folclorului nostru, din natura aceasta minunată în care a rânduit Doamne să ne naştem şi să trăim noi românii.

Iată cât de minunat vorbeşte în poezia

Începutul

Bătăile versului am prins a deprinde

Nu din cărţi, ci din horă, din danţ,

Rimele, din bocete şi colinde,

Din doinele seara cântate pe sanţ.

 

M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,

Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă,

Munţii ardeau în polei şi lumini,

Lupii spulberau scântei din zăpadă.

 

Am strâns sănatate din cremenea neagră,

Din vâna de apă, ţâşnind încordat,

Şi bătrânii din sat când muriră,

Toate iubirile moştenire mi-au dat.

 

Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschişi,

Era o apă de cleştar şi de stele !

Peşti alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,

Lunecau lângă genele mele.

 

Ori prin munţii cu iarba-ntomnată pe creastă

Ascultam ţârâitul de greier bolnav;

Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă,

Nouri scămoşi în spinări purtau frigul jilav.

 

Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie

Cum scapără ceru-n băltoace întors,

Cum, după munţii ursuzi, după ploaie,

Fuioarele de aburi s-au tors.

 

Pe atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţam

Cu copaci şi cu cer, cu pălmaş şi cu viţă,

Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam

Şi cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită.

 

Au vuit arămurile în clopotniţă, sus,

Şi ca un vânt trecu pe sat mobilizarea.

Primenit in haine noi, tata la război s-a dus

Şi l-a-nghiţit albă şi veştedă zarea.

 

Cu ochii aţintiţi pe geamul spart,

Mama rămase mută, ca de fier;

Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică

Râdea către păpuşă-ntr-un ungher.

 

Fetele mari din sat, cu ochiul stins,

Jeleau după flăcăii duşi departe

Şi mă rugau, înăbuşite-n plâns,

Să le-nsăilez spre dânşii câte-o carte.

 

Scriam acolo eu de frunze verzi,

De jale şi de câte şi mai câte,

Şi dorul către tata cu dorul fetelor

Se împletea în stihuri mohorâte.

 

Bătăile versului am prins a deprinde

Nu din cărţi, ci la horă, din danţ,

Rimele, din bocete şi colinde,

Din doinele seara cântate pe şanţ.

 

Din zbuciumul de mamă-năbuşit,

Şi-al fetelor care uitau ce-i hora,

Pătrunse trist de dorul acelora

Ce din războaie nu au mai venit.

 

Superbă este şi poezia

Zurgălăul

 

Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,

Pe bărăgane vânturile ţipă,

Somn neclintit de iarbă şi de brad

Învăluieşte munţii sub aripă.

Cu clinchete zglobii din dunga văii

Răsună zurgălăii argintii;

S-apropie de geamuri zurgălăii

Certându-se cu glasuri de copii.

Întregi, întinderile ţării mele

De sunete voioase se cuprind

Şi împleteşte glasuri subţirele

Acest şăgalnic, aşteptat colind…

 

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,

Un zurgălău mai răsuna stingher,

Poate-un copil întârziat de ceată

Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,

Suna c-o nefirească dăruire,

Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol…

Pălind, cuprins de-o veche amintire,

Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

 

 

… Eram firav, parcă bătut de vânt,

Iar tata dus în marşul surd, de chin,

Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,

Oricum departe, în pământ străin.

De groaza avioanelor, prin sate,

S-au tras peste ferestre foi de cort.

Orbeau ferestrele întunecate

Ca într-un sat de multă vreme mort.

 

O cetină c-un fir de lumânare

Şi c-o mărgică smulsă din suman

Vestea că, pe vântoase reci, călare,

Din viaţa noastră-a mai trecut un an.

Zăvozii nu lătrau în bătătură,

Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.

Flăcăii nu mai ajungeau să ure

Pe la fereşti, de unde erau duşi.

 

Plutea încremenită o tăcere…

Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,

Când, deodată, ca o adiere,

Cu glas scâncit, tremurător şi viu,

S-a auzit un zurgălău cum sună

Îndepărtat, cum sună subţirel,

De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună

Durerile ştiute doar de el.

 

Se auzea de undeva, din vale,

Şi vântul îneca în răbufniri,

Parcă plângea încet metalul, moale,

În palmele-ngheţate şi subţiri.

Şi mama sta aşa cu faţa udă,

Cu gândul dus la tata, ascultând

De unde-i el, nu poate să audă

Şi poate nu va auzi nicicând,

Că poate-acolo, în această clipă,

Învăluită-n viscol uriaş,

Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă

Lângă bocancii aspri de ostaş…

 

Am ascultat până spre dimineaţă

Cu fruntea rezemată de uşor

Şi mama şi-a dus palmele la faţă

Şi mi-a părut că râde-ncetişor.

Îl auzeam la geamuri şi la uşă,

Afară, undeva în infinit…

Cutremurat de friguri şi de tusă,

În clinchetele lui am adormit.

……………..

E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va

Şi ce-o să mai aducă anul nou?

Un zurgălău stingher din nou porni-va

Prin sate durerosul lui ecou?

 

Voi, oameni ai pământului, uitarea

S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier?

N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea

Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?

 

– Am cunoscut cu toţi durerea ce e.

Avem la masă câte-un scaun gol.

Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie

Ei, alchimiştii noului pârjol!

 

Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare

Aşa cum ei ne văd în visul lor,

Prin bălării de foc, nimicitoare,

Sub pălării de foc, nimicitor.

 

Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,

Voci tragice pe vânturi se aprind.

Treziţi-vă, vă vin colindătorii,

Acuzatorii, asprul lor colind.

 

E iarnă. Naşterea şi moartea poetului s-a întâmplat în luna decembrie, lună sărbătoririi Crăciunului. Cu siguranţă maica lui i-a transmis simţămintele ei înalte.

