Arhive categorie: Suflet

Trei învățături esențiale

Bună seara, cititorule drag!

Permite-mi să-mi deschid inima și să te întreb:

Oare ți s-a întâmplat vreodată să asculți ceva și să nu auzi cuvintele, să nu le înțelegi, să nu pătrundă înăuntrul tău, ci să treacă printr-o ureche și să iasă pe amândouă?

Mie mi s-a întâmplat să merg la biserică să aud Evanghelia de zeci de ori și să nu rezonez la cuvintele ei minunate.

Dar mi se mai întâmplă, așa cum mi s-a întâmplat și azi dimineață, să aud cuvintele Evangheliei ca pentru prima dată și să mă minunez de puterea și claritatea lor.

IMG_20170325_111029

Evanghelia zilei

Matei VII, 1-8

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tăuşi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedeasă scoţi paiul din ochiul fratelui tău.

Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.

Cereţi şi vi se va da. Căutaţi şi veţi afla. Bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.

Părintele nostru, părintele Vasile Mihoc, ne-a spus că Evanghelia de astăzi ne prezintă

3 învățături:

  1. Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.
  2. Clar!Acest adevăr îl ilustrează și cu o parabolă, cu parabola bârnei.http://2.bp.blogspot.com/-I3aAY3KGD34/VM8oCumdq7I/AAAAAAAACnU/AH6-yyauG4Y/s1600/download%2B(8).jpg

Când judeci pe altul ești întotdeuna fățarnic, pentru că te consideri mai bun. Făcând aceasta, păcătuiești față de tine, față de aproapele și față de Dumnezeu.

  1. Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor

Aceste cuvinte ne întreabă cum ne purtăm față de cele sfinte, de lucrurile sfinte, de cuvintele sfinte, de locurile sfinte, de timpurile sfinte (sărbătorile). Toate acestea sunt prinse în aceste cuvinte: Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor.

În Biserică, este o rânduială strictă cu cele sfinte. Dacă veți citi în Liturghier, veți vedea cât de atent trebuie să se poarte preotul cu cele sfinte. Dar acele instrucțiuni pentru preot sunt valabile și pentru noi toți. Ni se adresează șio nouă întrebarea . cum facem distinctive între sacru și profane?. Lumea de azi profanează totul, nu mai are nimic sacru, sfânt. Câinii sunt aici metafora oamenilor necredincioși care nu suferă să audă de cele sfinte și se întorc și sfâșie … Dacă cineva nu vrea să primească învățătura lui hristos, dacă vezi că e împotrivitor, îl lași în pace.

  1. Stăruința în rugăciune

Dumnezeu vrea să stăruim în rugăciune și nu ne împlinește repede cererile deoarece vrea ca să ne ajute să să ne clarificăm mintea, să deosebim care e nevoia noastră adevărată, să știm să ne organizăm prioritățile întotdeuna în perspectiva căutării mai întâi a Împărăției cerurilor.

Oprește-te și…cunoaște…

Salutare, cititorule!

Acum, când scriu aceste rânduri este Vinerea Mare…

Te rog, meditează cu mine un moment la evenimentele petrecute în această zi în viața Mântuitorulului pentru noi.

Mulțumesc.

Mare dar ai câștigat făcând aceasta.

Pentru a face aceasta a trebuit să te oprești și să asculți și apoi, ai primit cunoaștere…

Postul Mare a trecut…

Rememorez toate zilele lui și nu-mi vine să cred că n-am participat la nicio Sfântă Liturghie înainte sfințită… M-am „angajat”, adică am început lucrul la un angajator…, și am fost prinsă acolo, în timp ce în bisericuța noastră se săvârșea, după masă de după masă, Sfânta Liturghie…

Două realități paralele: realitatea liturgică și realitatea lumii acesteia. Acestea două sunt atât de diferite…! Omul care n-a gustat din plin realitatea liturgiucă nici n-o poate bănui… Dar ea se desfășoară zilnic într-u ritm diferit de ritmul cotidian…

Cât de dureros este să treci cu autobuzul, cu masina sau pe jos pe lângă biserică și să fii străin și gol de realitatea de acolo, mai ales în aceste zile mari ale Postului Mare și ale Săptămânii Mari… Alergi ca bezmeticul la lucru, la cumpărături, la treburi. Pari un om împlinit, dar o parte din tine suferă… Cauți să acoperi acel strigăt înăbușit al acelei părți cu diferite lucruri și uneori reușești…, dar te trezești, când lumea, realitatea asta cotidiană, ți-e mai dragă, că plângi, că nu te împlinesc nici cozonacii, nici pasca, nici drobul și…te oprești… Dacă poți să te oprești, dacă ai curajul, îndrăzneala să te oprești în iureșul alergăturii globale…

trafic

Săptămâna trecută, am fost într-o călătorie departe de casă. Era dimineață și conduceam pe un drum care avea limită de viteză. Am încetinit, potrivindu-mi viteza după marcaj, dar, dintr-o dată, în spatele meu a apărut o balenă, un tir, care a început a urla… M-am trezit din gânduri și am accelerat. Tăcere… Mă uit la semnele de circulație și văd repetat semnul limitării de viteză… Pe drum, toți alergau… Poate mi s-a defectat indicatorul de viteză…?!, am gândit. Dar nu, răspunde alt gând, asta e viteza cu care trebuie să circul în siguranță. Și încetinesc. De cum am încetinit, balenele încep să urle, și urlă și urlă și eu, la început, mă mânii, fac planuri justițiare, de restabilire a dreptății, dar apoi, gândesc: N-au decât să urle, eu îmi văd de mersul meu, căci, de mă v-a opri polițistul, nu ei o să plătească amendă, ci eu…

Așa am învățat încă o lecție, deși cam târzior: să-i las pe ceilalți să se ducă cum vor. Ei vor da seama! Eu să-mi văd de volanul meu…!

Și așa, azi, las toate și mă opresc din bucătărit și din toată forfota asta a lumii și mă retrag câteva zile. Desigur, nici n-am apucat să ies din această realitate, numai gândul și deja balenele au început urletele… M-am clătinat o țâră, dar cu darul lui Doamne, mă ridic și plec… Plec cu „Dumnezeu să-mi ajute”, așa cum zicea buni…

Ce să-ți mai spun eu ție, suflete drag care ai avut răbdare să citești până aici?

Te îmbrățișez și îți doresc să ai curaj ca să-ți urmezi inima, care-L dorește pe Doamne, în ciuda tuturor urletelor lumii.

Să ai curajul să te oprești singur, să nu fie nevoit chiar Doamne să te oprească…

Mă rog acum ca Doamne să te binecuvinteze și să-ți umple inima de dragostea și mângâierea Sa.

Să ai parte de Paște!

A ta Doină care-ți cântă dorul străfundului inimii tale.

Mă impresionează foarte mult cum trăiește Jonathan Jackson Ortodoxia

Salutare, dragilor!

Zilele acestea, am dat căutare pe Internet expresia ”convertire la ortodoxie”, am dat căutare de videoclipuri și am găsit câteva filmulețe cu oameni care se convertiseră la ortodoxie și povesteau despre această experiență, despre Botezul lor și despre ce înseamnă pentru ei Ortodoxia. Printre convertiți, l-am descoperit și pe Jonathan Jackson,

nathan-parsons-jonathan-jackson-to-return-to-general-hospital

un renumit tânăr actor american, care s-a botezat în Biserica Ortodoxă în anul 2012. M-a impresionat felul cum vorbește acesta despre trăirea sa lăuntrică, profunzimea lui. M-a impresionat curajul lui Jonathan de a slăvi pe Sfânta Treime pe scenă când a primit un premiu.

Povestea convertirii lui Jonathan e fascinantă. Iată vezi un intelectual care caută sincer și înțelege Adevărul. Jonathan Jackson își lărgește căutările și dincolo de cele scrise în Biblie, descoperindu-i pe martiri. De la martiri, a pornit să cunoască adevărul, a citit timp de trei ani și jumătate tot ce a găsit despre Istoria Bisericii, a dorit să înțeleagă adevărul, căci cele 20-30 de ”biserici” protestante din America îl bulversaseră. A citit scrierile Părinților prin filiera catolică, acelea erau disponibile în America, dar nu descoperise încă Biserica Ortodoxă. Dar, după multe căutări, a găsit Biserica cea adevărată și a găsit-o, spune el atât de minunat, ”prin harul lui Dumnezeu”. A găsit Biserica Ortodoxă, în care a simțit prezența harului în timpul Sfintei Liturghii. Iată cât de minunat povestește:

”Mă rugam și un gând mi-a venit în minte pentru că eram în deznădejde, pentru că nu mai puteam să rămân protestant și în inima mea nu mă vedeam să ajung catolic, dar voiam biserica cea adevărată, biserica despre care citisem în scrisorile părinților, voiam acea biserică, voiam să fac parte din ea și nu puteam să o găsesc și acest gând mi-a venit în minte să cercetez cu adevărat Marea Schismă, să studiez ce s-a întâmplat și imediat ce am făcut asta, toate, toate s-au deschis (…)” și  a înțeles. Și a spus: ”Știam că trebuie să devin ortodox.”

În timp ce citea cărți despre Biserica Ortodoxă, a avut un vis cum că se afla într-o biserică în care oamenii se rugau, făceau semnul sfintei cruci. Acolo, în acea biserică, era o atmosferă încărcată de rugăciune și el și-a dorit să fie acolo. Când s-a trezit, a început să caute acea biserică, a mers la bisericile din Los Angeles, dar nu o găsea.

