Arhive lunare: ianuarie 2018

Încurajare pentru dascăli (profesori)

Salutare, dragilor!

Mare bucurie trăim astăzi, 30 ianuarie, la prăznuirea sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan!

Sf-3-Ierarhi-1-768x303

Deşi este mare sărbătoare, mulţi dintre noi ne aflăm la serviciu…

Domnul a rânduit totuşi o mare mângâiere sărmanului meu suflet.

Ieşisem, (în interes de serviciu)… De cum am intrat pe strada Mitropoliei, m-a izbit în urechi vocea puternică a Părintelui Necula. Răsuna atât de minunat şi de puternic, încât mi-a tresăltat sufletul de drag şi bucurie! Nu-l mai auzisem de mult pe Padre. La Târgul de Carte şi Revistă Religioasă a lipsit. Era singurul moment din an în care îmi era atât de mult timp aproape, timp în care-mi ostoiam dorul de-al asculta pe acest om care m-a fascinat şi mă fascinează de fiecare dată când se apucă a grăi…, aşa că m-am oprit să-l ascult. Şi bine am făcut, căci acel cuvânt era pentru mine.

Eram mâhnită pe elevii mei, care nu-mi dăduseră nicio satisfacţie la oră…

Iată ce mi-a spus Padre:

„Noi, profesorii, am cam obosit din pricina unui feedback negativ ale elevilor/studenţilor…

Îngăduiţi-mi să vă spun un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur:

„Nu vezi tu oare că un părinte, chiar când este deznădăjduit despre însănătoşirea copilului său, totuşi plângând, suspinând, şade lângă patul lui, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea mai de pe urmă.

Tot aşa trebuie să faci şi tu (profesore) cu fratele tău (cu elevul/studentul tău/aproapele tău). Acela cu lacrimile sale nu poate să alunge boala, nici să respingă moartea ce se apropie.

Tu însă pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l scula, prin lacrimile şi suspinurile tale, dacă tu eşti neobosit şi nu te îndepărtezi de dânsul.

Tot aşa face şi Dumnezeu cu noi, deşi noi suntem nebăgători de seamă, El totuşi în toate zilele vorbeşte către noi prin Profeţi şi Apostoli şi nu încetează a îndemna pe cei „cerbicoşi” — mândri, trufaşi — „neluători aminte”.

Gândiţi-vă, în sfârşit, că acel ce nu încetează cu sfătuirea, deşi o face în deşert, va secera o răsplată încă mai mare decât acela care prevede că cuvintele sale vor fi ascultate.

Căci acela care de-a pururea îndeamnă fără să fie ascultat şi totuşi nu oboseşte, dă dovadă de dragostea cea mai călduroasă şi mai adevărată de aproapele său(şi Parde a repetat acest paragraf).

Şi a mai adăugat: Dumnezeu nu oboseşte să primească oboseala noastră , dacă i-o dăm, s-o vindece…”.

Am plecat la slujirea-mi, la Liturghia de după Sfânta Liturghie, zburând.

Am înţeles  că problema nu sunt copii, ci neputinţa noastră…

Curaj! Bucurie! Stăruinţă pe baricade până la sfârşit în slujirea aproapelui bolnav…, bombardat de tehnică, de agitaţii de tot felul…

Aşa să ne ajute Doamne al nostru!

 

Reclame

Sfantul Teodosie

In fiecare an, in 11 ianuarie Biserica ne aminteste de un mare sfant al ei, de Sfantul Teodosie.

Imagini pentru sf teodosie

Dimineata mi-am amintit povestioara cu minunea inmultirii painilor:

Veneau multi saraci. Sfantul le da tuturor paine.., dar intr-o zi, painile s-au terminat. Ucenicul vine la staret si-i spune ca mai sunt doar cateva paini si afara sunt hoarde de flamanzi..

Staretul ii aminteste ca faina din lada nu se va sfarsi si uleiul din burduf nu va seca. si-i spune sa mearga la hambar sa dea saracilor paine.

Ajuns in camara pentru paini, aceasta era plina ochi. Incarcat cu cosuri, ucenicul vine spasit la staret si-i cere iertare pentru necredinta..

Ei, ai vazut ce bun Domn avem?, pare ca i-a spus Staretul. sa nu te mai indoiesti niciodata. cel care iubeste sa dea, intotdeuna are sa dea …

Ce ascunde urmarea unui gând bun!

