Arhive lunare: aprilie 2018

Ca să nu moară a doua oară

IMG_20150401_221143

IMG_20150401_214319

Când am citit pentru prima oară că uitarea este un păcat mare, am rămas cu o ușoară nedumerire …

Prea era motivul bine întemeiat al scuzelor zilnice!

Ca să înțeleg efectele dureroase ale uitării, a fost nevoie să trec personal prin experiența uitării…, să fiu uitat de toți cei care m-au elogiat, băgat în seamă din oarecare interes…

Uitarea, neștiința și lenea, un trio nedespărțit care duce la toate răutățile din lume. Nu lucrezi binele, lenevești, pentru că nu știi și uiți să ceri luminare și ajutor.

Sfântul Marcu Ascetul ne-a dezvăluit că neştiinţa, uitarea şi trândăvia (lenea) sunt „trei uriaşi puternici şi tari pe care se reazămă toată puterea” Potrivnicului, a Împotrivitorului Binelui și ne învață modul prin care putem să ne punem în gardă, lucrând cele potrivnice acestora:

ne vindecăm uitarea „prin amintirea cea bună, care e pricina tuturor bunătăţilor”, scăpăm de neştiinţă „prin cunoştinţa luminată, prin care sufletul, priveghind, alungă de la sine întunericul” și alungăm lenea (trândăvia) „prin râvna cea bună” (Filocalia, vol. I).

Și avem toate la îndemână. Avem cărți, avem tehnologie…

Cărți care ne amintesc de Radu Gyr…

IMG_20150401_214629

IMG_20150401_220730

Ne amintim astăzi de RADU GYR (2 martie 1905- 29 aprilie 1975).

Imagini pentru radu gyr

E sfânta duminică. În biserici se vor săvârși slujbe de pomenire a celor adormiți. Va fi pomenit și el. Amintindu-ne de Radu Gyr, ne amintim de toți cei dimpreună cu el, ne amintim de tot neamul românesc dreptmăritor din vremea sa. Neam îngenuncheat, dar nu strivit, spulberat. În fața acestor munți sunt un fir de iarbă ce poate înverzi sub razele blânde ale Soarelui, un mugur ce stă să plesnească a rod…

Cine a fost Radu Gyr?

Un mărturisitor. Un poet care și-a scris poeziile cu sânge în propriul lui trup. A scris poeziile în minte și le-a memorat, le-a rostit ca pe rugă, le-a dat din gură în gură. E mare dar că au ajuns și la noi flămânzii…

IMG_20150401_214347

Cine a fost Radu Gyr? Nu-mi încape în mii de cuvinte… Timpul nu mi-e prieten, a bătut clopotele, mă cheamă… În biserică, la rugă, la masa comună, ne vom întâlni cu toții, vii și adormiți…

Mulțumiri pentru gândul cel bun, pentru cartea găsită în bibliotecă, pentru cuvintele scrise cu sânge și rugă aprinsă. Dacă sunt pe aceste meleaguri sunt pentru jertfa voastră. Mulțumiri. Odihnește-te în pace Radu Gyr. Sângele tău, sângele martirilor e o sămânță care dă rod și va rodi mereu, și rodul va crește așa cum cresc florile de piatră.

IMG_20150401_214441

IMG_20150401_221209

IMG_20150401_221243

IMG_20150401_214315

Dumnezeu să- odihnească în pace!

https://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gyr

https://www.cotidianul.ro/la-cluj-se-schimba-joi-numele-strazii-radu-gyr-cu-numele-szervatiusz-jeno/

Reclame

Povestea Ciorbei de bolovan scrisă de Vasile Voiculescu

Salutare, dragii mei!

… Ei…, nu demult, auzisem despre o poveste grozavă, despre povestea Ciorbei de bolovan!!!

ciorba-de-bolovan-640x905

M-a impresionat învăţătura morală ascunsă sub cuvintele acestei poveşti, dar azi, când am răsfoit din nou cartea Toiagul minunilor şi m-am uitat mai atent, m-am minunat să găsesc acest titlu: Ciorba de bolovan! Doamne, câte înţelesuri mi s-au revelat în urma lecturii ei!

Potrivit obiceiului meu de a împărtăşi cu voi bunătăţile întâlnite pe Cale, v-o ofer spre lectură şi luare aminte.

Nădăjduiesc ca de acolo, din cer, Vasile Voiculescu să se bucure de pomenirea pe care i-am făcut-o a doua zi de la ziua adormirii sale, după 55 de ani!

Mulţumim Vasile Voiculescu pentru această scriere!

Domnul să te ierte şi să te odihnească în pace!

Iată Povestea:

Ciorbă de bolovan –Vasile Voiculescu

Nu era casă în cătunul Flămînzii-Vechi unde să nu auzi, din zori, scîncete.

– Mamă… mi-e foame.

– Rabdă şi tu pînă vine tat-tu de la rîjniţă.

– Cînd vine ?

– Ia, mai acuşi… Aduce o traistă de mălai.

– Nu-mi place, că nu-i mălai… Ştiu eu, e coajă de copac măcinată.

În altă parte tot aşa:

– Mamăă… dă-mi să mănînc.

– Ia şi tu de colo un bulz de unt şi umple-ţi bîrdanul. Uite ce gras e.

Şi, spunînd aşa, femeia dumica nişte cocoloaşe vinete.

– Nu mănînc, că nu e unt, miorlăia plodul. E humă din mal. Am văzut eu cînd a adus surata.

Şi copilaşii se agăţau, lihniţi, de poalele gospodinelor amărîte. Bărbaţii mai toţi erau plecaţi în lume după munci, ori duşi la curtea boierului, departe, în comuna nouă. După alunecarea coastelor nemilostiv despădurite şi prăvălirea bătrînei aşezări de pe ele, Flămînzii fuseseră strămutaţi jos în şes şi se chemau altfel. Sus nu rămaseră decît cuibarul bătrîn, un pîlc de cocioabe, agăţate de rîpele argiloase spintecate de crăpături adînci, gata să fugă şi ele la vale, numite Iude, de pe numele vînzătorului.

Într-o zi din astea, plină de plînsete şi văicăreli, se abătu în sătucul oropsit un strein. A intrat dis-dedimineaţă neoprit în bătătura neîmprejmuită a celei din-tîi case din marginea de răsărit şi a înaintat nebăgat de seamă pînă lîngă prispa unde guiţau de foame o ciotcă de prunci. Acolo a stat încremenit pînă ce l-a văzut femeia, care l-a întrebat arţăgoasă:

– Da’ ‘mneata ce vrei ?

El a dat bună ziua… Muierea i-a răspuns „bună”, dar răstit, c-un sfert de gură. Micuţii, speriaţi, au tăcut şi s-au lipit strîns de maica lor. Abia atunci o javră răpănoasă s-a sculat şi şi-a adus aminte că trebuie să latre. Dar după două hă măieli leşinate, s-a lăsat păgubaş, a dat bucuros din coadă şi s-a culcat la loc.

Omul a băgat de seamă acreala primirii şi, tulburat, se mîhni.

– Iartă-mă, spuse el cu părere de rău. Dacă era poartă la curte, băteam în ea… şi nu intram pînă ce nu primeam învoire… Dar am văzut vraiştea…

– Au fost şi gard şi poartă, i-o întoarse cu amărăciune nevasta. Dar a trebuit să le ardem, că am petrecut ierni grele… Da’ ce pofteşti ‘mneata ? Şi chipul i se oţărî.

– Umblu de mult. Viu de departe. Am isprăvit merindele. N-aş putea găsi aici puţină mîncare ? Sînt ostenit şi flămînd.

Şi, vorbindu-i astfel, o privea ţintă. Femeia nu plecă ochii. Rîse numai, cu venin.

– Păi dacă eşti flămînd, ‘mneata crezi că trebuie numaidecît să mănînci ?

– Atunci ce să fac?

– Să rabzi ca noi toţi de-aici. În sărăcia noastră cerşetorii n-au ce căuta. Şi mai ales n-au ce găsi. Du-te jos la boier şi întinde mîna, că ăla are, cu toate că nu dă, ba poate de-aia!

Şi-i întoarse spatele, lăsîndu-l caraghios. Streinul nu se dete bătut. Din ce în ce mai stîrnit, colindă ogradă cu ogradă, rugîndu-se de ospeţie. Peste tot îl întâmpinau, duşmănoase, sărăcia, jalea şi amarul. De pretutindeni îl alunga deznădejdea. Din cîteva locuri fu gonit cu vorbe urîte, ca un milog păcătos, deşi nu avea înfăţişarea: nu se tînguia, nu întindea mîna. Cerea nu pomană, ci omenie.

Părea un bărbat în putere, deşi uscăţiv şi subţiratic, de înălţime mijlocie, cu chipul smead, prelung şi trist. Purta barbă castanie, părul lung, cu cărare la mijloc, dat călugăreşte pe spate. Curat îmbrăcat, într-un soi de zeghe lungă, ca un anteriu de aba ţărănească, albă; în picioare cu nişte iminei răscroiţi, prin vîrful cărora îi ieşeau degetele. Ce izbea însă la el, aproape te înfricoşau, erau ochii, mari, adînci, de culoarea alunei prăjite. Şi trişti, trişti, de toată tristeţea satului ăstuia, strînsă acolo la un loc, în ei.

Cu aceeaşi îndrăzneaţă cuviinţă omul a intrat şi a ieşit, pe rînd, dintr-o sărăcie într-alta şi mai lucie, privind, ascultînd cu băgare de seamă, iscodind, culegînd cu aceeaşi neistovită plecăciune, ca şi cum ar fi primit milostenie, tot ce i se zvîrlea: înfruntări, plîngeri, răbufneli, sudalme şi blesteme. Astfel încărcat cu ele, a colindat întreg cătunul. Toţi erau necăjiţi, flămînzi, aşteptînd cu mîinile în sîn, nici ei nu ştiau pe cine şi ce. Unii înjurau pe Dumnezeu, alţii ocărau pe diavol, băgau vină soartei, îşi blestemau viaţa.

Aşa, din jale în jale, din scrîşnet în scrîşnet, a ajuns pînă la cea din urmă cocioabă din marginea de apus a satului. Aci, bătătura şi mai pustie, ograda mai pă-răginită, restriştea şi mai neîmpăcată. Nu l-a dat în ştire nici măcar coteiul nelipsit din nici o gospodărie, oricît de oropsită. Nimeni nu i-a ieşit înainte.

El a păşit domol pînă la prispa scundă, unde descoperi trei copilaşi culcaţi pe un maldăr de buruieni. S-a aşezat lîngă ei.

Unul, mai mărişor, l-a simţit şi s-a ridicat. Nu dormeau, zăceau. Galbeni, sfrijiţi, doar piele şi os, cu burţi umflate, mîini şi picioare subţiate ca fusele, numai ochii mari, înfriguraţi mai erau de ei.

– Ce faceţi voi aici, prichindeilor? întrebă prietenos streinul, cercînd să le biruie sălbăticirea şi să-i mîngîie pe păr. Ei se apărau ca de nişte loviri.

– Hai, răspundeţi.

– Aşteptăm pe nenea, răsuflă cel mai mărişor.

– Unde s-a dus?

– Să culeagă bolbotine…

– Ba nu, să aducă lut, spuse adevărul mijlociul.

– Şi voi vă hrăniţi cu humă? Şi călătorului îi dete lacrimile.

– Îha…

– Vă place?