Şi asta o spune chiar poetul: “Mama a ştiut că mă nasc într-o zodie bună…“

Despre sensibilitatea lui Labiş avem încă o mărturie, cea a lui Paul Anghel:

Într-o seară de decembrie, despărţiţi de clipă prin zăpezi polare, într-o cămăruţă de la Pelişor, care fusese cândva capela unui rege, Labiş a îngânat un colind. Nu vă închipuiţi ce straniu a sunat… Poetul avea un cap de copil de Tonitza şi o voce groasă, cu rezonanţe arhaice, o voce parcă aspirată de ger. Purta cizme, o rubaşcă neagră, mustaţa abia i se ghicea, stătea într-un fotoliu-stil cu picioarele atârnând deasupra unui scump covor persan, dar parcă venea înotând prin zăpezi: Noi umblăm să colindăm… A adus acolo, pe unde de violoncel, o Bucovină uitată, o copilărie ignorată, o melodie care ni se părea iremediabil pierdută şi de care ne speriam. De unde răsărise?”. (Gheorghe Tomozei, „…Urmele poetului Labiş”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 17).

Pe atunci, se cântau mereu imnuri patriotice, Labiş însuşi scria versuri incandescente şi orbitoare ca un metal aprins. La auzul colindului, ascultătorii s-au umplut de har. Atunci, Labiş destăinuia, fără să-şi dea seama, o coardă secretă a sensibilităţii sale, aceea care avea să exprime, în poezia lui de mai târziu, candoarea, obsesia albului, în care „exegeţii n-au văzut solia colindului tradiţional”. (http://romanialibera.ro/aldine/history/straniul-destin-al-lui-nicolae-labis-121646, accesat în 19 dec. 2017)

Pe linie maternă, Labiş se trage din neamul lui Creangă…, pe al cărui glas blajin parcă-l auzi printre versurile lui Labiş. Amprenta mamei se întipăreşte adânc în fiinţa poetului. Mama-dăscăliţă i-a sădit cu temeinicie dragul de carte, plămădindu-l în fiinţa ei şi născându-l gata poet.

„În poezia mea veţi intra ca într-un sat de munte”, ne spune poetul într-un carnet de însemnări… „(Gheorghe Tomozei, Labiş contemporanul nostru. Sunt spiritul adâncului, Editura Albatros, 1971, p. 152)

Închei abrupt aceste rânduri, nu înainte de a vă dori ca Hristos Domnul să vă dăruiască pace şi linişte în zilele acestea minunate de sărbătoare a naşterii sale

Permiteţi-mi să vă recit (îl puteţi auzi pe pagina de Facebook numită Slujirea din bibliotecă) minunatul poem

 

Moartea căprioarei de Nicolae Labiş

 

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

 

Mă iau după tata la deal printre târşuri,

Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cişmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină şi grea.

 

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni în şirag să se-adape

Una câte una căprioarele.

 

 

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege şi de datini.

 

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

 

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

Şi stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

 

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Şi nările-i subţiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

 

 

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puştii tatii să dea greş!

 

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Şi viaţa căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis

Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,

Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata

Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

 

 

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege şi de datini…

Dar legea ni-i deşartă şi străină

Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina şi mila sunt deşarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

 

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalţă tata foc înfricoşat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu

Un clopoţel cu clinchet argintiu…

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei şi rărunchii.

 

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…

Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!

Anunțuri

O salată delicioasă de iarnă

IMG_20171214_064654

Salutare!

Prințesa iarna a trecut pe aici și ne-a amăgit cu câțiva fulgicei…

IMG_20171127_164535

Noi am crezut că vine de-adevăratealea, dar de unde, se lasă așteptată iarna hoață. Așa că am ieșit în piață.

Nici n-am intrat bine că ne-a și îmbiat tușa Anișoara cu bunătăți:

  • Spanac la ora asta, tușă Ană?
  • IMG_20171214_055004
  • Da, că am fost plecată taman în America și mi-a rămas solarul plin cu de toate…
  • Spre bucuria noastră!
  • Da, da!

Și așa ne-a umplut trăștile cu de toate, de-mi părea că-i primăvară: spanac, ridichi roșii, ceapă verde, pătrunjel…

Am mai dat o raită pe la alte tarabe și am mai cumpărat și alte bunătăți: morcovi, țelină, sfeclă roșie, dovleac, usturoi…

Doamne mulțam!

Am stors niște in și am obținut ulei… și ne-am pornit a pregăti o salată de mai mare bunătatea!

IMG_20171214_055246

Peste săptămână, prepar salata dimineța. Uneori mă trezesc mai repede, alteori, la limită.

La ora 7 și 15 minute trebuie să fim gata de plecare.

Cât timp fierb oalele,

citesc și… scriu…

IMG_20171208_040756

Seara, vin uneori obosită și mă bag în pat și adorm buștean și mă trezesc dis-de-dimineață și îmi încep SLUJIREA DIN BUCĂTĂRIE.

Da. Slujirea din bucătărie e mare slujire!

Am căutat să tot scurtez timpul petrecerii din bucătărie, dar nu reușesc sub o oră…

Și mi-am zis, dacă tot ofer timp, să-l ofer pe lucruri valoroase. Așa că, mă străduiesc să nu distrug alimentele prin prea mult gătit. Simplu și bun.

Fierb mazăre galbenă și o adaug la salată și prânzul e gata pregătit. Îl bag la traistă și

Mulțumesc!

Am scos multe vase din bucătărie. Mai ales plasticurile. Mai nou folosesc vase de sticlă.

IMG_20171214_054343

Se spala foarte bine și se păstrează bine alimentele în ele.