Ieşi de la serviciu. Cele 8 ore şi  ceva de lucru într-un spaţiu închis s-au scurs… Închizi o uşă şi o deschizi pe alta. Aerul rece îţi năvăleşte în faţă. Brusc, te trezeşti într-o altă lume. Mergi ca năucul pe strada pustie de oameni, de copii, de câini…

E deja seară! Pluteşti printre maşini… Gânduri, gânduri, planuri, vise, se lăfăie în voie în dosul frunţii tale. Iată-te deja în dreptul bisericii din cartier. Priveşti cum, rând pe rând, băbuţele cu nişte plăsuţe în mână păşesc cele două trepte care separă trotuarul de incinta impunătoarei biserici.

A! e miercuri, îţi aminteşti tu. În seara asta, se face Sfântul Maslu. Treci prin faţa bisericii urmându-ţi în continuare visările, planurile, socotelile. Pe portiţa larg deschisă, băbuţele continuă să intre mereu.

Ai trecut de portiţă, eşti la colţ. Brusc, auzi o chemare: Vino şi tu !

Hai să mă duc şi eu la Maslu…! îţi zici.

Te întorci. Încaleci prima treaptă, apoi pe a doua… Deschizi uşa bisericii şi pătrunzi sfios înăuntru. Slujba încă nu a început. Te închini şi apoi te aşezi. Priveşti în jur. De peste tot, te privesc zeci de ochi. Sunt sfinţii care zburdă de fericire că ai venit să le dai o mână de ajutor la cântat…

Dintr-o dată, te cuprinde aşa o pace, o tihnă, o linişte, cum numai aici se găseşte. Continui să priveşti în jur. Iei aminte la oameni, la semenii tăi, la chipurile lor muncite de gânduri, de dureri, de vise zădărnicite. Printre ei, observi şi feţe necunoscute… şi iar trec gânduri…

Sunt oameni care vin la Maslu că au auzit că face minuni. Aceştia vin o dată şi, negăsind minunea grămadă, ies precum au venit.

Mai sunt unii care vin aici mereu, Maslu de Maslu…, purtând povara anilor şi a greutăţile alor lor…, ale celor dragi care nu vor, nu pot, nu ştiu să vină…

Sunt unii care nu se mulţumesc să vină aici miercuri de miercuri, ci bat oraşul în lung şi-n lat pe la toate bisericile, mergând tot dintr-un Maslu în altul…, ba şi pe la cele mănăstiri şi pe la cei preoţi vestiţi ajung, doar, doar minunea s-o înfăptui. Şi nu de puţine ori, minunea se arată…

Sunt oameni care vin aici cu credinţă când îi arde vreo trebuinţă… Pentru aceştia, Sfântul Maslu e balsam, e pace, e nădejde, e baie înnoitoare. Aceştia vin aici pregătiţi să înghită doctoria care pătrunde la limita dintre suflet şi trup, la rădăcini. Orice cuvânt e sorbit cu nesaţ. Însăşi prezenţa aici e deja vindecare. Aceştia nu aşteaptă minuni. E destul că se află aici. Şi chiar dacă problema (le) lor nu dispare ca prin farmec, este ca şi cum n-ar mai fi, căci nu-i mai apasă. E purtată altfel… Pentru că a fost purtată de Altcineva înainte…, de Cel Care a deschis Calea…

Hristos a fost om deplin, a simţit frica morţii, dar a biruit-o rugându-se cu lacrimi de sânge…, a spus părintele…

A! Asta e soluţia, vindecarea: rugăciunea în urma căreia coboară Duhul, Care curăţă totul şi linişteşte apele învolburate.

Ce absurdă ar fi viaţa fără Biserică, te gândeşti. Ce sensuri, ce har, ce profunzimi ascunde acest Maslu, de parcă nu l-ai mai trăit niciodată.  Ooo!!! şi cum era să treci pe lângă toate acestea, aşa precum de atâtea ori ai trecut….

Noroc cu băbuţele!!!

babuta la bis

Vindecarea rănilor

Bună!

 

Poate te-ai întrebat de ce nu eşti iubit, de ce nu poţi iubi, de ce săvârşeşti atât de uşor răul pe care nu-l vrei…

Pentru că ai fost şi eşti rănit…

Ai fost rănit şi ai rănit şi răneşti la rându-ţi.

