Arhive etichetă: biruinta

Entuziasmul e firea mea. Cand imi lipseste, parca nu mai traiesc

Dragilor

sunt o fire entuziasta, debordanta si de aceea caderile sunt caderi mari…

Uneori, entuziasmul imi navaleste in toata fiinta si greu il pot coordona si directiona… In ultima vreme, am invatat sa-mi directionez entuziasmul in lucruri constructive pentru cei din jur… Zilele trecute m-am lasat umbrita de niste lucruri si parca-mi pierdusem entuziasmul…

Azi, John Maxwell mi-a vorbit despre entuziasm

http://johnmaxwellteam.ro/entuziasm

si mi-am amintit de entuziasmul meu adormit parca… Mi-a placut mult cand John a spus ca tatal lui va fi viu pana va muri….

Au fost aproape doua saptamani in care, desi traiam, ma miscam, nu am fost vie…., amortisem in durerea unor evenimente triste. Azi am inviat, Domnul a randuit sa pot spala unele depuneri depuse pritren cutele sufletului meu…

Cuvantul lui John a fost un impuls in plus… Vi-l daruiesc si voua cu speranta ca veti prinde energia trimisa de acest om, care, desi nu este crestin ortodox, dar, spre umilinta si incurajarea mea, este viu….

Astazi, cand s-au implinit 3 ani de cand mama a plecat la Doamne, imi amintesc cu drag de ea, de optimismul ei, de entuziasmul ei debordant, de frematarea si de harnicia ei.

Iti multumesc mama pentru ce mi-ai daruit.

Odihneste-te in pace, mama mea draga!

DSC00111

Îmi trăiesc viaţa modelând-o după Ghidul lui Doamne

Dragilor

A fost un timp în care am aşteptat să mi se dea că eu sunt săracă, că eu n-am… am aşteptat şi am plâns cu am,ar că de multe ori nu am primit ce am aşteptat de la cei care erau rânduiţi să-mi dea, să mă ajute: părinţii mei, părinţii duhovniceşti….

A venit vremea să iau în considerare unica şansă pe care o am şi pe care o are orice om pe lumea asta: moştenirea divină. Cu toţii am primit toit ce e necesar ca să ne lucrăm mântuirea şi să fim fericiţi cu doamne pe pământ, depinde de noi să folosim ce am primit de la doamne şi să ne trăim viaţa ca binecuvântare sau ca blestem …( tot bodogănind că soţul o făcut şi o dres, că de nu ar fi copii ăştia…m-aş duce mai mult la biserică, că părintele e nuştiu cum, că la strană se cântă nu ştiu cum, că la serviciu sau la locul de lucru …e nuştiu cum, că de aş avea şi eu o echipă ca a lu nuştiu care…, atunci aş fi, as avea…. scuze sunt…, dar sunt fără temei…)
Astăzi de mă veţi asculta, zice Domnul….

Astăzi a venit ceasul să-mi trăiesc viaţa şi să nu mă mai las trăită de ea, să nu mă mai las influenţată de stările sau ideile altora, ci să mă ghidez după învăţăturile Domnului şi ale Bisericii noastre şi nu după unii şi alţii….şi să fac ce pot, aşa cum îmi spune Părintele meu când mă duc şi-i spun că n-am reuşit să fac ce am dorit.., binele acela mult, ci să fim credincioşi pe puţinul încredinţat, puţinul ce-l pot face, pe care îl aduc seara înaintea lui doamne..şi multul, îl face Doamne…

Aşa să ne ajute Doamne al nostru drag.

O zi şi o săptămână binecuvântată să ne dea Domnul. Amin

PS: eu învăţ foarte mult de la un om cu multă experienţă, e drept că e pastor…, nu e ortodox, dar are o foarte mare experienţă de viaţă.Vă recomand să ascultaţi cuvântul despre care a vorbit de astăzi: PROACTIV

http://johnmaxwellteam.ro/pro-activ

Domne, mulţam că, în sfârşit, m-am dumirit şi eu cum e cu mâncatu’ sănătos în realitatea reală în care trăiesc!

Dragii mei prieteni cititori

Azi am primit o nouă carte de la soţiorul meu. Un dar ceresc, care a venit să-mi aducă cele din urmă lămuriri pe care le căutam zilele acestea.

Cei care aţi citit cărţile mele

carti-DB

îmi ştiţi povestea deja…

Pentru cei care încă nu aţi reuşit să parcurgeţi cele 4 cărţi, aduc câteva lămuriri:

Sunt o femeie simplă care s-a apucat, în disperare de cauză, să caute să se trateze altfel decât cu medicamente.

Astfel, în disperarea mea, am scormonit şi am dorit să aflu cum e bine să trăiesc sănătos. Am pornit să aplic cele ce am aflat şi mi-a fost bine şi am început, în entuziasmul meu nativ, să povestesc cu prietenii.

Aşa am scris prima mea carte: Îndrăznesc să trăiesc sănătos. Ea a ajuns şi în mâna „specialiştilor” şi aceştia mi-au spus cam aşa:

Doina, dacă tot vrei să înveţi pe oameni cum să mănânce sănătos (ceea ce eu nu făceam, adică eu nu învăţ pe nimeni, eu spun cum am făcut şi fac eu în unele aspecte ale vieţiii), spune-le adevărul…, spune-le cum e corect să gătească…,

Spune-le că oala sub presiune nu e bună, cuptorul cu microunde, de asemenea, amestecarea fructelor cu cerealele, la fel nu e bună…. Uite, citeşte cărţile astea şi-mi dă o listă cu vreo câteva c cărţi printre care: Alimentaţia inteligentă, Adevărul despre alimentaţie şi 365 de meniuri…, Nu hrăni cancerul