A căutat pe internet bisericile din zonă și a găsit, în sfârșit, o poză cu o biserică care arăta exact cu biserica din vis, a sunat și a întrebat pe preot de slujbe și s-a dus acolo. S-a dus singur ca să poată fi în liniște. Când a intrat în biserică și a privit în jur, totul i se părea stânjenitor, icoanele îl înfricoșau… și o voce i-a strigat să plece, că de fapt el nu vrea să fie acolo.

Dar el s-a gândit: Ce este aceasta? Cum să plec, după ce am căutat atâta? Nu nu voi pleca. Și atunci, o altă voce, o voce blândă, i-a spus să rămână până la sfârșit și atunci, va vedea cum se va simți și a simțit că acolo îl adusese Dumnezeu și a început să se roage. Au urmat momente apăsătoare, icoanele erau în continuare înfricoșătoare, spațiul, locul era ciudat, dar când a început Heruvicul (cântarea de dinainte de ieșirea cu cinstitele daruri, Vohodul Mare, când preotul iese din Sfântul Altar având în  mână Sfântul Potir și sfântul Disc în care și pe care se află vinul și pâinea pregătite pentru a se preface Trupul și Sângele Domnului la timpul Epiclezei, prefacerii), a trecut de starea de disconfort și întreg spațiul s-a umplut de lumină, era ca o transfigurare, și a început să plângă.

A simțit prezența lui Dumnezeu atât de puternic, căci ”nu mai văzusem așa o frumoasă smerenie înainte înaintea lui Dumnezeu. Și oamenii se însemnau cu semnul Crucii (își face și el cruce în timp ce povestește) și spuneau ”Doamne, ai milă!” și am început să mă rog lui Dumnezeu că nu vreau să fiu altundeva și că vreau să rămân acolo”, mărturisește el în acest filmuleț:

Și a rămas în Biserica Ortodoxă. Iar eu acum, privesc o fotografie cu el și cu familia lui, îi privesc cât sunt de minunați îmbrăcați în hainele albe ale Botezului. Doamne, ce frumusețe, ce bucurie…

Cât de minunată este familia ortodoxă!

Aici e filmulețul cu pozele:

Iar aici este un filmuleț cu traducere în românește:

Informații despre Jonathan Jackson mai găsiți aici:

https://en.wikipedia.org/wiki/Jonathan_Jackson_(actor)

Doamne, dă-ne harul să apreciem această comoară cu care noi ne-am născut: Ortodoxia!

Iată cât de frumos vorbește despre smerenie:

”Cum se împacă smerenia, care e calea Ortodoxiei, cu statutul de star căruia fanii îi spun cât de minunat este?

De când sunt mic, îl rog pe Dumnezeu să îmi dea înțelepciune. Dar nu vreau înțelepciune fără smerenie. Sigur că, de multe ori, greșesc, judec oamenii, dar nu îmi pierd nădejdea. Nu am răspunsul la întrebarea asta, dar știu că, în fiecare zi a mea de păcătos, Iisus este cu mine. Faima e o cruce, pe unii îi înghite. Faima e ridicolă și e total opusă Împărăției, în care trebuie să intrăm asemeni unui copil. Mă rog mereu să rămân în prezența Lui. Iar asta nu se poate fără smerenie. Iar Ortodoxia m-a ajutat pe drumul smereniei.

Ortodoxia e cel mai frumos lucru pe care îl poti trăi. Este casa perfectă, o binecuvântare și o transcendență. O comunitate cu Dumnezeu și cu sfinții Săi, o experiență mistică pe care nu o poți spune în cuvinte. Este biserica istorică

(http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/04/12/convertirea-actorului-american-jonathan-jackson-la-ortodoxie/).

 

 

 

Sa invatam sa ne eliberam de pofte si de patimi caci altfel, ele hotarasc pentru noi

Dragii mei dragi

nu stiu daca vi s-a intamplat sa auziti de zeci si zeci de ori o pericopa evanghelica si sa nu aiba niciun efect asupra sufletului…

Se intampla uneori sa auzi o pericopa evanghelica, pe care ai mai auzit-o de nenumarate ori, si dintr-o data sa tresari si sa ciulesti urechile la cuvantul preotului si la intelesurile ce se deschid in minte si in inima.

Asa mi s-a intamplat si mie. Ma aflam cu familia in Constanta si fiind sfanta duminica, am cautat o biserica unde sa multumim Domnului pentru saptamana ce se incheiase si sa cerem pentru saptamana ce incepea…

Astfel, am ajuns la biserica Sfantul Dimitrie.

IMG_20160724_105923

si Cel Vechi de Zile ne-a primit cu bratele deschise.

IMG_20160724_105853

Evanghelia duminicii a fost despre Vindecarea celor doi demonizati din Gadara.

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.
Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?
Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând.
Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.
Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.
Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.
Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. (Matei VIII, 28-34 si IX, 1)

Aceasta evanghelie se citeste in fiecare an in duminica a V-a dupa Rusalii, dar niciodata nu m-am zguduit de intelesul duhovnicesc revelat prin gura parintelui Ilie de la biserica Sfantul Dimitrie din Constanta si anume ca acei doi demonizati erau sub stapanirea diavolilor, dar si cei care sunt impatimiti sunt tot sub stapanirea diavolilor. Fiecare dintre noi avem patimi care nu ne lasa sa fim liber, patimi care hotarasc pentru noi, in locul nostru.

3836854a_img

Sa invatam sa ne eliberam de patimi, ca apoi, sa fim marturisitorii lui Hristos 

Cand am auzit acest cuvant, m-am cutremurat. Cum indraznesc eu sa-L marturisesc pe Hristos, impatimita fiind!?

Am ciulit urechile si mai tare..iar parintele a continuat:

Locuitorii Gadarei I-au cerut lui Hristos sa plece din tinutul lor, preferand sa ramana in patimile lor. Dar noi, cand observam ca ne stapaneste vreo patima, sa-i cerem staruitor lui Hristos sa ramana cu noi, caci numai asa putem sa ne izbavim. 

Am pierdut firul, fiind intrebata ceva de fetita cea mica ….

parintele povestea despre un cuvant al Sfintilor Parinti in care era vorba ca atunci cand trunchiul e ud, e nevoie sa faci foc mic langa el ca sa-l usuci si sa se aprinda… si focul mic este focul virtutilor, micile virtuti, care pot sa incalzeasca trunchiul ud si sa-l faca sa se aprinda  si sa arda in Duh...

Da, da, a repetat paritele, sa invatam sa ne eliberam de patimi…, ca sa fim cu adevarat liberi.

Iar eu ma gandeam.. :

Un om liber de patimi, de pofte, e un om fericit oriunde…,

iar unul legat de mofturi si pretentii nu are liniste nicaieri, oricat de multe ar avea….

Am cugetat toata ziua la acest cuvant si, in timp ce-mi luam ramas bun de la mare, am tot repetat: Curata, Doamne, si patimile mele in marea milostivirii Tale! Amin

IMG_20160724_144816

PS: imaginea reprezentativa am preluat-o de aici:

http://www.manager.ro/articole/florin-campeanu/editorial-florin-campeanu-esti-stapan-sau-sclav-913.html

Va sugerez sa cititi si articolul, e sugestiv…

Încă un rând de piele lepădat

Dragilor,

va salut cu bucurie!

E drept, nu v-am mai scris de multicel, dar va port in rugă. Am trecut printr-o încercare, o parte din munca mea s-a dus pe apa sâmbetei, nopți de lucru au pierit într-o clipa. Întâmplarea asta a fost un mesaj pe care l-am acceptat cu greu: Doamne vrea să trăiesc conștientă în prezent, atentă și organizată, disciplinată.

Eu și ale mele.

E mare lucru să facem distincția între ele. M-am identificat cu lucrurile, am pus în ele parți din mine. Dar le-am dăruit sau pierdut rând pe rând. Așa a trebuit să dau avearea din liceu, cei trei saci de cărți, pentru că nu aveam unde le ține. Cu fiecare carte dată, se debloca și partea din mine blocată în ea. Despărțirea de cărțile adolescenței mele a fost o desprindere durereasă…, dar numai așa am făcut loc altor cărți, care au fost alte noi trepte în urcuș. Cea mai mare rupere a fost de atasamentul puternic față de icoana cu Domnul, o icoană care mi-a însoțit întreaga adolescență. Acum, am primit altă icoana cu Doamne, care are alt mesaj, o invitație la urcare pe o nouă treaptă.

O altă durere a fost desprinderea de un alt atașament, desprinderea de un îndrumător spiritual… E uimitor ce simt acum, e ca după o convalescență prelungită când te simți intregit, liber, eliberat. Atașamentul pe care-l păstrez este de Doamne Cel viu și lucrător, pe Care nu-L poate lua nimeni de la mine. El a fost și va fi cu mine permanent. Parinții mei nu mai sunt, iar oamenii din jur sunt oameni cu tot cei uman. Nu mai am pe nimeni, nu mai am nimic. Eu nu mai contez. Ceea ce contează este să prețuiesc clipa prezentă și să mulțumesc pentru darul vieții, pentru această clipă pe care o trăiesc. Am lepădat așteptările.

