Arhive autor: doinablaga

La cumpăna dintre ani…

Salutare!

Imagini pentru la cumpana dintre ani 2019

Iată trăim cu bucurie ultimile zile ale anului 2018…

Îţi mulţumesc că ai fost împreună cu mine în acest an!

Îţi mulţumesc că mi-ai citit articolele!

Îţi doresc numai bine!

Doamne-Doamne să te-mbucure și să te ajute întru înaintarea ta pe Cale!

La mulţi ani!

Reclame

Darul meu pentru voi

Vă iubesc!

Cărțile, pasiunea mea!

La mulţi ani!

Salutare!

Iată trăim cu bucurie ultimile zile anului…

Îţi mulţumesc că ai fost împreună cu mine în anul 2018!

Îţi mulţumesc că îmi citeşti articolele!

Îţi doresc numai bine! Doamne-Doamne să te-mbucure!

La mulţi ani!

E vremea colindelor!!!

Zurgălăul de Nicolae Labiş

Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,
Pe bărăgane vânturile ţipă,
Somn neclintit de iarbă şi de brad
Învăluieşte munţii sub aripă.
Cu clinchete zglobii din dunga văii
Răsună zurgălăii argintii;
S-apropie de geamuri zurgălăii
Certându-se cu glasuri de copii.
Întregi, întinderile ţării mele
De sunete voioase se cuprind
Şi împleteşte glasuri subţirele
Acest şăgalnic, aşteptat colind…

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,
Un zurgălău mai răsuna stingher,
Poate-un copil întârziat de ceată
Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,
Suna c-o nefirească dăruire,
Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol…
Pălind, cuprins de-o veche amintire,
Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

… Eram firav, parcă bătut de vânt,
Iar tata dus în marşul surd, de chin,
Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,
Oricum departe, în pământ străin.
De groaza avioanelor, prin sate,
S-au tras peste ferestre foi de cort.
Orbeau ferestrele întunecate
Ca într-un sat de multă vreme mort.

O cetină c-un fir de lumânare
Şi c-o mărgică smulsă din suman
Vestea că, pe vântoase reci, călare,
Din viaţa noastră-a mai trecut un an.
Zăvozii nu lătrau în bătătură,
Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.
Flăcăii nu mai ajungeau să ure
Pe la fereşti, de unde erau duşi.

Plutea încremenită o tăcere…
Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,
Când, deodată, ca o adiere,
Cu glas scâncit, tremurător şi viu,
S-a auzit un zurgălău cum sună
Îndepărtat, cum sună subţirel,
https://Versuri.ro/w/pj17
De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună
Durerile ştiute doar de el.

Se auzea de undeva, din vale,
Şi vântul îneca în răbufniri,
Parcă plângea încet metalul, moale,
În palmele-ngheţate şi subţiri.
Şi mama sta aşa cu faţa udă,
Cu gândul dus la tata, ascultând
De unde-i el, nu poate să audă
Şi poate nu va auzi nicicând,
Că poate-acolo, în această clipă,
Învăluită-n viscol uriaş,
Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă
Lângă bocancii aspri de ostaş…

Am ascultat până spre dimineaţă
Cu fruntea rezemată de uşor
Şi mama şi-a dus palmele la faţă
Şi mi-a părut că râde-ncetişor.
Îl auzeam la geamuri şi la uşă,
Afară, undeva în infinit…
Cutremurat de friguri şi de tusă,
În clinchetele lui am adormit.
……………..
E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va
Şi ce-o să mai aducă anul nou?
Un zurgălău stingher din nou porni-va
Prin sate durerosul lui ecou?

Voi, oameni ai pământului, uitarea
S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier?
N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea
Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?

  • Am cunoscut cu toţi durerea ce e.
    Avem la masă câte-un scaun gol.
    Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie
    Ei, alchimiştii noului pârjol!

Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare
Aşa cum ei ne văd în visul lor,
Prin bălării de foc, nimicitoare,
Sub pălării de foc, nimicitor.

Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,
Voci tragice pe vânturi se aprind.
Treziţi-vă, vă vin colindătorii,
Acuzatorii, asprul lor colind

Oaspeţi cu azur în gene

Versuri de Nichifor Crainic

Oaspeţi cu azur în gene

Şi zăpadă pe opinci

Se iviră la fereastră

Cu colinde şi tilinci.