– Ţu… Deloc, ţuştuiră toţi trei deodată. Nu-i bun.

– Atunci de ce-l mîncaţi?

– De foame. Dacă n-avem altceva…

– Dar maica voastră unde este?

– La biserică.

– Unde? Tocmai jos în comună? Că aici la voi văz că n-aveţi biserică.

– Îha, lîngă curtea boierului, că a noastră cică a fugit la vale de mult, întări mărişorul.

– Ce caută? Că azi nu e sărbătoare? Cum se-ndură să vă lase singuri şi nemîncaţi?

– Stă mereu acolo. Nu mai vine acasă, plînse mezinul.

– Are vreo treabă? Ce lucrează de întîrzie atît?

– Nu lucrează… A rămas în groapă, spuse mijlociul.

– A murit, îl lămuri, simplu, cel care pricepea mai multe.

– A murit? Şi un oftat umplu pieptul streinului. Dar tatăl vostru… Şi aşteptă cu inima strînsă.

– N-avem…

Tocmai atunci iată că se-ntoarse frăţînul cel mare, un băieţel ca de şapte-opt ani. Slab, costeliv, despuiat de la brîu în sus, în jos numai cu nişte izmene hărtă-nite, încinse cu o sfoară peste pîntece… Ochii lui negri se ţintiră aspriţi în călătorul strein.

– Geaba mai vii şi ‘mneata, o luă el înainte. N-a mai rămas nimic. A luat pricictorul tot: ţoale, boarfe, blide, cămăşile şi fota mamei. A zis că ne dă afară şi ne vinde casa dacă nu plătim.

– Datorii? Şi omul coborî parcă ruşinat pleoapele.

– Îhî… Cică la stat, din vechi. Aşa că ‘mneata, geaba…

– Nu… nu… Eu n-am venit pentru asta, se apără omul scuturîndu-se înfiorat.

– Dar pentru ce? întrebă copilul bănuitor.

– Să mă odihnesc puţin. Sînt un drumeţ trudit şi flămînd. N-ai tu ceva merinde? Ţi le plătesc. Şi-l învălui într-o privire plină de mîngîieri. Copilul, întristat şi mai mult, răspunse:

– N-am nimic decît humă, şi puse lîngă om un calup de lut vînăt, lucios.

– Ia şi ‘mneata, îl îndemnă. Ţine de foame. Ochii streinului iar se înmuiară în lacrimi. Pînă acum toţi ceilalţi la uşa cărora bătuse nici măcar la pămîntul ăsta cu înfăţişare unsuroasă nu-l poftiseră. Copiii se porneau să ducă la gură.

– Staţi… Nu mîncaţi. Zvîrliţi-l jos, le strigă el spăimîntat. Aruncaţi-l.

– Nu se poate… Ce o să îmbucăm ? făcu grav cel mare.

– Ce-o să mîncaţi? Ia să cercăm noi altceva, se învioră streinul, şi un zîmbet îi auri chipul mîhnit. Copilul nu înţelegea.

– Altceva?

– Da, adică să facem alt soi de bucate… Mititeii căscară gurile la el, parcă să li se umple… Mărişorul se întunecase şi mai rău. Călătorul băgă de seamă asta.

– Cum te cheamă? îl întrebă mîngîios.

– Iliuţă… răspunse băieţelul fără bunăvoinţă.

– Iliuţă, ţi-ar place ţie o ciorbă?

– Ciorbă? Cu ce? Şi se strîmbă de rîs ca de o glumă.

– Cu ce: cu bolovan. Ciorbă de pietroi. Ai auzit vreodată?

– Ţu. Nu ştiu.

– Am să-ţi arăt eu. E mai bună mult decît huma voastră… Ai un pietroi p-aici?

– Un pietroi ? Şi copilul se-ncruntă.

– Da’ nu trebuie prea mare, numai alb şi curat.

– Ia lasă-mă, bădiţă, în pace. Şi glasul lui înciudat se muie a plîns.

– Nu te las, stărui blajin drumeţul, că d-aia am venit.

– ‘Mneatale îţi arde de glume… da’ noi… şi vru să se întoarcă la huma de alături.

– Deloc, mititelule. Uite acolo… Şi streinul merse cîţiva paşi şi ridică de pe bătătură un bolovan cît doi pumni.

– Ăsta ne face treaba, spuse el, netezind şi mîngîind piatra. Bine că nu vi l-a luat şi pe ăsta pîrcălabul. Acum adu apă să-l spălăm şi să-1 punem la fiert.

Copilul nu se mişcă. Sta supărat, muşcîndu-şi buzele. Aşa că tot călătorul trebui să scoată singur apă din fîntînă şi să limpezească piatra de pămînt.

– Acum, adu-mi un tuci ori o căldare mai mare… şi nişte pirostrii, să aşezăm mîncarea la foc.

Iliuţă se-mbonţase. Dar ceilalţi trei plozi nu mai puteau de bucurie şi începură să strige:

– Ciolbă! Ciolbă! Nene, vlem ciolbă!

– Hai, voi alergaţi să-mi adunaţi vreascuri pentru foc, îi rîndui streinul. Să fiţi degrabă aici cu trei crosnii cît voi de mari. Iar tu, Iliuţă, să-mi scoţi din pămînt, de unde-i şti, tuciul sau mai bine un ceaun cît mai încăpător.

– Cît de male, atîta… ţipau prichindeii, sărind împrejurul streinului.

– Noi nu avem, că ni l-a luat.

– Ştiu… mi-ai spus. Îmi pare tare rău. Dar aleargă şi fă rost de la vecini. Roagă-te de ei. Spune-le că e vorba de o ciorbă minunată, care o să vă sature pe toţi.

– Cum pe toţi ? Le dai şi altora ? îl luă peste picior băiatul.

– De bună seamă, se făgădui omul. La toţi cîţi vor veni să mănînce, chiar dacă n-ar cere. Că o să iasă multă… berechet.

Iliuţă se scărpina în ceafă şi şovăia. Asta o auzise el într-o poveste, de la maică-sa. Dar cei trei îl încleştaseră şi-l hărţuiau plîngînd şi tîrîndu-l spre vecini.

– Hai, nene, la ţaţa Ilina, că are tuci…

Băieţelul porni, întorcînd capul înapoi, să vază ce face omul care i se părea că ori nu este în toate minţile, ori că era vreun păcălici… Acesta, liniştit, se apucase să strîngă găteje din ogradă şi să le clădească morman.

Şi numaidecît copiii fură înapoi cu vecina din stînga.

– ‘Mnealui e, ţaţă Ilina, făcu Iliuţă arătîndu-l oarecum batjocoritor. Cică vrea un tuci mare să fiarbă în el o ciorbă de bolovan. Şi rîse trist.

– Nu mi-ai adus vasul? Păi ce treabă-i asta, Iliuţă ? În loc să-ţi dau trei blide cu fiertură, am să-ţi dau numai două…

– Da’ ce vrei ‘mneata să faci cu tuciul ? se amestecă cu ifos Ilina.

– A… se uimi streinul, ca şi cînd abia acum, cînd o aude, bagă de seamă că la ciorba lui s-a adaos şi o femeie. Sînt bucuros că ai venit dumneata. Am cu cine mă-nţelege. Am să gătesc, zise el, ridicînd ochii luminoşi la ea, am să gătesc o ciorbă să se ducă pomina.

– Păi aşa, cu apă chioară ? îl înfruntă muierea.

– Asta-i taina mea… Şi-i surîse. Ai să vezi şi să te încredinţezi pe urmă. Acum aleargă numai şi vino cît mai repede cu ceaunul, că, uite, se apropie prînzul şi mititeilor le e foame.

Şi, spunînd asta, înălţă ochii plini de rugăciuni la cer. Femeia se codea, crucindu-se.

– Lasă, că ai să te luminezi cînd îi gusta-o. Deocamdată ascultă si întoarce-te cît ai clipi, că am grabă. Soarele e sus şi s-a pus în dreptul pîntecelor acestor copilaşi. Nu uita pirostriile, strigă el după femeie. Iliuţă, du-te de-i ajută să le care.

Ilina porni cu gîndul să n-asculte. Dar n-o rabdă inima şi se-ntoarse cu lucru rile cerute. Streinul se bucură şi o bătu mulţumit pe umăr, făgăduindu-i şi ei tot trei străchini de ciorbă. Şi, cu îndrăzneală, o îndemnă:

– Ia pune, rogu-te, mîna şi umple d-ta tuciul cu apă, pînă aţîţ eu focul şi aşez pirostriile. Dar vezi, spală-l întîi bine!…

Apoi scoase o cutiuţă la care copiii zgîiră ochii, hîrşcui un beţişor pe-o latură a ei şi dete foc crăngilor. Cu ajutorul Ilinei, potrivi tuciul sub flăcările ce pîlpîiau vesele, ca şi copiii, ce ţopăiau voioşi în preajma lor.

Pe urmă, încet, cu multă băgare de seamă şi evlavie, ca şi cînd ar fi săvîrşit o mare taină, lăsă binişor pietroiul în apa din vas. Şi înălţînd ochii se rugă din nou la cer. Femeia şi copilaşii priveau uimiţi…

– Ei, dar numai cu asta treaba nu e isprăvită, ci abia începută. Mi-ar trebui o ţîră de sare… N-ai tu pe undeva, Iliuţă?

– Ba parcă, şi alergă în casă, de unde ieşi cu o ulcică plină. Asta ne-a lăsat-o, grăi el, întinzîndu-i-o.

– Bravo! Ia tu ca un pumn şi aruncă în apă… Aşa… Şi acum rugaţi-vă împreună cu mine…

Omul îngenunche acolo în bătătura stearpă, împreună mîinile şi spuse tare Tatăl nostru. Mititeii, la fel, după el. Numai femeia deodată se împotrivi. Dar, repede biruită, se alătură şi ea…

– Acum mi-ar mai trebui nişte ceapă, grăi omul, sculîndu-se înseninat.

– Ceapă ? De unde ? Şi parcă toţi se speriară.

-Nu multă, îi potoli el. Cam vreo zece-douăsprezece căpăţîni. Ce zici, Iliuţă? Iliuţă n-avea.

– Dumneata, lele Ilină, nu găseşti acasă ? o ispiti cu un surîs ademenitor vrăjitorul. Cît de puţină. Ia vezi, scormoneşte în pod. Sau stai să-ţi spun eu unde ai pus-o: caută sus pe corlată în stînga. Ţi-a rămas uitată de astă-iarnă.

Femeia încremeni. Ascunsese în adevăr acolo, pentru orice întîmplare, un pumn de ceapă veche, dar aproape o uitase. Îi venea greu s-o strice acum pentru gustul unui strein. Dar intrată în horă şi dintr-un îndemn de dincolo de ea, se urni, şovăind. Se întoarse totuşi cu cîteva cepe scorojite în poală.

– Începe să fie bine, se veseli bucătarul. Ia curăţă-le tot d-ta, că te pricepi mai bine. Taie-le în cîte patru şi zvîrle-le peste bolovan. Dau gust bun, deşi chiar numai zeama neaoşă de bolovan nu e de lepădat.

Femeia, prinsă de puterea pătrunzătoare a streinului, ascultă şi săvîrşi întocmai.

El îşi suflecase mînecile şi acum se căznea cu un cuţitaş de buzunar să cioplească dintr-o scîndurică un fel de lopeţică, o lingură cu care să mestece fiertura. Ochii lui Prîslea sclipiră şi se lipiră de briceagul miraculos ca de un magnet.