Noi, toți oamenii, suntem vulnerabili, chiar și cei de la care parcă suntem îndreptățiți să ne așteptăm să fie duhovnicești. Cât adevăr se află în cuvintele din Scriptură: ”Tot omul este mincinos, toți s-au abătut, nu este drept niciunul… Și eu completez, toți suntem pe Cale, dar trecem prin ”ciur și dârmon”… și e absurd să aștepți perfecțiune sau iubire și atenție de la omul vulnerabil. Taman când ești mai amărât, te trezești cu vreo două palme peste cap date tocmai de la cel de la care așteptai înțelegere și sprijin, dar acela nici n-are habar cât de mult sufereai și că el te-a rănit și mai tare…

Singura soluție: iertarea, ruga și iubirea.

 

Doamne, dă-mi o picătură din iubirea Ta nemărginită şi-mi este de-ajuns!

Dragii mei dragi

Un fapt simplu petrecut aseară mi-a arătat atât de bine ce înseamnă să te gândeşti mereu doar la tine.

Am trăit multă vreme în egoism, nedându-mi seama; pur şi simplu nu mă gândeam la ceilalţi mai întâi de a mă gândi la mine.

Spre exemplu: mi-e foame. Deschid frigiderul şi găsesc un rest de mâncare. Îl răstorn pe tot în farfurie şi îl „înfulec” (folosesc acest cuvânt pentru că asta este realitatea prezentă care mă supără, m-am obişnuit să înfulec. Pe negândite, înfulecatul pe fugă, în timp ce pregătesc pentru ceilalţi sau mă pregătesc să fug după copii la şcoală, a devenit un obicei, pe care acum îl conştientizez şi mă „chinui” să-l lepăd. De aceea nu mai sunt prea entuziasmată de reţete, ci acum toată atenţia mea este la tihna în care gătesc şi mănânc, la liniştea cu care mestec. Asta e cel mai greu pentru mine, de aceea, vă rog să puneţi o vorbă pentru mine la Doamne), negândindu-mă că poate altcineva mai e flămând şi să mai las o jumătate şi pentru el.

Sau alt exemplu banal: mă urc în autobuz, sunt ruptă de oboseală şi nu-mi doresc decât să stau pe un scaun şi-l caut cu înfrigurare şi mă aşez pe el, neutându-mă în jur, poate este altcineva mai neputincios decât mine.

Recent, am învăţat că gândul mai întâi la celălalt şi apoi la tine este un prim pas spre iubire, spre ieşirea din egoism.

Asta se învaţă. Eu nu l-am învăţat la timp şi am trăit aşa multă vreme şi mi se părea normal, ba mai mut, mă credeam chiar că duc o viaţă virtuoasă….

Aseară, cineva şi-a parcat, din nou, maşina peste noapte pe locul din faţa casei noastre, loc amenajat pentru maşina noastră. Persoana respectivă ştia că acolo parcăm noi maşina, dar a ignorat a doua oară acest lucru. Ba mai mult, când am parcat în faţa maşinei dânsului, a sunat la poartă şi s-a scandalizat că l-am blocat, el având destul loc în faţa casei lui, dar nu e amenajat ca să parchezi cu uşurinţă. Soţiorul a tras maşina şi l-a rugat să elibereze locul, iar acela a plecat cu maşina bombănind. Când mi-a povestit incidentul, am înţeles ignoranţa faţă de celălalt în care am trăit şi eu multă vreme: pur şi simplu nu-ţi dai seama, nu înţelegi, ba ţi se pare atât de natural să faci ceea ce-ţi cade ţie bine, fără să te gândeşti la celălalt, la consecinţele faptelor tale.

Am lăcrimat şi am zis cu toată durerea posibilă:

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”.

Asta este ruga mea zilnică din ultima vreme. Nu mai vreau nimic decât să iubesc oamenii, să-i iubesc cu adevărat şi mai ales pe cei din apropiere, din maxima apropiere, care îmi calcă bătătura.

De multe ori ai impresia că iubeşti pe ceilalţi, când de fapt egoul îţi joacă feste, aşa zisa iubire nefiind de fapt decât un interes, un confort pentru tine, un serviciu….

Iubirea e mult mai mult, e rupere din carnea ta, din tine, din ale tale comodităţi, e jertfă, se rupe încet egoul, ca persoana, sinele tău bun să poată relaţiona cu alte persoane în comuniune sfântă după chipul (modelul) Sfintei Treimi după care am fost creaţi.

Şi atunci, toate se aşază într-o altă ordine şi trăieşti bucuria. Pur şi simplu, trăieşti prin iubire, te hrăneşti cu ea….şi ieri, mi s-a dat să experimentez asta, să dau cuiva porţia mea de mâncare, cuiva care a apreciat valoarea ei şi am simţit la propriu cum m-am hrănit şi pentru prima dată am mâncat în tihnă, o tihnă nemaigustată şi am mestecat bine, chiar dacă între timp, urmăream să nu dea în foc laptele de soia sau să nu se prindă omleta de soia de tigaie.

Atenţia, mare este puterea atenţiei! Ea este de fapt conştientizarea…..

Dar cât de repede uit toate acestea!!

Oo, cât de inconştientă am trăit!!!

M-am obişnuit să trăiesc egoist, să fac multe în viteză…

Acum, vreau să iubesc, să încetinesc ritmul …. şi să-i dau voie Atotputernicului să lucreze în mine, în viaţa mea….

Nu eu mântuiesc lumea…., nu mâncarea pe care o gătesc va hrăni, ci dragostea pusă în ea…

Am fost creaţi din iubire şi pentru a trăi în iubire unii cu alţii şi acum, mai mult ca oricând avem nevoie de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi noi o primim prin împărtăşire şi o menţinem şi o înmulţim prin dăruirea celorlalţi. Iubirea se cere de la Doamne zilnic:

„Dă-mi Doamne, un dram de iubire azi ca să Te iubesc, să-mi iubesc copilaşii, soţiorul, vecinii, pe trecătorii de pe trotuar, pe soferii din trafic, pe fraţii şi surorile prezenţi la slujbă în biserică, pe preoţii care slujesc în biserică şi pe toţi cei care îmi solicită iubirea”.

şi se practică….:

Şi dau iubire simplu: privindu-i, ascultându-i când îmi vorbesc şi uitându-mă pe mine, povestea mea, durerile mele, necazurile mele, problemele mele (astea le spun lui Doamne, părintelui duhovnicesc, soţului…., nesfârşitele poveşti cu colegele sau prietenele doar ne uşurează psihic, nu aduc rezolvare sau vindecarea lor).

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”. Amin

Două porţii mari, mari îngurgitate şi rumegate azi

Dragilor

Mare binecuvântare este pentru mine şi mare uimire uşurinţa cu care am acces la răspunsuri.

Azi, căutând răspunsuri la subiectele ce mă interesau, am găsit două articole mari şi late din care am înfulecat cu lăcomie bucăţile cele mai faine, pe care apoi le-am şi subliniat.

Primul material găsit m-a condus la următorul, pe care l-am găsit dând căutare ce înseamnă „lumea secularizată”

I: LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU – Maica Siluana Vlad

Un interviu realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor”

Maica Siluana:

Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.

În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.

Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am ­aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:

„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.

Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot”.

Întâlnirea cu propriul sine

Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.

M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la această constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice, atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi.

Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.

O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.

Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?

M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.

Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.

Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.

M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:

„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”

Nu-i spun lui Dumnezeu:

„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.

Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.

Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”

M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”.

Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar.

Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.

Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.

M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…

Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?

M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.”

Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.

Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.

Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine.

Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.

Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.

Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?

M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.

Pr. S.V.: De ce ne este frică?

M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta – să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel.

Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.

Pr. S.V.: Şi de existenţă.

M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…

Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.

M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neurologii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se fotografiază neurotransmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor

Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?

M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum

spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.

Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.

Pr. S.V.: Pe de altă parte, trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.

M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.

Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum deloc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.

Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paharul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase.

Drojdia aceasta trebuie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat.

Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii.

Aceasta este coborârea în iadul din mine: conştientizarea totalei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

Pr. S.V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?

M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic… deci toată „facerea” noastră este să pătrundem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă.

Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zicem: „Doamne”. Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii.

Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.

Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi trebuie să fim convinşi că Hristos este în iad!

M.S.: Şi iadul este în mine.

Omul hazna

Pr. S.V.: Lucrarea aceasta a Mântuitorului a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât…

M.S.: Aceasta este calea, dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovnicească: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua (Bazin subteran de dimensiuni relativ mici, folosit pentru colectarea și decantarea apelor impurificate provenite dintr-un număr mic de gospodării).

Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna”.

Pr. S.V.: „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.

M.S.: Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe.

Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veştejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur elimina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. Acesta a fost, cred, începutul durerii mele când am fost copil, mă întrebam de ce mânca omul lucruri atât de bune şi oricât ar fi de bune sau de rele, fasole sau friptură, tot aşa miroase… şi eram îngrozită. Ziceam:Omul este făcător de caca, asta este tot ce poate omul să facă?”.

Acuma gândul că Dumnezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bucăţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă.

Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sfântul Siluan, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui.

Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.

Pr. S.V.: Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă experienţa răului şi a răutăţii mai departe?

M.S.: Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut cădem mai rău doar dacă ne-am opri undeva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori”, ne ridicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine”, sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă”. Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.

Pr. S.V.: Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării…?

