Arhive etichetă: acceptare

Unica mea salvare este iertarea

Să mă iert pe mine în primul rând. Să-i iert pe cei din jurul meu, pe toţi apropaţii şi depărtaţii, că nu s-au conformat dorinţelor mele …. Să-L iert pe Dumnezeu ……

Să mă iert că nu sunt perfectă. Să recunosc şi să accept că am zile în care scap ca vaca în lucernă şi „mânc” de-mi crapă burta….

Să mă accept că nu sunt mămică perfectă …, nici soţie perfectă…. şi să mă iert.

Şi să mă ridic şi să fac ce trebuie, să mă port ca şi când aş avea iubire, deşi eu n-o simt… şi nesimţirea asta mă sperie…..

SyntekExifImageTitle

Să mă accept că sunt un nimic…..şi mă arăt Domnului şi zic: „Sunt un nimic, Doamne! Fă şi din nimicul meu o minune, aşa cum din nimic ai făcut lumea aceasta!

Asta e soluţia: să iert şi să mă iert; iară şi iară…. până la sfârşit.

Şi, Doamne, fă să fie acest sfârşit dimineaţa … un început….. ….şi un sfârşit şi iar un început……….fără sfârşit în mila Ta nemărginită.

Mulţumeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeesc!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Am întrezărit puţin cum va fi la Învierea universală!

Dragilor,

iată-ne, în sfârşit, în duminica Învierii!

Hristos a înviat!

Multă bucurie, multe mesaje şi telefoane. Suntem cu toţii bucuroşi.

Când suntem bucuroşi, dorim să spunem asta tuturor, să arătăm că suntem bine, că ne bucurăm. Punem poze peste tot cu noi bucuroşi, frumoşi, entuziaşti. Se vede, de departe, că aceasta ne place cel mai mult! Dar când suntem supăraţi, trişti, avem tendinţa să ne ascundem, să ne înecăm amarul, să fugim, să scăpăm de el… Dar cu cât fugim de el, cu cât evităm să bem paharul până la capăt, acesta se umple tot mai mult.

Am observat un lucru: când îmi asum necazul, care de cele mai multe ori mi-l fac cu mânuţa mea, el îşi pierde din intensitate şi mai că nu-l mai simt.

Vă voi împărtăși câteva lucruri.

Aseară, în timp ce mergeam spre biserică pe la ora 23.40, mă gândeam:

„Doamne, oare cum va fi  la învierea cea de obşte? Care va fi reacţia când ne vom vedea cu toţii laolaltă?

Slujba-Învierii-Râmnicu-Vâlcea-2

Pentru mine, este fascinant să privesc în fiecare an, acea mare de oameni care este în biserică în noaptea de Înviere. Sunt chipuri pe care nu le-am mai văzut până atunci în biserică şi sunt foarte, foarte mulţi şi mă întreb:

„Oare sunt de aici din cartier? Şi tot eu răspund: Cred că majoritatea sunt de aici, că altcumva nu ar veni aici la slujbă. Dar cine sunt? Unde au fost până acum? Ce doruri îi frământă?”.

Şi mă uit la fiecare chip în parte cu nădejdea să recunosc pe cât mai mulţi, dar nu reuşesc. Sunt aşa de mulţi necunoscuţi!

Am intrat în biserică. „Veniţi de luaţi lumina!”, ne invită Părintele.
Curios, oamenii nu „s-au bulucit” ca la luat salcii sau la aghiazmă mare… Sau poate eram eu liniştită…?

Am înaintat uşor spre ieşire, ca să mergem să înconjurăm biserica, încercând din răsputeri să-l susţin pe soţior în cântarea „Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim!”. Preoţii şi corul se îndepărtaseră mult. Nu se mai auzea cântarea. Soţiorul meu făcea eforturi ca să o susţină totuşi.

Ieşim din biserică. În atrium, e ceva mai mult spaţiu. Ajungem în faţa porţii de la stradă şi, pentru o clipă, rămân ţintuită locului. În faţa porţii, era un grup de oameni. Erau dezorientaţi şi trişti.Veniseră şi ei acolo. Poate au întârziat, poate nu pricepeau ce se întâmplă sau poate…nu ştiu… Poate erau aduşi de val? Ce căutau…?