– Ei, începutul a fost într-adevăr bun, glăsui drumeţul, şi să mulţumim lui Dumnezeu. Dar ar fi şi mai bine dacă am avea şi nişte cartofi… Ce zici tu, Iliuţă ?

Dar, spunînd astea, bătea în Ilina.

Iliuţă smuci din umeri a tăgadă: de unde cartofi ? Nici Ilina n-avea. Îi isprăvise de mult şi nu mai văzuse în ochi, darmite în gură, de-o lună.

Streinul o privea însă stăruitor, parcă scormonindu-i toate minţile… Şi femeia îşi aminti că vecina din stînga, verişoara Anica, mai avea. Într-un suflet alergă la ea, să-i spuie nemaipomenita întîmplare, cu unul care a venit din toată lumea, s-a abătut la alde Vlad şi zice că poate să scoată ciorbă din pietroaie.

Vecina dete fuga să vază şi ea minunea. Privi, puse mîna la gură a mirare, clăti din cap şi trebui să recunoască, ce-i drept, că ceva fierbe în tuci şi aburii încep a mirosi bine.

– Numai puţini cartofi îmi trebuie, o înhaţă streinul în mreaja privirilor lui fără împotrivire. Nu te mai socoti, vecinico. Ai să mănînci o fiertură cum n-ai gustat nici la maica dumneatale cînd erai fată. Hai, dă fuguţa, rogu-te, pentru copilaşii ăştia şi ai dumitale, cu care te poftesc să vii numaidecît!

Verişoara Anica, mai de milă, mai de silă, se înduplecă şi alergă acasă ca să aducă un şorţ de cartofi. Îi ţinea îngropaţi, la păstru, pentru cine ştie ce nevoie. Acum, la o asemenea neaşteptată întîmplare, se îndură să scormone în comoară, ca să ajute şi ea la împlinirea isprăvii. De coada ei se ţineau bîzîind doi copilaşi.

Streinul, din ce în ce mai la îndemînă, îndatora, c-un zîmbet, chiar pe darnica Anică să cureţe leguma. Şi-i întinse cuţitaşul.

– Mîna dumitale are să facă ciorba mai dulce, grăi el, lăudînd-o.

Anica roşi, dar nu se codi. Spălă, jupui de coajă buburuzii şi-i azvîrli în tuciul care bolborosi, spumegînd.

-Auziţi cum se bucură pietroiul şi mulţumeşte, spuse el voios.

Copiii se ridicară în vîrful picioarelor, să vază şi mai bine bucuria bolovanului.

– În alte părţi se cheamă barabule, luă vorba omul, ca să spargă încordarea aşteptării. Sînt ţinuturi unde li se spune picioci… şi rămase pe gînduri.

-‘Mneata se vede că ai umblat mult, îi băgă de seamă Ilina. Cu ce fel de nevoi?

Streinul nu-i răspunse.

– Noi ne-am dat la vorbă, o-ntoarse el, şi am uitat de ciorbă. Niţică slănină dacă am avea, ar fi lucru mare. Nu de altceva: dar piatra, oricît de minunată, se cere oarecum unsă.

Slănină? se cruciră ceilalţi… Cine oare s-ar găsi să aibă asemenea avuţie în golătatea asta din Flămînzi ? Şi Ilina se frămînta sub privirile răscolitoare ale streinului, care n-o slăbeau din îndemnuri.

– A, staţi, nepoată-mea, Bălaşa lui Tontea… A tăiat astă-primăvară porcul, care începuse să bolească. Îl aveau de furat. Cum sînt zgîrciţi, că-şi mănîncă de sub unghie şi n-a dat nimănui măcar o aşchie de şorici, cred că mai au pitite cîte-va curele de slănină. Trebuie să ajute şi ea la cazna asta a d-tale, sfîrşi femeia, gîfîind de-atîta vorbă.

– Ajut-o d-ta să le găsească, o rîndui, şăguind, omul. Şi dacă zice că n-are, adu-i aminte că le ţine agăţate în pod, la gura cubelii… Sfătuieşte-o să le mute, că la noapte i le mănîncă pisicile.

– Lasă, că i le scot eu…

Şi, voioasă de slujba ce poate face drumeţului, femeia porni ca o vijelie peste zece case, pînă la Bălaşa. În drum scorni toate nevestele de la cele nouă gospodării prin faţa cărora alerga învolburată.

– Vino, soro, să vezi ce n-ai crezut niciodată.

-Ce?… Ce?…

– Ciorbă de bolovan, spunea ea cu fală, pătrunsă acum pînă-n măduva sufletului de încredere în omul minunat.

– Cum, fa ? Ce, eşti nebună ?

– Zău, să-mi saie ochii dacă mint! Şi o pornea iar la goană.

-Unde, fa?

– La alde Vlad în bătătură, zvîrlea ea răspuns peste cap.

– Veniţi şi voi!

Şi gonea ca un crainic împărătesc cu o mare veste.

Bălaşa tocmai se văita că n-are ce da la copii de mîncare.

– Hoo şi voi, că nu v-o fi mas as-noapte şoarecii în burtă… îi certa ea.

– Dacă nu şoarecii, măcar limbricii, gîfîi în obrazul Bălaşii Ilina, năvălind peste ea. Hai, scoate slănina şi vino cu ei acolo. Mîncăm toţi fiertură de pietroi alb, că iese un cazan plin.

Auzind de pietroi alb, Bălaşa crezu că e vorba de vreo pasăre şi ciuli urechile…

– Mai trebuie numai o halcă de slănină…

– Slănină ? se văietă păcătoasa. De unde ?

– Din pod. Tu mai ai de astă-primăvară, mi-a spus mie omul, că ăla ştie toate. O ţii la cubea… Are să ţi-o fure motanul…

– Aveam, începu asta, da’, să vezi, am mîncat-o, şi cu ce-am mai împărţit, s-a isprăvit…

– Nu mai minţi, că ăla ştie ce spune. Taie o felie mai măricică, ia copiii de mînă şi hai. N-ai văzut şi nai să mai vezi minune ca asta!

– Şi cine o face ? se muie Bălaşa, cu gîndul la cine ştie ce orătanie care s-ar chema pietroi alb…

– Un ăla, un strein. Un vraci… Zgîrcita, ispitită, scoasă din ţîţîni de făgăduiala ciorbei, se urcă şi dezlegă slăninuţa cea mai mică. Adună plozii şi porni fuga la întrecere cu mătuşă-sa. Pe cale li se alătură şi celelalte gospodine cu copii, cu căţel, dar fără purcel, căci Flămînzii-Vechi nu mai avea nici unul. Iar sătenii de jos, învegheaţi, şi-i ţineau bine, încuiaţi în coteţe.

Cîrdul năvăli tocmai cînd bucătarul mesteca mai vîrtos în ceaun.

– Uite, slănina, strigă biruitoare Ilina, împingînd pe Bălaşa, care, şovăitoare acum, bălăngănea cu oarecare părere de rău darul.

– Să trăieşti! îi mulţumi streinul, luîndu-i-o repede din mînă. E chiar prea multă pentru o singură fiertură. Şi o tăie în două. Femeia vru să-şi ia jumătatea înapoi acasă. Dar omul îi zîmbi împăciuitor, înseninîndu-şi chipul trist şi întinse peste mîna ei lungită bucata.

-Ţine, Iliuţă, du-o în casă şi pune-o bine pentru mîine.

Acum ciorba fierbea în clocote. Slănina tăiată mărunt de stăpîna ei, cum rînduise călătorul – ajuns gazdă – se topi în unda înspumată, care da să se reverse bogată peste buzele vasului… Dar bucătarul se aţinea şi sufla în ea cît putea, ajutat de copii, mestecînd-o cu lingura s-o împingă înapoi.

Era într-adevăr un om minunat, aproape măreţ, cum sta aşa îmbujorat de căldura aburilor, de plăcerea de a sluji o mîncare bună flămînzilor, înfăşurînd într-o privire duioasă liota lihnită dimprejurul său.

– Ei, acum e acum! făcu el, ridicînd ochii întîi la cer şi apoi coborîndu-i roată spre cei de jos. Să nu ne înecăm tocmai la mal… Ca să dea şi mai mult gust, bolovanul are nevoie de puţin pătrunjel, o mînă de mărar, nişte leuştean, vreo cîţiva morcovi amestecaţi cu ţelină, chiar un ardei, doi. Cine are pe-acasă ? Că bolovanul chiar acum îşi lasă zeama dintîi… Ia uitaţi-l.

Şi cu lopeţica făurită de el se căznea să scoată la vedere, pentru îndemn, pietroiul înfierbîntat, care luci deodată alb şi nălucitor cît un gogon de ciolan de la genunchiul unui bour. Gospodinele se grămădiră curioase. O bunătate de aromă zbucnea valuri-valuri deodată. Copiii nu mai putură răbda şi chirăiră, începînd să ceară.

– Nu te mai canoni cu scîndurica ceea, grăi o femeie, privindu-l cum scăpa mereu bolovanul greu din lopeţica neîncăpătoare. Uite, ţi-am adus polonicul nostru. Şi-i întinse un linguroi cît un găvan.

– Bine făcuşi, o lăudă omul, bucurîndu-se că au început şi femeile, de la ele, să se dea pe brazdă. Hai să potolim deocamdată puişorii ăştia. Daţi-mi un blid. Şi lor puneţi-le în mînă cîte o lingură, porunci el, numărînd puiţa ce se aţinea atîrnată de toate gesturile lui.

– Dumneavoastră celelalte, urmă el, alergaţi să-mi aduceţi ce vă cerui. Ba mai adăugaţi şi cîţiva postîrnaci, un bostan, şi mai ales o poală de boabe de porumb. Nimic nu se potriveşte mai bine la pietroiul fiert ca popuşoiul.

– Încet, încet, să nu vă opăriţi, striga rînduind copilaşii care tăbărau pe blidul umplut. Suflaţi mai întîi… Iliuţă, lele Ilino, vedeţi de ei, să nu se înece…

Şi aplecîndu-se pînă la gurile lor lacome, se sătura parcă el mai întîi.

– Ei, cum este ciorba ? îi cercă el vesel.

– Bună, bună, ţipa puiţa, prefirînd cu lingurile adîncul strachinei, ca să pescuiască din fund cartofii.

Muieretul dimprejur murea de poftă. Una, însărcinată, vru să ia lingura din mîna unui copil al ei, ca măcar să guste. Mititelul zbucni în urlete.

– Cei mari la urmă. Este pentru toată lumea, le chivernisea omul, ca o gazdă bună.

– Sita e borţoasă şi a poftit, cerură iertare pentru ea celelalte.

– Atunci se schimbă socoteala. Şi el întinse femeii căucul plin cu zeamă, privind-o mulţumit.

– Mai ia unul şi pentru cel din pîntece, şi-i umplu a doua oară blidul. Acum soseau gospodinele plecate după bunătăţile pretinse de necunoscutul bucătar: mănunchiuri de buruieni mirositoare, cimbru, mînătărci şi drele, precum şi alte soiuri de legume uscate, scotocite din cine ştie ce colţuri… O ploaie de grăunţe se vărsă în ceaunul tainic, peste pietroiul miraculos. Toate fură amestecate, învîrtite, vînturate acolo, în clocotul neîntrerupt al fierturii, sub care focul pîlpîia necurmat, hrănit cu vreascuri.

