Arhive etichetă: aproapele

Osteneala din bucătărie este răsplătită de Dumnezeu

Bună seara dragilor!

Zilele acestea, am lucrat în bucătărie cu multă osteneală. Nu m-au mai durut aşa de tare picioarele parcă niciodată. Seara, după tot lucrul obositor de peste zi, a trebuit să o iau de la capăt. Parcă nu mai puteam deloc şi am pregătit cina bodogănind. În plus, nici măcar un semn de mulţumire sau recunoştinţă de la nimeni. Asta e ceea ce trebuie să primească, li se cuvine, asta fac mamele, nu? Poate că aşa le-am şi învăţat….!?

Oricum, eram puţin afectată, tristă, mâhnită că mă ostenisem în zadar, că nu le pot mulţumi pe „prinţesele mele mofturoase”…. Ce mai, luasem hotărârea să nu mai gătesc nimic, să mânce ce le dau alţii mai arătos şi mai gustos….

În seara asta, când le-am citit povestea de seară din cartea noastră obişnuită, Proloagele, un cuvânt de acolo mi-a schimbat cu totul planurile de alaltăieri. Acum am înţeles că totul pleacă de la mine, de la dispoziţia cu care eu slujesc în bucătărie. Exteriorul din jurul meu este reflecţia interiorului meu îmbâcsit de ego, la care mai am încă de şlefuit; mai am încă multe rânduri de piele de lepădat…..!!!

Pentru frumuseţea cuvântului, vi-l transcriu aici:

Cuvânt din Pateric despre dragoste

Un pustnic, aflând pe un om îndrăcit, care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. Şi l-a ascultat pe el Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul, de dracul fiind îngreunat, răbda în post şi în rugăciune şi zdrobindu-se în nevoinţă. Şi după puţine zile, mai mult, pentru dragostea lui, a gonit Dumnezeu pe dracul şi de la dânsul.

Un monah (călugăr) avea în grija sa pe un alt monah, care era într-o chilie departe, la zece mile. Deci, i-a zis lui gândul: „Cheamă pe fratele să vină să ia pâine”. Şi iarăşi a socotit: „De ce pentru pâine să supăr eu pe fratele meu, să vină la mine, zece mile? Mai bine să o duc eu”. Şi, luând-o, s-a dus la el. Iar mergând, s-a lovit cu piciorul de o piatră şi, rănindu-i-se degetul, curgea sânge mult. Iar el de durere a început să plângă şi îndată a venit la el îngerul, zicând: „De ce plângi?”. Iar el, arătându-i rana, a zis: „Pentru aceasta plâng”.

Zis-a îngerul: „Nu plânge pentru aceasta, că paşii pe care-i faci se numără pentru Domnul şi spre mare răsplătire înaintea feţii lui Dumnezeu se fac”. Atunci pustnicul, mulţumind lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se. Şi venind la fratele, i-a adus pâinile şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, dându-i pâinea, s-a întors.

A doua zi, luând iarăşi pâine, se ducea, la alt monah, s-o dea şi s-a întâmplat atunci că venea şi acela la el şi s-au întâlnit pe cale amândoi. Deci a zis cel ce mergea către cel ce venea: „O comoară aveam şi ai căutat să mi-o prădezi”. Iar acela a zis lui: „Au doară, uşa cea strâmtă, numai pe tine te încape? Lasă-ne şi pe noi să venim împreună cu tine” şi, îndată vorbind ei, li s-a arătat îngerul Domnului şi le-a zis: „Osteneala voastră s-a suit la Dumnezeu, ca un prinos cu bună mireasmă”. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

IMG_20160206_184040

Mare dar e sa poti sa asculti durerea celuilalt!

Dragii mei dragi

Daca anul trecut, la Targul de carte religioasa mi-am cumparat o carte superba, Spovedanie neterminata, anul acesta la targ mi-am cumparat mai multe carti, printre care si cartea Maica gavriliia…, o carte uluitoare, care mi-a schimbat optica cu totul…..