Borcănelele cu sirop

Borcănel cu porumbele…, cu pătrunjel verde…, borcănelul cu ulei de in stors în casă..

Caserola cu brânză de migdale sau de arahide…

 

13 decembrie: Moment dedicat memoriei poetului Nichita Stănescu

24993487_1515097868604393_8052703383841121596_n

Salutare!

De-o vreme, mă preocupă viaţa scriitorilor. Sunt curioasă a-i descoperi ca oameni: ce fel au fost sau sunt, cum au scris sau cum scriu propriu-zis. În ce condiţii şi-au trăit viaţa sau îşi duc zilele. Vreau să-i cunosc ce fel de oameni sunt, dincolo de opera lor…, şi ce (sau cine) i-a mânat să scrie. Pe scurt, vreau să descopăr povestea vieţii scriitorilor şi să învăţ câte ceva din ele.

Ei, dar să nu credeţi că aceasta e lucru lesne de câştigat. Aceasta presupune timp. Mult timp investit… Timp să citeşti mult, dar şi ochi buni…

Contrar obiceiului de a vorbi despre scriitori în ziua naşterii lor, am ales a grăi despre scriitori în ziua adăugării lor la străbuni. Şi am ales asta, din multe motive, despre care, poate o să reuşim să vorbim altă dată…

Potrivit înaintaşei mele întru slujirea din acest privilegiat lăcaş, am întocmit o listă cu scriitorii din decembrie. I-am ales pe cei despre care am auzit câte ceva…

Iată lista:

SCRIITORI DIN DECEMBRIE

1.12.1892 – s-a născut Cezar Petrescu (m. 1961)

2.12.1935 – s-a născut Nicolae Labiş (m. 1956)

3.12.1991 – a murit Petre Ţuţea (n. 1902)

4.12.1987 – a murit Constantin Noica (n. 1909)

8.12.1876 – s-a născut Hortensia Papadat-Bengescu (m. 1955)

8.12.1996 – a murit Marin Sorescu (n. 1936)

13.12.1693 – a murit mitropolitul Dosoftei (n. 1624)

13.12.1983 – a murit Nichita Stănescu (n. 1933)

14.12.1962 – a murit Simion Mehedinţi (n. 1868)

15.12.1887 – s-a născut Cella Delavrancea (m. 1991)

22.12.1646 – a murit Petru Movilă (n. 1596)

22.12.1896 – s-a născut Sandu Tudor (m. 1962)

22.12.1956 – a murit Nicolae Labiş (n. 1935)

24.12.1889 – s-a născut Nichifor Crainic (m. 1972)

25.12.1941 – s-a născut Ioan Alexandru (m. 2000)

26.12.1962 – a murit Radu Stanca (n. 1920)

27.12.1897 – s-a născut Tudor Vianu (m. 1964)

28.12.1941 – s-a născut Ioana Em. Petrescu (m. 1990)

28.12.1951 – s-a născut Theodor Damian

29.12.1843 – s-a născut Carmen Sylva (m. 1916)

31.12.1889 – a murit Ion Creangă (n. 1 martie 1837)

După cum băgaţi de seamă, n-am subliniat zilele de naştere…

Aşadar, Luna decembrie este bogată în comemorări! Îi vom lua pe rând. Avem vreme că „armata-i lungă!”, vorba dnei Scherer:

Astăzi, cu ajutorul lui Doamne, vorbim despre Nichita Stănescu.

stanescuNichita

Nichita Stănescu s-a născut în 31 martie 1933 la Ploieşti şi a trecut în lumea veşniciei în 13 decembrie 1983, la Bucureşti. A fost poet, scriitor şi eseist, ales post-mortem membru al Academiei Române. Este considerat de critica literară şi de publicul larg drept unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparţine, temporal şi formal, neo-modernismului românesc din anii 1960-1970, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici şi poetici (informaţii preluate de pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu, accesat în 13 decembrie 2017).

Am început să pregătesc momentul comemorării lui Nichita Stănescu de ieri… Am cotrobăit prin rafturile bibliotecii şi prin paginile web ale internetului. Printre curiozităţi, am aflat cum că Nichita Stănescu ar fi fost „prieten cu păhărelul”. Acest lucru m-a mirat… Nu-l ştiam. Am stat oleacă şi am cujetat. Despre câţi poeţi am citit în ultima vreme, toţi au fost amicii lui Bachus… O întrebare s-a înfipt sub frunte şi nu-mi mai da pace: „Oare ce legătură o fi între (h)alcool şi poezie?”. Un gând zurliu mi-o fulgerat prin creier: „Aha! Acum ştiu! Cred că poezie făurea şi tata când stătea ore-n şir până hăt departe în noapte şi tot bolborosea singur pe scările dinaintea casei…!!!”.

Să revenim la Nichita Stănescu. Am început să citesc din poeziile lui. Ohohooo! De când nu mai citisem Nichita Stănescu!

Pe Nichita Stănescu îmi amintesc că l-am studiat minuţios în liceu. Şi acum văd lecţia scrisă cu etapele creaţiei şi volumele, dar, drept să vă spun, Nichita Stănescu nu mi-a plăcut! Spun şi eu acum cu ruşine, la fel cum mi-au spus elevii mei când l-am studiat pe Arghezi şi i-am întrebat cum le place: „Ştiţi, doamna, nouă nu ne place Arghezi, pentru că nu-l înţelegem…!”.

Astăzi, l-am citit pe Nichita Stănescu cu voce. Am recitit de mai multe ori fiecare poezie care m-a atras şi aşa, a început să-mi placă şi Nichita Stănescu.