Vine vremea şi cu darul lui Doamne, înţelegi astea… şi cauţi vindecarea. Unde? La Vindecătorul, desigur. Începi tratamentul şi exersezi cu toată străduinţa un nou fel de relaţionare.

În inima ta, vrei să iubeşti, dar te trezeşti că gestul tău tandru e respins. Oare ce urmăreşte acesta, se gândeşte cel căruia până atunci i-ai provocat rău inconştient. Nu te crede că gestul tău, atenţia ta e sinceră şi astfel, o refuză.

Da. E normal! I-ai dat în cap până mai ieri, iar acum îi arăţi iubire…

Nu, zice el.., asta nu e iubire, ci e un şiretlic… Sigur vrea ceva de la mine şi uite-aşa, refuzul lui împiedică începutul iubirii tale.

Reacţia ta? Te întristezi, te închizi, te retragi şi, poate, în cel mai bun caz, plângi…

În sfârşit, înţelegi că rănile nu se vindecă atât de uşor precum se produc. Mai ales spre bătrâneţe…

Să ai răbdare şi să-i stai alături ca să i se vindece rănile celui de lângă tine, asta da iubire!!! Şi asta doar cu Harul lui Dumnezeu. Har primit în urma rugii cu lacrimi de nădejde şi dor şi drag de cel iubit.

icoana

Pierre Corneille şi covrigii Sfântului Polieuct

Salutare!

Despre Polieuct şi Pierre Corneille

polieuct de p Corneille

am auzit în urmă cu doi ani. Era într-o duminică de 9 ianuarie. Ne aflam cu toţii la slujbă. Cuvântul de învăţătură a fost rostit de către părintele nostru Vasile. spre final, a amintit că în ziua aceasta Biserica face pomenirea unui martir din primele secole creştine pe nume Polieuct din viaţa căruia dramaturgul Pierre Corneille a scris o piesă cu acelaşi nume. Mi s-a părut interesantă informaţia. Îm decembrie 2017, răsfoind minunata mea bibliotecă, am dat şi peste o carte a lui Pierre Corneille. Mare mi-a fost bucuria. Cu mâini tremurânde de emoţie, am deschis-o la cuprins. Da. Era şi piesa Polieuct în ea! Am trecut-o pe listă alături de alte câteva zeci de cărţi care aşteaptă să le citesc.

Astăzi, 9 ianuarie 2018, a început ca nicio altă zi din viaţa mea. O simţeam specială. Dormisem nouă ore cursiv. Asta era ceva de consemnat în evenimente extraordinare…!!! Profitând de ocazia că copii sunt în vacanţă, am pregătit repede trăistuţele cu merinde pentru ziua aceasta şi am pornit cu soţiorul de mână la serviciu. În drum, ne-am oprit puţin la Doamne. Mai era destulă vreme ca să ajungem la timp la serviciu, aşa că am stat liniştiţi şi am ascultat Utrenia. La un moment dat, am auzit: Sfinte mucenice Polieuct roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Ua! Astăzi este Sfântul Polieuct!!!

Am urcat în grabă scările şi am intrat în cafas. Voiam să citesc şi eu la strană şi am primit încuviinţarea. O cât de mult îi sunt recunoscătoare minunatei noastre doamne Elena, prin a cărei străduinţe şi dedicare răspunsurile curg neîntrerupt în fiecare zi la slujbe.

După ce am citit o cântare din Canon, am citit (în taină) şi viaţa Sfântului Polieuct şi m-am minunat de cele ce am aflat. M-a impresionat mai ales prietenia dintre cei doi tineri, Polieuct şi Nearh.

Am ieşit din biserică zburând. E zi de praznic. Sărbătorim. Şi cum la Doina Blaga a sărbători sau comemora nu se poate să lipsească mâncarea, am cumpărat nişte covrigi (braşoveni) şi am sărbătorit pe Sfântul Polieuct cum se cuvine. Ultimul covrig

26730949_1540832569364256_610932036227373990_n

l-am împărţit cu colegii…

Bucurie în comuniune sfântă! Am simţit că s-a bucurat şi Sfântul Polieuct…

În drum spre serviciu, mi-am amintit de Pierre Corneille şi piesa sa Polieuct. Iată-mă cu cartea în mâini…

26220192_1540832692697577_2953760820209111257_n

Stau şi cuget ce inspiraţie a avut acest om să scrie o aşa piesă.