Cântec legănat şi fraged,

Înfloriri de ghiocei

Umbre mari ţineau isonul

Albăstrind pe după ei.

Se părea că-n zvon de aripi

Şi miros de tămâieri

În colindă mi se-ngână

Pui de om cu pui de cer.

Şi cântară, şi urară

Şi plecară ca un dor,

Strălucea un puf de înger

Risipind pe urma lor.

Şi era o pace albă, –

Ca ninsoarea, şi era

O sfială ce din stele

Până-n inimi tremura.

Bacii lepădară grija:

Astăzi lupii ţin ajun,

Porumbeii nu visează

Vânt de uliu căpcăun.

Şi zăvozii şi dulăii

Să mai lărmuie se tem,

Boii rumegă cu botu-n

Ieslea de la Betleem.

Fă-mi-te numai ureche

Ca s-auzi, bătrân pamânt:

Sus, în leagăn prins de stele,

Gângureşte Pruncul Sfânt.


����������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������

Minunile din atelierul lui Moș Crăciun

A început luna decembrie, dragilor!

Mare bucurie!

Luna decembrie, luna darurilor de suflet!

Ce să dăruiești?

Hmmm…!

Da. Ce să dăruiești ca să bucuri cu adevărat?

Să dăruiești un pește?

Sau mai bine să dăruieși unelte de pescuit și câteva lecții demonstrative…?

Mi-am dorit să-mi împodobesc minunile în costume populare…

Hai mai bine să le învăț să se împodobească singure…

Cele două flori minunate își învață cu drag ucenicele:

Prima lecție de ucenicie în atelierul de unde provin darurile lui Moș Crăciun cele mult așteptate.

Prima iiuță cusută de minunea mea Pantelimona:

Iar cealaltă minune, Rafaela, nu se lasă mai prejos. Ia lecții de zor

Dacă doriți și voi asemenea daruri, poftiți alături de noi!

Dăruim din inimă !

Cu IOANA POSTELNICU între “Bogdana ” şi “Plecarea Vlașinilor”

Am găsit într-o carte veche un interviu cu Ioana Postelnicu și l-am salvat transcriindu-l. Cartea era sortită pieirii…

î. S-a vorbit la apariția romanului dv. “ Plecarea Vlașinilor” – în 1964, dacă nu mă înșel, de descendența transilvăneană a scriitoarei. Era, desigur, pusă în discuție așa-numita descendență spirituală, înrudirea cu un anume filon ardelenesc, al prozei noastre moderne. Mi se pare însă că la rîndul ei, Eugenia Banu, penumele literar Ioana Postelnicu, poate revendica legături structurale mult mai adânc transilvănene.

Familia dv, este una de ardeleni și v-ați născut, mărturiseați într-o altă împrejurare, chiar în satul Vlașini, din Poiana Sibiului. Am să vă rog, ca atare, să-mi evocați, mai întîi, acea atmosferă a începuturilor, în care a crescut și s-a format scriitoarea care sunteți astăzi.

R. Școala am făcut-o la Sibiu. N-am fost o elevă strălucită. N-am obținut vreun premiu vreodată. În loc să învăț, citeam, citeam tot ceea ce îmi cădea în  mână și visam. Visam și năzuiam. Năzuiam să ajung să-l văd pe Iorga și pe Minulescu, cele două personalități a căror vîlvă ajunsese și la noi cum ajung cercurile apei, cu atît mai departe, cu cît mai grea a fost pricina care le-a provocat. Îmi amintesc cât de uluitoare senzație am avut când am descoperit în revista Viața Românească , căzută în mâna mea nu știu cum, romanul La Medeleni , ce uriaș univers s-a deschis înaintea ochilor mei, care nu cunoșteau decât curtea casei, închisă între ziduri înalte, cu o poartă grea de stejar mereu încuiată și strada care ducea la școală. Descopeream o lume mirifică, imposibil de închipuit că ar exista aevea, cu borcane de dulceață ascunse în sobe, cu vacanțe zgomotoase și prietenii vesele.

Î.  Cum v-ați apucat să scrieți literatură?