Cu toată preocuparea şi fascinaţia descoperirii frumuseţii poeziilor lui Nichita Stănescu, întrebarea despre legătura poeziei cu alcoolul nu dispăruse… Am găsit ceva pe internet. Am citit în fugă, dar eram încă nelămurită.

Trecând pe la Mimilică, printre lucrurile ce le aveam de înfăptuit împreună, i-am spus, aşa, într-o doară, şi despre sus numita mea frământare…

Atât de minunat mi-a răspuns!!! Abia atunci am înţeles pe deplin cele ce mi se conturaseră firav printre rândurile citite în fugă pe internet… Mimilică a spus aşa de frumos, păcat că n-am avut inspiraţia să notez cuvânt cu cuvânt… Din clipa aceea, Mimilică a crescut în ochii mei. Mulţumesc Domnului pentru acest dar.

Ehehei! Iată ce înseamnă să-ţi faci veacul printre profesori şi intelectuali!!!

Mulţumesc, Mimilică dragă! Mulţumesc!

 

Câteva mărturii despre Nichita Stănescu:

„ – Să revenim la Bucureşti şi la Grigore Vieru. Atunci, acolo l-aţi cunoscut pe legendarul poet Nichita Stănescu?

– L-am cunoscut atunci, prin 1979, graţie lui Grigore Vieru. Ne-am întâlnit de câteva ori pe la atelierele unor pictori şi, fireşte, la restaurant. Îmi părea straniu omul acesta Nichita Stănescu, poate pentru că eu nu agreez oamenii care s-au împrietenit cu păhărelul… Stănescu m-a impresionat doar atunci când a început să recite din poeziile lui. Te cucerea imediat, uitai de fizicul lui mai puţin graţios şi de stropii care-i săreau uneori din gură. Era, într-adevăr, o legendă. El vorbea în versuri, scăpa nişte vorbe, nişte metafore strălucite, alţii, la asemenea întâlniri, se străduie să ţină discursuri ca să impresioneze, Stănescu nu avea aşa ceva, el se comporta foarte lejer, ca într-o familie. Graţie lui Vieru, l-am cunoscut şi pe poetul Marin Sorescu, care era un om foarte talentat şi curajos.

– Cum vi s-a părut poezia lui Nichita Stănescu la prima audiţie?

– Era altă poezie decât citisem sau auzisem până atunci. Dacă la Vieru poezia curgea lin, era melodioasă, era colorată nu ştiu cum, la Stănescu, poezia era cu ghimpi, cu schije fierbinţi de obuze. Eu îmi dădeam seama de măreţia acestei poezii, de suflul nou pe care îl aduce Stănescu în literatura română, dar nu eram obişnuit cu un asemenea gen de versuri, nu percepeam încă această poezie. Eram un tradiţionalist, un admirator al clasicilor, al lui Eminescu în mod special. Cred că aşa am şi rămas…

– Cum arăta omul Nichita Stănescu?

– Era destul de durduliu, voluminos, dezordonat, generos, zâmbitor, impulsiv, spectaculos. Într-un cuvânt, era mult… Iată că am început şi eu să vorbesc în metafore…!”

(Mărturii picante ale renumitului compozitor Eugen Doga, care l-a cunoscut pe Nichita Stănescu la Bucureşti, în 1979, când, împreună cu Grigore Vieru şi Ion Popescu-Gopo, lucrau la îndrăgitul film pentru copii Maria, Mirabela, co-producţie româno-sovietică, lansată în 1981. Fragmentul face parte dintr-un amplu dialog realizat, în 2006-2007, de scriitoarea Luminiţa Dumbrăveanu pentru cartea-document „Eugen DOGA: Muzica este prima şi ultima mea iubire”, Editura Prut, Chişinău, 2012, pag. 91-92) http://flacaratv.md/eugen-doga-despre-nichita-stanescu-cum-si-unde-s-au-cunoscut-marturii.html, accesat în 11 decembrie 2017

„Weekend Adevărul“: Înainte de toate, povestiţi-mi cum aţi ajuns acasă la Nichita Stănescu.

Florin Iaru: În primăvara anului 1977, noi, cei care aveam 23 sau 24 de ani, de la Facultatea de Filologie, Istoria Artei şi Filosofie, făcuserăm un cenaclu, viitorul Cenaclu de Luni. În cenaclul ăsta erau doi poeţi mai vârstnici decât noi cu un an sau doi: Călin Vlasie şi Viorel Padina, care îl cunoscuseră pe Nichita Stănescu. În clipa în care am aflat lucrul ăsta, am căzut pe spate. Ne-au zis: „O să vă ducem la Nichita“ şi, într-o zi din după-amiaza unei toamne din ’77, ne-au anunţat: „Azi vă primeşte Nichita“. Atunci, ne-am umplut buzunarele cu poezii şi, evident, am luat fiecare câte o sticlă de votcă, pentru că asta era regula: ca să intri în casa lui Nichita trebuia să ai la tine o sticlă de votcă. Pe vremea aia costa 25 de lei şi era votcă sovietică: Moskovskaya şi Stolichnaya. Casa lui era în Piaţa Amzei, într-o  curte interioară, iar el locuia la etajul patru, în două camere: un soi de sufragerie şi încă o cămăruţă, unde, de regulă, dormea. Îmi aduc aminte că avea un mobilier bonanza, adică un soi de bibliotecă de bucătărie, o masă rotundă şi trei sau patru scaune, dintre care unul cu un picior mai scurt. Şi acolo stăteau toţi.

Cine?