No, şi m-am apucat şi am citit disperată acele cărţi care m-or clătinat de la aşezarea mea în alimentaţia sănătoasă, terapeutică…

Fiind perfecţionistă, am început să fac cum scrie acolo.. Eram într-o stare de tensiune cu noile schimbări de nedescris….

am tot rescris la cartea Îndraznesc să trăiesc sănătos, de am ajuns la a 4-a ediţie…
Voiam perfecţiune de la mine şi pentru că nu reuşeam întocmai, aşteptam măcar de la „specialişti”…, dar m-au dezamăgit…

Să vezi fază: îi dau unui „naturist” odată nişte dovleac plăcintar copt, copt simplu în cuptor, fără adaosuri de miere şi mirodenii.. Eu eram atât de încântată de gustul acelui dovleac, ca el, acel naturist, să ia o gură şi să facă o strâmbătură că nu-i dulce…

Altă fază: citesc o carte a unui autor despre teoria alimentaţiei sănătoase şi mai citesc în altă carte, de acelaşi autor, reţete cu ingrediente şi combinaţii obişnuite, nu conform teoriei susţinute cu ardoare şi m-am nedumerit.. şi mi-am luat inima în dinţi şi am suna pe autor să mă lămurească şi acesta îmi spune că numai dacă e caz de boală … că mai putem să ne facem câte-o poftă… că nutriţie e grea şi pentru specialişti…

No, iar dezumflare pe mine….

Ideea e că voiam să mănânc sănătos, dar nu mai ştiam cum e să mănânci sănătos…, că toată lumea mâncă altfel de cum scriu cărţile amintite mai sus ..

Am fost atât de disperată să nu mai trec şi cu celelalte copile prin ce am trecut cu prima, că eram dispusă să mânc orice, numa’ să nu mai facem moldamin şi antibiotice şi vaccinuri… şi îndesam în copii la sălături din Grădina Ursului „de numa numa”.

Ideea e, şi mă tot repet…, că nu mere…, nu se poate să mânci exact ca la carte, să faci prea de tot faţă de majoritatea…, te sclinteşti…mai ales dacă eşti luptat de pofte ca mine…şi mai ai şi copii pofticioşi ca ai mei…, dar tot se poate câte ceva… noi am schimbat multe chestii.., dar mai avem multe …, dar mulţumesc Domnului că mi-a ridicat disperarea …

Şi mi-am revenit în fire…

Şi mă ţin de rânduiala binecuvântată a Mamei noastre, Sfânta Biserică dreptmăritoare cu cele 4 posturi, desigur că nu-i obligatoriu să mâncăm peşte tot timpul când scrie în calendar… şi ne axăm pe roadele pământului la vremea lor şi nu-i foc dacă mai mânc din când în când şi o prăjiturică din aia cremoasă….care mă tot ispiteşte…

Vă sunt datoare cu încă două cărţi şi apoi închei „subiectul mâncare…” (De ce nu putem mânca şi trăi sănătos şi Mănânc sau nu mănânc. Mănânc şi plâng).

Vă rog să vă rugaţi să reuşesc să închei treaba asta cu mâncatul şi să trecem la alte lucruri „mai serioase”, vorba unei prietene şi foste colege de liceu care acum locuieşte în Italia şi mă stimulează să învăţ şi eu italiana, păi, dacă eu tot mâncare am în cap…, când să mai învăţ italiană…, în schimb am dat în vorbiri în limbi străine cu nutriţia mea….

După ce voi aduce acele lămuriri promise, cu ajutorul lui Doamne, voi aborda alte subiecte, cum e subiectul relaţiei părinte-copil.

Vă îmbrăţişez şi doresc ca pacea Domnului să domnească în inimile noastre, ori de mâncăm, ori altceva de facem….

Treaba asta cu mâncatu’ sănătos e complicată rău în căp’şoru meu mărginit

Dragilor

Întotdeuna am avut aşteptări de la profesori şi învăţători. Îi voiam perfecţi, îi voiam să facă întocmai, literă cu literă ceea ce spuneau sau scriau, dar am avut multe dezamăgiri şi am trăit multă tristeţe.

Una scrie teoria, altele sunt practicile. E uşor să spui teoria, dar e complicat s-o aplici întocmai.
Şi nu-i mai bine de cel care nu ştie, măcar are linişte…, pe când eu.. nu sunt nici car, nici în teleguţă, n-am atins idealul, dar nici „ca toată lumea” nu mai pot să gătesc şi să mânc… atâtea teorii despre alimentaţie sănătoasă şi atâtea dezamăgiri din partea celor care o propovăduiesc (dintre care cel dintâi sunt eu) ce să mai zic…, mă copleşesc ….

Şi ca să n-o iau razna… unica scăpare este Doamne şi Biserica Lui, pe care porţile iadului nu o vor birui…, chiar dacă tiparul a luat-o razna şi a tot repetat „Dezlegare la peşte”, Dezlegare la peşte” şi acolo unde n-a fost cu ani în urmă.

Gata! Nu mă mai uit la alţii din jur, nu mai am aşteptări, pretenţii, ci privesc la Doamne şi la sfinţii mucenici… Îmi dau seama că a te hrăni acum benefic e mucenicie curată…, e precum se fereau mucenici de mâncărurile jertfite idolilor… (cine are minte de priceput, să înţelegeagă…sensul la care am gândit) şi se face pe cont propriu …fără să aştepţi de la om izbăvire sau încurajare…Nu-i de unde: căci „toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalmul 13, 3) sau „ne am depărtat, toţi ne am abătut, împreună netrebnici ne am făcut; nu mai este cine să facă judecată şi dreptate, nu este nici unul”. (http://molitfelnic.ro/rugaciune-pentru-chemarea-milei-lui-dumnezeu/)
Rânduielile de veacuri ale Sfintei noastre Biserici sunt o puternică armură pentru a face faţă la atâtea avalanşe şi vârtejuri.