R.  Mi-a căzut într-o zi sub ochi un ziar: Rampa. Şi un titlu: S-a schimbat amorul?  Și fetița timidă care nu împlinise 16 ani a luat tocul și a alcătuit un răspuns la ancheta lansată de ziar, articol pe care l-am semnat  “Hildegard”. M-am aşternut pe aşteptare cu vădită emoţie, cumpărând în taină ziarul din economii. La câtva timp am descoperit articolul meu publicat în coloanele anchetei împreună cu un răspuns al redacţiei care mi se adresa cu “ Romanţioasă Hildegard”, comentând cele scrise de mine. Se poate imagina ce zguduire am avut?! L-am citit de o mie de ori apoi l-am arătat colegelor. A fost imposibil să le conving că eu eram autoarea lui.

Î. Ați putea să considerați, deci, acest prim articol, ca debut. Ce i-a urmat însă?

R. Din clipa aceea am început să țin un jurnal și de-atunci, de-a lungul anilor, am umplut sute, mii de pagini, s-au îngrămădit caietele în care înșiram tot ceea ce trăiam, sau năzuiam să trăiesc. Notații, impresii, analize, procese suflești din viața de studentă, de tînără căsătorită, de mamă, nemulțumiri, drame și bucurii, visuri.

Am trăit ani de-a rîndul halucinată, petrecîndu-mi lungi ceasuri ale nopții, povestind paginilor tot ceea ce o inimă tânără și înflăcărată dorea. Orice conflict îmi era mai ușor să-l rezolv înșirându-l pe zece, cinsprezece pagini, decât să-l discut. Îmi păstrasem, se pare, timiditatea. Și câte conflicte de viață n-am avut la acea epocă? Poate, tocmai pentru că nu mi se da prilejul să discut la modul meu. Caietul suporta analizele, divagațiile, formele metaforice. Nu mă obliga să merg la concret, să tai cu sabia nodurile vieții. E atât de greu să procedezi uneori așa.

Î. Cum ați ajuns la Lovinescu? Mai bine zis, cum ați ajuns la “Sburătorul” deoarece, nu este nici o îndoială contactul cu cenaclul “Sburătorul” a fost esențial în definirea profilului dv. scriitoricesc.

Lovinescu avea ambiția,  chiar, să spună că v-a format ca scriitoare.

R. într-una din zilele anului 1937, în luna iunie, deschizând ziarul Dimineața, sub ochi mi-a căzut un titlu scris cu litere de o șchioapă. Douăzeci de ani de critică – E.Lovinescu. Portretul lui E. Lovinescu era înconjurat de articolele sburătăriștilor care povesteau, cu prilejul aniversării cum au pășit pragul maestrului. Am pus mîna pe telefon. După o convorbire cu totul stîngace, Maestrul m-a invitat să-i citesc. Cu caietele la suțioară, am pășit în aceeași după amiază pragul casei. Îmi ticăia inima. Totul avea aerul unei fabuloase aventuri la care visasem mereu. Să ajung la Sburătorul despre care aflasem, dar la care nu puteam ajunge neavînd nici o acoperire.

Î. Dar prima lectură? Care era climatul cenaclului, atunci cînd l-ați cunoscut dv.?

R. Am citit, de față aflîndu-se printre alții T. Vianu, Ion Barbu, Dan Petrașnicu. Rezultatul lecturii mele Lovinescu l-a comentat într-un articol intitulat Lacrima care a apărut la cîteva zile în Adevărul Literar prin care mărturisea cu deplină satisfacție “Apariţia unui talent real”. Am început să frecventez cenaclul. Atmosfera lui era dinamizantă, emulaţia ţinea treze condeiele. Fiecare şedinţă era sărbătoare pentru cel ce citea şi un stimulent pentru cei ce aveau să citească. Lovinescu punea în valoare cărțile apărute. Uneori dădea semn ce se propaga ca undele electrice, cine avea să citească dumineca, mobilizînd astfel auditoriul, intervenea chiar și pentru publicarea unui debutant pe care-l prețuia. M-am bucurat și eu de această atenție discretă.

Î.  De unde Ioana Postelnicu? Cum ați optat pentru acest pseudonim?

