Împărate ceresc vino şi Te sălăşluieşte întru noi!

Bună să vă fie inima, oameni dragi şi frumoşi!

Cu dor am aşteptat aceste zile mari, zilele Rusaliilor! Vom petrece întru bucurie trei zile binecuvântate şi încărcate cu mult har: ziua de mâine, de dinainte prăznuire, cu pomenirea morţilor (vom pregăti colivă!), ziua de prăznuire cu Sfânta Liturghie şi vecernia specială cu rugăciunile la Sfântul Duh şi ziua de după prăznuire, cu sărbătoarea Sfintei Treimi.

Mulţumim Domnului pentru aceasta!

Am pus un pic şi partea noastră. Am cântat Hristos a înviat timp de 4 de zile, iar 10 zile l-am rugat pe Domnul să ne ajute să ne înălţăm şi noi de la pământul trupului la Cerul sufletului. Avem nădejde că ne va primi în acest mare har, cu condiţia să ne desumflăm puţin, să facem o curbă, o farfuriuţă unde să se adune din stropii ploii harului peste noi, vorba maicii Siluana. Dacă suntem balon, umflaţi, picurii se vor scurge pe lângă noi, nu vor rămâne la noi…

Am aşteptat venirea Domnului… şi venirea lui Dumnezeu Duhul Sfânt…

Când Domnul S-a înălţat, ne-a încredinţat prin înger că Hristos va veni iarăşi. Primii creştini au stat în aşteptare. Unii chiar şi-au pierdut răbdarea şi s-au scandalizat că Domnul întârzie să vină.

Domnul va veni. Nu ştim precis când vine. La Dumnezeu, anii au o altfel de întindere, la El o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani e ca o zi. E greu de primit această realitate din partea noastră. Ne-am netrebnicit şi ne-am plecat sub vremi şi fiecare zi ne apasă cu povara ei.

Cu darul lui Dumnezeu, putem ieşi de sub această povară a timpului, concentrându-ne pe ACUM şi AICI.

Privim o floare.

Cât de frumoasă este! Dar Cel ce a creat-o, cu cât mai frumos este! Şi în faţa acestei măreţiei, rostim prin versul acatistului: „Iisuse, floarea cea cu bun miros, bine înmiresmează-mă; Iisuse, veşmântul cel luminat, înfrumuseţează-mă”.

Da. Domnul vine! El vine mereu la Sfânta Liturghie. Este între noi, aşa cum mărturisesc preoţii când se îmbrăţişează înainte de rostirea Crezului: „Hristos între noi! sau Hristos în mijlocul nostru!!”. Şi răspund: „Este şi va fi!”.

Părintele nostru, Pr. Prof. Vasile Mihoc, ne tâlcuia zilele trecute câteva cuvinte din Cuvântarea de despărţire a Mântuitorului de ucenicii Săi din Joia Mare după spălarea picioarelor:

„Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.

Deci unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, şi că Mă duc la Tatăl?

Deci ziceau: Ce este aceasta ce zice: Puţin? Nu ştim ce zice”. (Ioan 16, 17-18).

Domnul le spune că vor înţelege mai târziu unele lucruri, atunci când vor primi pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, care îi va învăţa toate şi-i va călăuzi la tot adevărul.

Discuţia despre acest „puţin” s-a extins în istoria Bisericii. Nu numai atunci s-au întrebat ucenicii ce înseamnă acest „puţin”.

În primul rând ucenicii nu înţelegeau atunci ce înseamnă „ Mă duc la Tatăl”. Era înainte de Patimi. Înţelegerea lor era numai parţială despre Iisus. Deci ei nu înţeleg nici ce înseamnă „puţinul” acesta şi nici ce înseamnî acum că Îl văd şi Îl vor vedea iarăşi şi ce înseamnă „Mă duc la Tatăl”. Această discuţie s-a extins după aceea.

Mântuitorul le-a promis că va veni curând. „Iarăşi voi veni la voi!” spune în aceeaşi Cuvântare.