M.S.: Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre intrarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică… o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate… la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumnezeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata violată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi povestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.

Apoi, când L-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-L pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe„, am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles.

Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău când tu îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură banii… Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Însă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el.

Când ai gustat iadul acesta în tine şi nu-l mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu.

Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă”, „Doam­ne, ajută-mă”, cum năpădeşte groaza aceea pe tine.

Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi.

E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea.

De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună…

Pr. S.V.: De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?

M.S.: Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El.

Pr. S.V.: Care este Iubire?

M.S.: Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. Ar trebui, dacă sunt Măriuca să mă iubească Marin, nu? De acolo trebuia să fie iubirea, nu vine din mine. Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg.

Dinăuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia.

Acest „afară” o să descoperim că tot ”înăuntru” este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de talanţi.

Dumnezeu ne dă, cum spune părintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră.

De la înțelepciunea seculară la Hristos

M.S.: Aş mai avea ceva, mă iertaţi. Pentru omul care nu poate să meargă până la capăt cu durerea aceasta, eu recomand şi celor cu care facem noi consiliere sau formare, recomand să folosească şi din înţelepciunea seculară.

De exemplu:

sunt alcoolic; pot să mă duc la un grup de terapie, unde se folosesc metode bazate pe cunoaşterea ştiinţifică, dar şi pe rugăciune să mă bazez ca să depistez vămile acestea, pragurile acestea psihologice care mă despart de mine şi de Dumnezeu.

Dacă sunt soţie de alcoolic să nu ne temem de cuvintele acestea (ale terapeuţilor) care nu sunt din tezaurul nostru, ci să ascultăm ce spun ele. Şi cu rugăciune vom descoperi la Sfântul Maxim şi la alţi sfinţi ai noştri cuvinte care vorbesc despre aceleaşi realităţi, dar care nu mai au acces la mentalul nostru acum.

Şi mai degrabă să mergem prin ce ne învaţă cei de astăzi, pentru că avem mintea pregătită pentru a primi acestea şi atunci Dumnezeu lucrează (şi înţelegi apoi mai bine şi pe Sfinţii Părinţi, n.n!) . Vă recomand din toată inima să folosim terapii.

Pr. S.V.: Că aţi ajuns la chestiuni practice, ce le recomandaţi celor care sunt dependenţi de pornografie?

M.S.: Ei au nevoie să numească boala şi să înveţe de la un consilier în adicţie, de la un consilier care se ocupă cu aceste dependenţe.

Să înveţe cum să-şi ajute psihismul să se lepede şi să fie creştin, ca să poată să-l conducă spre biserică şi spre rugăciune.

Sunt mulţi care merg la biserică şi se spovedesc de neputinţa lor, dar nu reuşesc, atunci ei trebuie să descopere cu un specialist în ale psihismului nostru cum să poată să lupte. La alcoolici există grupurile de alcoolici anonimi care la noi în ţară devin ortodoxe…

Pr. S.V.: Crucea albastră.

M.S.: Da, crucea albastră la fel, apoi avem din ce în ce mai multe grupuri de codependenţi, dar încă nu avem grupuri în care să se lucreze cu un terapeut pe lângă biserică pentru dependenţi de pornografie, dependenţi de jocurile de noroc, pentru dependenţi de violenţă, dependenţi de afectivitatea altcuiva…

Pr. S.V.: Şi pentru stres? Tot mai mulţi oameni de astăzi sunt stresaţi…

M.S.: La stres nu ne trebuie mult ajutor din afară, o să vă dezamăgesc spunându-vă că stresul este ţuica noastră. Omul îşi permite să se streseze aşa cum îşi permite să se îmbete.

Pr. S.V.: Omul se stresează şi pentru că se aglomerează şi îşi pune prea multe pe agendă, vrea să facă prea multe…

M.S.: Se identifică prin multele

Pr. S.V.: Dar nu mai are vreme de el…

M.S.: Păi nu… căci şi aici putem să cădem în capcana egoului care spune: „Eu nu fac aşa, pentru că eu am multe de făcut şi sunt stresat„. Nu! Aceasta este tot o scuză şi-o acuză!

Oricât aş avea de făcut este o mare taină, nu pot să fac două lucruri deodată, chiar dacă eu gătesc şi spăl rufe, dau cu lingura în mâncare, mă duc la cadă şi mai spăl puţin, deci nu fac în acelaşi timp cu mâinile şi să frec rufele şi să amestec în tigaie…

Şi atunci mă pot linişti, eu mai mult decât pot să fac, nu pot să fac şi profit de chestia asta şi orice aş face mă întâlnesc cu Dumnezeu.

Mă rog „Doamne” şi în loc să zic „fir-ar să fie, câte am de făcut”, zic „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie, că am multe de făcut, fac şi eu ce pot când se termină ziua mă culc şi îţi dau Slavă”, şi gata.

Înţelegeţi, această agitaţie a noastră de a face mult şi bine şi de a avea mai mult, ne face plăcere. Ne producem prin aceasta nişte hormoni de stres care ne dăunează sănătăţii, dar care ne fac plăcere: „ce ocupat sunt”, „ce important sunt”, „ce victimă sunt”.

Pr. S.V.: Dar toate sunt spre folosul nostru dacă punem înainte cuvântul „Doamne”…

M.S: Exact. Cum zice părintele Rafail Noica: „Satelitul Doamne”.

Articolul îl găsiţi şi aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/la-capatul-durerii-e-dumnezeu-maica-siluana-vlad

Şi materialul al doilea:

SUNTEM CHEMAŢI SĂ MĂRTURISIM ÎN ACEASTĂ SOCIETATE SECULARIZATĂ

(Articolul: A mărturisi într-o societate secularizată, Olivier Clement)

Ce este secularizarea?

Descriere sumară

Se observă o emancipare, o autonomizare a diferitelor domenii: politic, social, cultural, în raport cu religia crestină.

Astăzi, domeniul ştiinţei, al tehnologiilor, al instrucţiei, al artelor, al autorităţii de Stat, al vieţii economice, toate se situează în afara sferei cu adevărat creştine.

Nu există o autoritate sau o ideologie dominantă, ci o sumă de autorităţi independente, fiecare în domeniul ei propriu.

Ştiinţa şi filozofia nu mai sunt „slujitoare” ale teologiei.

Cultura seculară este o cultură multiplă, heterogenă, o cultură în care nu se poate realiza o ierarhie a cunoştintelor într-un sistem unificat şi autoritar. Fiecare cunoştinţă, fiecare abordare a realului relevă norme care-i sunt intrinseci. Pentru aceeaşi realitate, pot să existe mai multe abordări independente, uneori rivale, şi care nu cunosc o reglare unică.

Aşa pare să fie modernitatea noastră: critică cu sine prin esenţă, niciodată sigură pe bazele sale – după cum nici pe cuceririle sale -, muncită de o dinamică tot timpul în lucrare, de o vie heterogenitate care e în acelaşi timp izvor de tensiuni şi secret al forţei sale de cucerire.

Auschwitzul (denumirea germană (pînă în 1945) a oraşului polonez Oswiécim, în apropierea căruia hitleriştii (adepţii lui Hitler (1889-1945), un conducător german care a creat doctrina naţional-socialistă întemeiată pe pangermanism şi rasism. Hitler a instaurat în Germania o dictatură de extremă dreapta şi a promovat o politică externă agresivă, răzbunătoare, care a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi a supus aproape toate ţările ocupate unui regim de teroare, urmărind, printre altele, exterminarea evreilor). au organizat un lagăr de concentrare şi exterminare. Astăzi, poţi vizita Auschwitz-ul. Iată ce spune spune, Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau: „Ce este Auschwitz pentru mine? Nu este doar o lecţie de istorie. Este modul  în care poţi vedea cea mai neagră parte a fiinţei umane. Noi acum ştim, ştim foarte  bine ce s-a întâmplat. Dar, nimic nu este dat pentru totdeauna. Trebuie să fim conştienţi de pericolele şi provocările viitorului. Rememorarea nu priveşte doar trecutul, ne leagă şi de viitor”.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/70-ani-eliberare-ce-nseamn-auschwitz-ul-ast-zi-0), Gulagul (organism sovietic însărcinat cu administrarea lagărelor de reeducare prin muncă, destinate adversarilor politici din toate categoriile sociale şi naţionale. Sistem concentraţionar sau represiv în URSS şi în ţări cu un regim totalitar), perestroika (doctrină ideologică, iniţiată de Mihail Gorbaciov (între anii 1985-1991), care preconiza un socialism democratic cu faţă umană, de restructurare a sistemului sovietic, prin pluripartitism, proprietate privată, economie centralizată, de piaţă etc.; Perestroika = restructurare) au ucis marile mitologii ale politicii şi ale Istoriei.

Astăzi, se poate să vorbeşti, să cauţi, să te întrebi fără a fi marginalizat sau dispreţuit, chiar dacă eşti creştin! Totul este deschis.

Originile

Secularizarea este un proces istoric lung si complex, în care se pot totusi decela doi factori fundamentali:

  1. Venirea ratiunii instrumentale din a doua jumãtate a secolului al XVII-lea.

Ratiunea instrumentalã implicã o nouã raportare la realitate. Ea vrea nu doar sã cunoascã raporturile dintre lucruri, cum o fãcea gândirea anticã în dependenta sa de ratiunea speculativã, ci, mai mult, ea vrea sã le si utilizeze; nu doar sã cunoascã natura, dar sã o si transforme, sã si-o aproprieze. Max Weber vorbeste în aceastã privintã de „dezvrãjirea lumii”. Lumea vrãjitã este aceea care se scaldã în mister: de exemplu trupul „templu al Duhului Sfânt”. Lumea dezvrãjitã, aceea pe care o descoperã mecanica: cum este trupul sub scalpetul chirurgului.

