Arhive etichetă: atentie

Doamne, dă-mi o picătură din iubirea Ta nemărginită şi-mi este de-ajuns!

Dragii mei dragi

Un fapt simplu petrecut aseară mi-a arătat atât de bine ce înseamnă să te gândeşti mereu doar la tine.

Am trăit multă vreme în egoism, nedându-mi seama; pur şi simplu nu mă gândeam la ceilalţi mai întâi de a mă gândi la mine.

Spre exemplu: mi-e foame. Deschid frigiderul şi găsesc un rest de mâncare. Îl răstorn pe tot în farfurie şi îl „înfulec” (folosesc acest cuvânt pentru că asta este realitatea prezentă care mă supără, m-am obişnuit să înfulec. Pe negândite, înfulecatul pe fugă, în timp ce pregătesc pentru ceilalţi sau mă pregătesc să fug după copii la şcoală, a devenit un obicei, pe care acum îl conştientizez şi mă „chinui” să-l lepăd. De aceea nu mai sunt prea entuziasmată de reţete, ci acum toată atenţia mea este la tihna în care gătesc şi mănânc, la liniştea cu care mestec. Asta e cel mai greu pentru mine, de aceea, vă rog să puneţi o vorbă pentru mine la Doamne), negândindu-mă că poate altcineva mai e flămând şi să mai las o jumătate şi pentru el.

Sau alt exemplu banal: mă urc în autobuz, sunt ruptă de oboseală şi nu-mi doresc decât să stau pe un scaun şi-l caut cu înfrigurare şi mă aşez pe el, neutându-mă în jur, poate este altcineva mai neputincios decât mine.

Recent, am învăţat că gândul mai întâi la celălalt şi apoi la tine este un prim pas spre iubire, spre ieşirea din egoism.

Asta se învaţă. Eu nu l-am învăţat la timp şi am trăit aşa multă vreme şi mi se părea normal, ba mai mut, mă credeam chiar că duc o viaţă virtuoasă….

Aseară, cineva şi-a parcat, din nou, maşina peste noapte pe locul din faţa casei noastre, loc amenajat pentru maşina noastră. Persoana respectivă ştia că acolo parcăm noi maşina, dar a ignorat a doua oară acest lucru. Ba mai mult, când am parcat în faţa maşinei dânsului, a sunat la poartă şi s-a scandalizat că l-am blocat, el având destul loc în faţa casei lui, dar nu e amenajat ca să parchezi cu uşurinţă. Soţiorul a tras maşina şi l-a rugat să elibereze locul, iar acela a plecat cu maşina bombănind. Când mi-a povestit incidentul, am înţeles ignoranţa faţă de celălalt în care am trăit şi eu multă vreme: pur şi simplu nu-ţi dai seama, nu înţelegi, ba ţi se pare atât de natural să faci ceea ce-ţi cade ţie bine, fără să te gândeşti la celălalt, la consecinţele faptelor tale.

Am lăcrimat şi am zis cu toată durerea posibilă:

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”.

Asta este ruga mea zilnică din ultima vreme. Nu mai vreau nimic decât să iubesc oamenii, să-i iubesc cu adevărat şi mai ales pe cei din apropiere, din maxima apropiere, care îmi calcă bătătura.

De multe ori ai impresia că iubeşti pe ceilalţi, când de fapt egoul îţi joacă feste, aşa zisa iubire nefiind de fapt decât un interes, un confort pentru tine, un serviciu….

Iubirea e mult mai mult, e rupere din carnea ta, din tine, din ale tale comodităţi, e jertfă, se rupe încet egoul, ca persoana, sinele tău bun să poată relaţiona cu alte persoane în comuniune sfântă după chipul (modelul) Sfintei Treimi după care am fost creaţi.

Şi atunci, toate se aşază într-o altă ordine şi trăieşti bucuria. Pur şi simplu, trăieşti prin iubire, te hrăneşti cu ea….şi ieri, mi s-a dat să experimentez asta, să dau cuiva porţia mea de mâncare, cuiva care a apreciat valoarea ei şi am simţit la propriu cum m-am hrănit şi pentru prima dată am mâncat în tihnă, o tihnă nemaigustată şi am mestecat bine, chiar dacă între timp, urmăream să nu dea în foc laptele de soia sau să nu se prindă omleta de soia de tigaie.

Atenţia, mare este puterea atenţiei! Ea este de fapt conştientizarea…..

Dar cât de repede uit toate acestea!!

Oo, cât de inconştientă am trăit!!!

M-am obişnuit să trăiesc egoist, să fac multe în viteză…

Acum, vreau să iubesc, să încetinesc ritmul …. şi să-i dau voie Atotputernicului să lucreze în mine, în viaţa mea….

Nu eu mântuiesc lumea…., nu mâncarea pe care o gătesc va hrăni, ci dragostea pusă în ea…

Am fost creaţi din iubire şi pentru a trăi în iubire unii cu alţii şi acum, mai mult ca oricând avem nevoie de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi noi o primim prin împărtăşire şi o menţinem şi o înmulţim prin dăruirea celorlalţi. Iubirea se cere de la Doamne zilnic:

„Dă-mi Doamne, un dram de iubire azi ca să Te iubesc, să-mi iubesc copilaşii, soţiorul, vecinii, pe trecătorii de pe trotuar, pe soferii din trafic, pe fraţii şi surorile prezenţi la slujbă în biserică, pe preoţii care slujesc în biserică şi pe toţi cei care îmi solicită iubirea”.

şi se practică….:

Şi dau iubire simplu: privindu-i, ascultându-i când îmi vorbesc şi uitându-mă pe mine, povestea mea, durerile mele, necazurile mele, problemele mele (astea le spun lui Doamne, părintelui duhovnicesc, soţului…., nesfârşitele poveşti cu colegele sau prietenele doar ne uşurează psihic, nu aduc rezolvare sau vindecarea lor).

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”. Amin

Eu (Hristos) sunt Pâinea vieţii!

emaus01

Hristos a înviat, dragilor!

Astăzi din nou Părintele nostru ne-a vorbit despre Pâinea vieţii.
Şi ne-a mai spus că numai în Hristos este bucurie. Numai cu Hristos ne putem bucura cu adevărat.

Da, da…!

Durerea este că Îl primim de atâtea ori pe Hristos în noi şi totuşi nu suntem bucurie.
Mă întrebam astăzi de ce se întâmplă acest lucru. Cum se poate să te împărtăşeşti şi să ai răutate în tine imediat ce te împărtăşeşti?

Un răspuns: Hristos nu acţionează magic. El este un Domn delicat. Nu ne forţează, nu ne obligă. „Cine vrea”. Păi, dacă am venit la biserică şi m-am împărtăşit, nu înseamnă că vreau? Nu-i destul…că m-am rugat din toată inima „să-mi fie Împărtăşania spre trezirea sufletului…”? Şi de ce, totuşi, am răspuns cu răutate?

Pentru că încă Hristos nu a luat chip în mine…încă mai reacţionez..

Da, da… e nevoie de o permanentă rugăciune şi atenţie… o foarte mare atenţie la mişcările inimii…

O mică neatenţie, o întoarcere către omul vechi şi gata…, harul se retrage… Devenirea ca Dumnezeu, asemănarea, este o lucrare permanentă. Nu te Împărtăşeşti şi gata te pui pe-o tânjeală, ci e nevoie de o împreună lucrare permanentă şi de acea trezvie (atenţie, veghere) despre care vorbesc Părinţii Bisericii.

Schemele de indaptare sunt înrădăcinate adânc în suflet… intrăm în ele pe pilot automat, neţinând seama că nu se cade să răspundem aşa, şi că în noi este Hristos.

Dar ştii care este aspectul pozitiv? Avându-L pe Hristos în tine, îţi dai seama mai repede de greşeli, conştiintezi neputinţa…şi plângi …şi ceri iertare…şi iar te ridici…

Şi avem nădejde că moartea ne va prinde întru ridicare, nu în cădere.

Doamne ai milă de mine!

Astăzi, cu ajutorul lui Doamne, am prins din timp începutul lucrării schemei şi am fost cu mare luare aminte şi l-am rugat pe Doamne să mă ajute să nu-i fac jocul şi m-am uimit cum am putut schimba cursul răutăţii, cum acea izbucnire, acel „îmi vine să…” l-am putut stăpâni şi, după primul cuvânt răutăcios, scăpat de sub control, nu au mai urmat alte răutăţi.

Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, Cel ce ne-ai hrănit din Darurile Tale cele bogate şi ne-ai odihnit în mila Ta în această zi „liberă” de 1 mai 2015!

emaus01

Cât de mult poate face o jumătate de oră acordată copilului meu în parc!

Dragii mei dragi

suntem în vacanţă şi ne bucurăm de vremea frumoasă!

Deşi „nu-mi văd capul de treburi”, astăzi am lăsat totul baltă şi am plecat cu fetele mici în parc, dar tot nu m-a lăsat inima să nu-mi iau ceva de lucru, cât timp se vor zbengui ele în voie în parc.

Zis şi făcut! Ajungem în parc. De acasă le-am spus că eu „n-am timp” de joacă, pentru că am ceva de făcut. „V-am adus în parc, aşa că profitaţi. Eu sunt aici. Dacă aveţi nevoie de ceva, veniţi la mine!”, le-am spus fetelor şi m-am instalat pe o bancă cu teacul de hârţoage.

„Bine, mama, a zis micuţa R. Dar te rog, vino şi ajută-mă să mă urc o dată pe plasă!”.

„Doar o singură dată, bine?”, i-am răspuns eu.

M-am dus şi am ajutat-o să se urce, apoi am revenit la ale mele. Ele au început să se joace prin parc: să se dea pe tobogan, să se dea în roată, să se joace în nisip.

Dar ce credeţi că m-au lăsat în pace….? Tot au încercat să mă corupă, când una când alta. Prima a venit R. cu o figurină din nisip să mi-o arate, apoi a venit P. cu un tort superb … „Uau tort! la care mă tot gândesc eu de vreo 3 zile…?, Pot să mănâc, în sfârşit, tort… O nu, e de nisip mama…cum aşa? Mă minciuneşti..uite ce grozav arată!

La un moment dat au mai venit şi alţi copii şi P. s-a dus cu ei să se joace, iar R…nu prea ştia ce să mai facă singură. A adunat jucăriile şi apoi a încercat să se dea pe balansoar, dar singură nu era interesant…O priveam pe furiş şi o vedeam că e tristă…, că nu prea mai era interesant parcul pentru ea. A venit la mine şi mi-a spus că ar vrea să mergem acasă, dar P mai vrea să se joace, aşa că o mai lasă un pic pe P să se joace şi ea mai stă cu mine.

Hm…!

Venisem în parc de la ora 9.30 şi acum era 12.30…Se jucaseră 3 ore…, dar totuşi nu era destul, lipsea ceva…lipsea prezenţa efectivă, totală, a lui mami… M-am prins…! Aşa că, am închis cartea şi i-am spus: „Nu ai vrea să ne jucăm împreună?”.

„Da, vreau, dar să nu vii cu cartea…”.

„Ok, hai să le ducem în maşină pe toate şi apoi să mergem să ne jucăm!”.
Când am ajuns în parc, micuţa mi-a şi spus: „Mami, mami, te rog mai ajută-mă să mă urc pe plasă, ca să mă dau pe tobogan!”.

„Da, te ajut”.

Am ajutat-o de câteva ori. Apoi i-am spus: „Oare ce ar fi să mă dau şi eu odată pe tobogan? Nu m-am dat niciodată. Ia să văd şi eu cum e!”. Şi, nici una, nici două, m-am urcat, ditai mai „capra”, pe scăruţele acelea înguste, cu mare grijă să nu le rup, şi mi-am dat drumul pe toboganul cel mare din plastic.

Mama mia, ce tare e! Este o plăcere senzaţională!”, le-am spus fetiţelor. Şi m-am mai dat o tură… şi-mi venea să mă tot dau…, aşa ca într-o nebunie de plăcere…

Abia acum înţeleg şi eu de ce mă tot bâzâiau toate fetiţele mele de mici să le tot dau pe tobogan…. şi de ce nu se dădeau duse acasă când eu le spuneam că e timpul să plecăm!!!

Distracţie mare cu toboganul!

Dar mijlocia, care tot timpul vrea să iasă din schemă şi să facă ceva ieşit din obişnuit, a început să urce pe tobogan invers, adică pe partea pe unde se cobora. A început să urce pe partea aceea înclinată a tobodanului, de jos în sus… Urcatul pe partea aceea e practic imposibil…, dar anul trecut a exersat performanţa aceasta pe un alt tobogan mai mic şi a reuşit, iar acum îşi încerca puterile pe acesta mare şi din câteva încercări, a reuşit şi pe acesta. Eram foarte încântată de noua ei performanţă şi am aplaudat-o.

Cea mică a văzut ce făcea asta mai mare şi, la un moment dat, îmi spune s-o ajut şi pe ea puţin ca să urce şi ea pe acolo şi i-am spus că o ajut. Şi am ajutat-o odată iar apoi i-am spus să exerseze şi ea, mai ales că are bocanci care o ajută la urcat. A început să exerseze şi tot aluneca pe burtă la vale, dar nu se lăsa. La un moment dat, P m-a solicitat să mă uit către ea că are să-mi spună ceva şi numai ce aud de sus…

„Am reuşit! Am reuşit!”. Nu-mi venea să cred că mezinuca (care are 5 ani şi 3 luni) era sus pe tobogan, pe care urcase în sens invers. Reuşise singură să urce acea pantă lunecoasă. Incredibil!

Ia să te văd cum ai făcut!

Şi începe să urce tot repetând: „Doamne ajută-mă să pot! Doamne ajută-mă să pot urca…!” Aaa, am gândit eu, acesta era secretul..rugăciunea…)

Minunat! Minunat! Am aplaudat-o şi când s-a dat pe tobogan în jos, am pupăcit-o pe năsuc şi pe fruntică. Apoi ea a urcat încă o dată cât ai zice „Peşte” şi apoi s-a dat pe tobogan şi a venit direct la mine zicându-mi: „Mai pupă-mă odată!”.

Am pupat-o şi am felicitat-o pentru performanţă. Era aşa de fericită!

În timp ce mă uitam la făţuca ei luminată, mi-am amintit o fază de când era prima mea fetiţă mică (acum e o domnişoară elegantă). Era într-o zi de vară. Eram obosită de alergăturile mele după copilaş şi după învăţat şi alte chestii ale vieţii. Venisem în parc să stăm puţin afară şi micuţa a vrut în tobogan. Am urcat-o cu chiu cu vai pe „imensul” tobogan şi când să se dea, un băiat urca panta…şi m-am aprins de mânie şi cu un glas răutăcios îi zic: „Măi copile, nu pe acolo se ucră…de ce te urci cu picioarele pe unde se dă cu funduleţul…? Nu-i voie, Încetează!…”.
Nu-mi mai amintesc faţa copilului aceluia, dar cred că nu a fost fericit când a auzit vorbele mele.

Ce năroadă am putut fi! Nu ştiam atunci ce înseamnă să poţi să te urci pe acolo. Nu orice copil putea face asta, ci doar cei care au curajul să înoate cotra valului…!
Da, da…Ce normal e anormalul pentru unii…! Şi ce pierdere pentru unii ca mine să stai închis în chestii „social acceptate!”. Dar, de! A trebuit să cresc şi eu la minte…Şi asta fiind atentă la efortul depus de mijlocia anul trecut … Atunci am înţeles cât de mult efort implică treaba asta cu urcatul invers pe tobogan şi ce mare performanţă e!

Da, da!….

Dar nu am rămas prea mult în acele gânduri, că mezinuca iar m-a tras de mână:

„Mami. Hai te rog, mai ajută-mă să mă urc pe plasă..!”

„Mama mia!, am gândit…îmi rupe burta grăsunica asta a mea.. ”. Şi atunci îmi vine o idee: „Dar, R. eu cred că te poţi urca singură”.
„Da, mă pot urca singură pe scrăriţa de lemn şi apoi să mă prind cu mâinile de plasă, dar pe dinăuntru, dar eu vreau pe dinafară (pe exterior)”.
„Dar eu cred că poţi să te urci şi pe exterior”, am adăugat eu.

„Ba nu, nu pot!”.

„Nu mai spune nu pot. Spune pot şi vei putea…şi apoi avem ajutor pe Doamne..!”.
Şi numai ce o văd că se urcă şi în timp ce urca, cânta Îngerul a strigat….Eu eram tot în spatele ei. Era o mişcare foarte solicitantă şi putea să cadă rău…, dar ea cânta şi urca…Şi a reuşit… Ce mare bucurie pe ea. „Bravo! Bravo R, ai putut şi asta! Ai crescut mare!”.

A coborât pe tobogan şi apoi a urcat din nou. De data asta nu a mai cântat la Maica Domnului…şi când a venit iar să se urce, nu a mai putut… „Ei uite, vezi că nu poţi fără ajutorul Maicii Domnului?”, i-a spus eu. „Da, mami, am crezut că pot fără să mă rog…, dar m-am înşelat” şi a început să cânte iar şi aşa s-a urcat din nou pe plasă şi de pe plasă pe podeaua toboanului şi apoi şi-a dat drumul la vale pe tobogan.
Doamne mulţumesc pentru aceste daruri! Pentru bucuria pe care m-ai ajutat să le-o fac fetiţelor!

A fost o zi minunată astăzi! Am mai depăşit un obstacol şi am mai urcat o treaptă!

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!

Atenţie: bântuie o boală periculoasă!

Dragii mei

Am reuşit cu ajutorul lui Doamne să ajung astăzi mai iute le biserică. Şi când am intrat se citea apostolul, din care am prins câteva cuvinte care m-au mişcat spre cugetare.

Spre mai bună înţelegere vă transcriu aici fragmentul:

„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă,
Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene,
Gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia.
Şi, în adevăr, evlavia este mare câştig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are.
Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară;
Ci, având hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi.
Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare.
Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri.
Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.
Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori. (I Timotei VI, 3-12)

Aceste cuvinte m-au cutremurat:

Există pericolul să te molipseşti de o boală urâtă de „boala discuţiilor” .

Această boală este foarte periculoasă pentru că din ea „pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia. (versetele 4-5).

Dragilor, trăim vremuri cum nu se poate mai prielnice pentru mântuire, dar totodată şi vremuri dintre cele mai înfricoşătoare, căci nicicând lupii nu au purtat o blană mai autentică de mieluşei.

Acum toate sunt amestecate şi toate par bune. Răul e deghizat în haină de evlavie încât cel neavizat cade uşor în cursă. Scăparea este să ne ţinem de Biserică. Numai în biserică învăţătura e păstrată curată sub ocrotirea Duhului Sfânt.

Oameni slabi fiind, nu putem singuri culege din marea avalanşă de învăţături, fără să ne afecteze sufletul. Dar pe de altă parte mai e un pericol, cel al evlavionismului şi a cuvioşeniei exagerate, a îmbrobodirii şi a fustelor lungi, golite de iertare şi îngăduinţă a aproapelui aşa cum este şi a-l purtării lui în dragostea lui Doamne, care singură ea îl poate schimba.

Abundenţa cuvintelor spirituale cu care venim în contact ne poate foarte uşor a ne îndepărta de Doamne şi de biserică şi a cădea în evlavionism. A cunoaşte multe informaţii de suflet folositoare nu ajută mai la mai nimic, dacă nu ne schimbăm viaţa după învăţătura autentică a Domnului.

Şi Apostolul şi evanghelia de astăzi (Luca 18, 15-17, 26-30) asta mi-au vorbit.
„De nu veţi fi ca pruncii, spune Domnul, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor!”. Şi Părintele nostru, care „ne-a fost furat” pentru puţine zile de către credincioşii din Italia, ne-a spus astăzi:
„Ce înseamnă să fim ca pruncii? Să fim curaţi la suflet, să ne purtăm fără vicleşug şi dedesupturi…”
Ei, dar cât de greu ajungem la curăţia asta şi cât de puţini!
Dar nu este imposibil, numai să ne îndurăm odată să punem început schimbării lăuntrice şi a mentalităţii.

Da, e adevărat, mai există destui oameni care cred ca şi apostolii odinioară că copiii l-ar putea deranja pe Hristos. Dar Domnul spune răspicat şi hotărât apostolilor şi nouă tuturor:
„Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca acestora e împărăţia cerurilor!”

Cu alte cuvinte:
„Dacă tu omule nu ai chef să faci ceva pentru tine, măcar nu-i împiedica pe alţii, lasă-i să vină la Doamne, aşa cum sunt ei, cu minijupurile lor, cu machiajele lor. Şi aceştia, stând acolo lângă Doamne, vor vedea cât de scurtă le e fusta şi o vor lungi. Şi vor vedea ce urâţenie e machiajul, şi-l va şterge singure, dar arătându-i cu degetul, nu vei face decât să-i alungi departe de Hristos şi atunci evlavia ta şi „bisericoşenia” ta se va dovedi o mare înşelare…”

Doamneeee, ai milă de mine şi de toţi copilaşii Tăi! Fă tu ca rândurile ce le scriu aici să producă în suflet dorinţă de schimbare după învăţătura Ta!

Să aveţi o zi bucuroasă şi binecuvântată, dragii mei!

Căsătoria se cultivă – precum maiaua pentru pită

Dragii mei astăzi doresc să continui ce n-am apucat să gat ieri..
Sunt mereu pe fugă…
Vorbeam despre cultivarea relaţiilor dintre soţi.
Spuneam ieri că o căsătorie ca să fie „reuşită” are nevoie de susţinere zilnică că altfel se distruge.
Acum nu se mai căsătoreşte nimeni cu forţa, „că aşa o zis tata”…, ci fiecare alege, de bună voie şi nesilit de nimeni, cu cine să călătorească pe calea vieţii.
La început există „un ceva” care te atrage către celălat, către el, către soţ su către ea, fie ceva fizic, fie ceva spiritual, dar cu timpul acel ceva se diminuiază sau dispare şi la un moment dat te poţi mira cine o fi acesta cu care împarţi camera.
Cine este „colegul de cameră”?
Surprinzătoare întrebare, aşa-i?
Uneori ai impresia că nu te ştii cine eşti tu, d-apoi cine e celălalt.
Celălalt e o taină pe care n-o poţi descoperi decât întru Cel Care destăinuie tainele.
M-am căsătorit de dragul soţiorului meu. I-am intuit minunăţia sufletului şi i-am acceptat inima. Mă bucuram de marea-i iubire şi credeam că Taina Nunţii va lucra fără umărul meu… dar nu e aşa..
Acum înţeleg că iubirea se creşte, se întreţine precum maiaua pentru pâine. Zilnic se împrospătează cu atenţie şi cu gingăşie.
Dar de unde gingăşie de la într-un suflet brut?
Gingăşia de la Doamne, pe care este nevoie s-o cer zilnic.
Ieri, Părintele nostru a citit Evanghelia despre luarea crucii şi a accentuat în cuvântul final că doar un singur evanghelist spune s-o luăm „în fiecare zi”.
Să-ţi iei crucea zilnic şi s-o porţi acesta este sensul existenţei noastre în viaţa aceasta. Viaţa aceasta este foarte preţioasă, pentru că doar în ea ne putem lucra desăvârşirea noastră ca fiinţe după chipul şi asemănarea Creatorului nostru.
Venim pe lume nedesăvârşiţi şi începem să creştem şi fizic şi spiritual. În căsătorie creştem împreună. La început doar noi doi, apoi mai mulţi.
E minunată creşterea aceasta împreună şi grija delicată de celălalt şi de ceilalţi ai tăi.
Aceasta e menirea noastră ca femei: înger păzitor, dătătoare de hrană, de dragoste.
Dar în iureşul vieţii intervine riscul de a uita de soţior, de dragostea ce ţi-o poartă şi i-o porţi. Copiii te solicită şi nu-ţi vezi capul de trebi şi trec zile în care nu apuci să-i mângâi făţuca şi să-i spui cât de minunat este. Şi zilele nu se mai întorc…
Luni am fost la înmormântarea vecinului nostru. De când m-am căsătorit şi ne-am stabilit lângă ei, i-am urmărit vieţuirea. Mă oglindeam în ea atât de mult…
Şi acum că dânsul a plecat, privindu-l cum sta senin în sicriu am meditat la relaţia mea cu soţul meu. Mă gândeam la câte zile am ratat să-i spun că este minunat, şi în câte rânduri i-am rănit sufleţelul prin netenţia mea. Într-o zi poate fi el în sicriu…sau eu..ce voi face, ce vor spune cei pe care îi voi lăsa în urmă…
Viaţa este atât de scurtă ca să cheltui pe fleacuri, griji şi stres…
Focul dragostei de la început TREBUIE întreţinut zilnic neaparat. E drept că unele dintre noi nu am fost învăţate de mamele noastre cum să ne manifestăm iubirea zilnic faţă de soţior, dar în situaţia vremurilor în care trăim, e nevoie mai mult ca niciodată să oferim dragoste şi ateţie soţiorilor noştri. Pentru aceasta ne-a creat Dumnezeu, ca să fim ajutor bărbaţilor nostri cu care ne-am unit inimile în Sfânta Taină a Cununiei. Avem poruncă spre aceasta! Grija de treburile casei sau de copii nu ne scuză că nu apucăm să-i oferim soţului un timp special …
… şi făcând asta, vom primi înzecit!
Dragele mele
Să nu care cumva să credeţi că vă dau sfaturi, ci doar împărtăşesc cu voi din gândurile mele. Şi după cum observaţi, o fac în treacăt, în fugă, dar cu nădejdea că ne vom sprijini unii pe alţii întru sporirea dragostei. Nu am atins desăvârşirea, dar sunt pe Cale. Ştiţi vorba aceea din Pateric: „Mă iertaţi fraţilor, eu am văzut călugări, dar eu încă nu m-am făcut călugăr!”
Aşa şi eu vă spun: eu am aflat că se poate cultiva iubirea dintre soţi şi am văzut soţi făcând aşa zilnic, am văzut soţii atente şi iubitoare de soţi, dar eu încă nu m-am lepădat de desăvârşit egoism…
Dar nu deznădăjduiesc, ci-L rog mereu pe Doamne să reverse asupra noastră harul şi dragostea Lui.
Cred şi mărturisesc că existenţa noastră nu ar avea niciun sens fără Doamne. Fără Hristos, omul de lângă e insuportabil, prea îmi arată părţile ce le-am dosit atât de bine în beci. Dar cu Hristos, cu harul Nunţii, ne luăm de mânuţă în fiecare zi şi coborâm la subsol, în beci şi facem curat. Dăm afară „gărgăunii”, aşa încetişor, pe rând câte unul în fiecare zi. Şi avem nădejde că până la sfârşitul zilelor să gătăm curăţenia şi floarea dragostei noastre să poată străluci în voie în lumina cerească.
Amin! Amin! Fie mie Doamne!
„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”, spune Domnul.
Îndrăzniţi să-i spuneţi soţiorului (sau soţioarei) că e minunat(ă), chiar dacă burta s-a mărit sau coapsele s-au „umflat”, sau sforăitul ne deranjează…
Sufleţelul lui sau al ei este minunat şi însetat de dragoste şi atenţie şi ai să observi cum înfloreşte din nou iubirea acoperită de ani dacă o împrospătezi mereu precum maiaua pentru pâinea zilnică…

Căsătoria se cultivă

Dragile mele prietene
Astăzi vreau să vorbim despre cultivarea relaţiei dintre noi, soţiile, şi soţii noştri.
Mai demult, aveam un alt fel de gândire decât am acum. Credeam că dacă m-am căsătorit şi soţul meu mă iubeşte e suficient. Eu îmi pot vedea de casă şi de copii, că nu mai este nevoie să fiu atentă la impresiile ce i le pot face soţului meu, că oricum sunt al lui şi el este al meu. Dar lucrurile nu stau aşa. Şi să vedeţi cum am ajuns eu la conclzia asta!
Cred că vă amintiţi de reţeta de maia!? Ei bine această reţetă care m-a dat peste cap, m-a porvocat la mari metamorfoze spirituale. Ca să ai maia, e nevoie s-o cultivi, hrănnd-o constant cu făină şi apă proaspete şi e nevoie să o hrăneşti mereu. altfel, se aaaaaaaacreşte prea tare, se oţăteşte şi se împute.
Da! Şi astfel am înţeles că tot aşa stau treburile şi cu relaţiile dintre noi oamenii şi mai cu seamă cu cei apropiaţi.
Pentru ca relaţia cu soţul meu să strălucească, este nevoie de multă străduinţă zilniucă. E nevoie s-o hrănesc cu rugăciunea permanentă, cu atenţie, cu drăgălăşenie şi cu suport fizic şi emoţional.
Realitatea e cum o ştiţi: ne rănim fără să vrem…
Şi azi, după un sfârşit de săptămână relaxant şi ieşit din tiparele noastre, am strunit iar frâiele şi doare când struneşti…şi cel mai mult doare pe fiiţele acestea firave de lângă noi..
Şi alegam spre Liman (spre doamne la sf Liturghie) cu o stare apăsătoare şi ca să vezi ce-mi spune astăzi domnul:
„veniţi la Mine… Luaţi jugul meu…şi veţi afla odină sufletelor voastre!..Că jugul meu e bun şi sarcina mea e uşoară!”
Şi am început să-L întreb: cum e uşor? Cum mă pot eu armoniza cu 4 suflete diferite?
Şi răspunsul: Stând în Mine, în permanentă legătură cu Mine. Eu sunt cel care fac toate. Tu nu poţi. Lasă-mă să fac  ce trebuie făcut, tu doar deschide-te lucrării prin rugăcine şi întinde braţele şi Eu voi lucra prin ele…