Am dorit să ajut lumea, dar n-am ţinut cont că singura pe care o pot schimba sunt eu şi eu sunt tare încăpăţânată şi tare pofticioasă…

Ce e scris în cărţi e perfect valabil, teoria e argumentată cu demonstraţii ştiinţifice, dar nu ştiu pe nimeni s-o respecte întocmai ca şi stil de viaţă, ci doar pentru terapie: când te taie la os, ţii regim, când te simţi bine, uiţi şi te simţi bine… A fost o perooadă atât de fericită… era harul, iar acum se probează dacă zidul e destul de puternic…, dar suntem slabi, neputincioşi ….

Chiar zilele acestea am vorbit cu o autoritate în domeniu şi mi-a spus că „nutriţia este grea, chiar şi pentru specialişti (darămite pentru mine mititica, care am îndrăznit să mut munţii gusturilor delicioase) şi că uneori mai putem gusta aşa de poftă” şi ce nu merge…

…….. mă închid în coşmelia mea şi Îl rog pe Domnul să aibă milă de mine.
Rugaţi-vă pentru mine!

PS: Vă datorez mulţumiri pentru că v-aţi rugat pentru fetiţa mea cea mare, care a intrat la liceu. Domnul să vă răsplătească dragostea. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Şi cu mâncatu’ …, mai ales, după cursul de bucătărie de azi, după atâtea discuţii de bunătăţuri… ce să mai …, mănânc şi plâng, mănânc!

Ideea e să ne păstrăm pacea, căci nu mâncarea e totul…..

Eu aleg acum să-mi mut atenţia pe alte subiecte, deşi paralel lucrez la cartea despre lupta cu poftele…

Nu disperaţi! Doamne e cu noi şi va fi până la sfârşit şi El e hrana noastră…., căci, la urma urmei, sufletul e cel care hrăneşte trupul!

Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!, zice Domnul

Hristos, Paştele nostru, m-a izbăvit din nou de întristare. Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!!!!

Dragilor

iată-mă, după două zile de zbucium, două zile ca veşnicia de lungi, din nou la Liman. Cu ajutorul lui Doamne, iată-mă în Biserică! Mare bucurie! „Astăzi, îmi zice părintele slujitor, se cântă toate cântările ca la Paşti, astăzi e odovania”. „Da!?

O, Doamne ce repede au trecut cele 40 de zile ale Praznicului Învierii!”.

lrg-5471-icoane_invierea_domnuluiinvierea14_

Strana cântă minunatele cântări, de care nu mă mai satur!

La un moment dat aud: „Paştele izbăvirea de întristare...” şi atunci tresar şi cioulesc urechile. Alte şi alte cântări minunate, tot mai minunate. Sufletul meu începe încet să se dezmorţească. Şi gândesc:

Doamne azi e ultima zi din anul acesta când mai cântăm Cu trupul adormind ca un muritor Împărate şi Doamne, ce minunată cântare! Azi e ultima dată din anul acesta (şi poate şi din viaţa mea!) când mai aud în biserică cântarea Îngerul a strigat…Hai să cânt mai cu foc, mai cu adevărat!…

Şi uite-aşa inima mea încet, încet se umplea de bucuria lui Doamne, pe care o împărtăşesc cu voi acum. E dar din dar! Nu este nimic al meu…. Să nu mă lăudaţi…, ba mai mult să vă rugaţi pentru mine, că iadul se răscoleşte şi materia lucrează… Totul e darul lui Dumnezeu pentru mine şi pentru voi….

Fără Harul lui Dumnezeu nu am putut să scriu…nu pot să scriu, nu pot să vorbesc…, deşi nu-mi tace gura nicio clipă, dar fără har, vorbesc în dodii…Şi oricum ce să vorbesc eu? Eu dau mărturie că la Biserică se dă gratis bucurie… Eu tocami am primit-o azi, după dpuă zile de amorţire şi descurajare… mă tem să n-o pierd din nou…şi ca să n-o pierd vă dau şi vouă..ca înmulţindu-se să am mai multă.

Harul lucrează, numai să venim să-L primim…! Dar de multe ori inima noastră se împietreşte, sau ne lăsăm împietriţi de provocări şi încercări, ne lăsăm acaparaţi de potrivnic şi ţinuţi acolo, ca să nu cumva să venim la Hristos şi după cum a spus azi la evanghelie, El să ne vindece. Domnul ne-a spus azi să îndrăznim să fim fii Luminii. Atât cât aveţi Lumina, fiţi fii luiminii! Atât cât mai este Sfânta Liturghie, veniţi, nu staţi departe!

Dragilor

diseară la ora 18 este vecernia praznicului Înălţării Domnului. Mare bucurie…!!!! Ne întâlnim cu Doamne, care ne va spune să stăm cuminţi şi cu răbdare în Cetatea nădejdii, Biserica, că peste puţin timp Mângâietorul va veni. Zece zile mai sunt! Şi aşteptarea noastră se va sfârşi. De la Rusalii, Îl vom avea pe Duhul Sfânt cu noi, în noi, mai cu adevărat şi vom porni pe Cale mai cu spor, mai cu bucurie şi mai cu nădejde.

Vă implor, nu staţi departe, nu vă lăsaţi doborâţi de încercări. Încercările vin şi pleacă…trec… Toate trec, numai sufletul noastru rămâne…şi el nu poate trăi fără Doamne…

Diseară şi mâine, care puteţi, vă dau întâlnire şi vă invit să comunicăm prin Satelitul Doamne…Veniţi, lăsaţi toate…!

