Arhive etichetă: barbat

Iar a venit „volbura” pe aici!

Dragilor,

ieri am fost sub valuri… Era și de așteptat. Era a treia zi după o mare bucurie. Așa e schema…, cercul dependenței de nefericire… : Bucurie, apoi suferință. Valuri de furie, de nemulţumire, de nervozitate, de lehamite de toate, de oboseală, multă oboseală la ochi. A venit „volbura” şi mi-a tulburat apele sufletului. M-a apucat aşa, de dimineaţă, cu noaptea-n cap…! ”Noroc” că am băgat de seamă din timp și am început a-i sta împotrivă. ”Şi dăi, şi luptă”: când volbura deasupra, când eu cu capul în valuri…

Ştiţi ce e dureros? Atunci când sunt „învolburată”, copilaşii se tulbură şi ei, sărăcuţii… Îi apucă şi pe ei aşa, o agitaţie de neînţeles, care îmi potenţează şi mai mult starea negativă şi, în loc să mă opresc şi să mă liniştesc, să văd ce mi-a provocat starea aceea „învolburată”, să o rezolv, să mă rog să o ridice Domnul de la mine, să iert, strig la copilaşi: „Potoliţi-vă! Ce aveţi? Linişte!”. Şi ei atunci, măresc ochii la mine şi gândesc: „Cred că mama are o problemă…, săraca!” şi-și văd de treabă mai departe.

Da, da, câtă inteligență au copiii!

De multe ori, noi, mămicile, suntem copleşite de ale noastre, de gânduri, de nevoi, de treburi şi când, peste toate acestea, se mai adaugă şi gălăgia de la 2-3 copii, nu mai facem faţă. Bărbaţii nu pricep asta. Nu pot să priceapă de ce ne purtăm aşa ciudat uneori.

Da, e nevoie să mai fac încă exerciţii de a lucra cu pace şi linişte având copilașii lângă mine o zi întreagă, fără să mă tulbur câtuşi de cât. Am încă timp de exersat. Abia o săptămână de vacanţă s-a scurs….

Mulţumesc Domnului că am posibilitatea să exersez să cresc alături de puiuţii mei îngăduitori. Copilaşii mei au scos din mine tot ce-i mai bun, dar, uneori, îmi tulbură mâlul care încă nu am reuşit să-l curăţ. Doamne, iartă-mă şi ne miluieşte!

Îmi propun ca astăzi, şi timp de o săptămână, să exersez cu ajutorul lui Dumnezeu să fiu calmă. Rugaţi-vă şi voi pentru noi! Mulţumim.

PS: Şi căutând să pun o imagine la acest articol,

scream_mum-420x0-300x199

am găsit un articol care vine să completeze cele de mai sus:
http://povestidemama.ro/nervi-de-mamica-ce-fac-sa-nu-mai-tip-la-copil/

sau

1389370201579b536d

imagine preluata de aici: http://euforia.tv/relatie/esti-o-mama-nervoasa-cum-gestionezi-acest-lucru-id16238.html

Întâlnirea intimă dintre dintre bărbat şi femeie. De ce este interzisă relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie înainte de căsătorie, dacă totuşi tinerii se iubesc?

Dragii mei

Astăzi doresc să vorbim, un pic ,despre relaţia dintre bărbat şi femeie. Relaţia aceasta este o taină, pe care Dumnezeu ne-a învrednicit s-o trăim în cadrul Tainei Nunţii, prin care Domnul binecuvintează întemeierea familiei, începând de atunci de când a participat El Însuşi la acest unic eveniment din viaţa bărbatului şi a femeii: Cununia.

72584_nunta_din_cana_galileii

După Nuntă, cei doi, bărbatul şi femeia devin, sunt transformaţi de binecuvântare, soţ şi soţie. Dacă înainte de Nuntă, erau doi oameni străini, acum sunt una în Hristos, unindu-şi viaţa în forma convieţuirii împreună.

Vieţuirea împreună are frumuseţile ei, dar dintre toate, întâlnirea intimă le întrece pe toate. De ce? Pentru că este o taină. Dar asta se trăieşte doar în har şi în ascultare de rânduielile dumnezeieşti. Şi care sunt aceste rânduieli? Ca să vă răspund, am ales discuţia Maicii Siluana din acest loc . Mi-a plăcut că măicuţa explică aşa de simplu şi pe înţelesul tuturor. Printre cuvintele măicuţii, vei găsi şi reflecţiile mele.

Biserica noastră ne învaţă că întâlnirea intimă dintre bărbat şi femeie este permisă doar în cadrul binecuvântat al căsătoriei. Aşa a rânduit Dumnezeu pentru binele nostru. Dar fiecare suntem liberi să alegem, să facem ce vrem. Însă, dacă tu alegi să încalci această rânduială, Biserica îţi spune că aceasta este păcat şi te anunţă că o să te doară. Şi n-o să te doară doar imediat, ci şi în timp, când o să vezi că viaţa ta nu merge, că numai rău ţi se întâmplă. Dar tu nu ştii că acest rău l-ai făcut şi îl menţii singură.