Pe un site, (http://www.livredepoche.com/polyeucte-pierre-corneille-9782253047605 )

am găsit un REZUMAT al piesei

Într-o Armenia supusă Romei imperiale, un tânăr domn, Polyeucte, soțul fiicei guvernatorului, a fost botezat în secret la instigarea lui Nearchus, prietenul său creștin. După ce a participat la un sacrificiu pentru a sărbători întoarcerea unui general roman, el deranjează ritualul prin proclamarea credinței sale și începe să spargă statuile închinării păgâne. Nici rugăciunile soției sale, nici rugămintele socrului său nu-l vor face să renunțe la faptele sale.

Când Corneille, în iarna anului 1642-43, ia tragedia pe scenă, singularitatea martirului săuPolyeucte – care preia povestea unui sfânt autentic și este inspirată discret de un joc italian – este pentru a asocia figura creștinului cu cea a eroului tragediei. „Dacă moartea pentru prințul său este o soartă ilustră, / Când cineva moare pentru Dumnezeul său, ce va fi moartea?” Martiriul este astfel o formă de eroism. Dar violența iconoclastică a lui Polyeucte este un creștin sau mai degrabă un fanatis, așa cum a crezut Voltaire? Este probabil acest fanatism pe care piesa, astăzi, îl atrage actualitatea.

Iar aici, din câte am înţeles, se spune că această piesă nu se mai potriveşte cu vremurile actuale…, dar nici cu cele în care a fost scrisă …

http://www.telerama.fr/scenes/polyeucte-de-pierre-corneille-une-tragedie-sacree-au-theatre-des-abbesses,138312.php

În vremea lui Deciu (249-251) şi Valerian (253-259), împăraţii Romei, erau doi ostaşi cinstiţi, Nearh şi Polieuct, din cetatea Melitinei, pământul Armeniei, care împrietenindu-se între ei, aveau atâta dragoste unul către altul, încât nici între fraţi nu se afla aşa iubire, pentru că fiecăruia din ei i se părea că în prietenul său îşi are viaţa şi sufletul.

Nearh era creştin dreptcredincios şi în legea Domnului desăvârşit, iar alesul Polieuct era elin, neluminat cu credinţa cea adevărată, însă avea obiceiurile cele creştineşti şi se împodobea cu toate faptele bune, fiind în toate că un măslin roditor; aceasta numai îi lipsea, căci încă nu era în casa Domnului. Deci se îngrijea Nearh ca să-l aducă la credinţa creştinească, adeseori citindu-i dumnezeieştile Scripturi şi arătându-i deşertăciunea şi uriciunea închinării la idoli; dar încă nu venise ceasul întoarcerii lui şi al mântuirii, cel înainte însemnat de Dumnezeu, până ce s-a auzit prin târguri şi prin uliţe citindu-se porunca cea fără de Dumnezeu a păgânilor împăraţi, care îi silea pe toţi la închinarea zeilor lor, şi-i îngrozea cu chinuri de multe feluri, dacă s-ar fi aflat cineva nesupus şi neascultător.

Atunci Nearh, ca un credincios rob al lui Dumnezeu, înainte pregătindu-se spre moarte, a început a se mâhni pentru prietenul său Polieuct, crezând că acela pe care nădăjduia să-l vadă în viaţa creştinească se va teme de porunca şi îngrozirea împărătească şi va fi întru păgânătatea elinească până în sfârşit, şi deci astfel i se va închide calea spre mântuire. De aceea, întristându-se foarte şi în taină plângând pentru pierderea fratelui, se schimbase la faţă, încât se părea că este tulburat şi mâhnit.

Polieuct, văzând pe prietenul său astfel de tulburat, îl întreba de pricină mâhnirii lui, iar acela nespunându-i, s-a mâhnit şi Polieuct, pentru că nu suferea să vadă pe prietenul său în întristare şi în tulburare. Deci, stăruind Polieuct prin rugăminte, îi zicea: „Oare, întru ce te-am mâhnit? Care este greşeala mea împotriva ta? Ce lucru atât de greu ţi-am făcut de nu dai iertare prietenului tău?”. Nearh, umplându-şi ochii de lacrimi şi din adâncul inimii suspinând, i-a zis: „Când mă gândesc, prietene, la despărţirea şi zădărnicirea dragostei noastre şi a prieteşugului, mă mâhnesc şi se întristează în mine duhul meu”.