Am invatat multe din aceasta carte, dar cel mai mult m-a uimit faptul ca noi, oamenii , nu ne mai ascultam unii pe altii…, nu ne pasa unii de altii, ci vorbim fiecare paralel:

Of, ce ma doare capul, spune o prietena…, dar noi imediat adaugam: sa vezi pe mine ce ma doare… si o dam inainte cu vaicarelile noastre, fara sa ne pese de durerea prietenei noastre…

cand am constientizat acest lucru, l-am rugat pe Doamne sa ma ajute sa ascult durea celor din jur…. Eram tocmai in masina si asteptam, cand apare o prietena, i-am cerut sa-mi faca un serviciu si ea s-a scuzat ca are de lucru mult…… Am primit realitatea…nu m-am necajit ca nu ma poate ajuta…. apoi, a inceput sa-mi spuna greutatile ei…, a inceput sa-mi spuna oful…, imediat am dat sfaturi, solutii…., dar in toiul discutiei, mi-am amintit de cele citite in cartea Maicii Gavriliia si m-am oprit si am inceput sa ma rog , sa tac si s-o ascult…o priveam cum ii curg lacrimile, o intelegeam atat de bine, ii traiam durerea ca si cum ar fi fost a mea.

Ne-am imbratisat si i-am spus ca singura solutie de Doamne

Dupa ce a plecat, a inceput gandurile sa ma apese, ma durera durerea prietenei mele, aparent, cand o vezi, nici nu banuiesti ca ar avea asa probleme…

Mi-am adus aminte ca maicva Gavriilia spune sa nu petrecem in ganduri .., ci sa incredintam Domnului persoana respectiva, sa punem totul la picioarele Domnului

si apoi sa petrecem in pace.

Astfel, i-am spus Domnului despre prietena mea si i-am predat Lui grija de ea si am simtit cum doamne a luat-o in grija.

E uimitor! E adevarat. Domnul e viu si lucrator.

Indrazniti sa primiti sa ascultati durerea celor care vi se deschid si abtineti-va sa dati sfaturi daca nu vi se cer si nu va povestiti durerile voastre, ci fiti cu inima la cel care va povesteste… Mare dar e acesta!

Va imbratisez cu drag!

Doamne, ce-o fi aia Empatie?

Dragilor

Până nu demult am trăit doar în egoismul meu. Ceilalţi nu mă interesau decât în măsura în care trebuia să-mi dea ceva…

De fapt ceilalţi existau să-mi ofere ce-mi trebuia iar eu să le ţin discursuri înalte …
Niciodată nu m-a interesat cu adevărat suferinţa cuiva…problemele lui.

..ideea era că ceilalţi sunt pentru a-mi asculta descoperirile şi cunoştinţele mele erudite… să afle cât de „deşteapă” sunt eu şi cât de ignoranţi sunt ei …

Nu m-a interesat niciodată ce-i aia empatie…pentru că nu am trăit niciodată aşa ceva…eu singură eram cea mai necăjită…pentru că eu eram credincioasă…ceilalţi? Îşi meritau soarta.

Eu n-am ştiut să iubesc, n-am ştiut să înţeleg oamenii …

Astăzi când am deschis emailul am văzut mesajul de la John …vorbind despre cuvântul „empatie”:

„Să ieşi din papucii tăi şi să intri în papucii altcuiva, Să ieşi din viaţa ta tine şi să intri în a lor. Numai atunci vei avea empatie”.

În timp ce-l ascultam pe John s-a produs un scurtcircuit …. (Ohoho … ce departe e de mine empatia!)….. şi s-a dat filmul înapoi:

Au fost câteva perioade în viaţa mea:

Prima perioadă a fost cea de victimă:
…..eu sunt un copil sărac.. „ei” trebuie să-mi dea…eu sunt năcăjită…eu trebuie să primesc…mi se cuvine…de ceilalţi copii au şi eu nu?