Dar hai să vedem un pic ce e păcatul! Păcatul este o boală. Dumnezeu ne-a dat poruncile şi ne-a pus rânduieli de vieţuire sănătoasă şi ne-a zis: „Omule fă aşa, ca să trăieşti în bucurie ani mulţi pe pământ”. Dar tu, eu, noi toţi oamenii suntem liberi. Dacă tu ai ales sau alegi să faci altfel de cum te-a sfătuit Dumnezeu, e alegerea ta, Dumnezeu îţi respectă libertatea (şi aici vedem marea Lui iubire pentru om!). Dumnezeu nu te trăsneşte când tu alegi să te uneşti cu iubitul tău fără să fii cununată cu el, dar te anunţă că aceasta o să te doară. Că aceasta este păcat.

Şi unii se miră. Mai ales bărbaţii se miră. Păi de ce este păcat că doar ne iubim. Şi iubirea este un lucru bun. Dar eu vin şi întreb: oare acţiunea aceasta, pe care tu crezi că o faci când te uneşti cu iubita, fără să fii căsătorit, fără să ai binecuvântare de la Dumnezeu prin preot, o faci pentru iubire? Hai spune! Întreabă-te sincer! „Da!”, spune acela. „Da?”. Păi de ce a doua zi după ce iubita te refuză să „te iubeşti” cu ea, tu dispari şi te duci la alta?

Stai că-ţi spun eu de ce! Pentru că iubirea ta de fapt a fost doar plăcere.

E adevărat că unirea dintre bărbat şi femeie produce plăcere, dar această plăcere, fără harul lui Dumnezeu, duce la păcat şi la boală. „Păcatul sexualităţii, spune maica Siluan, actul sexual care aduce atâta plăcere omului este calea spre păcat şi greu ajungi să nu fie păcat, trebuie să ai mult har ca să nu fie păcat pentru că voluptatea te desparte şi de Dumnezeu şi de tine şi de iubită. Oamenii spun că este extaz, că este ieşire din sine, dar este ieşire din sine întru nimic: nu ştii nici cine eşti, iubita poate să fie oricine, iar dacă ea pleacă şi tu eşti tocmai în extazul ieşirii din tine, poţi să-ţi închipui că ea mai este acolo, poate să fie şi virtuală… Deci, acesta este păcatul: este o prăbuşire întru nimic, întru singurătate pe care cei doi o trăiesc fiecare altfel.

Femeia se simte văzută înainte de îmbrăţişarea aia erotică şi după aceea nu mai e văzută. Se simte ca şi consumată. Şi dacă aţi şti câte tinere suferă…!!!! Şi cele care se mint (se autosugestionează că sunt iubite, nu vor să accepte că-s folosite ca obiecte ale plăcerii, n.n), dacă se gândesc, suferă că se simt obiecte, obiecte de consum ale unei pofte şi ale unei dorinţe care îl desfiinţează pe cel care îi spune că o iubeşte.

După aceea, bărbatul devine cât de cât tandru şi cât de cât iubitor, pentru că vrea să-şi întreţină obiectul care-i aduce plăcere. Când femeia, iubita, nu-i mai aduce plăcere, pentru că îi face mai multă neplăcere decât plăcere – îl bate la cap, îi cere bani, îi cere să urce rapid pe scara socială, cere respect şi aşa mai departe – aceste neplăceri devin atât de mari, încât plăcerea aceea trece pe planul doi, odată ce poate să o obţină în altă parte” .

Un tânăr care iubeşte, şi din prea mult drag şi neputinţă se uneşte şi trupeşte cu iubita, o cere imediat în căsătorie, dar unul care caută doar plăcerea, pleacă la altă sursă de plăcere, pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât. De aceea, majoritatea băieţilor sunt nestatornici pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât!!!

Dragostea are două dimensiuni, două direcţii: dorire şi dăruire

Cel ce iubeşte îl doreşte pe iubit şi se dăruieşti pe sine celuilalt. Şi când oamenii se iubesc, inclusiv în viaţa sexuală, cu această iubire de dorire şi dăruire, atunci iubirea lor poate să dureze.

Şi am văzut oameni care se iubesc, chiar dacă nu s-au cununat sau nu s-au unit în Dumnezeu. Dar este o iubire care treptat, treptat se degradează.

De ce? Pentru că relaţia intimă de iubire dintre bărbat şi femeie este cea mai atacată de vrăjmaş şi cea mai vulnerabilă la atacul acestuia. E cea mai atacată de păcat prin pofta iraţională şi prin căutarea plăcerii. Pe măsură ce partenerii sunt confruntaţi cu provocări, obstacole, greutăţi, dureri, feţele adevărate ale celor doi încep să iasă de sub vălul acela diafan al îndrăgostelii şi iubirea începe să pălească şi chiar să se se stingă, făcând loc dezamăgirii.