Odată în an este vecernia Înălţării Domnului!

Vă îmbrăţişez cu drag mult!

Nu sunt eu Proorocul!

Dragilor

Hristos a înviat!

Iată-ne în a treia zi de Paşte!

Zilele acestea ale Învierii, prin marea lor încărcătură de lumină, ne ajută să trăim mai intens bucuria prezenţei lui Dumnezeu întru noi şi între noi!

Ieri Părintele nostru, Părintele Prof. Dr. Vasile Mihoc, ne-a bucurat sufletele prin cuvântul sfinţiei sale, prin care ne-a tâlcuit Sfânta Evanghelie a zilei.

E minunat când eşti atent la ce se petrece în biserică, la ce se citeşte şi se cântă!
Eu sunt uimită când mi se întâmplă să am aşa o trezire…, un clic…, o înţelegere, o descoperire în Biserică. Mi se întâmplă, câteodată, să aud vreo cântare, sau vreun cuvânt şi să spun: „Doamne, dar asta n-am auzit-o niciodată!”, deşi şi anul trecut am fost la slujba aceasta!

Da, da…atenţia asta! Au fost atâţea ani de dormitare în biserică…! Cuvintele treceau pe lângă ureche, le auzeam, intelectual poate le înţelegeam, dar îmi scăpa sensul profund, acea interiorizare. Dar mi se întâmplă, câteodată, să mă zmulg din dormitare şi din gânduri şi atunci înţeleg şi văd altfel… şi mă uimesc de parcă n-am mai fost niciodată acolo.

Aşa mi s-a întâmplat ieri!

Ieri Părintele Mihoc a vorbit atât de minunat şi clar…de parcă niciodată n-a vorbit aşa!

Am dorit să înregistrez cuvântul Părintelui, aşa cum obişnuiesc, cu gând să-l reascult mai târziu. Dar ieri, când să deschid reportofonul, am constatat că nu mai are baterie. Aşa că, am scos repede caietul, pe care-l am tot timpul în geantă şi pe care-mi notez „preţioasele” idei care-mi mai trec prin cap, şi m-am apucat să iau câteva notiţe din cuvântul de învăţătură al Părintelui.

E interesat procesul! Dorind să notez, atenţia era încordată la maxim…şi m-am uimit de înţelegerea primită. Atunci am constatat cât de neatentă am putut fi adesea în Biserică…! E acel pericol al rutinii…! Adesea mi s-a întâmplat să nu reţin ce apostol s-a citit sau ce Evanghelie… Pur şi simplu, sunt atentă atunci când se citeşte, dar dacă mă întrebai după slujbă ce pericopă s-au citit, … Ioc…! Nu mai ştiam…!

Dar metoda cu notatul, cu scrisul, este extraordinară…! Nu degeaba au spus latinii: „Verba volant, scripta manent (vorbele zboară, scrisul rămâne – aşa cred că se traduce…;după câtă latină am învăţat eu….!).

Ieri fiind atentă, am avut o înţeleger mult mai profundă..

Şi se mai întâmplă un fenomen interesant: dacă ascultătorul sau ascultătorii sunt atenţi, Duhul Sfânt dă har celui ce vorbeşte şi îl luminează ce şi cum să vorbească şi atunci ai impresia că special pentru tine vorbeşte…, pentru că îţi răspunde la interes…. Pe când, dacă nu eşti atent, ţi se pare că Părintele nu mai termină…..şi te ia cu somn…

Ei, dar să revin la cuvântul Părintelui meu!

Ieri am înţeles ce mare dar avem noi în Biserică, ce bogăţie…şi ce indiferentă sau nepăsătoare sau ce delăsare am avut de a o folosi, de a o „mânca” pur şi simplu…

Dragilor,

Ieri am înţeles că, prin înviere, noi trăim realitatea cerească. Că Împărăţia cerurilor este aici şi acum (tot vorba latinului: nun et hunc!).

În biserică, în această realitate uimitoare în care umanul se întâlneşte cu divinul, lumea aceasta veche, muritoare este împreună cu cerul… Şi cât de jenant este să te vezi ce josnic eşti atunci când te surprinzi că în timpul slujbelor acestora minunate te gândeşti la te miri ce lucruri pământeşti…!

Mi se întâmplă să aud un cuvânt în Biserică şi să-l înţeleg, să fac legături cu alte înţelesuri …şi vreau să le spun şi altora, dar nu-mi găsesc cuvintele…
Înţelegerea mă copleşeşte, dar nu sunt în stare să transpun în cuvinte…

A spune în cuvinte ceea ce simţi şi ce înţelegi este un mare dar, pe care eu îl foarte apreciez…. şi, slavă Domnului, că mai este dat unora din vremurile noastre şi din care ne înfruptăm şi noi cei mici!

Da, da…venim la biserică cu lumea veche în noi, cu toate patimile ei…, dar e umitor! O clipă de atenţie şi gata, te rupi, te înalţi…..te transpui într-o altă realitate, intri în Împărăţie…, care este de fapt în noi, dar, dureros, noi nu suntem cel mai adesea în noi…, ci colindăm pe dealuri…

Dacă vrei să fii atent, la început e un efort care deranjează, dar dacă exersezi şi chemi şi ajutorul, îl chemi pe Duhul Sfânt, care este mereu pregătit să vină întru noi, lucrurile se schimbă…

Şi constat, cu stupoare, că anul trecut cred că n-am auzit acest cuvânt:

Evanghelia după Ioan I, 18:

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”.

Hristos este Revelaţia desăvârşită a lui Dumnezeu. Până la venirea Domnului pe pământ au fost o suită de revelaţii, dar când a venit Hristos Domnul pe pământ, ne-a făcut cunoscută definitiv întrega Revelaţie. După Hristos nu mai este o altă descoperire despre Dumnezeu.

Hristos este Revelaţia supremă. În El locuieşte trupeşte toată dumnezeirea. Prin Hristos noi putem să-L „pipăim” pe Dumnezeu.

Prin Hristos a venit Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este o realitate care se află întru noi, şi, cum spunea Părintele „e spaţiul nostru..”.

După ce a venit Hristos a început să se „deruleze” o suită de mărturii despre Hristos. Şi primul care mărturiseşte despre Hristos este Ioan Botezătorul… Apoi îl vom vedea pe Arhidiaconul Ştefan… şi apoi pe martiri şi apoi pe noi. Da, da, pe noi..! Suntem chemaţi, fiecare în parte, să fim mărturisitori, martori ai Învierii, ai bucuriei Învierii.
Ştiţi care a fost primul cuvânt al Domnului după Înviere? El a fost către femeile mironosiţe: „Bucuraţi-vă!” Şi apoi a fost trimiterea: „Mergeţi de spuneţi…apostolilor că am înviat … vestiţi tuturor Învierea…. Da, da, ce mare taină! Nu le-a spus prima dată Apostolilor, ci nouă femeilor… Apostolii s-au temut şi s-au ascuns…dar femeia, care a văzut de atâtea ori „moartea cu ochii” la fiecare naştere… a fiecărui copil … nu se mai teme de nimic…

„Femeie de ce plângi? Vom auzi…Au luat pe domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus! Dar uite-mă-s sunt aici..şi voi fi mereu cu tine…nu mai plţnge…gata cu plânsul acesta disperat…moartea a fost biruită…Eu sunt Învierea şi viaţa…Nu te teme…!”. Uimitor! Nu-i aşa, draga mea prietenă?

E nevoie să ne încurajăm unii pe alţii!

Acesta este rostul nostru (chemarea noastră): să vestim tutror bucuria adusă de Domnul prin Crucea şi Învierea Sa. Şi eu am îndrăznit, deşi îmi ştiu neputinţele…eu am nevoie de încurajare…, chiar şi de entuziasm, dar nu le am tot timpul în jur…dar le doresc şi, vorba lui Steinhardt, „dând altora ceea ce tu nu ai, ceea ce ai vrea să ai”, atunci primesc.

Nu sunt eu Proorocul! A spus Ioan. Eu sunt doar vestitorul Lui. Eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintelor Lui.

Aşa cred şi eu şi spun tuturor: „Eu nu mântuiesc pe nimeni, nu schimb pe nimeni! Eu dau doar mărturie că Biserica este vie, că lucrarea ei este adevărată şi într-adevăr Domnul este împreună lucrător cu noi! Numai să ne îndurăm să intrăm în bucuria Lui, în Biserica Lui, unde, aşa cum minunat spunea Părintele Mihoc, se întâlnesc cele două lumi: lumea mea veche cu lumea nouă adusă de Hristos.

Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul… punctul în care se sfârşeşte lumea veche a păcatului şi începe lumea nouă a harului. Aceasta este o realitate care se înţelege prin trăire… Biserica şi Hristos nu sunt aşa nişte poveşti ale unora, ci ele sunt o realitate, dar pe care o simţim doar dacă intrăm în ele cu deschidere şi cu atenţie şi cu dorinţa de înnoire.

Biserica, spunea Părintele, este o realitate a întâlnirii lumii noastre (vechi..cu toate ale noastre păcate şi slăbiciuni) cu lumea nouă. Sau cum spunea maica Siluana. Venim la Biserică, aducând prescura noastră, viaţa noastră cu tot ce este ea: cu grijile ei, cu fricile ei, şi o punând-o la picioarele Domnului, El o tranformă. El ne face făpturi noi.

Biserica, creaţia nouă, este o prezenţă permanentă – Domnul a spus: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor…!”. Numai în Biserică se petrece prefacerea noastră din creaţie veche în creaţie nouă. Stând în comuniune cu Hristos cel înviat, are loc prefacerea noastră din slavă în slavă, în slava lui Hristos cel înviat.
Şi prefacerea aceasta, spunea odată maica Siluana, chiar are loc, chiar dacă noi nu o conştientizăm pe deplin…, că nu degeaba spune Părintele când ne cheamă la Sfânta Împărtăşanie „Sfintele sfinţilor”.

Domnul ne transformă, ne curăţă în Biserică. Dacă noi participăm conştient la slujbele Bisericii, când ieşim după slujbă suntem alţii faţă de cei care am intrat. Durerea este că nu avem exerciţiu să ţinem mult această prefacere, nu ştim şi nu putem încă să trăim în mijlocul lumii acesteia ca în Împărăţie…

Primim harul să „ieşim cu pace”, dar adesea, îl pierdem pe drumul spre casă… din nebăgare de seamă. Un gând de judecată şi gata..un cuvânt răstit şi gata…

Da, da… încă nu suntem obişnuiţi să lucrăm cu Harul. Dar e nădejde…! Şi venim iar la Biserică, şi iar luăm har şi iar ne străduim să lucrăm cu El şi puternic este Domnul să ne ajute şi pe noi să creştem… din slavă în slavă!

Hristos cu adevărat a înviat şi este cu noi!

Îndrăzniţi!

A cincea zi fără pretenţii

Bună dimineaţa dragilor!

astăzi este sâmbătă, Sâmbăta cea Mare! Ceasul arată ora 5.30. E linişte. Puiuţii şi soţiorul dorm încă. Am urcat la mansardă în biroul meu şi am deschis geamul, ca să aud păsărelele. Parcă le şi văd pe femeile mironosiţe mergând spre mormântul Domnului şi întrebându-se” „ Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?”. Dar ajungând acolo, la mormânt, au constatat că piatra era deja răsturnată….

Da, da….! Ne facem tot felul de griji, ne întrebăm cum o să trecem prin provocarea care ne stă înainte…, dar când ne hotărâm să trecem prin ea…., constatăm că „piatra este deja răsturnată”…, că greul e deja ridicat….!

Iată-mă la finalul cursei de exersare a unei vieţi fără pretenţii! Provocarea pe care mi-am impus-o săptămâna aceasta fost umitoare….! Am constat, cu mirare, că toată greutatea s-a aflat la mine, la gândurile mele …, la reacţiile mele. Dar, schimbându-le pe acestea, toate cele din jurul meu s-au schimbat… , greul închipuit de frică, de lene, de comoditate, dispărea din momentul în care mă hotăram să-l înfrunt, să merg către el… Am constatat că, ajungând faţă-n faţă cu el, răul, greul era altfel, mult mai mic…era biruit…de fapt.

Da, Domnul a suferit pentru mine, pentru noi toţi şi a biruit pentru noi. Al meu este doar să intru în biruinţa Lui şi în bucuria Lui.

Ieri am comemorat Sfintele Patimi ale Mântuitorului! A fost o zi provocatoare pentru mine…Tendinţa era să reacţionez după scheme, să am pretenţii la alţii să facă una alta, iar eu să-mi urmez confortul…, comoditatea… Dar, cu ajutorul lui Doamne, am renunţat la pretenţii, am făcut eu ce aşteptam de la alţii, de la cei din jur şi am observat că cei din jur doar au reacţionat…, văzându-mă pe mine făcând cele ce trebuia, au răspuns şi ei la fel, ba au făcut şi mai mult…, pentru că au simţit dăruirea, dragostea…. E uimitor…! Dar aceasta se simte doar acţionând, exersând să trăieşti o viaţă fără pretenţii…

Se poate! Mi-e mi-a arătat Doamne că se poate…dacă ai mare atenţie (mai ales la început) şi ceri ajutor de la El, de la Domnul şi Mântuitorul nostru, Care a luat greul nostru, neputinţele noastre, imperfecţiunile noastre şi le-a pus pe Cruce.
La noapte, când cu toţii vom cânta „Hristos a înviat!”, am certitudinea că vom învia şi noi la o viaţă nouă în Hristos.

„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”, spune Domnul.
Nu trebuie să mai biruim noi nimic, ci să ne lăsăm cuceriţi de biruinţa Domnului, să ne deschidem biruinţei Lui, să cerem să se reverse peste noi şi să intrăm pur şi simplu în bucuria Lui şi s-o păstrăm şi s-o împărtăşim cu toţi cei din jurul nostru.

Astăzi este o zi specială! Este Sâmbăta cea Mare! La biserică este o slujbă unică. Sfânta liturghie este precedată de vecernia Sfintelor Paşte. E minunat!

Astfel că, imediat ce închid calculatorul (e deja ora 6!9 frământ de pâinică şi cât va creşte aluatul, fug în piaţă să mai iau câteva verdeţuri şi salate şi apoi intru la bisericuţă, mai ales că bisericuţa este în cartier, la câţiva paşi de noi (fac 10 minute în mersul meu fugărit). Bisericuţa, noastră minunată, frumos împodobită, ne aşteaptă cu braţele deschise să ne dăruiască Darurile lui Hristos, pentru a fi şi noi ca El, buni şi răbdători cu noi înşine şi cu toţi cei din jur, şi împreună unii cu alţii.

Aşa să ne ajute Domnul!

Vă îmbrăţişez pe toţi cu drag mult şi dor!

Hristos a înviat!

Paşte binecuvântat!

A treia zi fără pretenţii

Dragilor

e tot mai fascinantă treaba aceasta de a mă observa pe mine!

Ieri a fost linişte până la amiază cât am fost singură fără „ciripelele” (fetiţele) mele.

Ştiţi, atunci când lipsesc factorii declanşatori, mă cred cu aripi, dar în situaţii provocatoare, se arată tot lăuntrul meu, toată nedesăvârşirea mea. Grea este lucrarea aceasta a despătimirii, a lepădării egoului, a maturităţii, a creşterii spirituale şi duhovniceşti!… Sunt atâtea scheme înrădăcinate…!

Ieri am fost cu fetele la urzici şi când ne-am întors, mi-am adus aminte că ele mâncaseră un sandviş cât timp eu am cules urzici şi le-am întrebat dacă au spus mulţumita, adică rugăciunea de mulţumire, şi ele mi-au răspuns că nu. Le-am rugat să o spună atunci. Au spus frumos rugăciunea şi aşa eu am fost liniştită. Dar le-am spus să spună şi Cuvine-se cu adevărat, rugăciunea la Maica Domnului, care se mai obişnuieşte a se rosti după rugăciunea de mulţumire de după masă. Ele au început să o spună şi la un moment dat, observ că mijlocia încurcă cuvintele…

Mi-am dat seama, cu stupoare, că nu ştie s-o rostească…şi am pus-o să o mai spună o dată. Tot la fel, tot nu ştia exact cuvintele, ci le sărea sau adăuga de la altă rugăciune…M-am aprins..şi am început: „Nu pot să accept aşa ceva! Toată ziua mergem la biserică, auzim rugăciunea aceasta şi tu nu o ştii? Nu se poate..! Să repeţi atâtea chestii inutile şi să mă bâzii cu ele la cap, poţi, şi o rugăciune la Maica Domnului să nu o ştii? Asta e sfidare..!”

Dumnezeule, mă apucase aşa o stare şi-mi venea să o ameninţ. Că nu-i mai dau, că n-o mai las să facă, să dreagă…Ce mai, era să înceapă tot scenarul care se întâmpla când eram ofensată…

Însă m-am oprit. Am început să gândesc. Ceea ce i-am cerut eu copilului, ce era?

Era o pretenţie!

Pretindeam ceva ce nu se putea. Copilul ştia rugăciunea doar cântată, nu şi rostită…Apoi acest copil nu era ca primul şi nici ca ultimul, ea era mijlocia, ea avea alt fel de memorare, alt stil. Ea este ea şi eu trebuia s-o accept…aşa cum e şi eu nu puteam…

Nu era nicio tragedie şi Dumnezu n-o trăsnea, dacă nu ştia rugăciunea Cuvine-se.... Prolema era la mine şi eu trebuia s-o rezolv. Dar eu nu am putut atunci..
Dar am decis să opresc avalanşa. Să pun punct discuţiei, atât cu voce tare, cât şi cu gândurile şi să arunc acea situaţie în braţele Domnului.

Am spus repede „Doamne fii binecuvântat în situaţia aceasta!” şi am ieşit din maşină şi am intrat în biserică la ultima sfântă liturghie înainte sfinţită din anul acesta. În biserică m-am rugat pentru mine, pentru vindecarea mea…Desigur că ele nu aveau stare. Am mai ieşit puţin afară să mai dea înconjurul bisericii şi să facă balonaşe cu chestia aia de făcut balonaşe din spumă, ce le-a adusese sora lor cea mare din excursie… Şi privindu-le, am început să pătrund în bucuria lor…

Deşi îmi venea să le tot atrag atenţia că se udă, că bate vântul şi le îngheaţă mâinile, că.., că…, le-am lăsat în bucuria lor…le-am respectat vârsta şi nu le-am mai împovărat cu pretenţiile mele…cu cerinţele mele prea mari… Şi…? Minune! La un moment dat ele singure au venit şi mi-au spus că le-au îngheţat mâinile. Şi am intrat în biserică şi am stat cuminţele şi apoi ne-am împărtăşit. Iar seara, în timp ce alegeam urzicile şi sălăţica de pădure, mijlocia m-a rugat să rostim de mai multe ori rugăciunea Cuvine-se cu adevărat şi după multe repetiţii şi rugăciuni la Maica Domnului.. a reuşit să şi rostească corect rugăciunea Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe Tine Născătoare de Dumnezeu..., nu numai s-o cânte!

Iată cum a lucrat Domnul! Altădată, cu toate agitaţiile mele şi atenţionările mele, nu se întâmpla nimic, nu se transforma nimic… Şi zilele treceau în ciondăneli şi botoşenii de călcare pe orgolii..

Mare eşti, Doamne, şi minunat!

Îţi mulţumesc şi pentru această zi!

Nu Dumnezeu este autorul răului

Dragilor

Pentru că cuvântul de astăzi al Părintelui nostru, Vasile Mihoc, mi-a umplut inima l-am transcris şi pentru voi:

„Ateii Îl acuză pe Dumnezeu că este insesibil la suferinţa celor nevinovaţi. Că acum oameni nevinovaţi sunt ucişi. Dar nu Dumnezeu este autorul răului.
Răul vine din libera voinţă a făpturilor raţionale (îngeri şi oameni). Nu Dumnezeu e vinovat că se ucid oameni.

Dumnezeu e una cu cei care suferă. Hristos a murit nevinovat, identificându-Se cu toţii vinovaţii lumii. Şi azi, în Evanghelia înfricosătoarei judecăţi, Hristos se identifică cu cei săraci, flămânzi, bolnavi. Din această evanghelie vedem că răul vine din libera voinţă a omului. Dumnezeu e bunătatea absolută, desăvârşită, e izvorul bunătăţilor.
Răul vine din părăsirea lui Dumnezeu, de când Adam l-a părăsit pe Dumnezeu. De atunci a început istoria fărădelegilor (a uciderilor, calamităţilor), asta e istoria umană.

Dar există şi o istorie a mântuirii, a lucrării lui Dumnezeu care se săvârşeşte întotdeauna. Numai ce a căzut Adam, că Dumnezeu a şi rostit venirea Mântuitorului: „Acela (Hristos) v-a zdrobi capul şarpelui”. Toată istoria decăzută e intersectată de această istorie a mântuirii. Aceasta e Revelaţia, care se descoperă „în multe rânduri şi-n multe chipuri..”.

Evanghelia de astăzi ne ajută să înţelegem de unde vine răul în lume, dar şi de unde vine biruinţa. Faptul că astăzi se omoară oameni, e o tragedie. Dar Evanghelia spune că nu există nicio situaţie în care să nu vină răspunsul ei şi răsplata ei.

Hristos se identifică cu suferinţa. Hristos S-a făcut blestem pentru noi, a murit pe cruce. Moartea lui Hristos pe Cruce e un fapt scandalos. Crucea rămâne un scandal (în lb. Greacă „scandalos”) toţi ne scandalizăm de nedreptate – e strigător la cer că Hristos moare pe Cruce, dar asta nu înseamnă că totul s-a încheiat, ci Hristos e biruitor.

Crucea e sminteală, dar Hristos pe cruce e biruitor, şi prin El, toţi inocenţii (nevinovaţii) care sunt ucişi, toţi sunt biruitori. Nu păcatul, nu călăii au ultimul cuvânt. Crucea e biruitoare. Toţi care participă la Cruce sunt biruitori, pentru că Hristos e prezent cu toţi care suferă. E prezent cu Crucea, dar şi cu biruinţa Sa: „Veniţi de moşteniţi Împărăţia cerurilor cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”

Iată ceea ce este de neînţeles pentru cei fără de Hristos! (Iar la vecernie avea să completeze cu cuvintele Sf Ap. Ioan: „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatal, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El”. (Epistola I, 3,1).)