R. Iată ce îmi scria la 4 august 1938Lovinescu, căruia i-am lăsat manuscrisul primului meu roman:  “ Din manuscrisul romanului Domniei tale, fragmentul cu şcoala şi ale încercării de sinucidere a eroinei Ioana (aşa numiem eroina) am întruchipat o nuvelă, Ioana. N-am schimbat nimic, înțelegînd prea tîrziu că n-ai nevoie de așa ceva. Am scos doar unele pasajepentru a ușura cantitatea manuscrisului. Semnătura e, Bogdana Postelnicu, căreia îi trimit omagiile mele afectuoase cu ocazia debutului său literar. ” Astfel am aflat că primisem pseudonimul de Bogdana Postelnicu. Mai tîrziu, tot el afăcut un schimb de nume cu eroina romanului iar eu am devenit Ioana Postelnicu,iar romanul a apărut sub titlul Bogdana. Trebuie să menționez că la început mă botezase Sergiu Dușescu, socotind că e mai bine să scriu sub un nume de bărbat. Sub acest pseudonim au apărut în Adevărul literar note dintr-o excursie.

Î.  V-ați impus la Sburătorul așa cum afirma Lovienescu, și ideea a  fost preluată mai tîrziu de Ion Negoițescu, – ca o demnă continuare a prozei Hortescu Papadat Bengescu; aşadar, a prozei de analiză, de introspecţie psihologică. Aş fi curioasăsă aflu dacă elemente autobiorafice, sondări asupra propriei dv. psihologii, s-au materializat în paginile pe care le-ați scris atunci, adică în romanele Bogdan și Bezna.

R.  Evident, scriitorul recurge la propria lui experiență pentru a-și elabora cărțile, cu atît mai mult în romanele de introspecție, romane care țîșnesc dintr-un proces de neadaptare  la viața pe care o trăiești, din constrîngerile impuse de tot felul de prejudecăți, din ceea ce ai năzuit și n-ai reușit să atingi pe planurile sufletești. Propria experiență de viață este transfigurată prin facultatea scriitorului de a atribui experiența lui, diverselor personajeale romanului, care sînt creația lui pe care le angrenează într-o acțiune imaginată de el, nu copiată din viață, ci doar clădită după propria lui sensibilitate, după modul său de gîndire. Atît Bogdana, cît și Bezna, cît și nuvelele scrise sub semnul Sburătorului, conțin sub aspectul autobiografiei doar atitudini psihologice, conținceea ce aș fi dorit în clipa cînd le elaboram să existe în propria mea viață și n-a existat, conțin proiecții romantice, lirice. Ceea ce a existat real au fost problemele, modul de suferință sau de exaltare, aspirație spre o realizare sufletească. Năzuința spre ele m-a împins la închipuirea unor acțiuni pecare,  ca autoare, le-am putut desfășurași trăi… În viață a fost altfel…

Cu aceste romane, am eliberat densul material psihologic din mine și m-am eliberat de propriile mele chingi, putînd să văd dincolo de mine. La acest stadiu m-am aflat după terminarea războiului. De altfel, la acea epocă și lumea era schimbată și concepțiile.

Î. Dacă ar fi să fixați în cîteva linii portretul lui Lovinescu, cum ați face-o? Ce influență a exercitat asupra scriitoarei Ioana Postelnicu, conducătorul cenaclului  “Sburătorul”.

R. Mi-amintesc că la venirea mea la Sburătorul, Lovinescu s-a informat asupra lecturilor pe care le făceam. I-am spus că am citit, încă elevă,  cu pasiune, literatura Hortensiei Papadat –Bengescu, ceea ce a fost o notă bună pentru mine și a rămas perplex cînd i-am înșirat numele altor cărți pe care le citeam. Lovinescu, m-a orientat în selectarea cărților, înzestrîndu-mă cu tot ceea ce apărea mai nou și mai bun în literatura romînă, sau franceză, alcătuindu-mi o bibliotecă. Și cîte n-am învățat de la el: cum se ascultă un concert, cum se citeşte o poezie, cum se judecă o lucrare literară.

Î. Care au fost scriitorii mai semnificativi pe care i-aţi întîlnit la  “Sburătorul”?

R. Am cunoscut la Sburătorul scriitori care în acea vreme își zideau faimă și care azi au trecut în Panteonul literaturii noastre.