Acestea auzindu-le Polieuct, s-a rănit foarte mult cu inima şi a zis: „Cum se poate să fie aceasta, frate? Pentru ce grăieşti nişte cuvinte ca acestea lipsite de nădejde? Cum se poate să fie despărţirea dragostei noastre, de care nici moartea nu va putea să ne despartă?” Nearh zise: „O! Prea iubitule prietene, tare mă mâhneşti, aceasta îmi tulbură sufletul, căci despărţirea noastră, pe care am spus-o, este mai grea decât moartea cea firească”.

Polieuct, încă neînţelegându-i cuvântul, s-a sculat degrabă şi cuprinzând cu dragoste pe fratele său, îl rugă cu osârdie, zicându-i: „Spune-mi, Nearh, spune-mi pe faţă şi mă încredinţează, cum va fi acea despărţire a noastră, pentru că nu pot suferi mai mult tăcerea ta! De vei tăcea şi nu-mi vei spune, apoi îndată vei vedea pe Polieuct al tău zăcând mort la pământ fără suflet”.

Atunci Nearh a început a grăi: „Prea iubite Polieuct, porunca cea împărătească, care pretutindeni se citeşte, ne va aduce despărţirea unuia de altul; pentru că eu mă ţin de credinţa creştinească, iar tu de păgânătatea elinească; şi când mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine şi mă vei lăsa”.

Auzind aceasta Polieuct, cel cu bună înţelegere, îndată a cunoscut ce voieşte Nearh şi, cu darul lui Dumnezeu luminându-se, a început a gândi la cele dumnezeieşti; apoi şi-a adus aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte cu câteva zile, şi a zis: „Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nici o despărţire nu ne va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujeşti, apropiindu-se de mine şi, luându-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, al cărei preţ şi frumuseţe nu este cu putinţă a o spune, iar nasturii de la haină aceea erau de aur, apoi şi cal înaripat mi-a dat”.

Nearh, auzind aceasta, s-a bucurat şi tâlcuia vedenia, că lepădarea hainei celei vechi şi îmbrăcarea în cea nouă, este schimbarea să într-o viaţă mai bună; apoi i-a zis: „Se cade ţie să laşi păgânătatea elinească şi să te îmbraci întru Hristos, prin credinţa cea dreaptă; iar calul cel înaripat, să ştii că însemnează alergarea cea grabnică spre cer”. Şi a mai zis către Polieuct: „Iată, acum ai cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”. Iar el a zis: „Dar când nu L-am cunoscut eu pe El? Oare nu ardeam eu cu inima când îmi spuneai despre El? Când îmi citeai Sfânta Evanghelie, oare nu mă minunam de cuvintele Lui? Numai numele cel creştinesc nu-l aveam, dar cu osârdia şi cu inima eram creştin; că totdeauna cu râvnă cugetam, ca, lăsând idolii cei deşerţi, să slujesc lui Dumnezeu. Deci, ce facem, Nearhe? Pentru ce nu arătăm şi nu mărturisim pe faţă credinţa noastră cea întru Hristos?”.

Nearh cu dulceaţă ascultând cuvintele lui, se înveselea cu duhul; şi temându-se să nu înceapă a dori averi, femei şi copii sau a sa sănătate, a început a vorbi cu dânsul despre deşertăciunea acestei lumi, a-i spune de bunătăţile cele nevăzute şi de slava care este în ceruri, zicând: „Mie, Polieucte, nici bogăţiile, nici slava, nici cinstea ostăşească, nici orice lucru din cele lumeşti nu-mi este mai cinstit şi mai dorit decât viaţa cea întru Iisus Hristos; pe aceea o doresc, iar celelalte toate îmi sunt de nimic”.

Polieuct, ca şi cum ispitindu-l, a zis: „Apoi, oare nu iubeşti cinstea cea din oaste, pe care o ai tu acum?” Nearh a răspuns: „Socotesc că încă nu ştii, Polieucte, cinstea şi slava cea adevărată şi fericirea cea nesfârşită, pe care Domnul Hristos a pregătit-o robilor Săi”. Polieuct a zis: „Tu crezi că eu nu ştiu de acele măriri şi fericiri care sunt la Hristos, în ceruri.