Gloata, îmbătată de foame, de aşteptare, de bucuria copiilor, se înveselise şi ea.

Tocmai atunci picară şi cîţiva bărbaţi, ursuzi că nu-şi găsiseră muierile acasă, flămînzi şi necăjiţi că logofătul de la curte nu le dase nici bani, nici mălai. Ba îi mai scosese datori cu munci viitoare. Se strînseră şi ei, oricît de neîncrezători, în preajma ciorbei de basm, unii cu gurile căscate, alţii cu nările lărgite, şi de uimire şi ca să le umple aburii gustoşi, ce se împrăştiau şi dau de veste în tot satul despre nemaipomenitul ospăţ. Aşa ceva nu-şi închipuiseră nici ei, cît de umblaţi pe la tîrguri şi prin lume: ciorbă de bolovan. Adevărat, nu minciună. Sta acolo, sub nasul lor, gogeamite pietroiul, pe care ospătarul îl tot sălta din fund pînă-n faţa undei înspumate. Şi ce zeamă gustoasă! Cu nimica toată… Căci nici una din neveste nu ţinea să mărturisească adaosul pus de fiecare la bolovan, nu atît de teama să nu le certe bărbaţii pentru risipă, cît să nu ştirbească din măreţia minunii.

După ce au fiert şi porumbul şi celelalte bunătăţi mai tîrzielnic adăugate, gazda a poruncit să se caute o scîndură lungă sau nişte feţe de uşă de la vreun coşar, blide şi linguri. A dat pentru asta fuga tot satul şi s-a strîns de două ori pe cît era nevoie. Ilina a întins scîndură în chip de masă în mijlocul bătăturii şi pe ea a semănat străchinile, pe care streinul le-a umplut ca la pomană. Apoi a poftit la mîncare lumea toată. Şi s-au aşezat cu mic cu mare, ca la ei acasă. Stînd tot timpul în picioare şi alergător necontenit de colo pînă colo unde era nevoie, streinul a slujit pe fiecare cum se cuvine, ajutat de Ilina, care nu se îndura acum să-l lase cu toată bătaia de cap în spinare. Ea avea să mănînce la urmă. Amîndoi se simţeau sătui numai de bucuria ce le umplea inima că-i văd pe toţi strînşi la o hrană bună.

După ce-şi ostoiră foamea, unul mai guraliv întrebă despre taina cum se săvîrşise minunea. Din apă goală cu un pietroi în ea cum se poate scoate o ciorbă atît de gustoasă ?

– Numai la nunta din Cana s-a mai petrecut aşa ceva, îl lămuri firoscosul satului, un bătrîn cam îngîmfat. Dar acolo a fost Cristos, care a prefăcut apa în vin. Şi asta a făcut-o repede, cît ai clipi din ochi. Vezi, n-a aprins foc, ca aici, îşi urmă el cuvîntul. E mai uşor să fierbi chiar un pietroi. În cîteva ceasuri de clocote, tot scoţi ceva din el, musai trebuie să lase zeama.

Şi, sătui, începeau să micşoreze meritul şi cazna streinului, care-i privea trist. Nu se gîndeau nici măcar să-i mulţumească, aşa, c-o vorbă.

– Oricît, se întoarse altul, oftînd, bine ar fi să avem în fiecare zi cîte un praznic ca ăsta! Şi întinse strachina să i-o mai umple o dată.

– Dacă vreţi, prinse cu însufleţire călătorul firul, aşa are să fie totdeauna, ba chiar şi mai bine, vă dau eu chezăşie. Ceaunul şi pietroiul rămîn aici, ale tuturor. Mîine se rînduieşte altcineva în locul meu, de pildă lelea Ilina, să strîngă legumele care să dea gust zemei de bolovan. Dar pe deasupra lor şi mai mult decît toate bunătăţile aduse de dumneavoastră, are să facă minuni, cum a făcut şi azi, dragostea celor ce se strîng ca să se ajute singuri şi unul pe altul, cu puţinul pe care-l are fiecare…

Astfel, aflară şi bărbaţii că streinul umblase după căpătat, tot ca un milog. Numai că în loc să mănînce el ceea ce strînsese, li-l împărţise tot lor. Se chema că făcuse cu şoalda.

– Păi, vra să zică, n-a fost bolovan gol? Ciorba era făcută cu bucatele noastre? Asta nu mai e de nici o mirare… Aşa ceva ştie şi Baba Chioara.

Oamenii se sculau nemulţumiţi, cîrtitori, ca şi cînd ar fi fost înşelaţi. Ei cereau minune neaoşă, nu de asta omenească.

– Bine că nu ţi-ai dat copilul să-1 taie bucăţi şi să-1 fiarbă în ciorbă ca să-i dea mai mare gust… repezi Nastase pe nevastă-sa, care îl păgubise doar cu un şirag de zbîrciogi viermănoşi…

Zadarnic se căznea streinul să-i lumineze că aici pe pămînt e şi mai mare minunea să înmănunchezi toate dragostele la un loc şi să faci din ele o singură putere biruitoare peste necazuri şi sărăcii. Oamenii nu socoteau minune decît numai dacă bolovanul gol ar fi scos ciorba care-i săturase. Şi muierile începeau să le dea dreptate. Aşa era, fiertura tot cu leguma lor o făcuse…

Călătorul începu iar să le vorbească despre iubire şi milă, să le spună pilde de-spte tăriile bunătăţii şi lepădării de sine, despre virtutea întrajutorării şi jertfirii.

Dar oamenilor vorbele le intrau pe-o ureche, ca să le iasă pe cealaltă… Femeile întrulocate deoparte îl priveau ca dezmeticite dintr-o vrajă şi nu mai pricepeau. Doar Ilina vădana era numai ochi şi urechi.

– Ia uitaţi-vă, spunea una, care parcă acum îl descoperea întîi, ia uitaţi-vâ ce urîţenie de om: ciupit de vărsat, cu nasul cît o pătlăgică, pe deasupra şi chiomb. Parcă-i Ion al Saftei… Ptiu !…

– Unde-l găsişi tu ciugulit de vărsat ? o îndrepta alta. Nu vezi că are nasul ascuţit ca o custură şi gîtul strîmb ? Aduce mai degrabă cu Neculai al Marandei.

– Voi aţi chiorît de tot! le mustră o nevastă mai isteaţă. Cu hălăgiuca aia de păr încîlcit în cap şi cu mustăţile ţepoase, e leit bărbatul Kivei cînd vine beat din comună.

– Ba e chiar Păcală… le îndreptă o surată, nu-l vedeţi ? Cu gura lăbărţată a rîs pînă la urechi şi dinţii zîmbaţi, cum ni-l povestea mama. O fi trecut acum şi pe la noi să ne facă pozna cu ciorba… ne-a păcălit, precum văzurăţi…

– Fugiţi de-aici, fa nebunelor! se vîra o tinerică. Voi nu vedeţi ce chip alb are, şi ce mustăcioară răsucită ? E leit feciorul boierului cînd urcă după iepuri.

– Şi te vînează pe tine… o sfichiui vecina. Dinspre partea mea, urmă ea, poate să fie cum o fi, eu ştiu că am mîncat bine, numai c-un mănunchi de cimbru…

– Da’ nu e tocmai cum spuneţi voi: aşa, cu guşa mare cît un cimpoi şi cocoşat, seamănă mai curînd cu răposatul Ghiboldan, văcarul boierului, cînd da drumul cirezii pe coclauri…

Ilina le auzea fără să vrea şi nu-şi găsea astîmpăr. Cum de-l vedea fiecare altfel ? Cîte înfăţişări avea ? Pentru ea necunoscutul, de la început şi pînă la sfîrşit, fusese şi era acelaşi bărbat blajin şi trist, plin de bunătate, cu chip cuvios alungit, cu barba castanie, cu părul ales cu cărare la mijloc… Şi ochii adînci şi mîngîioşi ca două lumini înserate… Şi ea nu se dumirea… îl cunoştea de undeva şi nu ştia de unde să-l ia. Şi se zbuciuma să-şi aducă aminte. Îl văzuse de cîteva ori. Dar unde ? În vis! În copilărie! La o durere mare ?

Tocmai o femeie îl asemuia cu ţiganul buzat care se abătea din cînd în cînd să le spoiască tingirile, cînd Ilina, înţepată ca de streche, se smulse dintre ele şi, pălită de-un gînd cutremurător, o rupse la fugă, croindu-şi drum de-a dreptul peste rîpi, să ajungă cît mai repede în comună. I-a trebuit, chiar aşa, mai bine de un ceas şi s-a năpustit spre biserică. Nu mai călcase acolo de cînd îşi îngropase bărbatul şi copiii.

Era după-amiază tîrziu, zi de lucru, şi sfîntul locaş încuiat. Îi dete ocol, se învîrti primprejur… Nimeni… Să caute pe paracliser ? Sta în celălalt capăt al comunei. Şi apoi, ce să-i spuie ? Cum să-i ceară cheia ? Popa, dacă se ducea la el, ar fi luat-o la goană ca pe o nebună. Se întoarse şi zgîlţîi din nou cu nădejde minerul i vărului învoit în chip de floare de fier. Nici ea nu ştia ce face. Dinăuntru se zvoniră paşi. Broasca scrîşni. În uşa crăpată cît să iasă un ins, se ivi, cu o cheie uriaşă în mîini, un bătrînel scundac, dar verde şi vioi, cu barba albă, scurtă, capul mare peleag acoperit aproape întreg de tichia unei chelii de sub care zbucneau două smocuri de păr sur şi creţ în cele două tîmple. Era îmbrăcat cu giubea albastră în cute, lungă pînă în pămînt, de sub poalele căreia ieşeau picioarele goale.

Ilina se dete la o parte să-l lase să treacă.

– Domnul este tot sus la voi ? o întrebă el pripit, parcă mînios. Femeia, uluită, nu pricepu, se fîstîci, şi pînă să dea vreun răspuns, bătrînelul, bodogănind: „Iar trebuie acum să alerg după el, să-1 strîng de pe drumuri”, se şi pornise cu paşi repezi la deal, lăsînd-o în prag.

Ea intră, rătutită, zănatică, înainta împleticindu-se prin amurgul tainic boltit peste încăpere, ajunse lîngă altar şi căzu în genunchi. O vreme nu cuteză să ridice ochii. Nu se gîndi măcar să se roage, nu mai avea obicei, uitase. Pe urmă îşi aminti pentru ce venise: căuta lacomă în şirul de chipuri întunecate ce-i sta dinainte pe tîmplă icoana împărătească a Mântuitorului. Privirile îi alergau nehotărîte, pînă se opriră înţepenite pe lemnul cu chipul cunoscut. Era el, streinul poposit de dimineaţă la ei, în Flămînzii-Vechi.

La început şters, tremurat, jucînd în cadru ca şi cînd atunci sosise şi se potrivea la loc, pînă ce ajunse să se limpezească şi să lumineze, deşi nici o candelă nu-i ardea înainte.