La venirea mea în anul 1937, Hortensia P.Bengescu era o doamnă înaltă, îmbrăcată în negru, purtînd o vulpe argintie   și o pălărie de fetru neagră, trasă pe o sprînceană. De sub borurile ei fluturau răzleț șuvițe crețe castanii, înspicate de fire albe. Avea un nev acvilin, puternic, osos, aproape bărbătesc, deasupra unei guri care zîmbea necontenit. Un zîmbet amabil… Și cum vorbea? Niciodată o frază dusă pînă la capăt. Erau mai mult interjecții, rețineri întretăiate de un mic rîset convențional, pierdut în adîncul gîtului, un glas cu disonanțe. Părea, că, vorbind, se apără, se scuză, se retranșează. Era o doamnă mare, cum se zice la noi în Ardeal, care prin aceste mici artificii nu-și cheltuiește vorbirea cu oricine. Avea ochii verzi, cu pleoape mari, adîncite, cu gene tremurătoare. Vorbea și cu ei și cu buzele, fugindu-i privirile de la dreapta la stînga. Extrem de amabilă, extrem de inaccesibilă, vorbirea ei cu tine era o grație binevoitoare, de regină generoasă.

Î.  În afară de Hortensia Papadat – Bengescu?

R. L-am cunoscut pe poetul Ion Barbu, vulcanic și intempestiv, viu și bătăios, aprins și săgetîndu-te din ochii lui de smaragd pînă în adîncul ființei. În cursul săptămînii venea la E. Lovinescu să-i citească poeziile cu vorbirea lui graselată. Le citea Lovinescu apoi neostenitde mai multe ori pentru a le desluși înțelesul din ermetica lor ferecare. Barbule asculta fulgerîndu-l malițios din privire, mîngîindu-și mustața bogată.

L-am cunoscut pe F. Aderca, acest ascuțit spirit neliniștit, după mine, grozav de nedreptațit; tînăr la maturitate, cînd l-am cunoscut și la fel de tînăr, de modern în concepții și după douăzeci de ani, cînd a dispărut.

L-am cunoscut pe Dinu Nicodim, scriitor carenu știu de ce a fost lăsat în uitare. Un om de distincție clară, un estet cu sine și cu literatura pe care o făcea, deosebit de prețuită de E. Lovinescu.Scria într-o limbă romînească ce avea un ritm interior și o punctuație cu totul originală, care ieșea din topica obișnuită. Cărțile lui scoase în condiții grafice de lux cu vignete ale autorului, pe care le dăruia prietenilor erau însoțite de scrisori  bătute la mașină cu diferite cerneluri pe hîrtie prețioasă, colorată, cu plicul lipit cu peceți de ceară. Purta monoclu și inel gros de aur. Era om de finanțe, dar nu știa nimeni acest lucru. Îi plăcea să fie scriitor, un fel de Macedonski, aș spune eu, sau un Matei Caragiale, dar mai grav. Îl iubea pe Lovinescu și acesta îl aprecia.Împreună, în mod discret au venit în întîmpinarea greutăților multor scriitori urmăriți în timpul războiului. Într-o noapte a bătut la ușa lui E. Lovinescu și au pornit amîndoi în grabă să-l scoată pe poetul Sperber, deja urcat  în trenul care trebuia să-l ducă înTransilvania. Am cunoscut la  “Sburătorul” toată pleiada de poeți și scriitori – Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, E. Camilar, Uri Benador, Eftimiu, V. Streinu, D. Stelaru, Marin Preda, Geo Dumitrescu, Ovidiu Constantinescu, M.Moşandrei, Tonegaru etc.

Î. Moartea lui Lovinescu a însemnat teoretic şi dispariţia cenaclului său. Practic însă, membrii cenaclului au mai căutat o vreme să se reunească, să continue tradiţia. Ce aţi putea să-mi spuneți despre această perioadă?

R. După dispariția lui, s-a încercat, într-adevăr, prelungirea vieții cenaclului, prin înființarea “Asociației prietenii lui E. Lovinescu”. Lipsa maestrului între zidurile în care a trăit a fost o suferință pentru toți și ședințele s-au destrămat. Scriitorii s-au strecurat în casă la mine, unde aproape 3 ani, cam pînă în 1948, în fiecare sîmbătă s-a citit și s-a discutat literatură. Au luat parte Camilar, N. Tăutu, Eugen Barbu; aici a asistat cu neclintită prezență, tăcut și tînăr, Laurențiu Fulga. Aci și-a citit poemele regretatul Traian Chelaru. Au citit F. Aderca, Sanda Movilă, Ticu Arhip, Ieronim Șerbu, Virgiliu Monda și cîți alții. Aci a apărut într-o zi un tînăr uscat, lung și pășind încvoiat din umeri care a pătruns în salon ținînd în mînă un buchet de ridichi roșii pe care le ronțăia nestingherit ca un anticipativ hipi, astăzi un bun și serios romancier. Mă refer la Ben Corlaciu. Aci am organizat deri artistice în care se jucau piese într-un act, s-a făcut euritmie, pe versuri de Ion Caraion, s-au recitat poezii de către actori, s-au executat concerte.