Dar mie mi se pare că eu acum te-am întrecut pe tine în cele cereşti, de vreme ce în vedenie am luat porfira împărătească cea cerească, precum ţi-am spus; însă te întreb un lucru: se poate oare, fără a primi tainele creştineşti, a se apropia cineva de Hristos şi a se face ostaş al Lui?” Nearh a răspuns: „Să nu te îndoieşti despre aceasta, credinciosule prieten; poate Dumnezeu ca din pietre să ridice fiii lui Avraam, pentru că nici unuia, care vine către Dânsul, nu-i închide uşa milostivirii Sale, iar celor ce vin mai pe urmă în via Sa, le dă plată ca şi celor ce au lucrat toată ziua.

Aşa şi tâlharului celui de pe cruce i-a deschis Raiul şi pentru puţină mărturisire, mare plată i-a dat, pentru care alţii au vărsat multe sudori”. Auzind aceasta Polieuct, a zis: „Fie voia lui Hristos, adevăratul Dumnezeu; iată, din ceasul acesta las toate cele deşarte ale lumii şi mărturisesc că sunt rob al lui Hristos, Căruia Îi voi sluji, precum Îi va plăcea. Deci, voi merge şi voi citi porunca cea împărătească, dată asupra creştinilor şi asupra Domnului şi Dumnezeului meu Iisus Hristos”.

Zicând astfel, s-a dus în târg şi, citind scrisoarea cea împără-tească înaintea tuturor, a defăimat-o şi a rupt-o în bucăţi. Întor-cîndu-se, a văzut ducând pe idoli în templu şi oameni închinându-se lor; deci, mai întâi a râs de nebunia păgâneasca, apoi, ca şi cum mergea spre închinăciune, a pornit către idoli, şi apropiindu-se de ei, apuca câte un idol şi-l trântea la pământ, sfărâmându-i pe toţi ca pe nişte vase; aşa că a zdrobit atunci doisprezece zei elineşti.

Săvârşind aceasta, a venit la dânsul tatăl femeii sale, anume Felix, care era rânduit de împăraţi pentru a chinui pe creştini, şi văzând sfărâmarea idolilor, ce se făcuse de Polieuct, s-a mâhnit foarte mult, zicând: „Vai, mie, că pierd pe fiii mei; eu care mai înainte eram vestit pentru ei, astăzi fără de veste rămân fără dânşii, pentru că nici zeii, nici oamenii nu vor milui pe Polieuct al meu, care a făcut unele ca acestea”.

Polieuct, dănţuind pentru sfărâmarea celor neînsufleţiţi, a zis către socrul său: „De ce te întristezi, tată? Iată cum pe faţă am arătat cât sunt de neputincioşi zeii voştri şi dacă sunt mai mulţi de aceştia, să se aducă aici în mijloc, şi vei vedea cum robii lui Hristos îi nimicesc”.

Felix a zis: „Atotputernicii împăraţii noştri au poruncit ca pe unii ca aceştia să-i ucidem, şi de acum tu vei fi mort, pentru că ceasul uciderii tale a sosit şi în alt chip nu poate să fie, căci împărăteasca poruncă nu se va schimba. Îţi îngădui numai ca să mergi în casa ta şi să dai cea mai de pe urmă sărutare femeii şi fiilor tăi”. Sfântul a zis: „Ce grijă am eu de femeie şi copii, când acum nu iau în seamă cele pământeşti, ci caut spre cele cereşti şi gândesc la cele nepieritoare. De va voi fiica ta să mă urmeze, fericită va fi, iar de nu, apoi rău va pieri cu idolii voştri”.

Auzind Felix aceasta de la ginerele său, a plâns pentru dânsul, zicând: „Vai mie, iubitul meu fiu Polieuct, că şi pe tine te-a înşelat puterea lui Hristos cea vrăjitoare”. Sfântul Polieuct a zis: „Aceasta nu o tăinuiesc, căci El m-a chemat la cunoştinţa adevărului pentru El, cu dumnezeiască Să dreaptă cea atotputernică m-a scos din întuneric la lumină, din moarte la viaţă şi din rătăcire m-a povăţuit la calea cea dreaptă, apoi m-a învrednicit a mă numi şi a fi ostaş al Lui”.