După Înălţarea Mântuitorului, ei Îl aşteptau să vină. Chiar în momentul Înălţării, ei priveau în sus, până când îngerii le-au spus: Bărbaţi galileeni, pentru ce staţi privind la cer?

Da. Iisus va veni. Îl veţi vedea venind cum L-aţi văzut plecând.

Dar au trecut anii. Ei şi-au început misiunea, au înţeles că trebuie să vestească Evanghelia şi au plecat în toate părţile, au mdus mesajul Mântuitorului, dar şi unii dintre ei dar şi alţii care nu-L cunoscuse pe Iisus, învăţaţi despre urcarea Mântuitorului la Tatăl, despre venirea Lui, nutreau o speranţă a venirii curând a Mântuitorului. Descoperim acest lucru, de pildă, în Tesalonic, unde s-a ivit chiar o adevărată criză eshatologică. Ei aşteptau pe Domnul să vină de pe o zi pe alta şi Pavel răspunde la aceasta în Ep II Tesaloniceni arătând că Domnul va veni într-adevăr, dar sunt lucruiri de împlinit până atunci, sunt semne înainte de venirea Lui.

Unii s-au smintit în aceasă întârziere a Parusiei. În Teologia apuseană s-a făcut foarte mult caz, mai ales în veacul XX, de tema aaceasta a întârzierii Parusiei şi ce a generat această întârziere a Parusiei în inimile şi în situaţia primilor creştini şi a Bisericii primare. Găsim o referire la această situaţie şi în Epistola a doua sobornicească a Sf. Ap. Petru în capitolul 3:

„Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”. Adică nu socotiţi voi după timpul vostru lumesc, omenesc lucrurile, pentru că Dumnezeu are altfel de măsuri.

„Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii… (unii despre care auzise Apostolul Petru. El se adresează bisericilor din Asia mică, mai toată partea de nord a Siliciei) Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă”.

Domnul întârzie venirea Sa dându-le oamenilor timp de pocăinţă, pentru că El vrea ca să se mântuiască oamenii.

„Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui”.

Venirea Domnului va marca şi sfârşitul lumii actuale, transfigurarea lumii actuale şi începutul lumii celei noi.

„Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea”.

Cât de clar vorbeşte Apostolul despre sfârşitul lumii, dar mai spune ceva important: No nu trebuie să fim într-o nelinişte sau să ne facem socoteli, pentru că Dumnezeu are planul Lui. Dar noi putem şi trebuie să aşteptăm venirea Domnului, dar putem şi grăbi venirea zilei Domnului prin lucrarea noastră de mântuire, prin râvna noastră pentru mântuire şi prin mărturisirea credinţei şi altora ca oamenii să vină la Hristos şi El să plinească timpul pentru această împlinire.

Revenind la cuvântul de la Ioan unde ucenicii se întreabă „Ce este acest puţin?”.

Vedeţi, Ioan, care scrie Evanghelia la sfârşitul veacului I,  care ştia toate aceste lucruri, ştia şi tulburarea unora că de ce nu vine Domnul mai repede, nerăbdarea lor, mai ales în vremea prigoanelor. Vă daţi seama, erau creştinii prigoniţi, ucişi… şi ei aşteptau ca Domnul să vină şi să le facă lor dreptate, să facă lucrarea Sa…

Ioan are şi o perspectivă mai adâncă, el interpretează acest „puţin” că Hristos deja vine la noi, El e prezent la noi în impul Bisericii, în timpul istoriei Bisericii împlinindu-Şi făgăduinţa „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele!”

Da. Mântuitorul după Patimi, la puţină vreme a venit din nou la ucenici şi li S-a arătat înviat şi vine iarăşi şi iarăşi când Îl chemăm în rugăciunea noastră şi mai ales când Îl invocăm în Sfânta Liturghie. El vine şi ni se dăruieşte cu trupul şi Sângele Său şi El este între noi şi preoţii în Sfântul Altar, înainte de rostirea Crezului, se îmbrăţişează şi spun unul către altul: „Hristos în mijlocul nostru!!”. Şi răspunsul: „Este şi va fi. Totdeauna. Acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!”.