Şi privirile acelea, feţele acelea… O, Doamne, m-au cutremurat! Acele suflete erau şi ei copiii lui Dumnezeu… Atunci, am avut o străfulgerare şi am înţeles că Învierea cea de obşte începe de aici de pe pământ… Dacă nu ne străduim să venim la biserică ca sufletul nostru să învie, nu ne vom putea bucura la Învierea finală…

A fost ca o rază scurtă de fulger şi…atât.

Am continuat înconjurul bisericii. Însă, când să ne întoarcem din nou în curte, pe când mă aflam cu soţiorul şi cu fetele mici în partea stângă a bisericii, am văzut-o pe fetiţa cea mare, care a dorit să stea în altă parte, separat de noi… Asta m-a deranjat şi m-a învolburat şi am reacţionat imediat, dar ea nu a ascultat, ci a plecat unde a vrut. Gestul ei m-a durut.

Şi tocmai atunci Părintele spunea Evanghelia… Apoi a spus Hristos a înviat! Şi în clipa aceea, m-am cutremurat, căci am constatat cu durere că nu am avut înţelegere, că răul  căpătat teren în mine. M-am îngrozit!

Era prima ei separare de noi, prima răzvrătire și eu am reacționat neînțelepțește…

Aş fi vrut să plâng, dar m-am abţinut şi am început urgent să cânt şi eu încet, cu disperare, „Hristos a înviat” şi să-L implor pe Doamne să vină şi în iadul meu şi să mă ridice, să mă vindece şi să mă învieze.

Am început s-o binecuvintez, să mă rog Domnului să mă ajute s-o iert şi să-i respect alegerile…

„Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S! Doamne, iartă-mă şi mă miluieşte. Fii binecuvântat în situaţia aceasta…!”.

„Dumnezeul meu, oare aşa va fi şi la învierea finală…! N-o să pot fi fericită dacă o s-o văd pe S făcând nu ştiu ce gesturi, neconforme cu perfecţionismul meu….!?”.

Dar eu vreau să înviez. Vreau să mă bucur de Înviere! E nevoie să rezolv imediat aceste neajunsuri, ca să mă pot bucura de Înviere! „Dumnezeule, mai dă-mi o şansă! Ajută-mă s-o iert pe S!”

Am făcut Liturghia iertării toată slujba utreniei. O priveam de la depărtare pe S. Avea un chip trist. „Doamne ce am putut să fac! Repară Tu imediat această greşală. Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S, să-i iert neascultarea şi iartă-mă şi pe mine că nu am putut alunga acel impuls de a spune, de a critica, de a atrage atenţia…

Am stat chircită pe scaun, ţinând-o pe mezinuca în braţe. La un moment dat, a venit mijlocia. S-a lipit de obrazul meu cu drag şi mi-a spus că mă iubeşte, că sunt mami ei dragă… Mă gândeam ce şansă pe aceste micuţe! Ele au avut parte de o relaţionare sănătoasă. S-au bucurat de recunoaştere, acceptare şi multe îmbrăţişări… Dar S…? Ea a fost cobaiul devenirii mele ca mămică…, iar acum, la adolescență, s-a răsvrătit. A vrut să fie singură, separată de noi și eu nu am acceptat asta și i-am spus cuvinte grele.

Mi-aş fi dorit să mă întorc în timp. Să reiau şirul din sala de operaţie, când mi-a arătat-o pe S de la distanţă, şi să strig, să cer să mi-o aducă şi să mi-o pună pe obraz ca s-o simt, s-o accept, s-o iubesc, să-mi depăşesc neputinţa…

Îmi doream să mă întorc în timp, ca să recuperez şi să umplu golurile, să o iau în braţe şi s-o mângâi. S-o las să se manifeste fără atâtea interdicţii şi atenţionări. Să fie ea însăşi. Dar nu puteam face asta şi o disperare cruntă a început să-mi năvălească în suflet. Dar, totuşi, mai era o şansă. Domnul putea lucra la inima ei şi a mea.

„Doamneee…, te rog fă ceva! Te rog repară Tu tot răul pe care l-am făcut! Revarsă în inima mea şi a lui S dragostea Ta, dă-i gânduri bune despre mine, dă-i putere să mă ierte şi ajută-mă şi pe mine s-o accept, s-o iubesc, să mă abţin să-i tot fac observaţii. Să-i îngădui să fie”.