În primul rând, secretara lui, Loreta, dar şi Tomozei, şi Dan Laurenţiu. Uşa era deschisă, dar uneori Nichita se mai plictisea, voia să se odihnească şi le spunea celorlalţi invitaţi, care erau mai tineri sau mai timizi: „Închideţi uşa. Când sună cineva, vă uitaţi, mă anunţaţi cine este şi vă spun eu dacă scoateţi o vorbă sau nu“. În general erau primiţi cei care erau recomandaţi, iar din „vechea gardă“, cei care nu se certaseră încă cu Nichita. Dintre prietenii lui, cel mai dedicat era Gheorghe Tomozei, dar, uneori, Nichita se plictisea şi de el şi spunea: „Nu-i deschideţi lui Tomozei“. Când am fost prima dată, Vlasie şi Padina erau deja de-ai casei. Au vorbit de una-alta şi i-am ascultat o oră sau două. Nichita era genial! La un moment dat, Vlasie zice către Nichita: „Bătrâne, au venit puştanii ăştia. Nu vrei să-i asculţi şi tu?“. „Nu“, zice Nichita, şi ne mai lasă să fierbem două ore. Îi citim ceva, dar nu spune nici da, nici nu. Am ajuns la el şi a doua oară şi, încetul cu încetul, ne-am împrietenit. După aceea, au venit şi Nino Stratan, Mariana Marin, Magda Cârneci – foarte mulţi din generaţia noastră. Nichita avea o dărnicie pe care acum o înţeleg, deşi atunci nu o înţelegeam foarte tare. El nu spunea nimănui că nu-i place ce scrie, în timp ce noi făceam ierarhii: ăla e bun, ăla nu e bun.    „Era numai cu Dora şi era deprimat“ Şi aţi dus-o şi pe Dora la poet. În iarna lui 1977, eu şi Traian T. Coşovei mergeam în Pitar Moş să jucăm badminton, că acolo era o sală cu plasă. Aşa am întâlnit două fete: Tudoriţa şi Felicia, adică Dora şi Felix, care ne-au bătut la badminton de ne-au ascultat cu urechile. Pe urmă, am aflat că erau campioane. După ce ne-am împrietenit, le-am dus la Nichita. Am ajuns, fetele au stat cuminţi şi, mai târziu, când am zis: „Hai să mergem că s-a făcut seară“, Nichita a spus: „Dora rămâne aici“. Dar m-am întors după ea, iar Nichita a fost extrem de gelos pe mine şi m-a ţinut în gelozia asta din ’78 până prin 1983, în primăvară. Nu voia să mă vadă, deşi eu nu avusesem nimic cu Dora, pentru că eram îndrăgostit de altă fată. În ’83, în mai, auzind că Nichita şi-a rupt piciorul, m-am dus cu Doru Mareş la el, pe la 22.00. Ţâr la uşă. Fâş, fâş, fâş în spatele uşii. „Ia să vedem, deschide?“ Deschide. Era numai cu Dora şi era deprimat. Am stat pe balcon până la 23.30 şi am vorbit despre moarte –  lipsea spectacolul pe care îl făcea de regulă în faţa publicului. Nu-l mai văzusem aşa.

Despre ce discutaţi, de obicei?

Despre poezie, metaforă, cer, despre copacul Gică din faţa balconului lui. Eu n-am fost acolo, dar pot să spun că este o istorie apocrifă: cum stătea sprijinit de calorifer, Nichita a zis: „Ce mi-aş dori să aud o melodie“, iar legenda spune că a început să cânte caloriferul. Noi am interpretat aşa: Băieţii de la ascultare i-au dat o melodie lui Nichita. A fost tot timpul ascultat pentru că la el se strângea multă lume. „Cu cât bea, cu atât era mai strălucitor“

A avut curaj să vorbească de rău regimul comunist?

Niciodată. De altfel, am fost supăraţi pe el în ’81, când i-a dat un interviu Sânzianei Pop la Televiziunea Română şi a zis aşa: „Poetul să meargă în fabrică să vadă cum sar scânteile din strungă“. Şi s-au dus prietenii la el şi i-au amintit că n-a fost în viaţa lui într-o fabrică. „Da, bătrâne, dar dacă asta mi-au cerut să spun, asta am spus“. Îi era frică de oficialităţi. Dar nu şi-a turnat colegii şi n-a scris delaţiuni.

Ştiaţi că era bolnav?

Toţi ştiam că ficatul lui era în piuneze. Ţin minte că, la începutul toamnei lui ’83, era multă lume la el şi, spre deosebire de dăţile obişnuite, nu mai stătea în sufragerie, ci în camera mică, cu încă doi sau trei poeţi. Iar Dora era cu nişte oaspeţi. Nichita mi-a zis: „Adu-mi nişte votcă“. Dora îi pusese interdicţie. I-am spus: „Nichita, mi-e imposibil, n-am cum să-ţi aduc“. „Te duci la Salonul spaniol şi îi spui barmanului să-mi pună nişte votcă în Pepsi. După aceea, să pună capacul la loc.“ I-am adus. Indiferent că-i dădeam, că nu-i dădeam, ar fi găsit o soluţie, pentru că depindea de asta.

Povestea Agopian (n.r. Ştefan), care l-a cunoscut mai bine şi mai demult, că dimineaţa, când mergea la mare să-şi refacă ficatul şi spiritul, Nichita avea nevoie de alcool. Până atunci era morocănos, dar imediat cum turna un pahar, se liniştea. Mulţi dintre cei care devin alcoolici devin răi sau îşi pierd minţile, dar el cu cât bea, cu atât era mai strălucitor. Era şi un soi de conspiraţie a scriitorilor în jurul lui Nichita: „Cine bea mai mult decât Nichita şi cine e şi mai spiritual decât Nichita bând?“.    A reuşit careva? Nu, era foarte greu.

Spuneaţi că Dora încerca să-l ferească de alcool. Cum se descurca?