Sfântul grăind unele ca acestea, l-au apucat chinuitorii şi l-au bătut peste gură; iar el întru nimic nu socotea bătaia. Venind femeia lui, a plâns pentru dânsul, împreună cu tatăl său Felix; iar Sfântul zicea către socrul său: „O, prea nelegiuitule slujitor al idolilor necuraţi, pentru ce te sârguieşti cu lacrimile tale cele înşelătoare şi cu ale fiicei tale, ca să mă abaţi de la mărturisirea lui Hristos? Pentru ce plângi pe Polieuct, când se cade ca mai mult pentru tine să plângi? Căci slujind vremelnicilor împăraţi, veşnicului foc te vei da”. Femeia sfântului, anume Paulina, tânguindu-se, zicea către dânsul: „Ce ţi s-a nălucit, iubitul meu bărbat, Polieuct? Cum te-ai amăgit şi te-ai pornit ca să sfărâmi pe cei doisprezece zei ai noştri?”

Sfântul, zâmbind, a zis către dânsa: „Dacă am biruit şi am sfărâmat eu singur doisprezece idoli, acum tu nu ai la cine să mai scapi. Ascultă-mă, Paulino, şi cunoaşte pe unul, adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri şi Aceluia să te închini şi te sârguieşte ca să schimbi viaţa aceasta vremelnică cu cea veşnică”.

Acestea şi mai multe grăind sfântul către femeie, mulţi din cei necredincioşi stând împrejur ascultau cu bucurie cuvintele lui şi cunoscând puterea tainei s-au umilit şi au crezut în Hristos. Apoi, adunându-se judecătorii cetăţii cu toţi sfetnicii, au pus pe Sfântul Polieuct înaintea judecăţii lor şi pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, se sârguiau ca iarăşi să-l întoarcă la păgânătatea idolească. Dar de vreme ce n-au putut să izbutească, au hotărât asupra lui pedeapsă cu moartea, ca să ia sfârşit prin sabie.

Atunci, sfântul, mergând la moarte cu bucurie nespusă, încredinţa poporul care mergea împrejur că vorbeşte cu un tânăr prea luminat, care îl întăreşte şi-i porunceşte să uite toate cele lumeşti; dar nimeni nu putea să vadă pe acel tânăr decât numai sfântul mucenic. Apoi, văzând între popor pe fericitul Nearh, prietenul său, şi după Dumnezeu, tată, a strigat către dânsul: „Mântuieşte-te, iubitul meu prieten, şi să-ţi aduci aminte de aşezământul dragostei cel întărit de noi”.

Zicând acest din urmă cuvânt, şi-a plecat sub sabie sfântul său cap şi s-a botezat în sângele său, fiind tăiat pentru Iisus Hristos. Acest Sfânt Polieuct s-a mucenicit în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulţirea Bisericii luptătoare şi pentru împlinirea celei biruitoare din cer, întru cinstea şi mărirea lui Hristos Dumnezeu, Care este capul întregii Biserici, Căruia cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine cinstea şi mărirea în vecii nesfârşiţi. Amin.

Aici găsiţi piesa în engleză.

http://www.theatre-classique.fr/pages/pdf/CORNEILLEP_POLYEUCTE.pdf

Pentru variant în română, vă aştept la bibliotecă.

2018: Un nou an! Un nou început bun!

Salutare, dragilor!

Iată-ne la un nou început de an și de viață nouă!

Un-nou-început-o-nouă-şansă

Iată anul bineplăcut Domnului!

Acest început de an ne oferă să ne înnoim angajamentele și să purcedem să ne înnoim viața. Părinții ne sfătuiesc să punem început bun în fiecare zi.

Implorăm ajutor pe măsură.

Anul acesta 2018 este unul special. El ne amintește, prin cifra 8, de veșnicie, de a trăi ca și cum veșnicia noastră ar atârna de străduința din acest an…, ca și cum ar fi ultimul nostru an, șansa noastră spre comuniunea veșnică…

Mâine îl pomenim pe Sfântul serafim care ne amintește de unicul scop al vieții noastre, acela de a-L dobândi pe Duhul Sfânt, Vistierul tuturor bunătăților. Tot el ne amintește că de ne vom strădui să ne agonisim pacea sufletului multe suflete se vor odihni lângă noi. Să vedem pe aproapele ca fiind „bucuria noastră”.

Dragii mei, vă doresc biruință și vă îmbrățișez cu drag pe toți.

În încheiere, vă salut pe fiecare în parte cu minunatul salut al Sfântului Serafim:

Hristos a înviat, bucuria mea!” Și dacă Hristos a înviat, vom birui toate piedicile ce se vor ivi în calea vieții celei noi care ni se deschide înainte. Amin

PS: de aici am luat imaginea:

http://ebloguri.ro/2014/10/20/un-nou-inceput-o-noua-sansa/