Şi atunci ce-i de făcut? Mai este doar o scăpare: implorarea ajutorului lui Dumnezeu, intervenţia harulului. Harul acela necreat pe care l-au primit la Cununie şi care a stat acolo până atunci nepus la treabă. Şi dacă se imploră acest har, el face din iubirea care moare o iubire care înviază şi creşte. Şi aşa ajung unii bărbaţi „treziţi” să o iubească mai mult pe baba lor, decâttrage pe un tânăr atunci când cre au iubit-o pe tânăra cu care s-au însurat!!!!

Ce îl atrage pe un tânăr atunci când crede că îl iubeşte pe celălalt?

„Oamenii, spune măicuţa mea, când se îndrăgostesc sau când se caută unul pe altul şi aşteaptă iubirea, doresc să iasă din iadul acestei lumi, din iadul lăuntric, şi să ajungă în raiul iubirii. Şi zic: A, ăsta mă face fericită! Asta mă face fericit! Eu o să-l fac fericit pe el! Eu o s-o fac fericită pe ea!. Deci omul caută raiul, caută fericirea.

Dar, de fapt, omul are în adâncul lui iadul. Şi noi suntem în iad, iadul e în noi. Nu lumea aceasta este iadul, ci în mine este iadul, felul în care trăiesc eu contactul cu lumea, evenimentele lumii – acesta este iadul. Şi când mă întâlnesc cu tine şi ne căsătorim, eu aduc dorul meu de rai şi tu dorul tău de rai şi sub dorul acesta este iadul meu şi iadul tău. Şi dacă noi nu suntem în stare să intrăm cu Domnul în iad, (să intrăm în iadul din noi, unde este Domnul, nu mai putem trăi şi ne despărţim, n.n). Fiindcă El este acolo, în iad – nu ne putem întâlni cu Dumnezeu decât în iad, prima întâlnire este în iad. Şi după aceea, El ne scoate din iad, ne eliberează de răutăţile iadului, de vrăjmaşii care ne ţin acolo legaţi şi ne arată lumina raiului şi ne duce acolo”.

Ce se întâmplă? Cei doi se căsătoresc cu acel dor de rai şi după trăiesc dezamăgirea, după ce îşi dau seama că asta nu se poate, că nu există rai, că nu asta este viaţa ce au căutat-o (şi au visat-o, se ceartă cu Dumnezeu: De ce Doamne? Sau se smeresc şi spun: Ce să fac Doamne? Şi Dumnezeu zice: sunteţi bolnavi, veniţi să vă vindec, veniţi să vă vindec viaţa, să vă vindec de moarte, să vă vindec de stricăciune, ca să vă iubiţi, pentru că acea făgăduinţă din perioada îndrăgostirii nu era o minciună. „Şi atunci harul lucrează, transformând iadul din ei în rai. Şi aceea este iubirea”.

Şi la început pare foarte greu, un an, doi, trei, (13), depinde cât de activi suntem fiecare în lucrarea cu harul. Dar după ce ne obişnuim să lucrăm cu harul, „iubirea devine o împreună-lucrare cu Dumnezeu de vindecare a patimilor şi apoi de iluminare. Şi dacă oamenii au răbdare şi lucrează cu harul, vor fi uimiţi ce minune este bărbatul, ce minune este femeia. Altfel, n-o să vadă niciodată. Adică o să-i vadă zbârciturile, o să-i vadă decăderea şi n-o să vadă minunea. Că nu se vede. Sufletul nostru este văzător, dar dacă el este astupat de patimi, dacă este robit de patimi…., nu vedem decât ce ne place, ce ne stârneşte poftă.

Vindecându-mă de patimi, încep să lucreze darurile Duhului Sfânt. Şi când lucrează darurile Duhului Sfânt, realitatea se vede aşa cum este ea în Dumnezeu, şi nu aşa cum este ea în privirea mea pătimaşă. Impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical” .

Şi atunci

Relaţiile sexuale devin relaţii binecuvântate

„Aici sunt două învăţături ale Bisericii.

Prima pare punitivă, reductivă, şi reduce dragostea trupească doar la naşterea de prunci. Deşi aceasta pare ciudată, are un rost binecuvântat, pentru că se adresează omului care nu devine duios şi tandru decât când dă naştere unui copil. (…).

Pe de altă parte, relaţia aceasta dintre bărbat şi femeie este o formă de a lupta împotriva desfrânării. Deci remediul desfrânării este relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie în Hristos,în Dumnezeu, când sunt un singur trup în Hristos.

Ce se întâmplă? Care e diferenţa? Bărbatul şi femeia fireşti se îndreaptă unul către altul împinşi de poftele, de impulsurile lor sălbatice, să zicem, ale firii căzute. În Hristos, atracţia şi toate impulsurile fireşti şi trupeşti se înduhovnicesc prin contactul cu harul. (…) Şi din frângerile şi ruperile de muşchi, de oase, de piele, de ce mai face dragostea în avântul sălbatic al firii, se ajunge la o privire tandră, la o atingere tandră, la ascultarea respiraţiei celuilalt şi la o tot mai adâncă percepere a celuilalt ca pe o taină. O taină care este o prezenţă pentru mine şi nu un obiect care mă eliberează de un impuls animalic. Şi impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical.