Î. Intr-o emisiune radiofonică difuzată cu mult timp în urmă, știu că ați urmărit și ați cunoscut în aproape Cercul literar de la Sibiu.

R. Socotesc că Cercul literar de la Sibiu a apărut datorită cercului “Sburătorul” și mai cu seamă, exponentul său E. Lovinescu. Bineînțeles, el a fost produsul unui mănunchi de tineri entuziaști între care se aflau Radu Stanca, Ion Negoițescu, Ioanichie Olteanu, Recman; primii doi avînd legături nemijlocite cu Lovinescu. Cercul, e drept, a apărut în preajma centrului universitar de la Sibiu, stimulat de Blaga și profesorul Iancu, dar existența unui magister care patrona o literatură modernă, la fel ca aceea care-i  treera pe ei, i-a vitalizat, i-a entuziasmat, le-a dat puterea să lupte să învingă greutățile. Erau cu ochii și cu inima la cele ce avea să spună Lovinescu despre activitatea lor. Exista între cerc și maestru o legătură nevăzută, un fel de conductă prin care se scurgea în ambele sensuri ceea ce se petrecea la “Sburătorul” și la “Cerc”. Am fost ani de-a rîndul purtătoarea de cuvînt a acestor tineri spre Lovinescu și a maestrului spre ei, în popasurile mele la Sibiu. Se vede ce loc ocupa Lovinescu în viața cercului dintr-o serie de scrisori pe care mi le-a trimis Negoițescu în perioda respectivă și pe care am să le public odată.

Î. V-aș ruga să citați un scurt pasaj din scrisoarea pe care o cunosc și eu, aceea expediată de Negoițescu la două luni după dispariția lui Negoiță.

R. Cu plăcere: “ Am aflat că manuscrisul  maestrului despre << Manifest>> și cele în legătură cu el, și care trebuia să apară în volumul II din <<Maiorescu>>  nu s-au găsit. E pentru noi o mare pierdere, căci ne-ar fi ridicat prestigiul față de<<inamic>>”. E vorba de mărturia publică față de principiile estetice ale lui Lovinescu, a tinerilor de la Sibiu apărută în ziarul Viața.

Î. O vreme ați colaborat împreună cu G. Călinescu la  Națiunea.

R. Din 1994 și pînă în 1950 am făcut jurnalistică. Am condus pagina a doua de la Națiunea, dar nu l-am cunoscut pe directorul ei, G. Călinescu care apărea meteoritic înredacție și pe care-l ocoleam. Debutul meu cu Bogdana l-a consemnat în Istoria literaturii romîne fără interes. Între cele ce a afirmat el și cele afirmate de E. Lovinescu, cred că s-au împlinit previzinile maestrului Sburătorului.

Î. După eliberare, cum a evoluat creația dv.? De unde a izvorît, în fond, epopeea Vlașinilor?

R. Din anul 1950 am scris romane sociale, piese de tetru, nuvele și am abordat și literatura pentru copii și adolescenți, domeniu atît de delicat, interesant și dificil. Apoi a venit perioada de aur. Numesc astfel cei 4 ani în care am scris ultimul meu roman, Plecarea Vlașinilor. Ideea acestui roman istoric s-a iscat în timpul războiului, în perioada în care am fost dispersată în satul în care m-am născut. De la vîrsta de un an nu mai fusesem în el. Dar îl îndrăgisem din povestirile părinților, din vederea acelor unchi ai meipăstori de oi, care poposeau în curtea noastră de la Sibiu în drumul lor spre Dobrogea, îmbrăcați în cojoace, părînd toți niște haiduci. Atunci am descoperit vitejia, dîrzenia, frumusețea sufletească a neamului din care mă trăgeam și acolo, pe țarinele Poienei, am făgăduit că le voi scrie istoria. Am scris la el peste 20 de ani, cu gîndul, cu cugetul căci un scriitor nu scrie numai cînd are tocul în mînă. El scrie și cînd trăiește, mănîncă, se plimbă, lenevește sau muncește. El organizează în fiecare clipă a vieții lui acțiuni, situații, creează personaje, stă de vorbă cu ele, creionîndu-le viețile, lumea lor individual și colectivă. Scrisul e doar transpunerea din cap pe hîrtie a celor elaborate ani.