Era El… îi surîdea blînd din zugrăveala mohorîtă. O uimire fericită se vărsă deodată peste întreaga fiinţă a bietei păcătoase. Nu se înşelase: aidoma, acelaşi bărbat, cu ochii mari căprui, plini de toată tristeţea satului ei, acelaşi obraz firav, supt, împlinit de bărbuţa castanie, aceeaşi frunte puternică, lată ca o temelie a capului împărătesc, împodobit de frumosul păr bogat, cu cărare la mijloc. Nu-şi lepădase nici anteriul cu care urcase la ei, haina de aba albă, peste care îşi zvîrlise acum un fel de giulgiu roşu şi albastru. Numai atît, că în stînga pieptului, în locul ţîţei, se deschidea o cămară adîncâ, aprinsă de-o lumină nemaivăzută şi de o mireasmă nemaisimţită: inima lui atotcuprinzătoare. Şi în toată biserica se făcu amiază mare. El îi întindea cu dreapta binecuvântarea: „Luaţi şi mîncaţi”, ca acolo sus… Ilina îl sorbea cu privirile şi cu sufletul îl mînca fără să se sature. Era El… Se învrednicise să-l slujească, ea cea dintâi, şi să-l cunoască… La gândul ăsta o trufie îi umflă fiinţa strîmtată de nevoi… Ajutase Domnului… Dar numaidecît chipul Mîntuitorului păli, se şterse şi peste el, în locul lui, se înfiripă altcineva. Femeia căscă gura, zgîi ochii: Cristos se schimbase în Ion al Saftei, de la ei din cătun, care-i zîmbi din obrazul lui ciuruit de vărsat. Asta ţinu cît ai clipi. Şi Ion coborî lin în inima de lumină a lui Isus, care-l opri în camera ei de rai. Cadra nu rămase goală. Alt ins se rîndui fulgeratic în loc: din icoana strălucită îi surîdea Neculai al Marandei. Îl cunoscu după nasul adus în custură şi gâtul strîmb, pentru ca şi el să alunece lîngă Ion… În locul lui se ivi bărbatul Kivei, cu părul hălăciugă neagră şi mustăţile ţepi de mistreţ, dar şi acest al treilea îi făcu semn şi se prelinse alături de ceilalţi în sînul dulce al Izbăvitorului. Urmară, rînd pe rînd, peste chipul Domnului, înlocuit o clipă de fiecare, ţiganul buzat care le lipea căldările, numaidecît feciorul frumos al boierului, boierul însuşi, popa cu fuiorul alb al bărbii, Ghiboldan, văcarul, cu cimpoiul guşii revărsat afară din cămaşă, ca să le ia fără veste locul verişoara Bălaşa, mătuşa Dobra, Iliuţă, ea însăşi, Ilina, mai vie decît în ciobul oglinzii în care se uita cîteodată acasă, satul tot cu mic cu mare se perindă în chipul Domnului ca să se aşeze toţi, neamestecaţi, dar înfrăţiţi în uriaşa încăpere a inimii lui. Vra să zică, îşi spunea Ilina, slujind pe Cristos, ea slujise pe toţi aceştia, care, descoperea ea cu mirare mare, se aflau, în el, îl alcătuiau… Se slujise încă şi pe ea… Dar multitudinea Mîntuitorului nu se oprea aici. Veniră să-l umple morţii. Se perindară bărbatul ei, zănatec de sărăcie, copiii, gălbejiţi de boală, tat-su, istovit de lipsuri, maică-sa, jupuită de pelagră, surori, mătuşi, moşi, cunoscuţi şi necunoscuţi, necăjiţi şi obijduiţi, bogaţi ori săraci, n-a lipsit unul. Nici măcar Păcală, alcătuit aievea din ochiul chiomb şi dinţii zîmbaţi, lărgindu-şi şoltic gura la urechi peste chipul dumnezeiesc prins dedesubt. Fiecare la rînd i-a făcut un semn de fericire, desprins din faţa Mîntuitorului, rămasă fundal, şi, strămutat numaidecît în inima fără de fund care cuprindea în lăcaşul ei tot norodul ăsta, şi-l aduna ocrotitoare să-l mîngîie, să-1 sature şi să-1 odihnească.

În înţelegerea îngustă a Ilinei se destupa o vrană. Ştia acum, fără să priceapă, cum că în Cristos este lumea toată, cea de pe pămînt şi de sub pămînt, topită de la începutul la sfîrşitul veacului, fără să-1 schimbe, fără să-1 adauge, fără să-i poată copleşi nemăsurata, străluminata lui înălţime şi adîncime.

Toropită, năucită de greutatea prea repedei, uriaşei descoperiri, Ilina îşi pierduse cunoştinţa… zăcea somn greu… Cît ?…

Cînd se trezi, bătrînul arţăgos, cu cheia cît un baltag, se întorsese şi certa pe tînărul fugar.

– Doamne, mă făcuşi să urc după Tine pe unde şi-a înţărcat vrăjmaşul puiţa. Iisus tăcea, zîmbindu-i şi lui prietenos.

– Cum Te-ai coborît de nu ne-am întîlnit ? Că nu e decît o singură cărare, se potoli moşul. Eu nu ştiu ce să mă mai fac, oftă el amărît, cu bunătatea asta fără margini a Ta?…

– Să mi-o rabzi, Petre… Şi-i trimise alt surîs…

– Apoi şi răbdarea are margini… Trebuie odată să înţelegi că te osteneşti degeaba şi strici în acest chip şi rînduielile. N-a sosit sorocul.

– Bunătatea n-are soroc, îl îndreptă Stăpînul.

– Dar mîntuirea are, i-o întoarse chelarul. Ioane, vino de-mi ajută să-1 încredinţăm că încă nu este vremea!

Dintr-un ochi de tîmplă se coborî numaidecît un tinerel frumos ca un înger, pe umăr cu o pasăre în chip de vultur.

– Spune-i şi tu, îi dete cuvînt moşneagul, ce ai văzut atunci în ceruri…

– Aşa e, Doamne, trebuie să ne supunem Celui Preaînalt. Nu ţi-a sosit cel de-al doilea timp. Miliţiile cereşti nu s-au adunat. Stă scris în Apocalipsă că Tu trebuie să te dai la o parte. Locul Tău îl laşi Anticristului, rînduit să preia o vreme domnia lumii acesteia, împreună cu fiara. Pe el îl aşteaptă oamenii. În dorul lui fac toate răutăţile… Ca să-1 grăbească…

– Ştiu… răsuflă adînc Domnul. Ştiu, dar nu mă rabdă inima. Prea sînt rătăciţi şi prea mult suferă unii pe nedrept… Asta mă scoate din ţîţîni, ca astăzi… şi suspină… Am să mă supun…

Şi privirile-i căzură pe păcătoasa de sub picioarele lui…

– Şi cu femeia asta ce facem ? Că a văzut şi a auzit toate… se îngrijoră El.

– N-ar fi bine s-o amuţim ? îşi dete cu părerea Ioan.

– Nu e nevoie. Lăsaţi-o să plece, sfătui morocănos bătrînul. N-au s-o crează orice ar spune. Şi cu cît le-o grăi mai adevărate, cu atît mai nebună au s-o scoată. Ca Răul să-şi aibă biruinţa lui. Scoală-te, femeie, şi porneşte-o acasă, îi porunci el. Acolo vezi-ţi de treburi şi nu te mai amesteca unde nu-ţi fierbe oala…

Şi, alungînd-o astfel, bătrînelul se cocoţă cu sprinteneală într-un cadru al catapetesmei…

Muierea se ridică înfricoşată şi da să iasă de-a-ndăratele, cu ochii nedezlipiţi de pe nemaipomenitele arătări.

-Stai, Ilino, o opri blînd cel care fusese călător în satul ei. Vino mai aproape.

Ea se tîrî pe genunchi pînă sub poalele Lui. Din icoana Mîntuitorului, ce se stingea încet, o mînă se întinse mîngîioasă şi-i închină creştetul.

– Acum du-te… Şi să n-ai nici o teamă. Poartă-mi crucea pînă la sfîrşitNumai aşa afli mîntuirea.

Şi în femeie se zidi o pace pe care nimic nu mai avea s-o zdruncine. Lăuntrul bisericii se întunecase iar… Ilina bîjbîi, găsi uşa şi ieşi…

Cînd a ajuns înapoi în sat, oamenii, după cîteva încercări zadarnice cu pietroiul gol, îl zvîrliseră ca nefolositor şi înjurau de foame. Femeia a cercat să-i adune din nou, desluşindu-le tîlcul întîmplării de dincolo de fire. Nimeni n-a ascultat-o, dar s-o creadă! Au rîs de ea ca de o nebună. Şi nebuna a rămas să-şi ducă înainte viaţa, alături de oamenii gîrboviţi sub crucile chinurilor răscumpărătoare…

Numai că Ilina ieşea din cînd în cînd la drumul mare şi se uita cercetător la trecători… Aştepta şi i se părea că are să cunoască pe Anticrist şi să-1 dea pe faţă lumii.

Lumea clătea din cap sau rîdea. Şi nu-i mai spunea pe nume, ci aşa cum o războtezase satul: nebuna lui Cristos.

– Scoal’, domnule, că e amiază…

Cineva o zgîlţîia de umăr… Pe Ilina?

Nu… Pe mine.

Amicul Sava sta alături pe pat şi mă privea.

– De-un ceas aştept şi mă uit la tine… Bîigui, dai din mîini, din picioare, u-zbaţi… Eşti lac de sudoare. Mi-a fost milă şi te-am deşteptat. Eu mă dezmeticeam anevoie.

– Ce visai ?

Nu i-am spus… Am bolmojit ceva şi am tăcut. Adormisem în gînd cu subiectul povestirii ce purcesesem să scriu şi care mi se desfăşurase în vis pînă în locul unde mi-a tăiat-o el, fără vrere.

Treaz, n-am mai putut nici pînă astăzi închega sfîrşitul… Cu nici un chip.

Am întors-o pe Ilina în sat, unde după plecarea streinului se pornise vrajbă mare. Oamenii se băteau pentru pietroi şi pentru ceaun, cine să le ia acasă, în stăpînire, numai pentru el… Abia cu grele stăruinţe i-a împăcat femeia şi a putut duce mai departe lucrarea călătorului.

Sfîrşit leşinat, romantic, nu mi-a plăcut… Am înfiripat altul: în Flămînzii-Vechi, Ilina găseşte un zdrahonţ înalt, voinic, îmbrăcat în manta soldăţească, încălţat cu cizme ferecate, cu chip smolit şi sănătos, încărcat de o mustaţă groasă, sub şapca păstrată necontenit în cap.

Cît ai clipi, el izbuteşte să înmănuncheze toate urile clocite în oameni şi să-i asmuţă asupra boierului şi bogătanilor din comună, jos… Arestează, ucid, ard, prigonesc şi se aşază, deplin stăpînitori, el în conac, tovarăşii în gospodăriile golite.

Ilina, legată, este tîrîtă şi închisă într-un coşar, unde aşteaptă să fie împuşcată. Dar fuge şi izbuteşte să scape din pîrjolul bisericii icoana Mîntuitorului.

Sfîrşit şi mai lamentabil, cu desăvîrşire împotriva duhului povestirii… L-am aruncat în foc…

Am înjghebat un al treilea.

Ilina, de spaimă sau din tainică iconomie a Orînduitorului tuturor, amuţeşte. Cînd vine acasă, nu poate destăinui satului nimic din descoperirile ei… Şi ea îşi reia mai departe viaţa, alături de oamenii rămaşi să-şi ducă înainte crucile chinurilor răscumpărătoare… Scîrbit, l-am rupt şi pe acesta bucăţele…

Am închipuit un al patrulea… Cu Ilina găsită moartă în biserica încuiată… N-am mai ştiut însă ce să fac cu satul ?