Deci fără această animalitate din noi, noi n-am fi nici oameni, dar această animalitate din noi e nevoie să fie înomenită şi îndumnezeită ca să-şi arate rostul – de ce m-a făcut Dumnezeu cu senzualitate, cu simţire, cu carne. Toate tensiunile cărnii devin corzi ale unui instrument muzical pe care sufletul meu cântă şi în Duhul Sfânt devine o cântare armonioasă.

Puteţi experimenta, ca să nu pornim pe fantaxie: mângâiaţi-vă soţia rugându-vă, binecuvântând pe Dumnezeu, binecuvântând-o pe ea. Atingeţi-o cu gândul că este făptura lui Dumnezeu, că e plină de Dumnezeu, că s-a împărtăşit şi că-L pipăi de fapt pe Dumnezeu, fără ca să-ţi pierzi nevasta. Deci Dumnezeu nu vine, nu ni se dă ca să ne desfiinţeze, nu-ţi cere să-L îmbrăţişezi pe El, ci să-ţi îmbrăţişezi soţia, care este în Hristos, în Dumnezeu. Şi lucrurile se schimbă.

Sunt femei (si eu cunosc destule!!, n.n) care şi-au transformat bărbaţii prin rugăciune, prin binecuvântare: Doamne, binecuvântează-l! Doamne, Tu ai pus har în Taina Cununiei în noi şi relaţia noastră trebuie să fie înduhovnicită. Doamne, binecuvântează trăirea mea! Doamne, binecuvântează neputinţa de a-l întâmpina sau de a fi deschisă! Transformă Tu repulsia mea sau durerea mea sau tristeţea mea sau neputinţa mea în dragoste receptivă!.

Când şi bărbatul începe să se roage, toţi sunt uimiţi. Dar prima uimire o trăieşte bărbatul, fără să ştie ce face femeia. Şi cineva a spus că avea o relaţia cu un iubit şi nu era căsătorită şi s-a rugat şi şi-a oferit dragostea ca rugăciune către Dumnezeu şi acela a mărturisit că nici în cele mai îndrăzneţe încercări ale erotismului n-a avut atâta bucurie şi pace şi că nu poate să se mai despartă de ea, dar să-l înveţe şi pe el ce face ea, de el se simte aşa când e cu ea. Deci, se sfinţeşte bărbatul prin femeie, dacă femeia e în har.

Se poate şi ca el să fie credincios şi ea nu, dar tu să te sfinţeşti, adică să-L aduci pe Dumnezeu în burta ta, în organele tale, în simţirile tale, în privirile tale.

E atât de simplu! Nu trebuie să faci teologie. Ba chiar poate să-ţi dăuneze…”

Da, da!!!!

Prietenei mele care aşteaptă să se căsătorească

Draga mea prietenă care doreşti să te căsătoreşti,
permite-mi să-ţi vorbesc câteva lucruri despre relaţia dintre bărbat şi femeie şi despre căsătorie

În mod obişnuit, sau în concepţia de tip „mai de demult”, bărbatul era, şi este, cel care iniţiază relaţia dintre el şi femeie. Bărbatul este iniţiatorul prieteniei. Dar acum se poate ca şi fata să ia iniţiativa prrieteniei, asumându-şi eventuala posibilitate a refuzului. În acest caz, fata îi poate spune: „Uite, îmi place de tine şi vreau să te cunosc mai bine”. Dacă el refuză, suferi puţin, dar trece mai repede decât trece durerea ruperii după o perioadă de aşteptări iluzioniste. Desigur că răspunsul depinde şi de maturitatea celuilalt, căci el poate fi şi pervers, să accepte o legătură doar, aşa, cu un scop ascuns. Dar dacă tu, ca fată, ai clare principile după care te ghidezi în viaţă, vei observa după câteva întâlniri că nu „vă potriviţi” în pricipii şi vei înceta relaţia.

Aşa după cum afirmă majoritatea oamenilor, bărbatul propune, încearcă, dar femeia este cea care răspunde. Accepţi o propunere de întâlnire. Te asiguri că eşti protejată de spaţiu, că ai la cine să strigi după ajutor, dar nu eşti obligată să te supui tuturor sugestiilor lui. Tu doar răspunzi invitaţiei lui de a petrece o după-amiază împreună în parc, spre exemplu. Dacă bănuieşti că el ar avea alte intenţii, tu trebuie să refuzi invitaţia lui.

Conversaţia trebuie să fie prietenoasă. În mod strict trebuie evitat subiectul sex, căsnicie şi sentimentele reciproce. Este uimitor câte poţi învăţa despre acea persoană într-o singură după-amiază! Fără întrebări directe, vei afla valorile, scopurile şi convingerile celuilalt, acestea fiind foarte importante.

După prima întâlnire, poţi privi persoana în diferite contexte posibile. Dacă îl poţi urmări lucrând, jucându-se, făcând afaceri, raportându-se la familie şi la ceilalţi, atunci vei cunoaşte lucruri mult mai importante despre el decât ai ştiut la prima întâlnire.

Întreabă-te: „Este această persoană potrivită pentru a-mi petrece restul vieţii alături de ea?”. Dacă răspunsul este NU, nu te mai întâlni cu persoana respectivă. Dacă răspunzi DA, atunci mai acceptă alte întâlniri.

După a treia întâlnire, ar trebui să ştii ce fel de creştin este persoana respectivă. Îţi împărtăşeşte convingerile tale personale despre Dumnezeu, despre biserică? Aveţi idei comune? Pare a fi bărbatul pe care ţi-l doreşti şi tatăl copiilor tai? Şi răspunsul va veni, nu doar prin ceea ce el îţi va spune, ci şi din modul în care el te tratează pe tine în fiecare detaliu.

Intimitatea de orice fel nu este necesară sub nicio formă înainte de căsătorie. Acest amănunt este crucial. Relaţia intimă are rostul ei şi se poate manifesta în siguranţă doar în cadrul căsătoriei. Nu te amăgi că sărutul ar putea să te apropie mai mult de persoana respectivă. Un sărut nu-ţi spune nimic din ceea ce tu ai vrea să ştii despre el. E normal ca oamenii să-şi dorească intimitate, de aceea este căsnicia!

Dumnezeu a rânduit căsătoria astfel încât cea mai suavă atingere dintre un bărbat şi o femeie să se poată manifesta fără suferinţă şi să se împlinească în mod minunat. Căci o atingere conduce la altele. Apoi atingerile conduc la îmbrăţişări, apoi la săruturi , apoi … direct în pat. Acesta este cursul normal, dar nu înainte de căsatorie.

Când eram fată m-am condus după un principiu care m-a păzit foarte mult: „Femeia este cea care ţine cheia orcărei situaţii”. Aproape toţi bărbaţii, inclusiv şi credincioşi, vor să meargă mult mai departe decât este permis, dar tu trebuie să fii fermă pe poziţie, să ştii că vrei căsătorie şi nu o aventură. Mulţi tineri şi tinere greşesc şi sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu de aceasta, dar tu, dacă vrei să ai o căsătorie după Dumnezeu, e nevoie să-i refuzi avansurile păcătoase. El va fi jignit, rănit, supărat, ruşinat, dar, dacă este vrednic de tine, îţi va aprecia atitudinea ta şi te va respecta şi preţui. Toţi ştim că ceea ce este ieftin se obţine uşor şi ceea ce este scump se obţine mult mai greu. Aşadar, lasă-te căutată, lasă-te dorită. Preţuieşte-te mult pe tine!

O probă foarte practică în a testa dacă alesul este într-adevăr cel adevărat este:
Întrebarea magică: „Vrei să fii soţul meu?

Viitorul meu soţ mi-a spus mai întâi: „Vrei să fii soţia mea?” şi apoi mi-a spus „te iubesc”. Asta m-a cutremurat. La 21 de ani să ai o aşa maturitate, cam rar! Dar acesta este firecul.

Aceasta este modalitatea împlinirii unei relaţii foarte intime de dragoste: căsătoria. În afara căsătoriei nu există intimităţi trupeşti fiabile şi nici nu se nasc copii, care să crească, să se dezvolte sănătos. Firescul acestor lucrui este doar căsătoria. Aşa a rânduit Dumnezeu şi eu cred că se poate împlini şi în zilele noastre. Dar depinde atât de mult de femeie! De refuzul sau acceptul ei.

Când un bărbat încercă să descopere părerea ta despre el („mă iubeşti?”), înainte de a te întreba marea întrebare, este un laş şi îi este teamă de respingere. Bineînţeles, nimeni nu doreşte să fie respins, dar un bărbat adevărat îşi asumă riscul real de dragul dragostei reale. Curtoazia, autostăpânirea şi curajul sunt caracteristicile unui bărbat adevărat.

Ca să afli adevăratele lui sentimente, pune întrebarea magică: „Vrei să te căsătoreşti cu mine?”. Răspunsul lui îţi va arăta cât de matur este acel bărbat.

Adevărul este că realitatea este dureroasă. Sunt tot mai mulţi bărbaţi imaturi şi femei prea disperate de a rămâne singure. Dumnezeu a rânduit ca femeia să aşteapte bărbatul, nu să se ducă ea să-l caute. Dar, totuşi, dacă întâlneşte pe cineva şi ţi se pare că ar fi alesul, poţi pune întrebarea magică cu toată seriozitatea şi să accepţi răspunsul cu maturitate.

Rugăciunea ne învaţă şi ne ajută. Dar este nevoie să avem clare poruncile Domnului cu privire la bărbat şi femeie. Mama mea mi-a spus că fecioria mea este darul cel mai de preţ pe care pot să-l fac soţului meu. Aşadar, atunci când primeam avansuri deplasate de la reperele mele spirituale, îi trezeam la realitate cu întrebarea, sau mai bine spus, cu răspunsul. Au fost unii care m-au întrebat: „Când o facem?” şi eu le-am răspuns: „În noaptea Nunţii!” şi cel care a fost deacord este cu mine şi astăzi, după 15 ani de căsnicie (de caznă!).

Chiar dacă aceasta pare acum demodat, îţi mărturisesc din toată inima că este singura care te va face împlinită ca femeie şi te va păzi de multă suferinţă.
În nădejdea că ceea ce ţi-am scris îţi va fi de folos, te îmbrăţişez. Şi aştept vestea cea mare.

Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te ţină în grija Lui!

Cum ne păzim fecioria – o comoară de mult preţ păzită de Însuşi Dumnezeu

Dragilor

Mărturisesc că mă bucur că sunt femeie.

Altădată, când nu-L cunoşteam pe Doamne, uram că sunt femeie. Nu puteam să accept că femeia este atât de denigrată şi călcată în picioare. Şi cel mai mult uram modul în care omul, mai ales bărbatul, fără Dumnezeu, omul căzut în animalitate, în dobitocie, îşi împlineşte dorinţele şi poftele dobitoceşti cu care e muncit trupul lui.

Iubirea dintre soţii creştini e taină

Târziu am aflat că relaţia dintre bărbat şi femeie se poate trăi şi altfel şi că iubirea dintre soţii creştini nu e act sexual, ci taină, aşa cum spune de frumos măicuţa mea dragă:

„Să nu mai numești relația intimă dintre soți „act sexual”, chiar dacă mulți oameni fac asta crezând că e ceva firesc. Este un mare păcat, dar poate fi din neștiință. Viața bărbatului și a femeii după Taina Sfintei Cununii, este, în întregimea ei, Taina căsătoriei, este viața lor întreagă (cu toate dimensiunile și lucrările ei) ca Taină în Taina lui Hristos. Ei sunt un singur trup în Hristos și Sfântul Apostol spune să nu se „lipsească unul de celălalt decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să se îndeletnicească cu postul și cu rugăciunea … (1 Cor. 7, 5)”. Vezi tu, om drag, diferența dintre ce spui tu și ce spune Sfântul Apostol? El nu spune că și când au sau nu au voie să fie împreună, ci-i învață rânduiala postului și a rugăciunii. Acestea două, postul și rugăciunea, sunt, pe de o parte, arme împotriva demonilor care ne ispitesc, iar pe de altă parte fapte de iubire față de Dumnezeu (…). (Citeşte mai departe: http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/1753).

Ei bine, am înţeles eu astea, dar o teamă mai era încă cuibărită bine în inima mea: teama de a fi necinstită, teama de viol. În copilărie am trecut prin două coşmaruri şi mult timp ele m-au bântuit. Am făcut liturghia iertării şi cu darul lui Dumnezeu am iertat pe cei care au încercat să mă abuzeze, dar frica că mi se poate întâmpla această nenorocire mă apuca din când în când şi mă gândeam: „Doamne ce o să fac atunci?”

Şi am primit încredinţarea că Doamne va fi cu mine mereu şi mă va lumina atunci ce voi face.
Mare Dumnezeu avem dragilor! Şi eu mă tot minunez cum lucrează cu noi şi cum ne poartă de grijă, numai să ne încredem în El.

Vindecarea de frica abuzului sexual

Aseară, citind povestea de seară (Viaţa Sfintei Mucenițe Eufrasia care este astăzi, 19 ianuarie)
m-am minunat, din nou, de înţelepciune cu care lucrează sfinţii şi am primit încredinţare că Domnul e mereu pregătit să ne dea şi nouă înţelepciune dacă cerem …
….şi aşa mi s-a tămăduit şi mie sufletul de urmele fricii despre care vă spuneam … şi am înţeles că „Toate le pot în Hristos Cel Care mă întăreşte” şi mă luminează şi mă ocroteşte.

Am înţeles că eu, femeia nu sunt o fire slabă care poate fi strivită de puterea fizică a celor fără frica lui Dumnezeu, ci în Hristos sunt puternică şi înţeleaptă.

Vă las pe voi să vedeţi cum a procedat Sfânta Eufrasia când a fost în situaţie „fără ieşire”.

Viaţa Sfintei Mucenițe Eufrasia

Aceasta a fost din cetatea Nicomidia, în vremea împărăţiei lui Maximian (286-305) şi era de neam vestit, frumoasă la chip, cu bune obiceiuri şi credincioasă roabă a lui Hristos. Fiind prinsă de închinătorii de idoli, a fost silită să aducă jertfă diavolilor, dar nesupunîndu-se, o bătută cumplit, iar ea a răbdat cu bărbăţie; apoi a fost dată spre nelegiuire unui om barbar, care luând-o, a dus-o în casa sa; ea neîncetat se rugă cu mintea Celui preacurat, adică Mirelui său, Domnul Hristos, ca să-i păzească fecioria.

Când bărbatul s-a închis cu dânsa în cămară, sfânta l-a rugat să o aştepte puţin, făgăduindu-i să-i dea o buruiană, pe care dacă o va purta cu sine, nu-l va atinge nici o armă a potrivnicilor – pentru că se zicea că este fermecătoare; iar barbarul i-a zis: „Pe urmă îmi vei da buruiana aceea”.

Înţeleapta fecioară răspunse: „Nu este cu putinţă să fie smulsă buruiana aceea de către femei, ci numai de fecioare nenuntite, pentru că de nu va fi arătată de fecioară curată, apoi nimic nu lucrează”. Şi a lăsat-o barbarul până ce-i va arăta acea buruiană; atunci sfânta ducându-se în grădină şi adunând nişte buruieni, pe care le-a găsit acolo, i le-a adus. El i-a zis: „Cum voi şti că sunt adevărate cele spuse de tine?” Ea şi-a pus buruienile pe grumajii săi şi i-a zis lui: „Ia o sabie ascuţită şi, repezind-o tare cu amândouă mâinile, loveşte în grumajii mei cât vei putea şi, din aceasta vei vedea că nimic nu mă va vătăma sabia ta”.

El, crezând cuvintele ei, a luat sabia şi a dus-o la capul sfintei fecioare; apoi, repezind-o tare, i-a tăiat cinstitul ei cap. Atunci, cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâşnea din dinţi; dar ce folos, pentru că înţeleapta fecioară s-a dus curată către Mirele său Hristos, lăsând minunat model de întreagă înţelepciune, voind mai bine să moară, decât să-şi piardă fecioria.

MĂ BUCUR CĂ SUNT FEMEIE!

Dragele mele

Permiteţi-mi să mă folosesc de contextul social care „a creat” o zi în care se rosteşte mai mult cuvântul femeie şi să vă transmit câteva gânduri despre bucuria mea de a fi femeie.

Mult timp am trăit sub tirania unor gânduri rele. Credeam şi simţeam că a fi femeie e un lucru umilitor. Că femeiea nu ştie altceva decât să poarte în pântece şi apoi să cureţe la cratiţe. Că e un obiect în mâna puternică a bărbatului, că ea trebuie să stea sub ascultare şi teamă dominantă.

Frica şi fuga de durere şi de responsabilitate m-a determinat să-mi refuz feminitatea şi maternitatea. Nu puteam accepta realitatea neagră pe care o percepeam şi în care trăiam. Nu credeam că asta e viaţa pentru care merită să trăiesc şi aşa m-am retras în deprimare.

Eu cred că nu numai femeia trebuie să se jertfească, ci şi bărbatul. Dar vedeam prea mulţi bărbaţi care se purtau ca şi cum lor li s-ar cuveni totul, că lor trebuie să li se dea, că numai ei au nevoi. Eram răzvrătită mai ales atunci când auzeam cât de încriminată era femeia în caz că greşea, era numită „curvă” un cuvânt cumplit de greu pe care îl detest. Mă răzvrăteam că atunci când se face un avort este încriminată numai femeia. Şi mă gândeam de ce?

Este oare liberă femeia, sau nu? În ce constă libertatea ei?

Femeia a fost roabă mii de ani. Şi aşa sărmana a rămas cu o spaimă, cu o teamă de bărbat. Ea putea fi vândută, chiar omorâtă de bărbatul ei. Ea nu avea nicio apărare de la nimeni. Dar la un moment dat, Domnul a rânduit „eliberarea” ei socială îndrumându-l pe Sfântul Constantin cel Mare să ridice în discuţiile „puternicilor lumii” situaţia socială a femeii şi a copiilor ei. Şi astfel, în anul 313, femeia este scoasă de sub stăpânirea socială, exclusivă a bărbatului şi i se dă libertate socială.

Astăzi observ că, cu toată această libertate, unele femei aleg sau acceptă să fie „roabe”, să se umilească tot mai mult. Îmi amintesc că am cunoscut o femeie care stătea cu un bărbat şi îi făcea menajul şi îi satifăcea şi „nevoile” sexuale, fără să fie căsătorită, fără să aibă vreo siguranţă. Acceptase situaţia aceea că „n-avea unde se duce”, că-i murise bărbatul sau se despărţise de el, nu mai ştiu exact. Şi am întrebat-o: „dar nu aveţi copii?”. „Ba da, dar nu vreau să stau cu fiică-mea”, că nu ştiu ce are, sau cum e. Mă gândeam în sinea mea: iată, preferă să „slugărească” pe acest bărbat fără nicio pretenţie! M-am uitat atentă la chipul ei şi am văzut o schimonosire de durere. I-am spus că există soluţii dacă vrea să fie liberă, că are o demnitate, că …. Dar ea spunea într-una, „ce să fac, n-am încotro!”.

Unele femei aleg să fie slugi şi nu înţeleg ce înseamnă slujirea şi împlinirea voii lui Dumnezeu Care ne poartă de grijă! Se comportă de parcă ar fi slugi. Şi totul se întâmplă prin atitudine. Deşi Hristos a liberat-o pe femeie din blestem, din robia bărbatului, făcând-o slujitoarea iubirii, unele femei nu înţeleg încă acest lucru. Printre aceste femei m-am numărat şi eu cândva. Nu puteam înţelege cum se poate trăi altfel. Ceea ce puteam să fac atunci era o ură nestăvilită pe „soarta” femeii. Şi am negat şi n-am acceptat chemarea de femeie atunci.

Frica şi fuga de durere şi responsabilitate m-a determinat să-mi refuz feminitatea şi maternitatea. Nu puteam accepta realitatea neagră pe care o percepeam şi în care trăiam. Nu credeam că asta e viaţa pentru care merită s-o trăiesc şi aşa m-am retras în deprimare. Dar Domnul m-a ajutat să mă vindec făcând

Acum, mulţumesc domnului, sunt fericită că sunt femeie. Mărturisesc că sunt o fiinţă împlinită şi preţioasă. Domnul a pus în mine tot ce am nevoie ca să ajung la asemănarea cu El. eu, femeia, nu sunt jumătatea nimănui. Am fost creată desăvârşită, bună. În potenţă am totul, am chipul lui Dumnezeu pe care îl folosesc pentru a-mi lucra asemănarea El la care sunt chemată. Modelul suprem la care privesc este Femeia care a răspuns la chemarea dumnezeiască cu „fie mie!”.

Nu sunt inferioara bărbatului şi nici egala lui, şi nici măcar rivală. Pământul e mare şi larg şi încăpem cu toţii, cei atât de diferiţi şi atât de minunaţi. Bărbatul şi femeia sunt deopotrivă împăraţi şi slujitori.

Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Conştientizăm îndeajuns oare că destinul întregii omenirii e legat de cuvântul Fecioarei Maria: „Fie mie după cuvântul tău!”, spus îngerului care i-a adus vestea naşterii Mântuitorului lumii? Acel răspuns a schimbat destinul întregii omeniri şi a intervenţiei lui Dumnezeu în lume. O femeie a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume!

Femeia înseamnă „o împărăteasă dăruitoare”, după cum frumos spunea Pr. Arsenie Papacioc. Femeia trebuie respectată cu orice chip. Dar în primul rând e nevoie să ne respectăm noi înşine, să ne preţuim darurile primite şi să le apărăm cu orice chip. E nevoie de educaţie. Dacă ne preocupăm să ne înţelegem pe noi, să ne lucrăm desăvârşirea, perfecţionarea, putem schimba lumea, după cum spunea cineva: dacă educi un bărbat, educi un bărbat, dar dacă educi o femeie, educi un neam, o generaţie! Şi a avut dreptate. Părintele Cleopa spunea odată: „daţi-mi mame sfinte, şi voi schimba faţa României!”

Multe dintre noi femeile suntem căsătorite. Adesea ni se pare că „celălalt” ne umbreşte fericirea. Până nu demult îmi priveam soţul ca pe o persoană care are multe datorii la mine. Trebuia să fie atent, să mă iubească, să-mi dea totul, să-mi ghicească gândurile şi să le împlinească. Dar într-o zi am înţeles că iubirea nu are pretenţii şi atunci mi-am schimbat atitudinea la 360 de grade. Am început să dăruiesc.

Eram permanent nemulţumită şi găseam motive să reproşez, dar mi-am dat seama că e absurd. Soţul meu e om şi asta înseamnă că e limitat, că e vulnerabil. Numai Dumnezeu e perfect şi acest Dumnezeu perfect a făcut pentru mine special un om minunat, pe soţul meu. Din zecile de femei din jurul lui el m-a ales pe mine. Şi pentru aceasta îi sunt recunoscătoare soţului meu şi lui Dumnezeu.

Până nu mi-am dat jos ochelarii prejudecăţilor şi visărilor tinereţii,  nu am putut vedea minunăţia din soţul meu, îi vedeam mai mult neputinţele, defectele şi nedesăvârşirea. Uneori mă enerva felul lui de a fi, tăcerea lui. Dar iată după un timp destul de lung de căutare, am descoperit o metodă de a-mi „crea” soţul pe care mi-l doresc. Această metodă e simplă şi cu putere, e dată de însuşi Domnul.

Iată metoda: când nu vă place ceva (ceva care vă e vrăjmaş, adică vi se împotriveşte dorinţelor, simţămintelor), binecuvântaţi! Ori de câte ori îl auzi şi-l vezi pe soţ, roagă-te aşa: „Doamne binecuvintează pe soţul meu (numele, neaparat!) şi-l miluieşte!”.

Îmi povestea o femeie că la început nu putea să-i spună numele soţului în această scurtă rugăciune, aşa de mult îl dispreţuia. Dar s-a forţat un pic şi a început să aplice metoda fără prea mult drag şi a observat că pe parcurs se întâmplă ceva în inima ei: a început să-l vadă pe soţul ei într-o altă lumină, iar el a început să fie mai atent cu ea.

Aşadar funcţionează metoda, i-am spus? Da! E dumnezeiască această metodă şi dă roade, am să spun despre ea tuturor femeilor pe care le întâlnesc!

Am înţeles că eu nu sunt mântuitorul nimănui, şi cu atât mai puţin al soţului meu. Domnul este Mântuitorul şi Dătătorul a tot binele.

Fie ca în această zi şi în toate zilele ce ni le v-a mai dărui, nouă femeilor, Dumnezeu să preţuim darurile primite cu atâta generozitate de la Doamne!

Fiţi binecuvântată femeie, suflet minunat!