Î. Considerați, mi se pare, acest ultim roman al dv. și cea mai realizată carte în stare să vă reprezinte? Mă înșel?

R. Maturizată de o epocă în care s-a zidit un nou concept de viață, cu uneltele întrebuințate în Bogdana și Bezna  și cu altele îmbogățite ca putere de evocare, de conducere a unei acțiuni epice obiective, am realizat romanul acesta pe care îl socotesc tot ce am scris mai bun. Am avut de la această carte satisfacțiilece și le dorește orice scriitor. Sînt sigură că Lovinescu ar fi apreciat Plecarea Vlașinilor cum a apreciat Bogdana și Bezna. Oare nu el a scris într-o scrisoare din 1939: “ Forma talentului dumitale analitic este de natură larg epică. Stăruie deci în această direcție, lăsînd să se desfășoare sub stratul singur, succesiv, fără trepidanță și, de se poate, pe mai multe laturi pînă la tîrzia lui filtrare într-o unitate de concepție dobîndită après-coup”.

   (Radio București, Emisiunea Acasă la … din 29 -V- 1970)

Comemorarea a 14 ani de la moartea scriitoarei Ioana Postelnicu

Pe Ioana Postelnicu

am descoperit-o în urmă cu două veri…

Am citit cu nesaţ Plecarea şi Întoarcerea vlaşinilor.

O scriitoare cu har. Aş fi mers până la capătul lumii s-o întâlnesc, s-o implor să-mi fie mentor, aşa cum i-a fost dumneaei Lovinescu …

Informaţii despre Ioana Postelnicu găsiţi aici:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Postelnicu

Am găsit un fragment dintr-un interviu…

http://www.trilulilu.ro/video-diverse/ioana-postelnicu-mi-e-mila-de-tineretul-asta

Şi pe mine mă doare inima de tineretul nostru, de liceenii noştri, de studenţii noştri, pentru că mulţi sunt debusolaţi, fără idealuri, fără perspective…

Vă recomand să citiţi cartea Plecarea vlaşinilor şi apoi să vizionaţi filmul

Articolul de anul trecut:

https://indraznescsatraiescsanatos.wordpress.com/2017/11/28/28-noiembrie-in-memoria-ioanei-postelnicu/

Biscuiți cu dovleac și orz, Lapte de semințe de dovleac crude și biscuiţi din făinuri fără gluten

Salutare!

În săptămâna care tocmai stă să se încheie, am preparat câteva rețete noi:

Biscuiți cu dovleac și făină de orz

Am copt dovleacul, l-am blendurit, am adăugat făină din fulgi orz râșniți, o linguriță de îndulcitor din ștevie și o mână de tărâțe de psyllium.

Lapte de semințe de dovleac crude

Imediat ce le-am scos din dovleac, le-am clătit și le-am blendurit.

Le-am strecurat prin sită și l-am turnat în borcan

Biscuiți din făinuri fără gluten: porumb, hrișcă, orez, amaranth, quinoa, mei. Le-am măcinat pe toate proaspăt.

Am folosit mai multă hrișcă și porumb…

Am adăugat o mână de tărâțe de psyllium și o linguriță de bicarbonat și am frământat

Am lăsat puțin aluatul la odihnă și apoi l-am copt.

Iată rezultatul:

Sunt foarte hrănitori și ușor digestibili!

Alte preparate cu dovleac gasiti in Cartea de bucate pe anotimpuri

Bucate afumate de Petre Ispirescu

Căutând a mă documenta despre Petre Ispirescu,

am dat şi peste snoava de mai jos.

Vă las s-o savuraţi pe îndelete

Bucatele afumate
de Petre Ispirescu

Imagini pentru basme,snoave ispirescu

Dupa ce calcase focul vaduviei pe un biet ora, norocul il ajuta sa dea peste o femeie de treaba si buna. Se casatori omul de a doua oara. El era multumit.