  1. Traditia biblicã, iudeo-crestinã, care a permis trecerea de la rationalitatea greacã – care vroia sã descopere si sã contemple ordinea universului – la ratiunea experimentalã si instrumentalã.

Iudaismul a pregãtit dezvrãjirea lumii prin povestirea creatiei în Facere si prin lupta profetilor împotriva idolatriei.

Dumnezeu creazã totul prin Cuvântul Sãu. El nu este înnecat în natura sacrã, în prostitutia sacrã si în extazul sexual. O distantã infinitã se introduce între creat si necreat. Autonomia realului, consistenta sa proprie, se afirmã. Ea este încredintatã responsabilitãtii omului, care, supunând natura, dupã porunca lui Dumnezeu, nu devine un rival al Acestuia, ci se manifestã pe sine ca si chip al Lui.

Când Iisus spune: „Împãrãtia Mea nu este din aceastã lume” si „Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, El elibereazã câmpul secular de o înglobare religioasã imediatã si deschide drum libertãtii spiritului. (…)

Astfel, secularizarea este fiica Atenei si a Ierusalimului, a contemplãrii ordinii cosmice si a liberei slujiri a fratilor. Tocmai pentru acestea crestinismului nu-i este fricã de secularizare: el poate sã o înteleagã din interior, poate sã se fereascã de excesele ei si sã o orienteze altfel.

  1. c) Efecte – Secularizarea va fi durabilã. Este o transformare a relatiei omului cu realul. Efectele ei benefice sunt evidente. Eliberarea de sub stãpânirea clericalã a permis prodigioase explorãri – de la quark la quasar -, prodigioase creatii – între care cea mai remarcabilã este fãrã îndoialã muzica occidentalã -, explorarea cosmosului, pe de-o parte, si a omului, pe de altã parte. (…)

Dar secularizarea are si efecte ambigue, si încã redutabile. Civilizatia de productie-consum contribuie la proletarizarea lumii a treia. Cultura occidentalã, în momentul în care tinde sã asume toate experientele umane ale timpului si spatiului, destructureazã celelalte culturi si, în final, chiar propria sa mostenire. Dezvoltarea ratiunii instrumentale dezintegreazã marile referinte simbolice – mã gândesc mai ales la raportul dintre masculin si feminin (aici semnalul destructurãrii este fãrã îndoialã banalizarea homosexualitãtii), sau la raportul paternitate-filiatie (semnul fiind aici nostalgia incestului).

 

În mod cert, marile institutii religioase, Bisericile, sunt si ele afectate de secularizare si de pierderea referintelor simbolice. Se constatã cã ratiunea experimentalã nu poare rãspunde marilor interogatii ale omului, cele înaintea vietii si a mortii, a iubirii si a frumusetii. Si-atunci, asistãm la o reîntoarcere ambiguã a religiosului. Nu mai avem de-a face cu o sacralitate grosierã, de mase, ca-n regimurile totalitare, ci acum ne întâlnim cu sacralitatea pretins spiritualã a gnozelor si a sectelor. Hiperindividualism de «spiritualitãti» de origine californianã, într-o continuã fãrâmitare. Deliruri fuzionale de secte si de mistici de resorbtie, în care se cautã refugiul prin înecare în mareea grupului sau în oceanul divin. „Vibratii”, „energii”. Stranii transpozitii, care fac din reîncarnare, spre exemplu, un linistitor voaiaj individual, în timp ce în India sau în budism nimeni nu transmigreazã (fãrã numai – în India – Absolutul, care se joacã cu sine însusi), iar „roata existentelor” este în realitate o roatã a iluziilor. Midiniste, savanti, oameni politici consultã vizionari si astrologi…

 

Aceastã reîntoarcere a religiosului, asa împestritat cum este, prezintã trei trãsãturi majore: este un scientism al invizibilului, o negare a persoanei si, în fine, o revoltã împotriva unui crestinism degenerat. (…)

  1. Crestinismul într-o societate secularizatã

Secularizarea eliminã un anumit tip de prezentã crestinã, si anume pe acela al dominãrii, al unificãrii autoritare sub egida credintei, al controlului a toate. (…)

Astãzi, nucleul de energie spiritualã a cãrui izbucnire a fãcut posibilã aparitia modernitãtii se epuizeazã. Crestinii pot, cu o smeritã fortã, sã provoace, sã determine un anumit sens, un anumit foc, a anumitã luminã. Dacã ei nu o fac, dacã ei nu vor sti sã-si gãseascã locul în societatea secularizatã, aceasta va însemna abandonarea ei în mâinile pseudo-religiilor pe care le-am evocat mai sus.

Cum poate credinta crestinã sã fie pezentã în aceastã societate?

Iatã cum: promovând gratuitul, neasimilabilul; situându-se la nivelul legitimitãtilor ultime; printr-o anume vizibilitate, discretã.

  1. Promovând gratuitul, neasimilabilul

(…) Într-o societate în care totul se schimbã, pericolul este acela al uniformizãrii; (…)

Cea mai mare provocare cu care se întâlnesc astãzi Bisericile nu este ateismul, ci indiferenta.

Dacã deci religia are un sens în societatea modernã, acesta este de a promova gratuitul, neasimilabilul. Simone Weil, în L’Enracinement (Înrădăcinarea), se ridica împotriva unei educatii în care totul poate fi absorbit, asimilat, redus, banalizat. O educatie de acest tip, spunea ea, riscã sã stingã în om orice energie. Dimpotrivã, o educatie autenticã este aceea care-l pune pe om în fata ireductibilului, în fata a ceea ce nu serveste la nimic dar lãmureste totut, în fata gratuitului, a frumusetii. Ori, religia ne pune în fata unei realitãti gratuite, lãmuritoare, secretã în chiar evidenta sa, o realitate care se cere a fi contemplatã, si nu asimilatã.

Anume în aceasta stã puterea antropologicã, socialã a religiosului: el ne prezintã nu un Dumnezeu util, consumabil, ci un Dumnezeu gratuit, si, prin aceasta, izvor de izbãvire; el ne restituie sensul existentei ca celebrare, ca sãrbãtoare. (…)

criza limbajului din societatea noastră

Pentru Ortodoxie, lauda liturgicã – interiorizatã prin trezvia inimii – si sfintenia ca singura libertate veritabilã – aceea de a iubi cu adevãrat – sunt locurile teologice fundamentale în care limbajul nu înceteazã sã se înnoiascã. Mãrturisirea învierii prin sãrbãtoarea liturgicã si prin bucuria si compasiunea pe care la rãspândeste omul duhovnicesc – nu sunt oare acestea singurul mijloc de a stârpi din rãdãcinã deriziunea si indiferenta? (…)

Rãmâne mãrturia frumusetii, a importanţei crescânde a icoanei (…) Icoane, chipuri în care frumusetea nu mai este o frumusete de seductie sau de posesie, ci una de comuniune. (…)

Si, în mod cert, dorirea religiosului trebuie provocatã de o propunere: „Cum vor auzi ei [mesajul] dacã nimeni nu îl proclamã?” întreabã Sfântul Pavel (Rom.10, 14). Propunere astãzi inseparabilã de libertate: „Dacã vrei sã vii la mine, vino, urmeazã-mã”. Propunerea se prezintã sub semnul gratuitãtii. O libertate se adreseazã unei libertãti.

  1. b) Situându-se la nivelul legitimitãtilor ultime. Societatea noastrã cautã o eticã, pentru a limita atât totalitatrismul politic de ieri cât si totalitarismul tehnologic de mâine. (…)

Biserica, în mod sigur, nu are un rãspuns infailibil, juridic, la toate aceste întrebãri (cu prinire mai ales asupra biotecii, n.n). Ea nu poate lansa interdictii fãrã ca încãrcãtura lor existentialã sã fie bine înteleasã. Dar ea poate provoca o reflectie în societate, poate sã aminteascã sensul iubirii, taina copilului.

Ea poate sã punã în gardã societatea contra fatalitãtii tehnocratice, care duce la barbarie considerând cã tot ceea ce este din punct de vedere tehnic posibil trebuie sã si fie realizat. Ea trebuie sã aminteascã societãtii noastre cã nu va putea exista fãrã traditii etice, cã traditiile eveiascã, greacã, crestinã ne-au format simtul persoanei. Si, fãrã îndoialã, e de datoria crestinilor, îmbolditi de Bisericã, sã dea exemplul unei vieti de familie stabile si linistite.

  1. Încã mai profund, problema care se pune este cea a legitimitãtii existentei însãsi. „Mã omor pentru cã viata nu are sens”, scriu niste studenti. Sigur, rãul se exprimã din greu în injustitie, în opresiune, în minciunã si în hipnozele colective. Trebuie fãcut tot ce se poate pentru a-l reduce, pentru a-l limita. Cu toate acestea, descoperim cu din ce în ce mai multã evidentã cã tesãtura existentei este nu doar sifonatã – ceea ce s-ar putea usor aranja cu fierul bine încãlzit al retetelor umane -, ci în mod iremediabil ruptã. Prin rupturã vine nihilismul, acest «în afarã» al tuturor religiilor, unde se protãpeste în protectia jalnicelor si precarelor plãceri.