…Şi pe urmă altele şi altele, sarbede sau boacăne… Pe toate cîte le-am încercat le-am aruncat… Nici unul nu s-a potrivit. Toate erau cîrpeală, petece. Şi nici un alt vis nu mi-a adus adevărata dezlegare.

Şi cu toate că am iertat pe amicul păgubitor, nu mă pot mîngîia că am pierdut singura încheiere, cea descoperită, nu cea închipuită…

Acum m-am resemnat, n-o mai caut. Poate nici nu este pe lumea asta.

1953-1954, 15 iunie, Bucureşti

Din volumul „Toiagul minunilor„, Editura „Jurnalul literar”, 199, p. 74 – 91

Alte curiozităţi în legătură cu ciorba de bolovan le găsiţi aici:

http://uicamihai.blogspot.ro/2011/02/ciorba-de-bolovan.html

https://codlea-info.ro/ciorba-de-bolovan/

https://www.youtube.com/watch?v=k61NPrEYUFU

http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/754/ciorb%C4%83-de-bolovan-pies%C4%83-de-teatru-pentru-elevi

 

 

26 aprilie, 55 de ani de la adormirea scriitorului Vasile Voiculescu

Ieri, am început să mă documentez  cu privire la opera scriitorului Vasile Voiculescu.

v_voiculescu

În 26 aprilie 2018, s-au împlinit 55 de ani de când Vasile Voiculescu a trecut la Domnul. A fost un scriitor de factură religioasă. Îmi amintesc că am studiat la şcoală poezia

În grădina Ghetsemani

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.

Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul

Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

 

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,

Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură…

Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă…

Dar nu voia s-atingă infama băutură.

 

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…

Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere

Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

 

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…

Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii

Şi uliii de seară dau roate după pradă.

 

De asemenea, am studiat şi Ultimul berevoi…  Şi atât!

Acum, am descoperit atâtea lucruri minunate despre acest scriitor!

Sunt recunoscătoare că am la îndemână cărţile…

Înainte să plec ieri de la slujbă (serviciu), înainte să închei slujirea din bibliotecă din acea zi, am deschis cartea Toiagul minunilor 

Imagini pentru toiagul minunilor vasile voiculescu

şi am citit Revolta dobitoacelor

Am citit cu greu, căci literele erau foarte mici. Am închis cartea şi am gândit: Ce scriere…! …?

Astăzi în zori, coborând în bucătărie, am simţit revolta dobitoacelor flămânde din mine… şi dintr-o dată, am avut revelaţia înţelesului scrierii lui Voiculescu…

Da. Doar în preajma omului în rugăciune o iau la sănătoasa toate jivinele turbate…!

Dumnezeu să-l odihnească pe Vasile Voiculescu. A rămas viu prin scrierile sale.

Când am ajuns la lucru, am căutat pe internet textul pentru a vi-l oferi într-o formă mai accesibilă. Spre mirarea mea, am găsit mai multe variante de text, cu multe lacune…

Am început să completez cuvintele, rândurile lipsă, dar acel lucru îmi cerea mult timp. Am mai dat o căutare şi am găsit varianta pe care o citisem. Mulţumesc persoanei care a transcris-o.

Iată textul:

Revolta dobitoacelor  

de Vasile Voiculescu

Limbile vremii alunecaseră de pe tăişul lustruit al baltagelor de piatră pe luciul paloşelor de bronz. Şi omul nou intra în eră cu tot alaiul de animale îmblânzite după el.

Într-un amurg sălbatic de iarnă, el se întorcea necăjit de la pădure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singură bucată de trunchi, se frânsese într-un prăguş, şi omul, ca să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi.

Taurii înjugaţi fluturau mânioşi capetele, bolovănind ochii cu rămurele de sânge în ei spre suliţa cu care îi împungea asprul stăpân.

Câinele credincios se târa sfios în urmă, schilodit şi el în bătaie. Scăpase vânatul, care-l amăgise încurcându-şi urmele pe ponoare.

Şi omul, vânator fără greş, venea cu arcul descordat, aducând doar un vultur săgetat din văzduh.

El păşea crunt şi morocănos, spărgând cu călcâiul încălţămintei coaja noroiului amorţit de ger. În întunericul iscat o dată cu ceaţa din pământ, înfăţişarea lui înspăimânta. O piele uriaşă de leu îi învăluia trupul, aşa încât capul fiarei încununa ca un coif fioros cu colţii rânjiţi, capul omului. Nădragii largi, din blăni de fiară, şi cizmele năprasnice, cu copite grele de aramă, îl creşteau şi mai mult. Iar aripile moarte ale pasărei fâlfâiau, deschise, la fiecare pas în spatele uriaşului, parcă ar fi fost crescute acolo, pe umerii lui.

Când intră în ocolul unde îşi adăpostise familia, pe o măgură, sub cozorocul unei stânci, înnoptase.

Haita de câini ai curţii sări furioasă să-l sfâşie. Dar cunoscându-l, repede se trase, cu gudureli, înapoi. El însă tot avu timp să plesnească pe doi din ei cu piciorul, rostogolindu-i cât colo. Şi schelălăielile lor umplură ograda.

Femeia ieşi din bordei cu pruncul în braţe şi ajută bărbatului să dejuge. Apoi oamenii se mistuiră în hrubă. Dobitoacele rămaseră afară singure, în noapte şi ger, apărate de câinii lihniţi, împinşi de foame mai degrabă să le sfâşie.

Crivăţul se zburli şi se umflă, şuierător balaur cu mii de limbi din care sufla venin de ger. Împinse de frică, de foame şi frig, animalele se înghesuiră una în alta, toate la un loc. Taurii cu grebenele îndurerate şi şoldurile găurite de strămurarea cu bold de bronz în vârf, oile jăfuite de lână, berbecii cu coarnele frânte de bâtă, bivolii cu ceafa roasă, câinii şchiopătaţi de ciomăgeli. Toţi asupriţi, toţi răzvrătiţi împotriva stăpânului. Tirania omului îi scoase din răbdări.

–           Azi a fost mai crunt ca niciodată, spuse taurul negru, pe când cellalt soţ îi lingea milos grumazul.

–           Ar trebui să-l iei în coarne şi să-i verşi maţele, zise bivolul ceacâr, sfredelindu-şi cu limba nările.

–           De ce n-o faci tu? i-o-ntoarse taurul.

–           Eu, vezi, am coarnele teşite.

–           Atunci calcă-l în picioare şi fă-l zob cum zobeai odinioară, în sihlă, tigrii.

–           Eu singur? Acolo umblam turme întregi. Tuna pământul sub noi când porneam năvala.

–           Numai câinii pot să-l sfâşie, îşi dete cu părerea berbecul. Când rătăciţi departe pe coclauri după vânat, săriţi voi, zăvozilor, pe el, fiara cea mai aprigă. Eu, să am colţi şi gheare… făcu cu părere de rău încornoratul.

–           Zadarnic mestecaţi voi toţi în gură vorbe zadarnice ca paiele. Cum să te atingi de el? oftă câinele. Voi nu vedeţi că este vrăjit? Ştiţi ce putere are?

–           Ce? întrebară toate.

–           La vânat, el apucă vulturul din nori şi-l dărâmă jos. Ţinteşte de departe iepurele, cale de-o poştă, şi biata vietate rămâne acolo încremenită de moarte şi îl aşteaptă să vie s-o culeagă. Nu aleargă ca mine să-i iasă sufletul după vânat.

–           Cum? Îşi lungeşte mâna într-atât de sus, până la păsările cerului? Intrebă o oaie rumegând cuvintele.

–           Nu. Dar face ceva şi mai de neînchipuit. Când vrea, îşi dezlipeşte un deget de la mâini, pe care le încordează în chip ciudat. Şi degetul, cu o unghie ascuţită de fier în vârf, zboară cât ai clipi singur şi apucă pasărea, pe care i-o aduce jos.

–           Am făzut şi noi, strigară toate, degetele astea vrăjite, lungi şi cu cange în pisc. Are multe în tolba de la spate. Cu ele face semn şi opreşte pasărea în zbor.

–           Apoi asta e vraja, lămuri câinele. Îşi scoate şi îşi schimbă degetele când vrea şi cum pofteşte.

–           Dar braţul? se jălui taurul. Aţi văzut cum şi-l lungeşte, de te ajunge la zece stânjeni depărtare… Ba şi-l deschiolează din cot ca să-l poată arunca de departe în tine. Vai de carnea ta dacă pumnul braţului de adaos are piatră în el! Şi după ce te-a izbit de te-a ameţit, îşi ia braţul de jos şi îl pune la loc, rosti înfiorat taurul.

–           Asta e puterea lui, urmă câinele. El nu e ca noi, dintr-o bucată, încremenit o dată pentru totdeauna în el, turnat într-un calup din care să nu mai poată ieşi. Omul se schimbă şi se mlădiază după nevoi. L-am văzut odată, când era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Eu asudam cu părul tot pe mine. El se răcorea în apă cu toată carnea de sub piele şi păr afară, aşa cum scosesem eu numai limba.

Mieii, taurii şi bivolii holbaseră ochii, minunaţi de povestirile lui, şi câinele, îngâmfat de ascultarea cu care se învrednicea, urmă :

–           Odată am fost de faţă când şi-a scos copitele.

–           Copitele? Cum se poate? făcu un mânz naiv.

–           Da, copitele, de la glezne în jos. Îi intrase în ele o pietricică şi-l înglodea. Pe urmă şi le-a pus la loc şi nu s-a mai cunoscut de unde le lepădase. Când a fost să trecem o apă, şi-a dezghiocat picioarele mai sus de genunchi, a pus pielea şi carnea pe umăr, ca pe nişte păstăi, ca să nu se ude părul de pe ele. Iar dincolo, pe mal, s-a alcătuit din nou la loc. Nu se poate magie mai mare. Să te faci şi să te desfaci, să te rupi şi să te dregi, să te lungeşti şi să te scurtezi, dintr-o clipă în alta, singur.

–           Eu nu de braţul lui, care se smuceşte din cot şi mă plesneşte la zece stânjeni depărtare, mă tem, zise taurul ceacâr, gros la piele. Pe mine altceva mă împiedică. Fără să vreau, carnea se înfioară pe mine când mă apropii de el şi mă face să-mi plec grumazul în faţa lui: un miros uriaş, un iz de fiară domnitoare mă biruie. De ce creşte oare blană de leu pe el?

–           Şi-i fâlfâie aripi de vultur hrăpăreţ pe umeri, behăi un miel prior. L-aţi văzut astă-seară?

–           Magie şi vrăjitorie, gemu dulce vaca. Uitaţi-vă. Mâna femeii îmi ţine loc de viţel. Când ugerul împovărat de lapte mă apasă, chem prelung. Şi ea vine. Închid ochii şi sunt fericită, închipuindu-mi puiul sub mine. Nu e asta magie? Ca să-l biruim ne trebuie vrăji mai puternice, farmece mai tari! Aş zice să întrebăm pe lup în pădure. El se pricepe.

–           Deşteapto! lătră ogarul. Ţi s-a făcut de jupuială pe vreo râpă?

–           Atunci cum să scăpăm de atâta greu şi apăsare? Cum să-l răpunem? Nedreptatea lui necruţătoare ne sugrumă tot cât colţii lupului.