Este şi va fi! Este Hristos aici. De asta El nu întârzie venirea Lui. Acest „puţin” e într-adevăr puţin pentru cei care-L caută pe Hristos şi care prin Duhul Sfânt, Îl au mereu prezent în inima lor, în viaţa lor, în lucrarea lor mântuitoare. Îl avem mereu în Biserică.

Continuă mai departe după acest răspuns:

„Şi a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe şi le-a zis: Despre aceasta vă întrebaţi între voi, că am zis: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea?

Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura.

Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. (…)

Da. În lumea aceasta, creştinii vor avea de suferit, spune Mântuitorul. Lumea are falsele ei bucurii. Şi lumea se bucură prigonindu-i pe creştini. Mântuitorul ne spune însă că înstristarea creştinilor este de fapt calea bucuriei „întristarea voastră se va preface în bucurie”. Şi aceasta datorită prezenţei Mântuitorului. Şi sigur în vederea răsplătirii eshatologice.

Şi Mântuitorul dă o pildă mai departe cu femeia care stă să nască. „Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”.

Auziţi? Bucuria pe care o dă Hristos şi întâlnirea noastră cu El n-o poate lua nimeni de la noi. Oricât ar vrea lumea să înăbuşe în noi lumina credinţei. Şi nădejdea vie pe care această credinţă o implică fiinţa noastră n-o poate lua de la noi. De aceea noi trăim în Hristos, cu Hristos şi Mântuitorul ne vorbeşte de relaţia noastră cu El.

„Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da”.

Nu mai e nevoie să întrebăm când Mântuitorul este cu noi prezent şi ne răspunde. Ca credincioşi, n-avem întrebări. Da. Oamenii care nu cred şi când Îl caută pe Dumnezeu, au tot felul de întrebări. E bine că le pun. E bine să-L caute pe Dumnezeu, dar după ce L-ai găsit, deja El, persoana Lui, prezenţa Lui, numele Lui este răspunsul la toate. Şi rugăciunea noastră este rugăciune în numele lui Hristos. Mântuitorul ne spune: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele. Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină. (Ioan 16, 17-20)”.

Când de profunde sunt toate aceste cuvinte!

Noi trăim cu Hristos, trăim în Hristos, având mereu într-un mod existenţial experienţa aceasta a prezenţei Lui, a lucrării Lui, a răspunsului Lui la rugăciuni. De aceea noi zicem „Vino, Doamne Iisuse!”, dar spunem că a şi venit Domnul. De aceea găsim la Apostolul Pavel cuvântul acesta pe care-l redă în limba aramaică, în limba Mântuitorului, pe care-l rostea Biserica primară „Maran atha!” (I Corinteni 16,22), care poate fi împărţit în două feluri:

Marana tha! Domnul nostru, vino!” Un imperativ. O invocare prin care creştinii se rugau fervent ca Domnul să vină. Şi până astăzi spunem: „Vino, Doamne Iisuse!” prin cuvântul cărţii Apocalipsei.

Şi

Maran atha! Domnul a venit!

Biserica a luat amândouă aceste înţelesuri. Noi îl aşteptăm pe Domnul dar, după într-un document vechi, Învăţătura Apostolilor, în care este prezentat Liturghia Darurilor apare acest „Maran atha!”, Domnul a venit! Domnul a venit la noi iarăşi! Vedeţi noi, de fiecare dată suntem ca unii care Îl aşteaptă pe Hristos cu nerăbdare, cum aşteptau ucenicii cu uşile încuiate şi Domnul S-a arătat în mijlocul lor şi s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul.

Tot aşa şi noi, Îl chemăm, Îi cerem să vină şi El vine şi ne schimbă toată situaţia noastră şi ne preface întristarea în bucurie; suferinţele noastre devin Cale spre El şi spre mântuirea noastră şi totul se preface cu Hristos, când spunem Maran atha! (Domnul a venit),dar fără să încetăm să spunem „Marana tha! Domnul nostru, vino!” pentru că noi, precum mărturisim în Crez, aşteptăm venirea Domnului, „Aştept Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: