Arhive etichetă: atasamentul de Dumnezeu

Încă un rând de piele lepădat

Dragilor,

va salut cu bucurie!

E drept, nu v-am mai scris de multicel, dar va port in rugă. Am trecut printr-o încercare, o parte din munca mea s-a dus pe apa sâmbetei, nopți de lucru au pierit într-o clipa. Întâmplarea asta a fost un mesaj pe care l-am acceptat cu greu: Doamne vrea să trăiesc conștientă în prezent, atentă și organizată, disciplinată.

Eu și ale mele.

E mare lucru să facem distincția între ele. M-am identificat cu lucrurile, am pus în ele parți din mine. Dar le-am dăruit sau pierdut rând pe rând. Așa a trebuit să dau avearea din liceu, cei trei saci de cărți, pentru că nu aveam unde le ține. Cu fiecare carte dată, se debloca și partea din mine blocată în ea. Despărțirea de cărțile adolescenței mele a fost o desprindere durereasă…, dar numai așa am făcut loc altor cărți, care au fost alte noi trepte în urcuș. Cea mai mare rupere a fost de atasamentul puternic față de icoana cu Domnul, o icoană care mi-a însoțit întreaga adolescență. Acum, am primit altă icoana cu Doamne, care are alt mesaj, o invitație la urcare pe o nouă treaptă.

O altă durere a fost desprinderea de un alt atașament, desprinderea de un îndrumător spiritual… E uimitor ce simt acum, e ca după o convalescență prelungită când te simți intregit, liber, eliberat. Atașamentul pe care-l păstrez este de Doamne Cel viu și lucrător, pe Care nu-L poate lua nimeni de la mine. El a fost și va fi cu mine permanent. Parinții mei nu mai sunt, iar oamenii din jur sunt oameni cu tot cei uman. Nu mai am pe nimeni, nu mai am nimic. Eu nu mai contez. Ceea ce contează este să prețuiesc clipa prezentă și să mulțumesc pentru darul vieții, pentru această clipă pe care o trăiesc. Am lepădat așteptările.

Noi, toți oamenii, suntem vulnerabili, chiar și cei de la care parcă suntem îndreptățiți să ne așteptăm să fie duhovnicești. Cât adevăr se află în cuvintele din Scriptură: ”Tot omul este mincinos, toți s-au abătut, nu este drept niciunul… Și eu completez, toți suntem pe Cale, dar trecem prin ”ciur și dârmon”… și e absurd să aștepți perfecțiune sau iubire și atenție de la omul vulnerabil. Taman când ești mai amărât, te trezești cu vreo două palme peste cap date tocmai de la cel de la care așteptai înțelegere și sprijin, dar acela nici n-are habar cât de mult sufereai și că el te-a rănit și mai tare…

Singura soluție: iertarea, ruga și iubirea.