În acea perioadă nu vedeam decât necazul meu şi fericirea altora..că alţii au şi eu n-am…

Apoi am urcat alt stadiu:
l-am găsit pe Dumnezeu, sau mai degrabă El m-a găsit pe mine, şi viaţa, gândirea mea, s-a schimbat. Nu-mi mai doream ce au alţii…

Faptul că aveam o biserică unde mergeam şi mă hrăneam cu Domnul şi cu cuvintele Lui, faptul că aveam ce mânca, cu ce mă îmbrăca şi încălţa şi un pat unde să-mi întind oasele, îmi era destul. Eram aşa într-o mulţumire …. Îmi era milă de cei din jurul meu că suferă…, dar îmi ziceam că ce să fac? Ei au ales să stea departe de Biserică, de Dumnezeu. …..mă gândeam că ei şi-au făcut-o cu mâna lor…

Dar nu-mi iubeam nici soţul, nici copiii îndestul..în sensul că nu aveam chef să fac ceva pentru ei dacă nu era musai .. eram o egoistă purtată de starea de moment…Vedeam pe unele mămici că-şi drăgălesc într-una copiii şi pe soţi, dar mie nu-mi plăcea să fac asta…le dădeam strictul necesar şi îmi vedeam de ale mele…Eu nu am putut niciodată să fac ceva doar de dragul celuilalt, să fac chiar dacă nu am chef atunci, chiar dacă îmi displace, să fac pur şi simplu pentru celălalt, pentru bucuria lui, pentru veselia lui, chiar şi fără să simt tragere de inimă…

…aşa au trecut anii şi copiii au crescut…şi eu am albit …
Mergeam la biserică zi de zi…..dar biserica era goală. Câteva bătrânele pitite după vreun scaun şi părintele „ascuns” după perdea… dar la un moment dat am simţit aşa o lipsă şi-un dor de ceilalţi.. de chipuri dragi, de clinchet de copii… să fie şi ei acolo..să fie şi alţi copii cu copii mei .. să nu ne mai simţim singuri …Îmi venea să-i strig: Veniţi şi vedeţi ce bine e în Biserică.. şi eu am necazuri, dar cu Doamne ele nu mai sunt aşa de grele…şi copiii mei se mai îmbolnăvesc, dar nu mai am disperarea aceea de a fi la mila doctorilor sau medicamentelor…. dar oamenii treceau pe lângă biserică fără s-o observe…şi erau atât de trişti… şi eu nu-i înţelegeam de ce preferă să stea departe… de ce îşi fac singuri atâta rău…

Până într-o zi când am înţeles că ei nu înţeleg, că ei nu pot, nu ştiu să facă altfel… că ei chiar dacă ar şi veni acolo la biserică, nu ar înţelege ce se citeşte, ce se cântă, s-ar plictisi…Că în familia lor nu le vorbeşte nimeni cu drag…că viaţa lor prinde culoare doar când primesc salariul…şi pentru o zi se simt şi ei domni ca cei pe care îi invidiază că au… În rest viaţa lor e tristă şi grea..şi apăsătoare…

Pentru că ei nu cunosc alta ….nimeni nu le-a spus şi nici ei nu şi-au dorit… să afle…

Într-o zi am asitat la o scena şi un dialog care m-a făcut să mă văd în absurditatea cu care mă comportam cu cei din jurul meu, cu copiii mei, cu apropiaţii mei şi cu toţii oamenii..

…. ideea a fost că mi s-a dat să înţeleg ce absurd e să-i spui unui om, când se află în necaz, cât de netrebnic e

… ce nepotrivit e să-i spui: „Vezi ce ai păţit dacă nu ai trăit cu Dumnezeu?”. E la fel de absurd ca atunci când copilul cade în noroi şi se murdăreşte şi se loveşte şi e rănit şi vine la tine speriat iar tu îi spui: „Vezi ce-ai păţit, dacă nu mai ascultat? Păi, vede şi el, dar nu de asta a venit la tine…ci a venit ca tu să-l mângâi în durerea lui, să-l sprijini în teama lui, în necazul lui …

Abia atunci am văzut cât de departe de dragostea lui Hristos sunt…deşi mă împărtăşeam zilnic…. Atunci am înţeles că oamenii nu au nevoie să le spui că-s păcătoşi, că ei ştiu.. asta, ci au nevoie să le întinzi o mână…să-i iei chiar în spate şi să-i ajuţi şi să-i aştepţi să crească în înţelegerea cea duhovnicească şi în exersarea lucrării binelui.

„Să ieşi din papucii tăi şi să intri în papucii altcuiva, Să ieşi din viaţa ta tine şi să intri în a lor. Numai atunci vei avea empatie. …” îmi răsună în cap…

…acum înţeleg că nu-i destul să mă rog pentru semeni, că mai trebuie să fac ceva…să mă apropii de inima lor speriată, împietrită, rănită ………..
Am văzut oameni speriaţi de preot, de bisrerică, de post, de spovedanie…

….sărmanii, aşa li s-a spus…aşa au preluat…aşa au văzut pe ai lor făcând….

… dacă eu am avut şansa să primesc de mică chemarea Domnului şi să trăiesc între oamenii Bisericii a fost un mare dar…, dar ei, ei cei mulţi…nu au avut poate şansa mea, sau nu au ştiut sau n-au putut s-o primească şi s-o valorifice sau n-au vrut…
.

.. şi poate şi eu sunt vinovată pentru asta …pentru că n-am făcut tot ce am putut ca să-i ajut…şi de aceea îmi cer iertare de la toţi cei care suferă departe de Domnul…şi îi binecuvintez.

Dragilor

…am fost prea dură cu voi…v-am judecat…nu v-am înţeles…v-am dispreţuit…, dar acum, în slăbiciunea ce o trăiesc, vă înţeleg…..şi mă fac slujitorul vostru…vă matur cărarea ce duce la biserică şi vă mărturisesc că vă aştept…vă fac poftă „că bun e Doamne”

Să ieşi din tine, să te uiţi pe tine, să faci ceva doar de dragul celuilat, chiar dacă n-ai chef…am trăit şi văd că e cu adevărat e minunat …dar nu se poate fără ajutor divin.

Acum văd, simt, cred că noi oamenii nu putem nimic fără Dumnezeu…şi când ne depărtăm de El, prin dispreţul sau judecarea aproapelui, rămânem singuri în biologicul şi-n psihicul nostru, biete fiinţe flămânde şi însetate….
Rugaţi-vă pentru mine!

Mă rog şi eu Domnului să vă descopere în inimă mesajul ce am dorit să vi-l trimit acum.
Fiţi binecuvântaţi, dragilor! Fără voi aş fi fost un biet măgar încărcat cu saci de cărţi…..

Doamne ajută-mă să-mi văd de treaba mea!