Deodată uşa de bârne se smulse pe neaşteptate şi în cisla dobitoacelor răzvrătite căzu, pe câteşipatru labe, pisica. Pe urmele ei curgeau ocările şi blestemele femeii.

După ce se dezmetici din ameţeală, pisica începu grijulie să-şi şteargă mustăţile şi să-şi lingă blana, mânjite de smântână.

–           Vai, ce cruzime, surioară! o boci oaia.

–           Pe sufletul meu dacă i-am greşit cu ceva! Ăştia sunt oamenii. După ce ne jertfim viaţa pentru ei în lupta cu şoarecii, priviţi acum cum ne aruncă.

–           Ai căzut tocmai bine, mugi taurul. Tu eşti vrăjitoarea iscusită. Proroceşti când are să se schimbe vremea, apoi când vin oaspeţi şi ai prietenie cu luna. Învaţă-ne şi ne ajută cum să scăpăm de om. Cum l-am putea ucide? Că ne-am săturat de chinuri.

–           Năvăliţi asupra lui. Unul singur din voi numai, e de ajuns să-l facă praf şi puzderii, rosti pisica.

–           Lesne de spus. Cum să-l faci, când este cât un munte şi pe deasupra şi vrăjitor! Pumnii lui, măciuci de fier, îi zboară din mână şi vin vâjâind, să te pocnească de la o poştă, se jelui bivolul.

–           Şi pe urmă carnea lui de leu are un iz fără împotrivire, se tângui taurul.

–           Şi cine se poate uita în ochii lui ţintă, fără să-i plece pe ai săi numaidecât? Are priviri totdeauna biruitoare.

–           Vă înşelaţi, îi mângâie pisica. Tăbărâţi cu îndrăzneală pe el: e mai plăpând ca un viţel. Vi-l dau în labe gol şi fără apărare, chiar acum.

–           Nu vă luaţi după ea, schelălăi dulăul. Unde l-a văzut ea plăpând? Vă trage vicleana în capcană, să vă piarză.

–           Tot rob mişel ai rămas. Veniţi cu mine, miorlăi ea, scuipând câinele între ochi.

Vitele aşteptau sfioase, îndoielnice, îndemnându-se fără hotărâre.

–           Haideţi numai câţiva paşi, fricoşilor, îi certă ea. Aveţi să vedeţi cu ochii voştri.

Şi, pornind înaintea cetei de răzvrătiţi, pisica îi duse îndărătul bordeiului, unde şoarecii făcuseră câteva găuri în perete.

–           Puneţi ochii şi uitaţi-vă, îi îndemnă ea.

Cu toţii, pe rând, îşi potriviră, bivolul peruzeaua ochiului mare cât pumnul, capra gogonul ei de chihlimbar, taurul oul însângerat al ochiului cu gălbenuş negru, porcul ţandăra de geam afumat ascunsă în grăsimea obrazului… Câinele, după ce privi cu ochii lui duioşi de copil orfan, puse şi bumbul umed al nasului şi, la mirosul cunoscut al stăpânului, coada începu să i se mişte bucuroasă.

Omul, la lumina chioară a unui opaiţ, se dezbrăca pentru somn, zvârlindu-şi una câte una toate vrăjile de pe el.

Baltagul, braţul cel de adaos, zăcea jos, acum un biet ciot de lemn. Cizmele cu copite de centaur se pleoştiseră goale, ca două ciuperci uriaşe, viermănoşite de ploi. Blana cu puteri de lei, coiful cu colţii ascuţiţi, neînsufleţite, dezumflate, spânzurau în cui, jumulite şi găurite de molii.

Omul, ieşit din găoacea lor ca un pui golaş, şedea alb şi plăpând, cu carnea mirositoare a viţel de lapte. Capul rotund şi mic, ca de miel slăbănog, se răsucea pe un gât fără vlagă. Grumazul taurului, pe lângă el era un trunchi de gorun pe lângă o trestie.

Dobitoacele priveau aprinse. Cozile neastâmpărate băteau ca nişte năpârci pântecele flămânde. Ochii se înflăcărau de ură şi colţii se rânjeau.

–           Haideţi, porunci pisica, curaj! Eu am să mă miorlăiesc la uşă până îmi vor deschide. Voi năvăliţi toţi după mine şi-l sfâşiaţi.

Deodată câinele, aşezându-şi a doua oară ochiul la bortă, se trase înapoi înspăimântat şi o luă la fugă. Celelalte dobitoace se îngrămădiră la gaură, priviră din nou şi, îngrozite, o luară la sănătoasa, ascunzându-se.

Omul, îngenunchiat pe pământ, îşi împreunase mâinile şi ridicase ochii… Deasupra lui, tavanul parcă se găurea, căci se strevedea cerul. Un abur luminos ieşea din trupul omului, mai ales din osul frunţii şi din creştet, închegându-se în juru-i ca un cearcăn… Lumina ajunsese din ce în ce mai puternică. Îl îmbrăcă într-un văzduh aprins, nesuferit ochilor. Omul era o lungă flacără albă, ca o torţă care arde toată deodată. Şi văpaia învăluitoare, lua din ce în ce înfăţişarea unui paznic îngrozitor, în picioare, plecat uşor asupra omului din el, care se ruga.

Din volumul „Toiagul minunilor„, Editura „Jurnalul literar”, 199, p.16-20

http://www.poezie.ro/index.php/prose/147320/Revolta_dobitoacelor

Mai multe despre Vasile Voiculescu:

https://www.fericiticeiprigoniti.net/vasile-voiculescu/1462-inchisorile-lui-vasile-voiculescu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu

 

Mami, oare de ce a spus ultimul solstiţiu?

Ieri, primesc o invitaţie la o dublă lansare de carte.

31265385_10212174236739657_1236642580553269248_n.jpg

Mă bucur. Evenimentul se pliază foarte bine pe program şi locaţia era aproape, la doi paşi, aşa că-l accept. Schiţez în cap traseul. Ies de la slujbă, fug la Palatul copiilor, îmi iau repede prinţesele, le duc şi le plasez profesorului de Psaltică. Apoi, cobor pe 9 Mai şi dau în Brutarilor, unde o să stau o oră şi apoi o să mă întorc să le iau acasă…

Zis şi făcut! Numai că socotelile de-acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Noroc cu sfertul (ne)academic…!

Intru în clădire. În hol, îl întâlnesc pe domnul profesor care m-a invitat. Asta mi-a uşurat enorm orientarea în acel spaţiu pe care îl văzusem adesea când băteam drumurile pe jos spre piaţă… Ştiam că este sediul unei facultăţi, FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE…, dar n-am intrat niciodată. Ajung în sala unde urma să înceapă evenimentul. Erau pregătiţi să înceapă. În prim plan, îl zăresc pe domnul profesor Ion Dur. Mă îndrept rapid către domnia sa ca să-l salut, împărtăşindu-i bucuria de-al vedea în carne şi oase după cinci luni…

Domnul Ion Oprişor se ridică. Se bucură că am venit… Ne salutăm. Mă aşez într-o bancă. Privindu-i pe tinerii studenţi de la Jurnalistică, îmi amintesc de studenţie…

Zâmbesc. Chiar râd. Sunt extrem de bucuroasă. Plutesc în atmosfera de poezie… Sorb cuvintele profesorului Dur…

Ora s-a scurs atât de repede. N-am apucat să aud decât un sfert din eveniment…

Iau cartea domnului Oprişor, care a fost super drăguţ să mi-o ofere… şi fug spre fete… N-am luat-o pe scări, ci am ales aleea ce trece pe sub Podul mincinoşilor. Alerg în sus pe alee. Gâfâi… Abia acum constat diferenţa de altitudine dintre Oraşul vechi şi Oraşul nou…

  • Hai să mergem repede! Vreau să vă duc undeva (intenţionam să mă întorc la lansare…).
  • Mami, spune cea mică, ştii…, mi-am uitat pulover-aşul la Palat…!
  • Ce?
  • Hm… O să sun să văd dacă mai e cineva..

Sun pe profesoara de la ultimul atelier şi o întreb dacă ştie ceva. Profesoara confirmă că l-a văzut uitat acolo. Aşa că, întoarcerea pe strada Brutarilor pică… Păcat! Aş fi vrut şi cartea poetei Ela Iakab…

  • O să mergem la Palat să luăm puloverul.
  • Mulţumesc, mami! răspunde împricinata.
  • Cum a fost azi la Psaltică? le întreb.

Fetele răspund într-un glas:

  • O să ne ducem în excursie cu avionul în Elveţia!!!
  • Da?
  • La un concurs. Dar va trebui să învăţăm să cântăm câteva cântece…
  • Super! Foarte bine. O să învăţaţi.
  • Mami, spune mijlocia, uite acesta e cântecul grupului: Doamne, cât este de bine să fim ca fraţii-mpreună! Cââât eeeste de biine… să fim ca fraţii-mpreună…!!!
  • Ua, ce frumos!
  • Mami, cum a fost la lansarea de carte?
  • M-am odihnit. Mi s-a stârnit interesul pentru poezie, poeţi şi filozofi…
  • Super!
  • Am primit şi o carte. Uite, asta este cartea! Şi scot cartea lui ion oprişor…
  • Mami, ce înseamnă solstiţiu, întreabă micuţa?
  • Hai să vedem ce ne spune Măria sa Dicţionarul!

SOLSTÍȚIU, solstiții, s. n. Fiecare dintre cele două momente ale anului când soarele se află la cea mai mare înălțime față de ecuator; datele calendaristice corespunzătoare acestor momente (21 iunie și 22 decembrie), marcând ziua cea mai lungă, respectiv, cea mai scurtă din an. – Din lat. solstitium, fr. solstice.

  • Interesant! răspund fetele în cor.
  • Mami, întreabă mijlocia, oare de ce a spus ultimul solstiţiu?
  • Oare de ce?
  • ?……………

După o pauză destul de lungă, tot ea continuă:

  • Ştii, tati a primit pe WhatsApp o invitaţie pentru mine la un concurs de creaţie.
  • A, da, ştiu. Îţi alegi o temă din listă şi scrii. Fie 3 poezii, 3 compuneri… Ce vrei.
  • Păi am deja două poezii…
  • Mai scrii una.
  • Uite, hai să vă citesc câteva versuri din cărticica primită!
  • Citeşte-ne!

Deschid la întâmplare cartea şi citesc. Fetele fac ochiii mari, exprimând nedumerire…

  • Cireşi înfloriţi / spinarea cerului?
  • Vă imaginaţi cum arată o spinare de cer care poartă cireşi înfloriţi?

Ochi şi mai mari…

  • Mami, eu nu înţeleg ce citeşti! spune mijlocia.
  • Ca să înţelegi poezia, e nevoie să citeşti mai multă poezie. La început nu înţelegi, dar tot citind, începi să înţelegi…
  • Da?
  • Acum citesc o carte foarte faină. Se numeşte Dragostea nu moare. E povestea unei poete din India.

Îi povestesc cum s-a scris această carte. Îi povestesc despre Mircea Eliade şi Maitreyi şi apoi revin la discuţie.