De unde casa lui era risipita, vazu ca incepe a se aduna, bilsugul intra pe usa, iar nevoia iesi pe fereastra. Muierea il cauta si il ingrijea ca pe un copilas. Vezi ca ii era drag. si el isi iubea muierea, fiindca vedea harnicia ei. Pentru aceasta, nici el nu voia sa ramiie pe jos.

Cu toate astea, de cite ori sedea la masa, el nu se putea opri de a ofta. Muierea se topea de mihnire cind il tot vedea ca ofteaza. Ea se silea sa-i faca toate bune si nici nu-i trecea pe dinainte ca sa nu-l supere intru ceva. Bucatele le facea insusi cu mina ei si le gatea bine, numai si numai ca sa-i placa. El ofta mereu. Azi asa, miine asa, pina ce intr-o zi femeia, luindu-si inima in dinti, ii zise:

  • Barbate, ce vierme te roade la inima de tot oftezi? Daca vezi ceva in casa ce nu-ti place, spune-mi. Eu ma silesc din toate puterile mele sa fac cum e bine. Daca vreun lucru nu este facut dupa pofta inimii tale, invata-ma cum sa fac altfel.
  • Nevasta, raspunse el, n-am sa ma pling de tine nici cit negru sub unghie. Eu vaz ca tu te framinti cu firea si faci totul cum sa fie bine. Tu deretici, scuturi si gatesti bucatele cu insuti mina ta. Toate lucrusoarele isi au locul lor si fiecare este asezat asa, incit noaptea pe intuneric sa poti sa te duci sa pui mina pe ele. Cind viu de la lucru, n-am sa astept si masa este pusa si bucatele gata. Nu stiu insa cum, nu stiu de ce, dar bucatele n-au gust ca cele de la nevasta dintii. Nu te supara pentru ca ti-am spus; tu m-ai silit. Eu n-as fi cutezat o data cu capul sa ti-o spui.
  • Prea bine, barbate, nu ma supar de loc. Spune-mi numai, invata-ma cum facea raposata nevasta-ta, ca sa fac si eu ca dinsa.

-Nu stiu, nevasta, ce sa-ti spun, nu stiu ce sa te invat. Atita stiu numai ca gustul bucatelor ei era altfel.

Femeia, biet, se puse cu mai mare rivna sa faca bucate care sa placa barbatului.

El ofta mereu.

Cind intr-o zi, ea, dupa ce aseza bucatele la foc, se dete dupa alte treburi ale casei si venind sa mai vaza de bucate, ele se afumase. Se cainea biata muiere si se smulgea de mihnire de ti se rupea inima de mila ei, cum de i se afumase bucatele. Ea se gindea cit de nemultumit are sa fie barbatul ei, cind lui nu-i place bucatele cind sunt facute dupa tot sartul lor, dar incamite acum, cind sunt afumate. S-ar fi apucat biata femeie sa faca alte bucate, dar n-avea timp. Era tirziu. Trebuia sa vie de prinz barbatul.

Puse masa si-l astepta cu inima cit un purice, de teama sa nu-i faca imputari. Cind il vazu ca vine, se facu mititica si nu stia cum sa umble mai cu binisorul pe linga dinsul.

Barbatul, cum veni, se puse la masa.

Femeia astepta, cind-cind, sa-i zica cine stie ce pentru ca bucatele nu sunt bune. in loc de acestea, barbatul zise:

  • Multumesc tie, Doamne, ca ai luminat pe femeia mea sa-mi gateasca macar o data bucate care sa-mi placa si mie.

Pasamite, nevasta dintii ii facea tot bucate afumate.

  • Astfel de bucate iti facea nevasta dintii, barbate? ii zise femeia. Multumesc si eu lui Dumnezeu ca m-a facut in cele din urma sa stiu ce fel de bucate ai mincat de la nevasta dintii.

Vezi ca el se invatase cu bucate afumate si acum, biet, el credea ca asa trebuia sa fie.

Mai multe despre Petre Ispirescu

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/povestea-lui-petre-ispirescu-scriitorul-care-nu-a-iesit-din-bucuresti-pana-la-50-de-ani–145132.html