În general, într-un cuplu e o chestiune de putere: cel celebru îl domină şi îl conduce pe celălalt. Dora era o fată ascultătoare. Sigur că a încercat din răsputeri să-l ferească, dar presiunea lui era atât de mare, încât ea s-a adaptat şi a devenit boemă odată cu el. De exemplu, în casa lui exista un singur costum pe care îl purtase o singură dată. El spărgea toţi banii pe care îi câştiga şi cumpăra mai mult pentru alţii. Poate şi pentru că avea o existenţă asigurată din tirajul cărţilor şi din salariul de la „România literară“.

Dependenţa de alcool a venit în urma unor dezamăgiri?

Nu. Trebuie să-ţi imaginezi (că atunci era, n.n) o lume în care nu se ieşea cum ieşim noi acum şi nici nu aveai ce să vezi la televizor. Lucrurile se terminau repede. (Băutul lui Nichita Stănescu şi al poeţilor, n.n.) Era o întrecere: un fel de a scurta viaţa şi a mări strălucirea într-o lume lipsită de strălucire, închisă. Nu pot să spun că astăzi artiştii nu mai beau, dar nu au timp numai pentru asta. Foarte puţini beau la rupere.

Nu v-am întrebat când l-aţi citit întâia oară pe Nichita.

La 19 ani, la sfârşitul liceului. În anii 1969 şi 1970, Nichita era în culmea gloriei. Când am dat de el, am dat de partea cea mai grea: cele „11 elegii“, din care n-am înţeles nimic, dar această lipsă de înţelegere îi creştea cumva aura. Găseam în fiecare frază înţelesuri la care probabil nici el nu se gândise. În facultate era, într-un fel sau altul, obiect de cult – în timp ce Adrian Păunescu era rău privit, Nichita era un soi de mic bastion al credinţei în literatură şi în valoare.

(Interviu Florin Iaru, scriitor: „A fost tot timpul ascultat, pentru că la el se strângea multă lume“, http://adevarul.ro/cultura/carti/romani-geniu-nichita-stanescu-prietenul-tuturor-putini-l-au-cunoscut-adevarat-1_5997c50b5ab6550cb820ac27/index.html, accesat în 11 decembrie 2017)

„O tempora, o mores! Ce timpuri, Doamne, ce pasiuni, ce gusturi literare mai erau pe atunci!… Cel mai curios e că amalgame de opere, autori, curente, respectiv, gusturi – de felul celor prezentate, extrem de sumar, mai sus – convieţuiau în bună pace. Cine citea cu regularitate Săptămâna lui Eugen Barbu nu era suspectat a fi incapabil să disece şi eseurile din Secolul 20; cine se topea de dragul lui Love Story ajungea cu siguranţă să prindă şi mesajul magico-realist din Toamna Patriarhului; cine adora poezia civică, naţionalistă ori sentimentală a lui Adrian Păunescu nu era catalogat ca un ageamiu printre Ne-Cuvintele lui Nichita Stănescu.

Îndrăznesc să afirm, de fapt, repet, că şi în acele vremuri – mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut –‚ Nichita Stănescu era şi la noi, între Prut şi Nistru, un poet realmente popular, iubit de mulţi, de foarte mulţi… Această axiomă s-a învederat şi atunci cînd a venit poetul la Chişinău, ca participant la „Zilele literaturii sovietice” – erau acele „Zile…”, în fond, un festival internaţional de poezie. Evenimentul adunase poeţi din mai toate republicile sovietice (erau 15 de tot), precum şi din vreo 10 ţări comuniste, „frăţeşti”, aceştia fiind antrenaţi în diferite „activităţi de creaţie”, cum ar fi nişte vizite pe la fabrici sau în colhozuri – pentru a-şi recita versurile în sânul clasei muncitoare, dar şi pentru a gusta bucatele şi vinurile moldoveneşti, cum s-a întâmplat după vizitarea casei-muzeu a fabulistului Alexandru Donici, de lîngă Orhei. Manifestarea de vîrf a constituit-o totuşi, credem, recitalul de poezie, ţinut de scriitorii invitaţi, într-o seară, la Filarmonica din Chişinău. Un regulament ad-hoc prevedea că fiece poet îşi spunea o poezie în limba sa, iar alta era citită în traducere rusă. Nu am nici o îndoială că Nichita Stănescu era în acea seară declamatorul cel mai aşteptat. În sfârşit, a apărut pe scenă şi a început: „Nimic nu este altceva…”.

NIMIC NU ESTE ALTCEVA

Nimic, nu este altceva.

Piatra îmi este verişoară

Rudă de tată îmi este pomul

Râul se trage din ochiul maică-mii

Nimic nu este altceva.

Cel de ieri şi cu cel de mâine

sunt fraţi de timp.

Cel de sus şi cu cel de jos

sunt fraţi de aer,

Nimic nu este altceva.

Mersul norilor pe cer

e siamez cu mersul norilor pe ape;

starea de tristeţe

e logodnică cu bucuria

iar jalea îmi încoronează

cu o aură de dinţi albi

râsul celui ce a apucat să râdă.

Nimic nu este altceva.

Moartea calului

se odihneşte în fundul ochiului meu.

Moartea acestei toamne

se reazemă cu ceafa pe o pernă albă de zăpadă.

Moartea se aseamănă

întocmai cu naşterea.

Nimic nu este altceva.

Ce am simţit înainte de a mă naşte

voi simţi şi după ce nu voi mai fi.

Cum a fost atunci aşa va fi atunci.

Nimic nu este altceva.

Totul este totul iar eu sunt tu.

Nimic nu este altceva.