Prin invitaţia în Împărăţie, toată credinţa şi lupta e minunată, are înţeles pentru noi. Când citim această parabolă, nu ne mai este frică de judecată. Da, lumea e vădită de Duhul Sfânt de păcat, dar oamenii credincioşi au viaţa lui Hristos. Pentru oamenii credincioşi nu există judecată. Nimicurile noastre (simplele gesturi de a da ceva de mâncare, un pahar cu apă) El le adună. Toate sunt scrise (nu-s trecute cu vederea). Dar lipsa la apelul de a-L primi pe Hristos în cei mici, în care Hristos se identifică, va fi judecată şi pedepsită. Şi asta dă sens la toate faptele la care suntem chemaţi să le facem. Dar nu că Dumnezeu are nevoie de fapte. Mântuirea e un dar. Iar omul credincios nu poate trăi decât cu mintea lui Hristos, binele fiind atitudinea normală a vieţii lui.

Hristos este în toate ale noastre, în dezamăgirile noastre, în toate se face una cu noi. Primii creştini se numeau „anabimi”, adică „cei săraci”. Cu toţii suntem săracii Lui, flămânzii Lui. De aceea venim la sfânta liturghie şi ceream pâinea iar şi iar şi ne hrănim şi în El suntem vindecaţi, eliberaţi. El e totul pentru toţi. De aceea nu putem să ne exprimăm bunăvoinţa şi recunoştinţa faţă de El şi faţă de toţi care ni l-au arătat pe Hristos. La sfârşit Îl vom vedea aşa cum este.

Oamenii lui Hristos ni-L arată pe Dumnezeu aşa cum este El. Cărturarii au arătat şi arată un Dumnezeu aşa cum nu este şi-L acuzau pe Hristos că stă cu vameşii şi cu păcătoşii. La aceste acuzaţii Hristos răspunde cu trei pilde: pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda filului risipitor, zicându-le: „Voi nu ştiţi cum este Tatăl, cum este Dumnezeu! Dumnezeu este Păstorul cel bun care caută oaia cea pierdută, Dumnezeu e precum femeia care şi-a pierdut drahma şi face orice s-o găsească, Dumnezeu e Tatăl care aşteaptă întoarcerea fiului, pentru a-i da tot ce are, fără să socotească nimic, care îl îmbrăţişează şi pregăteşte cină mare. Aşa e Tatăl. Dar cărturarii lumii, oamenii fără Dumnezeu, nu ştiu cum e Tatăl, nici chiar unii credincioşi nu ştiu. Numai sfinţii ni-L arată pe Dumnezeu, pentru că ei L-au văzut. Oamenii lumii Îl descriu deformat pe Dumnezeu.

Noi nădăjduim să-L vedem aşa cum este. Aşa cum frumos spune Părintele Sofronie „Îl vom vedea aşa cum este!”. Dar până atunci vedem ca prin ghicitură, Îl vedem pe Hristos care caută pe saraci, şi pe Hristos în săracii care-L caută.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim de partea celor care sunt chipul lui Dumnezeu, cu care El se identifică!”.

O seară binecuvântată!

VA ASTEPT PE TOTI LA SIBIU IN PERIOADA 6-9 NOIEMBRIE

Dragii mei
Am întrerupt pentru puţin articolele de pe blog. Acum sunt pe ultima sută de metri cu cele două cărţi pe care vreau să le tipăresc la sfârşitul lunii. Lucrez din plin pe mai multe fronturi, atât în bucătărie, cât şi intelectual. Zilele acestea am fost în alertă. În perioada 6-9 noiembrie 2014 este Târgul de carte şi revistă religioasă la noi la Sibiu şi atunci vor veni mulţi prieteni de-ai mei iubitori ai cărţilor. Am considerat potrivit să le pot dărui şi eu din ostenelile mele şi îmi doresc să fie gata aceste cărţi: Slujirea din bucătărie şi Carte de bucate pe anotimpuri.
Timpul este scurt şi încă mai sunt de făcut multe. Părintele meu e prins şi nu ajunge să citească prima carte şi eu îmi doresc să poată face lucrul acesta. Plus sunt copilaşii, mâncarea zilnică, plus am pornit să-mi fac maiaua. O aglomeraţiune copleşitoare…
Dar dimineaţă le-am luat cu mine în cap pe toate şi m-am dus la Clinica de curăţare şi vindecare. Îmi vuia capul în felurite părţi, dar eu îl trăgeam cu „Doamne miluieşte!” înapoi în biserică la slujbă. Parcă şi stomacul îmi flutura de stres. M-am aşezat „cu botul pe labe” şi scânceam în amorţire,

cănd deodată aud cu putere cuvintele Domnului adresate ucenicilor înspăimântaţi de furtună şi mie copleşită de descurajare: „Unde este credinţa voastră?” şi „Taci! Linişteşte-te!

M-am trezit ca din somn, am ridicat capul, vrând parcă să-i zăresc privirea mustrătoare a Domnului şi am zis „aici sunt Doamne! Cred, ajută-mă şi pe mine. Uite fă linişte şi în capul meu!” şi dintr-o dată s-a făcut lumină. Ba mai mult, la sfârşit Părintele meu a spus că -atâta vreme cât îl avem pe Domnul în corabia vieţii noastre, n-avem a ne teme de valuri şi furtuni.

Dragilor

Vă rog rugaţi-vă pentru mine să fac faţă la toate!

Voi împărtăşi cu voi biruinţa.

Vă aştept pe toţi la Sibiu în perioada 6-9 noiembrie.

Până atunci mă străduiesc să termin de scris cărţile şi să deprind desăvârşit să fac pâinică din cereale integrale cu maia.
Va îmbrăţişez cu drag!