Dragul meu cititor,
De curând am băgat de seamă că în lumea aceasta există trei feluri de treburi:
treaba mea, a ta şi a lui Dumnezeu.
Ce sunt de fapt aceste trei treburi? Care e treaba mea, a ta şi a lui Dumnezeu?
Încep cu treaba lui Dumnezeu:
Orice nu depinde de mine şi de tine, este treaba Lui.
Treaba lui Dumnezeu este să ne iubească, să ne poarte de grijă, să ne dăruiască cele ce ne sunt de trebuinţă. Ei bine, vei zice tu, „dar de ce nu-mi dă când îi cer”?
Pentru că noi adesea confundăm nevoile cu dorinţele şi treaba lui Dumnezeu nu este să ne împlinească dorinţele. Dumnezeu nu este, după cum spunea cineva, „un tonomat de împlinit dorinţe”: bagi fisa şi iese dorinţa şi dacă nu iese dorinţa, baţi cu pumnul în aparat să-ţi dea fisa înapoi.
Şi treaba mea şi a ta care este?
Treaba noastră este să ne întoarcem lângă Dumnezeu şi să învăţăm să trăim ca El, în El, cu El. Dar fiecare om alege … şi tu alegi, sau ai ales şi eşti răspunzător de ceea ce a ales, e treaba ta şi te respect, eu nu mă bag în alegerile tale, eventual mă doare pentru tine dacă ai ales să stasi departe de Doamne, de tine, mă doare că nu-ţi merge bine, dar nu am dreptul şi nici nu pot să mă bag să-ţi dau directive. Când eu gândesc şi zic: „Ar trebui să ai mai multă grijă de tine; trebuie să-ţi găseşti un serviciu, vreau să fii fericit!”, asta înseamnă că mă bag în treaba ta.
Iar când sunt îngrijorată de cutremure, de inundaţii, de sfârşitul lumii, atunci mă bag unde nu-mi fierbe oala, adica în treaba lui Dumnezeu.
Ştii de unde ne vine stresul?
Cea mai mare parte a stresului ne vine din faptul că trăim mental în afara treburilor noastre.
Dacă sunt mental în treaba ta sau a lui Dumnezeu, efectul este agonia, moartea.
Am observat asta la începutul căsniciei mele. De exemplu când mă băgam mental în treaba soţului meu cu gândul: „Soţul meu ar trebui să mă înţeleagă”, simţeam imediat un sentiment de neputinţă, de nefericire şi de singurătate.
A fost nevoie să treacă un timp ca să înţeleg că atunci când mă simt neînţeleasă, nefericită, rănită sau singură, mă aflu de fapt în treaba altora.
Întrebarea este (to be or not to be?):
Dacă soţul meu (copii mei, vecinii, părinţii, cunoscuţii), tu în gereral îţi trăieşti viaţa, iar eu mental trăiesc viaţa ta, cine este aici trăind-o pe a mea?
Când eu sunt mental în treaba ta, acest lucru mă reţine de la a fi prezentă în treaba mea. Atunci sunt separată de mine, întrebându-mă (nedumerită) de ce viaţa mea nu funcţionează.
Să cred că ştiu ce este mai bine pentru altcineva, înseamnă să fiu în afara treburilor mele. Chiar şi în numele iubirii, acest lucru este aroganţă pură, iar rezultatul este agitaţie, supărare şi frică.
Asta este singura mea treabă: să-mi văd de treaba mea.
Să mă întreb adesea: Ştiu ce este bine pentru mine? Să încep să lucrez cu asta, înainte să încerc să rezolv problemele tale pentru tine.
Dacă aş putea înţelege îndeajuns aceste trei tipuri de treburi, încât să stau în treaba mea, viaţa mea s-ar elibera într-un mod uimitor!
Cu ajutorul lui Doamne, mi-am propus un exerciţiu:
atunci când simt stres sau disconfort, să mă întreb: „În a cui treabă mă aflu acum mental?
Întrebarea aceasta mă va ajuta să mă întorc spre mine însămi. Şi voi constata că nu sunt prezentă şi că mi-am vârât iar nasul unde nu trebuia.
Doar simpla observare şi conştientizare a momentului când intenţionez să mă bag în treburile celorlalţi, mă poate aduce înapoi la sinele meu minunat.
Şi dacă practic acest exerciţiu pentru un timp, observ că nici eu nu mai am nicio treabă şi că viaţa mea este în mâna Lui Dumnezeu şi se desfăşoarăaşa cum trebuie.
A-mi vedea de treaba mea nu înseamnă însă a fi indiferent de tine, a nu-mi păsa de tine. Şi pentru că îmi pasă de tine, mă rog pentru tine (de fiecare dată când îmi pasă!). Căci numai Domnul poate într-adevăr să ne ajute. Iar dacă e nevoi să dau şi eu mâna la ajutor, o dau, dar nu-ţi pretind nimic!
Fii binecuvântat!
Mă bucur de tine aşa cum eşti acum, în lumina a ceea ce vei deveni cu ajutorul lui Dumnezeu!