Îmi era frig. Mă vedeam ca un câine jegărit care tremură de frig şi schelălăie… Îmi venea să plec departe. Ah, gândurile acelea: „Am să plec, am să fug departe să nu mai otrăvesc, am să mă pedepsesc, n-am să stau cu ei, n-am să mănânc la masă cu ei cu toţi, o să mă ascund departe, o să fug de la faţa lui Doamne, căci mi-e ruşine. Am rănit un suflet de copil pentru un gest atât de mic… Dumnezeul meu, ai milă de mine!”.

M-am ghemuit şi mai mult în fiinţa mea. Aş fi vrut să plec acasă, dar nu am făcut asta şi gândurile nu mă slăbeau. „Degeaba stai aici în biserică, dacă nu te-ai abţinut să reacţionezi la un gest atât de mic. Fugi, ascunde-te…!”. Aşa îmi şoptea întunericul şi sufletul meu era atât de chinuit de remuşcări…!

M-am dus la ea și i-am cerut iertare, dar ea n-a spus nimic.

După ce a citit părintele acea molitfă specială din noaptea Învierii prin care a implorat (şi pentru mine) îndurarea lui Dumnezeu, am făcut câţiva paşi spre Sfântul Altar. Îmi spuneam că, dacă S îmi va răspunde la salutul „Hristos a înviat!” cu bucurie, înseamnă că mă iertase, că Domnul mă iertase şi mă puteam apropia să iau Paştele.

Când am văzut-o pe S, i-am zis din toată inima şi cu toată smerenia de care am fost în stare atunci „Hristos a înviat, S!” şi ea mi-a răspuns, cu zâmbetul ei minunat, şi astfel, m-am apropiat cu recunoştinţă şi am mâncat Paştele, întrând din nou în bucuria Domnului…, în bucuria învierii din morţi.

Mulţumesc, Doamne!

Hristos a înviat, dragii mei!

Prima zi fără pretenţii

Dragilor

vă spuneam ieri că mi-am propus, cu ajutorul lui Dumnezeu, să exersez săptămâna aceasta să mă lepăd de pretenţii. Uşor de zis, dar dificil de realizat. Obiceiurile mai puţin favorabile par că se înscriu în celulele mele mult mai repede decât cele benefice!

Ieri, am pregătit toate, ca să fac chifle din făină integrală. Le-am pregătit pe rând. Intenţionam să o rog pe mijlocia să-mi aleagă grâul pentru făină, dar mi-am amintit că ultima dată m-am umplut de un car de nervi, deoarece n-a avut chef şi mi-a şi împrăştiat numai grâu pe jos. Aşa că am renunţat. Da, dar mi-am zis: „Dacă n-o pun acum să lucreze, cum va învăţa s-o facă pe viitor?”. „Şi asta e drept, dar acum are şi ea o zi liberă şi şi-a manifestat dorinţa de a-şi face temele de vacanţă şi atunci consider că e mai benefic să-i respect alegerile, şcoala fiind meseria ei principală”.

Bun! Am ales eu repede grâul. Între timp am făcut făina de secară, având secara aleasă de ultima dată când am ales cu fetele. Am pregătit făinurile pentru chifle, făina de secară, de grâu şi puţină de porumb. Apoi am făcut plămada din puţină drojdie proaspătă, 3 curmale zdrobite într-o cănă cu apă călduţă şi făină cât să fac un aluăţel molcuţ. Am lăsat plămada la dospit vreo 3-4 ore. După ce am adus-o pe mezinuca de la grădiniţă, am frământat. Apoi mi-am văzut de alte treburi.

Se făcu deja ora 16 şi trebuia să fugim la sfânta liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, dar mijlocia îmi spune: „Mami, dar cu aluatul ce faci, că s-a umplut ligheanul?”.

Ups!, uitasem de aluat. Măi, ce să fac? Primul impuls a fost să fac repede chiflele şi să i le duc mamei soacre să le coacă, mama stând cu noi pe curte, dar mi-am adus aminte că mi-a sugerat de câteva ori că treaba asta o prea solicită, ea fiind în cărucior. Dar cu toate acestea, m-am revoltat: că ce i-o fi greu să scoată o tavă din cuptor şi să pună alta? Am căutat totuşi s-o înţeleg, dar nu puteam. Mă gândeam că sunt zile în care face tot felul de chestii la cuptor. De pildă, sâmbătă a copt plăcintă cu mere, sau alte chestii. Dar le face când are ea dispoziţie şi le face cum vrea ea, din făină albă şi din zahăr şi din alte ingrediente plăcute, nu cum fac eu.

Îmi era parcă ciudă, dar m-am gândit: „Oare nu fac şi eu la fel? De ce să pretind să-mi facă ce vreau, doar aşa ca să mă ajute pe mine? Dacă ei nu-i place sau îi este greu, şi într-adevăr îi este greu, sărmanei, să se aplece din cărucior, eu trebuie să respect aceasta. Oare nu şi mie îmi place să fac când am chef şi cum vreau? Nici mie nu mi-ar plăcea să-mi dicteze cineva cum şi ce să fac”. Cu gândurile acestea am ieşit din casă, lăsând aluatul încă două ore, până ce mă voi întoarce de la biserică, renunţând la utrenie şi stând numai la sfânta liturghie.

Dar când coboram pe scări, m-am uitat să văd dacă mama este în bucătărie, cu gând ca, totuşi, să încerc s-o întreb dacă nu cumva poate să mă ajute, dar văzând-o, am avut aşa o pornire neclară de nuştiu ce exact. De revoltă? De ciudă că nu mă poate ajuta? Nu ştiu exact, dar ştiu că în clipa aceia m-a pornit o durere de frunte care m-a ţinut până ce m-am băgat în pat seara.

Am plecat la biserică dar, desigur, durerea de cap mă sâcâia şi apoi … gândurile la mama mă năcăjeau şi ele aşa de tare … Şi atunci m-am apucat să mă rog pentru mama, să spun „Doamne binecuvinteaz-o pe mama soacră şi o miluieşte! Ajută-mă să accept această situaţie şi să-i fac faţă!”. Am repetat aşa de multe ori. Gândurile s-au dus, dar durerea de cap persista. Dar am încercat să n-o mai bag în seamă şi aşa s-a mai micşorat puţin.

După ce s-a terminat slujba, am venit acasă. Îmi era foame, dar am văzut ligheanul plin cu aluat. M-a apucat aşa o stare, n-aveam chef de el. aşa că am început să mănânc. Capul mă durea în continuare şi-mi venea să mă bag în pat. Mă trezisem pe la ora 2 dimineaţa şi acum parcă nu mai puteam. Dar ce să fac cu aluatul? În fine, am început să fac, aşa în silă, cu sforţare, chiflele şi le-am pus în cuptor. Starea aceea de diconfort mă apăsa şi-mi era tot mai greu. Doream să mă întind pe pat, dar mă gândeam că voi adormi şi chiflele mele vor rămâne făpră supraveghere. M-am gândit cum să mai rezist un pic, cum să mă sustrag din acea apăsare. Mezinuca, simţindu-mă că nu-mi este bine, a venit lângă mine. Atunci am chemat-o şi pe mijlocia şi le-am întrebat dacă nu doresc să le citesc o carte.

Am deschis dulăpiorul cu cărţile lor. Ochii mi s-au fixat pe o carte verzuie pe care mijlocia o primise demult cadou. Venise timpul s-o citim. Era povestea spiriduşului Bach şi a pritenilor săi, ariciul şi bursucii. Fetelor le-a plăcut ideea şi aşa am început să le citesc. La un moment dat firul poveştii a ajuns la capitolul despre gripa nemulţumirii…..Toată suflarea din poiană a fost cuprinsă de această boală: ciocârlia era prea neagră şi nu se mai suporta, Urechilă avea o coadă prea stufoasă…şi tot aşa fiecare îşi vedea tot defectele. Atunci Bach şi prietenii lui s-au gândit să le sară în ajutor acestor fiinţe suferinde de nemulţumire şi au alcătuit o simfonie, simfonia mulţumirii şi au mers în poiană şi au început s-o cânte: „mulţumesc pentru ziua aceasta cu soare, mulţumesc pentru prietenii mei…mulţumescmulţumesc….

Şi, pe nebăgare de seamă, povestea s-a sfârşit, s-a dus şi durerea mea de cap, s-au copt şi chiflele. Apoi copilaşii s-au băgat în pătucuri. Mezinuca a dorit să vin lângă ea şi aşa am adormit mulţumind că a mai trecut o zi, că am mai urcat o treaptă. Nici nu ştiu când m-am „tranferat” în patul meu şi iată-mă acum, pe la ora 4 dimineaţa, povestindu-vă şi domniilor voastre aventura din prima zi fără pretenţii.

Vă doresc o zi senină şi plină de mulţumire şi binecuvântare!