  • Poeta aceasta povesteşte cum tatăl ei o punea să citească cărţi grele. Le citea chiar dacă nu le înţelegea. Apoi, pe parcurs, trăind şi meditând, începea să înţeleagă. Şi aceste trăiri şi înţelesuri le transpunea în versuri…

Poeziile sunt trăiri înveşmântate în cuvinte poetice… Ca să poţi să-ţi comunici celor din jur trăirile, ai nevoie de limbaj, de limbaj poetic, frumos, bogat, profund. Aşa de frumos s-a vorbit la lansarea de carte despre limbă şi limbaj…! Ca să scrii poezii, ai nevoie de cuvinte, de vocabular, iar vocabularul se dezvoltă doar prin citit. De asta vă tot îndemn să citiţi, nu să priviţi la desene animate…

  • !!!
  • Da! Da!

Şi tot vorbind de poezie, am ajuns acasă. Iar acasă, am găsit pachetul cu cărţile comandate cu reducere de ziua cărţii… M-am şi afundat în paginile lor… Şi-n timp ce adormeam, priveam cum aleargă cerul cu spinarea plină de cireşi înfloriţi…

Şi iată-l pe azi! Ziua de lucru a început cu o veste bună, că mă aşteaptă cealaltă carte de poezii, cartea poetei Ela Iakab, cu autograf… Şi se termină cu altă veste bună, că mâine voi primi o altă carte în dar de la Maria-Daniela Pănăzan…

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!

Dependenţa de Doamne

Imagini pentru dumnezeu tine pamantul si pe omLibertatea interioară

De doinablaga pe 27/04/2013 | Editează

Depindem întru câtva unii de alţii, dar esenţial este să nu devenim dependenţi!

Nu pot face totul de una singură, am nevoie de mulţi oameni din jur, dar nu mă leg de oameni! Dacă se întâmplă ca unele persoane să nu mai fie lângă mine, am tăria să merg mai departe? Atunci sunt liberă!

Am descoperit cum pot face lucrul acesta: să depind de Dumnezeu, să mă ajut cu oamenii de lângă mine, să-i preţuiesc, să le fiu recunoscătoare, dar să fiu pe picioarele mele. Să fac totdeauna ce trebuie făcut, adică să nu mor dacă o anumită persoană nu mai este să mă ajute.

Bucuria mea, liniştea mea, depind de anumite condiţii, sau de anumite persoane, sau anumite locuri? Atunci nu sunt liberă!

Doamne este cu mine mereu, El mă ajută. Dacă părintele/măicuţa mea duhovnicească sau părintele duhovnic nu este acum aproape, ce fac? Mor? NU!

Fac ce m-au învăţat şi merg mai departe cu ajutorul lui Dumnezeu. Dacă soţul nu este lângă mine, caut să trec prin greutăţile zilei cu ajutorul lui Dumnezeu şi mă ajut de uneltele ce-mi stau în momentul acela la îndemână.

Aşa înţeleg eu să fiu liberă de dependenţa de persoane!

De mine, devin dependenţi unele persoane. În primul rând, copiii mei. Mai ales acum când sunt mici, copiii depind foarte mult de mine. Am datoria să-i învăţ să fie persoane libere, independente faţă de materie, interdependente în relaţie cu oamenii şi dependente de Dumnezeu.

Să ştie că eu nu pot fi mereu cu ei, dar au o Mamă, care poate fi cu ei mereu şi-i poate păzi de tot răul. O au pe Maica Domnului! Şi apoi, îi au pe sfinţii lor patroni, a căror nume le poartă.

Şi mai presus, Îl au pe Dumnezeu, Tatăl nostru Cel ceresc.

Ajutându-i să fie pe picioarele lor, îi ajut să fie liberi, să crească frumos şi sănătos, să meargă pe calea desăvârşirii.

Să meargă spre Cer cu picioarele pe pământ, responsabili de toate cele rânduite pentru ei. Şi acest lucru se începe din primele clipe de după naştere şi se continuă de-a lungul întregii vieţi.

 

Astăzi este ziua mea!

Salutare, dragilor!

Astăzi, 23 aprilie, este ziua mea, ziua bibliotecarului! Tot astăzi este și ziua prietenelor mele, cărțile!

Vă invit să vă bucurați dimpreună cu noi!

Iată-ne!

CU TEANCUL DE CARTI PE MASA

Astăzi, am avut ședință foto cu câteva dintre vedetele mele:

Sfânta Scriptură (Biblia)? Cartea de căpătâi

DSC_0012

Cartea Bunicuțului

DSC_0018.jpg

Cărțile care m-au învățat BUCURIA

DSC_0023

DSC_0048

Cărțile care mi-au adus lumină în hățișurile relației de cuplu

DSC_0070

Cele două cărți despre sănătate

DSC_0097

Istoria în limbaj de poveste

DSC_0035

Și cartea Maicii Gavrilia care-mi odihnește sufletul

DSC_0055.jpg

Cartea de bucate binecuvântate

DSC_0104.jpg

Încărcat c-un sac de… Cărți (caş),

Un măgar urca pe… Scară (coastă)

DSC_0117

Să se ducă la … mansardă (oraş) –

Când, gonit de vreo năpastă,

Coborând haihui urcuşul,

Sare-n drum un iepuraş!

Se opreşte măgăruşul

Şi sfârşit de-atâta cale,

Zice cumpănindu-şi sacul:

DSC_0119

– Greu la deal!

– Ba-i greu la vale,

Că mă duc de-a berbeleacul!

Greu la dea și greu la vale, de Otilia Cazimir)

DSC_0003.jpg

CITESTE

Te aștept la bibliotecă

IMG_20171222_132541

 

Problematizare pe tema iubirii în concepţia lui Camil Petrescu

Problematizare pe tema iubirii în concepţia lui Camil Petrescu

Imagini pentru iubirea la camilpetrescu

Discuţia a avut loc în cadrul orei de literatură, pe marginea romanului psihologic a lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste şi întâia noapte de război.

Titlul problematizării:

Un roman al iubirii absolute

În pasajul pus în discuţie se prezentă trei concepţii despre iubirea conjugală:

  1. Nevasta trebuie să fie nevastă şi casa casă. Dacă-i arde de altele, să nu se mărite
  2. Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N-ai decât să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaşte nicio silnicie. E preferinţă sinceră. nu poţi să-mi impui să teiubesc cu sila.

3. Cum domnule, dacă o femeie zice nu mai vreau, dta să zici ba da, să vrei? Hăi?

Dacă e vorba despre o simplă împreunare, da…are drept să zică nu mai vreau…dar iubirea e altceva… (…)

O iubire e mai curând un proces…(de autosugestie)

Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. (…)

Imagini pentru iubirea la camilpetrescu

Ei, ce spuneţi dragii mei adolescenţi? Care părere susţineţi?

O tânără: Păi să divorţezi dacă nu merge…

Prof: Da. Uşor de zis să divorţezi. Dar ce implică divorţul?

O altă tânără: Copii la mijloc..

Prof: Da. Şi copiii aceia suferă enorm. Copilul, fiecare copil, îşi divinizează părinţii şi în momentul când mama spune despre tatăl lor că e aşa şi pe dincolo sau tatăl despre mama că e aşa şi pe dincolo, sufletul lui e sfâşiat în bucăţi… Poate unii dintre voi aţi trăit asta..

Prof. observă feţe schimonosite de durere…, cunoaşte povestea unora dintre ei…

Continuă: Copilul ai căror părinţi au divorţat acumulează multă durere, multă frustrare, ură şi răzbunare. Îşi blestemă părinţii, şi mai ales mama… (mai ales băieţii) Dar ajunge, de cele mai multe ori, să repete îndoit drama propriilor părinţi, să divorţeze la rându-i.

Mai mulţi tineri deodată: Da…

Prof: Şi atunci?

Tăcere

Prof: Înainte nu divorţau pentru copii. sufereau în tăcere ..

Acum nu rabdă nimic. Divorţează aproape la prima ceartă …

Extreme.

Ce se poate face?

Se pot anticipa lucrurile. Înainte să te căsătoreşti să fii cu ochiiîn patru şi să vezi cum e alesul sau aleasa, cum suntpărinşii, cum umblă, ce face, cum face. Îi place să fie gospodar? Cum gestionează banii? Îi plac copiii? Etc…

Cum e neamul lui?

Pentru că s-a sunat, vreau să reţineţi doar un singurlucru din povestea asta: Nu ai dreptul să faci să sufere suflete nevinovate: copiii!

O relaţie de iubire conjugală este un proces, implică o creştere şi ea trebuie să fie dorită, lucrată din ambele părţi, şi a femeii şi a bărbatului. Înainte să te căsătoreşti, să te asiguri că partenerul vrea acest lucru. Din nefericire, suntem cu toţii bolnavi sufleteşte. Faptele (consecinţele faptelor) neamului nostru sunt în sângele nostru. Vindecarea este un proces deloc uşor. şi doar Iubirea vindecă. De aceea avem nevoie de Taina Nunţii, Taina prin excelenţă a iubirii dintre bărbat şi femeie…!

Poate o să mai discutăm…

La revedere

 

Imagini pentru iubirea la camilpetrescu

La prăznuirea sfinților mucenici Rafail, Irina și Nicolae

Dragii mei dragi,

Trăim din plin bucuria Învierii!

Potrivit spuselor părintelui nostru, Pr. Prof. Vasile Mihoc, bucuria Învierii nu este numai așa o bucurie socială, exterioară, de context, ca eveniment, ci Bucuria Învierii este o bucurie cerească, un mare dar dumnezeiesc dăruit nouă dreptmăritorilor!

Așadar, ne-am bucurat cu toții, și cei ce am postit și cei ce n-am postit. Ne-am bucurat și ne-am veselit. Vițelul a fost mult! Au fost trei zile pline, pline!

Azi, am primit bucurie îndesată clătinată, căci am avut în mijlocul nostru pe Prea Sfințitul Părinte Episcop Ilarion

IMG_20150314_004904

Astăzi, de Hramul Bisericii, de prăznuirea sfinților mucenici Rafail, Irina și Nicolae, sufletele tuturor celor din biserică au vibrat mai tare.

icoana sf

Ne-am bucurat să primim pe Domnul din mâinile Arhiereului.

la imp

Cum vom putea mulțumi îndestul?

 

Urări de Paşte

Dragii mei dragi,

Mai sunt câteva zile până la Sfânta Inviere!

Găsesc bun prilej să vă transmit urările mele de pace, bucurie şi lumină.

imagine paste

Mă bucur şi mulţumesc lui Doamne că ne-a ajutat să ajungem să trăim încă o dată toate aceste momente din această sfântă perioadă a anului! Au fost momente unice de mare dar şi mare binecuvântare. Postul a trecut atât de repede! Il rog pe Doamne să reverse în sufletele noastre, ale tuturor, bucuria, pacea şi iubirea Sa.

Săptămâna aceasta a Sfintelor Patimi este un bun prilej pentru a ne identifica propriile răni şi a le aduce şi aşeza la picioarele Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să ne numim rănile şi să cerem iertare şi vindecare. Lucrând aceasta, pătimind cu Hristos în această săptămână a Sfintelor Patimi, vom primi în Sfânta noapte a Învierii Lumina şi viaţa nouă.

Cu darul lui Dumnezeu, vă voi pomeni în rugăciune în Noaptea luminată a Învierii. Cred că şi voi veţi face la fel. Aşa vom fi împreună în comuniune sfântă.

Vă îmbrăţişez cu drag mult.

Hristos Ce înviat ne dă nădejde că şi sufletele noastre vor învia în momentul în care ne deschidem acestui mare dar adus: mântuirea prin Jertfa şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Numai să ne îndurăm să ne venim în sine, să ne adunăm de pe unde ne-am risipit.

Bucurie sfântă, dragilor!