Si-atunci, vine întrebarea noastrã: aceastã rupturã se deschide spre neant sau spre iubire? Aici crestinul dã mãrturie: rãul ne face sã întelegem cã nu suntem doar din aceastã lume; iar Dumnezeu ne atinge în rãu pentru a face din noi fiinte ale învierii. Plin de aceastã încredere, plin de aceastã putere, credinciosul luptã fãrã sã se descurajeze împotriva oricãror forme de moarte în culturã si în societate. El afirmã caracterul ireductibil al omului si faptul cã omul este în mod ontologic iubire. El înmulteste comunitãtile eclesiale ca o contagiere de comuniune. (…) Credinciosii îndrãznesc sã spunã cã Altundeva-ul rupe finitudinea si face sã izbucneascã în aceastã lume aparent închisã o fortã bunã, o viatã neamestecatã de moarte, o dragoste neamestecatã de urã. Credinta devine binecuvântare a vietii. Si e mai presus de orice îndoialã cã tocmai de aceastã binecuvântare are cel mai mult nevoie societatea noastrã.

  1. În ceea ce priveste Statul, crestinii trebuie sã aibã un rol demistificator si eliberator. Religia nu are ce încerca sã domine Statul. Rolul ei este de a-l obliga pe acesta sã se tinã de functia ce-i este proprie si sã nu-si depãseascã limitele. Functiunea Statului – pentru a relua un cuvânt de-al lui Soloviev – nu este acela de a transforma societatea în paradis, ci de a evita ca ea sã devinã un infern. (…)

Împotriva unui laicism care marginalizeazã Biserica si face din religie o afacere pur privatã, crestinii au datoria sã favorizeze o autenticã laicitate, adicã un autentic pluralism, în care Bisericile, dar si iudaismul si islamul, sã-si gãseascã locul lor, un loc de parteneri recunoscuti si a cãror pãrere este solicitatã. Într-o societate cu adevãrat pluralistã se va auzi vorbindu-se de Biblie în scoli – altfel mostenirea noastrã culturalã va deveni de neînteles pentru tineret -, se va auzi vorbindu-se de Pãrintii Bisericii în studiul gândirii. Statul nu mai are a se proteja – ca în trecut – de un clericalism militant; el poate recunoaste religiilor o functiune socialã si educativã. (…)

Astfel, societatea secularizatã, marcând sfârsitul clericarismului, poate sã devinã pentru Biserici locul unei strãluciri dezinteresate, în acelasi timp fecundã si periculoasã – cãci parteneriatul, dacã vrea sã fie profetic, poate deveni si contestatar. Crestinii, renuntând la putere si la violentã, pot sã devinã slujitorii sãraci si împãciutori ai Dumnezeului crucificat care întemeiazã libertatea persoanei; pot sã fie garantii credintei celorlalti, si de asemeni garantii celor care nu au credintã dar creeazã, uneori cu deosebitã smerenie, frumusete si bunãtate; pot sã fie gardienii omului deschis, într-o culturã deschisã. Cum? – Afirmând cu calm – si chiar pentru cã afirmã – cã Hristos a biruit moartea si iadul pentru toti, cã orice om poartã în el întreaga umanitate si cã e – prin chiar aceasta – unic, cã Biserica este potirul din care curge, „pentru viata lumii”, bucuria învierii.

  1. O discretã vizibilitate

Este esential pentru credinta crestinã de a se siboliza social. Cãci ea este o religia a întrupãrii, a Invizibilului întrupat care «în-semneazã». (…)

În biserici se gãsesc icoane si fresce de o mare frumusete, în fata cãrora poate fi adus un prieten, un cãutãtor al lui Dumnezeu, spunându-i: Vino si vezi. (…)

E important sã existe semne care sã fie prezente în mass-media. (…) Societatea noastrã este o mare consumatoare de semne, care însã se erodeazã prin uzaj. Trebuie deci ca, din timp în timp, sã se inventeze câte un semn scurt, dar nou si puternic. (…)

Si, fãrã îndoialã, trebuie pãstratã o mare suplete, ca aceste semne sã rãmânã semnificanti. Cu alte cuvinte, ele trebuiesc întotdeauna raportate la cel care face semnul, Hristos.

III. Sarcini teologice

  1. a) Prima problemã: abordãrile mesajului, adicã posibilitatea de a-l face inteligibil contemporanilor nostri. Altfel spus: pre-comprehensiunea mesajului.

Semnele utilizate de crestinãtate în alte timpuri – „pedagogia fricii”, explicarea rãului ca bãtaie a lui Dummnezeu, dovada prin unanimitate („Crestinismul este adevãrat pentru cã toatã lumea este crestinã, chiar si împãratul”, spunea Sfântul Atanasie al Alexandriei) -, ei bine, aceste semne nu mai semnificã, nu mai sunt semnificative astãzi.

Si-atunci, de unde sã se porneascã, dacã nu de la omul însusi, de la om ca mister, deschis tainei prin aceste situatii limitã, care sunt iubirea, frumusetea si moartea?

În mai multe tãri ortodoxe din Est s-a realizat, în acest secol, o experientã prodigioasã. Nici conditionarea prin propagandã, nici câmpurile concentrationare, nici spitalele psihiatrice speciale n-au reusit sã-l reducã pe om. Întotdeauna oamenii au refuzat sã capituleze. Capabili nu doar de demnitate, ci si de o bunãtate dezinteresatã. Acelasi lucru, dar mai discret, s-a întâmplat si în societatea occidentalã: mai multi decât s-ar crede sunt acei care nu se abandoneazã idolilor banului, consumului, reusitei, hedonismului, cei care cautã linistea, retragerea, prietenia, slujirea dezinteresatã, contactul cu natura.

Asa apare ireductibilul. De ce? Nu acolo ar trebui sã propunem, de o manierã vie si concretã, mai întâi – s-o spunem – în gol, tema chipului lui Dumnezeu?

Societatea secularizatã este o societate în care domneste, cel mai adesea, tãcerea asupra lui Dumnezeu. În multe medii a devenit nepotrivit, aproape obscen, sã vorbesti de Dumnezeu. S-a spus: pudoarea cu privire la Dumnezeu a înlocuit pudoarea cu privire la sex. Si încã mai mult decât pudoare, o veritabilã inhibitie: ceea ce ascetii nostri numesc „uitare” – un soi de somn spiritual, care poate fi foarte agitat, si pe care tehnicile mediatice, în momentele de odihnã, îl umplu cu vise prefabricate.

Atitudinea credinciosului, în aceastã opacitate a tãcerii, este fãrã îndoialã aceea de a refuza sã facã din credintã o ideologie; e aceea de a deveni diferit, cu smerenie, pentru a lãsa sã se înteleagã cã neantul nu este ultimul cuvânt; este, mai ales, pentru a relua o expresie de-a lui Kierkegaard, aceea de a încerca sã-i „aprofundezi” pe oameni „în existentã” printr-o autenticã culturã. Într-un cuvânt: sã-i trezesti – la angoasã si uluialã, la existenta ca interogatie. (…)

Ultimã apropiere a misterului: libertatea. Nu trebuie sã ne fie teamã de aceastã exigentã de libertate de care e muncitã societatea secularizatã si pe care ea o asmute împotriva ultimelor sechele ale clericalismului. Aceastã exigentã trebuie împinsã pânã la capãt, pânã la contestarea mortii, care deschide învierea, pânã la nerãbdarea oricãrei limite, care deschide revelatia, pânã la dorinta de a scãpa de orice sclavaj, care deschide sfintenia.

Astfel, putin câte putin, tãcerea devine un aspect al teologiei negative: lasã sã iasã un cuvânt care pãstreazã pudoarea, dar refuzã mutismul; un cuvânt care pãstreazã durerea, dar lasã sã fie filtratã lumina; departe de orice subtilitate rationalã scolasticã, un cuvânt de fortã smeritã si de frumusete împãrtãsitoare. Un cuvânt prin tãcere, prin durere, un cuvânt de bucurie si de libertate.

Strigãtul lui Dimitri Karamazov: „Dacã Dumnezeu va fi alungat de pe pãmânt, noi îl vom întâlni sub pãmânt!… Atunci noi, oamenii din subteranã, vom intona în mãruntaiele pãmântui un imn tragic Dumnezeului bucuriei. Trãiascã Dumnezeu si bucuria Sa! Îl iubesc!”

  1. Cea de-a doua problemã: asupra cãror puncte din mesaj sã insistãm astãzi?

Am aprofundat noi suficient, departe de teodiceele „prietenilor lui Iov”, cumplita realitate a rãului radical? Stim noi sã punem de acord – fãrã van concordism – lectura teologicã si lectura stiintificã a creatiei, prima vorbindu-ne de o conditie paradisiacã si de o dramã interioarã conditiilor actuale ale vietii cosmice, a doua spunându-ne cã moartea a existat cu miliarde de ani înaintea aparitiei omului?