Chiar după primele cuvinte rostite de poet, sala a izbucnit în aplauze – aplaudau tineri, aplaudau oameni în vârstă; ţin minte, erau în sală şi unii profesori de ai noştri de la Universitate, unii care nu-şi manifestaseră niciodată, în niciun fel, ataşamentul pentru limba română, pentru literatura română. Cei mai mulţi spectatori au perceput, neîndoios, aceste cuvinte ale lui Nichita ca pe un adevăr repetat pentru noi: dacă „nimic nu este altceva…”, nici Basarabia nu poate fi alta decât românească!

Sub imperiul unor emoţii deosebit de tari, am decis atunci, cu o colegă de promoţie, Aurica Sârbu, că trebuie să-l vedem cu orice preţ pe Nichita îndeaproape. În acest scop, am recurs la un „tertip”: i-am solicitat un interviu pentru Literatura şi arta unei poete de la Riga, Daina Avotina [a se citi: avuotinea, cu acccentul pe prima silabă]. Astfel puteam intra cel mai sigur în hotelul „Codru” (proprietate a Consiliului de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti!), unde era cazat şi Nichita Stănescu. Mare i-a fost mirarea poetei letone când ne-a văzut în următoarea zi, în faţa hotelului, cu două buchete de flori. A trebuit să-i spunem adevărul adevărat: lăsăm pretextul, adică interviul, pentru altă ocazie, eventual, pentru când voi veni la Riga, iar acum vrem să-l vedem pe poetul român.

„Cum adică – să-l vedeţi?”, ne-a întrebat nedumerită Daina Avotina. „Pur şi simplu să-l vedem…, să-i dăm aceste flori, să-i spunem că ne este foarte drag, să-i mulţumim pentru poezie…”, i-am răspuns. „E şi la noi în Letonia o fascinaţie a poeziei, o fi existând chiar şi un cult pentru unii scriitori, dar aud prima dată ca cineva să dorească pur şi simplu să vadă un poet”, ne-a mărturisit doamna de la Riga. Poate tocmai de aceea ne-a înlesnit numaidecât trecerea în hotel, la etajul trei (ruseşte!), ne-a condus până la camera în care stătea Nichita Stănescu şi criticul literar Mircea Tomuş, redactorul-şef al revistei Transilvania din Sibiu. Mircea Tomuş ne-a şi deschis, Nichita ni s-a înfăţişat tot atunci, întorcându-se spre noi de la geam. A luat braţul de crizanteme, le-a mângâiat cu un surâs de copil, surâzând a ascultat „declaraţia de dragoste”, pe care am făcut-o, stângace – lui, poeziei sale. Apoi a dus o mână la buzele sale luminate de zâmbet, iar alta a ridicat-o făcând un rotocol spre tavan. Am înţeles ce vrea să ne spună: că aici totul se interceptează şi că ar fi mai bine să nu vorbim prea mult. Am mai stat un minut în tăcere: doi basarabeni şi doi regăţeni, atât de mult uniţi, prin limbă şi simţire, şi atât de mult despărţiţi de vizibile şi invizibile bariere politice.

Atunci, la Chişinău, l-am mai văzut o dată pe Nichita Stănescu – într-o seară, târziu, la Gara Mare, mergea cu trenul la Moscova, ca să asiste la lansarea unui volum de poezie a sa tălmăcită în limba rusă. Îl conducea foarte multă lume, dintre scriitorii pe care îi mai întâlnisem pe străzile capitalei basarabene era Pavel Boţu, Liviu Damian, Petru Zadnipru, Aureliu Busuioc, Gheorghe Vodă, Mihai Cimpoi etc. Atunci am cunoscut-o mai îndeaproape pe Leonida Lari – nu ştiu cum s-a întâmplat, am condus-o tocmai eu acasă, locuia la un cămin în cartierul Botanica şi era extrem de răvăşită.

Mulţi dintre cei care l-au văzut pe Nichita Stănescu povestesc de obicei despre o lumină emanată de chipul său. Mie (dar şi colegei mele, cu un ochi la sigur mai ager) mi-a rămas în memorie o sfârşeală de pe faţa poetului. Poate şi pentru că atunci când l-am văzut la hotel Nichita era, vădit, după o lungă noapte de nesomn, posibil şi de singurătate, posibil în compania fumului de ţigară şi a aburilor de vin moldovenesc. Şi doar mai erau încă şapte ani până la 13 decembrie 1983. (Personalităţi pe care le-a cunoscut Vlad Pohilă: Nichita Stănescu, http://flacaratv.md/marturii-pretioase-personalitati-pe-care-le-a-cunoscut-vlad-pohila-poetul-nichita-stanescu.html,accesat în 11 decembrie 2017

 

Azi dimineaţă,

m

am rezonat cu cele spuse în:

A treia elegie

de Nichita Stănescu

  1. Contemplare

Dacă te trezeşti,

iată până unde se poate ajunge:

 

Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru

ca un tunel, privirea

se face una cu tine.

Iată până unde poate ajunge

privirea, dacă se trezeşte:

 

Deodată devine goală, aidoma

unei ţevi de plumb prin care

numai albastru călătoreşte.

 

Iată pînă unde poate ajunge

albastrul treaz:

 

Deodată devine gol pe dinlăuntru

ca o arteră fără sânge

prin care peisajele curgătoare ale somnului

se văd.

 

  1. Criză de timp

O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,

voi blânde ouă, locuind un miez de meteor

spart; şi de pălmile mele acoperite

ca să renască un cu totul alt decor.

 

Camera se varsă prin ferestre

şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.

 

Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,

mi se petrece-n iris.

 

Mă amestec cu obiectele până la sânge,

ca să le opresc din pornire,

dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe

spre o altă orânduire.

 

O, scurtă tristeţe, rămâne

de jur-împrejur o sferă de vid.

Stau în centrul ei şi unul câte unul

ochii din frunte, din tâmplă, din degete

mi se deschid.

 

III. Contemplare

Deodată aerul urlă…

Îşi scutură păsările în spinarea mea

şi ele mi se înfing în umeri, în şiră,

ocupă totul şi nu mai au unde sta.

În spinarea păsărilor mari

se-nfing celelalte.

Frânghii zbătătoare le târăsc,

acvatice plante.

Nici nu mai pot sta drept,

ci doborât peste pietre fluorescente,

mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod

arcuit peste ape inexistente.

Fluviu de păsări înfipte

cu pliscurile una-ntr-alta se agită,

din spinare mi se revarsă

spre o mare-ngheţată, neînnegrită.

Fluviul de păsări murind,

pe care vor lansa bărci ascuţite

barbarii, migrând mereu spre ţinuturi

nordice şi nelocuite.

 

  1. Criză de timp

Ca şi cum s-ar sparge un mormânt

şi-ar curge pe fluviu

tot misterul lui…

 

Dar mai degrabă,

ea, privirea, ne ţine

la un capăt al ei fructificaţi.

 

Suge din noi cât poate,

părând a ne-arăta

îngerii copacilor şi ai

celorlalte privelişti.

 

Copacii ne văd pe noi,

iar nu noi pe ei.

 

Ca şi cum s-ar sparge o frunză

şi-ar curge din ea

o gârlă de ochi verzi.

 

Suntem fructificaţi. Atârnăm

de capătul unei priviri

care ne suge.

 

  1. Contemplare

Se arată fulgerător o lume

mai repede decât chiar timpul literei A.

Eu ştiam atât: că ea există,

deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

 

Recădeam în starea de om

atât de iute, că mă loveam

de propriul meu trup, cu durere,

mirându-mă foarte că-l am.

 

Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,

ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.

La fel şi globul de peste umeri

şi celelalte-nfăţişări, la fel.

 

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte

lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,

şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul

acesta, lent vorbitor.

 

Dar nu-mi puteam aminti nimic.

Doar atât-că am atins

pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,

care, ştiindu-mă, m-au respins.

 

Gravitaţie a inimii mele,

toate-nţelesurile rechemându-le

mereu înapoi. Chiar şi pe tine,

rob al magneţilor, gândule.

Cum a venit Poezia către mine

Salutare!

IMG_20171203_182137

Cu fiece zi, bag samă cum Cineva îmi poartă pașii.

Mă tot împotrivesc. Mă retrag în tăcere, dar iar mă văd împinsă către afară.

Vin către mine situații pe care la început le resping, le disprețuiesc și zvârl cu venin.

Apoi, spășită, vin și mă-ntorc și sărut mâna celui care mi le oferă.

Asta e pentru ultima oară. Gata! îmi zic. Mă voi închide în cămară și voi citi, devorând teancuri de pagini…

Citesc hulpav. Descopăr om după om…

Și asta grație altor oameni și-n primul rând, al OMULUI MEU, care-mi vâră subt nas, constant, câte-o carte. Nu orice carte. Fiecare carte e atent aleasă, profetică, criptică…, ce mă solicit, mă incită, mă ține trează nopți fără număr…

Așa l-am descoperit pe Radu Vancu și jurnalul său…

Urmează să-i dau de urmă operei poetice…

Apoi, literații de la Târg, asupra cărora am revărsat scântei și ură că m-au umbrit…

Ca apoi să mă ajute a străluci… de bucurie, descoperind alți oameni, precum Sandu Frunză

, Vianu Mureșan,

Ion Dur

, Anca Sârghie (care mi-a alinat oleacă dorul de Ioana mea dragă),

Imagini pentru anca sarghie

Marian Dopcea cu a lui Aprilie, luna florilor de mai.

Imagine similarăImagini pentru Marian Dopcea

Acesta din urmă pregătind cărarea spre seara asta, spre întâlnirea cu Maria-Daniela Pănăzan și Dumitru Ichim…,

 

IMG_20171203_173550

Imagini pentru maria-daniela panazan poezia lui dumitru ichimImagini pentru maria-daniela panazan poezia religioasa romaneasca o istorie comentata

IMG_20171203_181914

Fotografia postată de Dumitru Ichim.

care fu posibilă tot grație OMULUI MEU, care-mi citi anunțul cu câteva ore înainte…

Ce-a fost?

Ce-a urmat?

Fericire. Beție de-a dreptul!!!

Și-n această beție, descopăr cum…

Poezia a venit către mine

Nu mi-a trecut vreodată prin cap

Cum c-aș putea scrie poezie

Spre stupoarea mea,

Descopăr că poezia era în mine

Se prăsise odată cu mine

Sau mă zămisleam odată cu ea sau prin ea…

Poezia a stat ascunsă în numele meu

Pe care mama-l cânta zburând cu mine-n burtică printer vii,

Din clipa zămislirii, mereu repeta:

Doină, Doină cântec dulce…

Răsunau dealurile de doinirea mamei încât,

Tractoristul, care căra remorcile ticsite cu struguri, s-a prins de nănaș…

Șugubăț cum era, nănașu a-nceput și el a doini…

Poezia a venit cătră mine prin apa Botezului,

Când mâini de poet m-au cuprins afundându-mă-n apele Duhului

Și-am început a doini…

Acompaniind-o pe mama printre lanuri și vii

Poezia a venit către mine când

Înaintașa de la catedră îmi înmână un volum de poezii semnată de ea…

Poezia veni către mine printre rândurile poveștilor din cărțile lui Vancu, ale lui Dopcea

și-ale Mariei-Daniela Pănăzan…

Și m-apucai să scriu

Să scriu poezie rostită…

Să fiu poezie,

să fiu Doina Doinița lui mama

pe care o văd cum zâmbește de sus

am prins mesajul dragă mama, te asigur.