Am depãsit noi suficient opozitia dintre o „teologie a slavei”, care restabileste prea repede lumea fatã de Fericiri, si o „teologie a crucii”, care uneori uitã învierea? Nu trebuie sã le identificãm? Si n-ar trebui sã rectificãm expresiile traditionale ale atotputerniciei lui Dumnezeu, fãrã sã cãdem într-un «kenotism» extrem care n-ar face altceva decât sã reia defunctele teologii ale „mortii lui Dumnezeu”? Dacã Cuvântul întrupat vine în propria sa absentã, adicã în moarte si în iad, dacã „Unul din Sfânta Treime”, cum zice liturghia bizantinã, moare omeneste pe cruce, apoi aceasta o face pentru a învia si pentru a ne învia, o face pentru a umple totul de lumina Sa.

Am arãtat noi cu adevãrat cã Crucea nu este un sacrificiu de reparatie oferit de Fiu Tatãlui Sãu, ci un sacrificiu de reintegrare, de sfintire, de însufletire? Stim noi sã punem de acord aceste douã certitudini: cã, pe de-o parte, Hristos este o individualitate istoricã foarte concretã – ceea ce permite a-L reprezenta în icoane – si cã, pe de altã parte, El „recapituleazã” în Sine, în sensul cel mai realist, umanitatea si universul, smulgându-le separãrii pentru a le uni cu Tatãl Sãu în Duhul Sfânt? În aceeasi perspectivã, am subliniat noi suficient cã învierea lui Iisus nu este reînsufletirea unui cadavru în conditiile acestei lumi, ci bulversarea acestor conditii, transfigurarea inauguratã a materiei, a timpului, a spatiului?

Fãrã îndoialã cã societãtile sacrale l-au gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Toatã aceastã imagerie se prãbuseste astãzi gratie ateismului purificator al unui Marx, al unui Nietzsche, al unui Freud si al continuatorilor lor. Imageria Dumnezeului imperial, Dumnezeului jandarm, Spionului ceresc, Tatãlui castrator, Tiranului sadic si culpabilizant, „religia” redusã la o moralã represivã armonizatã de un pietism sentimental.

Tâsneste marea antinomie apofaticã a Slavei si a Crucii, pe care o evocam mai devreme: un Dumnezeu atât de puternic încât poate crea alte libertãti, deci sã riste, sã se arate vulnerabil. Un Dumnezeu care-l întâlneste pe om în suferinta si în moartea pentru el, deschizând calea neasteptatã a învierii, pentru a transforma, cum spunea patriarhul Athenagoras, situatiile de diperare în situatii de nastere. Un Dumnezeu care nu apare ca strivitor si îndepãrtat, ci «evidat» prin iubire, un Dumnezeu care se interpune pentru totdeauna între noi si neant. Iar acest Dumnezeu ne cere în mod fundamental sã ne „întoarcem inima”, apel de profundis, pentru a ne oferi, în Suflarea Sa vivificatoare, regalitatea unei iubiri creatoare. Fiindcã El l-a creat pe om „dupã chipul Sãu”, ca „tainicul Sãu supraesential” care se reveleazã în iubire. (…)

În fine, si mai ales, stim noi sã arãtãm întreaga fecunditate a dogmei trinitare, a acelui Dumnezeu care este unic dar nu solitar, care este într-atât Unul – „Supra-unitate”, spune Dionisie Areopagitul – încât poartã în El respiratia Celuilalt? În Hristos, înaintea Lui, sub flãcãrile Duhului, existentialitatea trinitarã se împãrtãseste oamenilor. Are personalismul crestin o altã origine?

Aceastã abordare trinitarã, adicã eclesialã, a omului si a relatiilor dintre oameni n-ar putea ea sã surmonteze opozitia dintre individ si solidaritate, care tortureazã societatea secularizatã, n-ar putea ea sã devinã fermentul Istoriei, elanul viitorului, reconciliind unificarea umanitãtii cu identitatea reafirmatã de fiecare persoanã si de fiecare culturã?

Tarkovski, comentând aparitia luminoasã a icoanei Treimii la sfârsitul filmului sãu despre Andrei Rubleov, scrie: „Iatã în sfârsit Treimea, mare, seninã, strãbãtutã toatã de un freamãt de bucurie de unde tâsneste fraternitatea omeneascã. Împãrtirea concretã în unul si trei, si tripla unime în unul singur oferã o bogatã perspectivã pentru viitorul încã risipit în secole…”

  1. Transfigurare si divino-umanitate

Filosofii religiosi rusi (…) au încercat sã extindã la culturã si la societate notiunea ascetic-individualã de transfigurare.

În perspectiva unei eshatologii active, aceasta înseamnã efortul de a lumina cultura si societatea prin strãlucirea vietii liturgice si duhovnicesti, prelungit în dragostea inventivã.

Aici intervine, la acesti gânditori, tema divino-umanitãtii. Crestinãtatea L-a gândit adesea pe Dumnezeu împotriva omului. Dar Dumnezeu si omul nu se opun unul altuia, dimpotrivã: se unesc si comunicã în Hristos fãrã separare si fãrã confundare. Divino-umanitatea este spatiul Duhului Sfânt si a libertãtii creatoare a oamenilor.

În aceastã luminã va trebui sã înfruntãm marile teme pe care crestinii nu le vor mai putea evita în zorii celui de-al treilea mileniu: tema gnozei, aceea a trupului si a pãmântului, întâlnirea religiilor necrestine.

Presimtim drumurile pe care avem a le amenaja: acela al inimii constiente, al inimii-duh, acela al trupului înviat, devenit interior sufletului, într-o liturghie în acelasi timp traditionalã si înnoitã, într-o ascezã a omului creator si a omului nuptial, care se va alãtura celei a monahului; de asemeni drumul unei relatii „euharistice” cu pãmântul, „contemplarea naturii”, logoi-i lucrurilor, cunoasterea simbolicã si poeticã venind sã lumineze si sã orienteze abordarea pur rationalã, în fine, drumul integrãrii în Hristos prin Duhul Sfânt, al interioritãtii si al transcendentei, al Sinelui si al Celuilalt, adicã al celor douã „emisfere spirituale” ale umanitãtii, pe care am putea sã le numim metaforic emisfera hindusã si emisfera semiticã.

În acelasi timp, divino-umanitatea va trebui sã lumineze altfel achizitiile si cercetãrile umanismului modern. Dupã cum o spunea si patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei într-o conferintã tinutã la Sorbona, noi mergem încã si mai departe decât Marx, Nietzsche si Freud. Noi mergem mai departe decât Marx pentru cã nu existã infrastructuri si superstructuri, ci toate structurile istoriei actioneazã unele asupra altora fãrã altã sintezã posibilã decât aceea, inconceptualizabilã, a persoanei înfipte în acelasi timp în pãmânt si în cer.

Noi mergem mai departe decât Nietzsche pentru cã noi L-am întâlnit pe „Dumnezeul care danseazã” pe frescele paraclisului din Chora, la Constantinopol: trup de trãznet sãrit sã-i scoatã pe Adam si pe Eva, pe dumneavoastrã si pe mine, din morminte, si sã-i redea omului vocatia de creator creat.

Noi mergem mai departe decât Freud pentru cã asceza ne învatã sã eliberãm dorinta de nevoi si sã o „îndreptãm cãtre originea ei”, cum spune Sfântul Grigorie Palama. Singurã deschiderea inimii, din abisul ei de luminã, atâta timp inconstient, poate sã ofere dorintei un spatiu infinit, spatiul învierii. Altminteri, izbindu-se de zidul neantului, ea se preschimbã în pulsiune de moarte.

Concluzii:

Într-o societate modernã, secularizatã, Biserica, sau mai degrabã, în Occident, Bisericile au a-si gãsi un loc. Nu este un loc dominant. Dar asta nu vrea sã zicã totusi cã ar fi un loc marginal, un ghetto de fricã si de orgoliu, într-o parte a culturii si a vietii comune. Biserica, Bisericile au datoria de a se situa, fãrã teamã si fãrã orgoliu, într-un anume vis-a-vis în raport cu aceastã societate – cu certitudinea cã aceasta are nevoie de credinciosi spre a exista, cãci „Biserica este inima lumii, chiar dacã lumea nu-si cunoaste inima”, pentru a-l cita pe mitropolitul George Khodr. Este exact situatia pe care o revendicau apologetii secolelor al II-lea si al III-lea în raport cu Statul roman.

Acest parteneriat profetic va fi când polemic – cu riscul martiriului -, când inspirator, constituind el însusi un aspect de explorat a divino-umanitãtii. Sã anunte el un divino-umanism încã de negândit pentru noi, acel aliaj – experientã a unei libertãti eliberatoare – dintre Evul Mediu si Renastere, la care au visat un Nicolae Berdiaev si un Maurice Clavel? Nu stiu.

Stiu doar cã crestinismul secolului XX, si cu deosebire, si poate mai ales Biserica Ortodoxã, are un numãr imens de martiri – fãrã a uita, atât de aproape de Athos, „martiriul alb” al monahilor -, si cã aici se aflã un sâmbure de energie capabilã, dacã nu va fi deturnatã de inteligenta contemporanã, ci o fecundeazã, capabilã sã bulverseze Istoria.

(Contacts, nr.144/1988 – trad. Iulian Nistea)

Articolul netrunchiat e aici:

http://www.nistea.com/secular.html

şi aici:

http://ziarullumina.ro/marturisirea-crestina-in-societatea-secularizata-65593.html

O completare:

Poziţia creştinilor

Tuturor planurilor intunecate si primejdioase de impunere a vreunei noi ordini mondiale si a globalizării fara Hristos si impotriva lui Hristos, noi crestinii, trebuie sa le opunem Lumina si Adevarul lui Hristos.

Trebuie sa le opunem adevarata globalitate, universalitate si ecumenicitate: cea a Bisericii.

Trebuie sa le opunem adevarata globalizare: cea divino-umana (teandrica), ce se realizeaza în Trupul lui Hristos, în Biserica.

Promisiunii mincinoase si luciferice a autoindumnezeirii trebuie sa-i opunem adevărata indumnezeire, cea dupa har, la care suntem chemati de Domnul nostru Iisus Hristos intru impartasire de dragoste cu El si de ascultare de atotsfanta Lui voie.

Toate aceste prefaceri radicale care sunt pregatite sistematic si nu intamplator au loc in jurul nostru trebuie privite de catre noi cu nelinistea cea buna, dupa cum sublinia si fericitul Staret Paisie Aghioritul.

Si sa nu ne culcam pe o ureche, de vreme ce si oamenii lumesti incep sa se trezeasca si sa isi dea seama ce inseamna in realitate Globalizarea, cel putin in plan politico-economic.

Nelinistea cea buna trebuie sa se manifeste ca trezvie duhovniceasca, ca intensificare a nevointei duhovnicesti, a rugaciunii si a pocaintei, dar si ca interventie nemijlocita acolo unde si atunci cand este nevoie, la chemarea Bisericii. Asa vom putea sa-i ajutam si pe oamenii care din nestiinta au fost prinsi in cursa marii minciuni a Noii Ere.

Lucrul de care avem trebuinta cel mai mult in ziua de astazi este rezistenta duhovniceasca la provocarea Noii Ere. Vom reusi lucrul acesta daca vom dezvolta anticorpi duhovnicesti: dacă vom cunoaşte, vom iubi şi vom trăi Tradiţia noastră ortodoxă.

Fiecare manastire si fiecare parohie este chemata sa fie centru al unei astfel de rezistente. (Monahul Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane – o adevarată amenintare, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2006)

Osteneala din bucătărie este răsplătită de Dumnezeu

Bună seara dragilor!

Zilele acestea, am lucrat în bucătărie cu multă osteneală. Nu m-au mai durut aşa de tare picioarele parcă niciodată. Seara, după tot lucrul obositor de peste zi, a trebuit să o iau de la capăt. Parcă nu mai puteam deloc şi am pregătit cina bodogănind. În plus, nici măcar un semn de mulţumire sau recunoştinţă de la nimeni. Asta e ceea ce trebuie să primească, li se cuvine, asta fac mamele, nu? Poate că aşa le-am şi învăţat….!?

Oricum, eram puţin afectată, tristă, mâhnită că mă ostenisem în zadar, că nu le pot mulţumi pe „prinţesele mele mofturoase”…. Ce mai, luasem hotărârea să nu mai gătesc nimic, să mânce ce le dau alţii mai arătos şi mai gustos….

În seara asta, când le-am citit povestea de seară din cartea noastră obişnuită, Proloagele, un cuvânt de acolo mi-a schimbat cu totul planurile de alaltăieri. Acum am înţeles că totul pleacă de la mine, de la dispoziţia cu care eu slujesc în bucătărie. Exteriorul din jurul meu este reflecţia interiorului meu îmbâcsit de ego, la care mai am încă de şlefuit; mai am încă multe rânduri de piele de lepădat…..!!!

Pentru frumuseţea cuvântului, vi-l transcriu aici:

Cuvânt din Pateric despre dragoste

Un pustnic, aflând pe un om îndrăcit, care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. Şi l-a ascultat pe el Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul, de dracul fiind îngreunat, răbda în post şi în rugăciune şi zdrobindu-se în nevoinţă. Şi după puţine zile, mai mult, pentru dragostea lui, a gonit Dumnezeu pe dracul şi de la dânsul.

Un monah (călugăr) avea în grija sa pe un alt monah, care era într-o chilie departe, la zece mile. Deci, i-a zis lui gândul: „Cheamă pe fratele să vină să ia pâine”. Şi iarăşi a socotit: „De ce pentru pâine să supăr eu pe fratele meu, să vină la mine, zece mile? Mai bine să o duc eu”. Şi, luând-o, s-a dus la el. Iar mergând, s-a lovit cu piciorul de o piatră şi, rănindu-i-se degetul, curgea sânge mult. Iar el de durere a început să plângă şi îndată a venit la el îngerul, zicând: „De ce plângi?”. Iar el, arătându-i rana, a zis: „Pentru aceasta plâng”.

Zis-a îngerul: „Nu plânge pentru aceasta, că paşii pe care-i faci se numără pentru Domnul şi spre mare răsplătire înaintea feţii lui Dumnezeu se fac”. Atunci pustnicul, mulţumind lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se. Şi venind la fratele, i-a adus pâinile şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, dându-i pâinea, s-a întors.

A doua zi, luând iarăşi pâine, se ducea, la alt monah, s-o dea şi s-a întâmplat atunci că venea şi acela la el şi s-au întâlnit pe cale amândoi. Deci a zis cel ce mergea către cel ce venea: „O comoară aveam şi ai căutat să mi-o prădezi”. Iar acela a zis lui: „Au doară, uşa cea strâmtă, numai pe tine te încape? Lasă-ne şi pe noi să venim împreună cu tine” şi, îndată vorbind ei, li s-a arătat îngerul Domnului şi le-a zis: „Osteneala voastră s-a suit la Dumnezeu, ca un prinos cu bună mireasmă”. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

IMG_20160206_184040

Sa folosim bine aceasta perioada a Postului Mare!

Dragii mei dragi

Iata suntem in plin Post Mare!

Mare binecuvantare este acest post!

si totodata si o mare provocare pentru multi.

De mare chibzuinta da dovada cel care depaseste ispita pantecelui.

Mare durere am ca majoritatea suntem preocupati ce sa mai mancam si de suflet atat de putin ne ingrijim…..

Sa nu va faceti griji pentru mancare. Un cartof fiert cu o ceapa e o hrana indestulatoare, mai ales daca e oferita cu dragoste si cu liniste.

Astazi, m-a smerit Doamne….

ieri am trudit sa fac bunatati si azi nu am primit laude si m-am intristat…. ca eu m-am ostenit si copii nu apreciaza.. Tot ce am lucrat nu a facut nici macar cat o felie de paine super alba pe care a primit-o de la altcineva….

am invata un lucru: dragostea nu sta in ceva special, ci in atentia carte celalalt…

NU am cuvinte sa multumesc Domnului Care m-a ajutat sa ne cumparam moara de cereale cu ajutorul careia macin graul si coc painica cea buna si hranitoare.. care este peste destul…

dar eu am vrut sa fac specialitati.., dar nu de asta au nevoie ai mei, ci de dragoste…, atentie, dispozitie, prezenta….

ce sa mai zic de salatele de verdeturi, de uleiul presat la rece pe care-l storc chiar eu cu presa de ulei, alt mare dar!

ce sa mai zic de lapticurile de seminte si de soia preparate cu storcatorul cu melc Hurom!!

Toate sunt atat de hranitoare si indestulatoare!!

Ce mai vreau, de ce sa-mi mai pierd vremea cu retete???

Gata! M-am lecuit de mofturi! Revin la simplitate!

si la nevointa postului.

Am gasit un documentar foarte interesant.

Vi-l recomad:

Sa ne ajute Domnul sa ajungem la Yiua cea Mare a Invierii!

Calatorie cu roade!

Astăzi, vă aştept la Masă!

Dragilor

Ne-a copleşit Doamne cu bunătăţi şi doresc să le împart cu voi.

Astăzi, vă aştept la Masă!

1_400_83

Adresa unde mă găsiţi este Calea Guşteriţei, peste drum de hotel Libra.

Vă aştept la ora 15!

Mai întâi, vă invit să vă splăţi, nu numai mâinile , ci şi picioarele, şi capul, şi ochii, şi gura şi măruntaiele şi tot, printr-o spovedanie completă şi sinceră.

Şi apoi, ne vom aşeza la masă, la Masa cea Mare, unde îngerii ne slujesc.

Mare binecuvântare avem, dragilor prin invitaţia aceasta! Haidem să dăm năvala ca să mâncăm Pâinica cea de viaţă făcătoare, Trupul şi Sângele Domnului. Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi cei silitori pun mâna pe ea. Dacă n-aţi apucat să gustaţi încă nimic, veniţi!

În această perioadă, se săvârşeşte Sfânta Liturghie a darurilor înainte sfinţite în fiecare zi. Este atât de minunată această sfântă slujbă. În tăcere, Domnul pregăteşte Masa prin mâinile părintelui şi ne cheamă, iar noi venim cântând: „Bine-voi cuvânta pe Doamnul în toată vremea, lauda Lui în gura mea. Aliluia! Aliluia!”.

PS: mai sunt şi alte locuri minunate unde puteţi merge la Masă.

Un loc care-mi mai place este capela studenţilor de la Facultatea de Teologie.

Ah, acel loc tainic…!, care m-a sedus din prima clipă de când am intrat în el. A fost singurul lucru care m-a atras să vin aici, la Sibiu!!!!

Vino şi tu să-l vezi!!! E peste drum de Catedrala ortodoxă!

Nu sta flămând! Viţelul e mult. Hai să-L împărţim împreună!!!