Arhive etichetă: BUCURIE

Taina colăcelului

Una ea şi una eu.

Ne împletim şi formăm un cerc.

Apoi încă unul împrejur.

Cercul dragostei.

Un colăcel.

Ah, mami! Mie nu-mi iese. Uite ce chilimoaţe am făcut!

Insistă. Exersează. Totul e exerciţiu. Exerciţiu şi rugăciune. Hai! Ştiu că vei reuşi!

Când n-oi mai fi şi eu, aşa cum mama mea nu mai este, să împleteşti colăcei pentru ziua pomenirii mele…

Ah! E moale aluatul. Nu pot să fac şi eu un colăcel ca ai tăi.

Da. S-a muiat aluatul. Aşa e cu făina integrală… Am măcinat un grâu mai slab… E mai greu de lucrat cu aluatul din făină integrală…

Dar sunt gustoşi. Noi am gustat deja din prima tură de colăcei!

Jmecherelor!

Au lucrat toată după amiaza.

Mami! Mami! uiteeee! Am reuşit! Am reuşit să împletesc un colăcel. Acesta!

Minunat! Minunat!

Se va bucura buni…

Cu siguranţă!

A doua zi, în biserică:

Mami? Da cum se bucură buni de colăcei?

Hm…! Cum să-ţi spun eu? E mare taină. Buni se bucură c-o iubim. Că ne amintim de ea. Acum, în timpul Sfintei Liturghii, părintele o cheamă. Şi la Parastas o cheamă, când îi citeşte numele. Şi Domnul îi îngăduie să vină. Dragostea noastră o cheamă. Pentru dragostea noastră Domnul îi îngăduie să vină aici, în biserică. Stă cu noi. Ne priveşte şi se bucură.

Şi celor din iad le îngăduie Dumnezeu să vină?

Da. Şi acelora. De aceea sunt importante Parastasele, Pomenirile! Pentru unele suflete, aceste mici slujbe sunt singurele mângâieri. Având însă dragoste de cei plecaţi şi venind des la Biserică şi pomenindu-i, dând şi părintelui pomelnic spre pomenire, le facem bucurii mai des.

Da?

Da.

Sunt însă suflete uitate… Suflete care se chinuie. Şi nu-i ajută nimeni…

Mulţi nu ştiu Taina colăcelului…

Tu s-o ţii minte… Să-ţi aminteşti de Mami tău şi să vii aici, în Biserică, cât de des vei putea…

O verigă tu, o verigă eu. Şi cea de-a treia prin-prejur…

Împletind dragostea în Taina colăcelului…

Sfânta Liturghie a trecut ca o clipă. Începe pomenirea morţilor.

Spre final, se prind cu toţii dimpreună şi cântă:

Veşnica pomenire!

Şi

Hristos a înviat!

Cerul şi Pământul se unesc.

Dorul se alină.

Dragostea învăluie inimile şi gustăm oleacă de Rai…

Mami meu! Mami meu!

Puţintică temperare şi discreţie

Când harul cercetează sufletul, îţi vine să îmbrăţişezi pe tot omul ce ţi se iveşte în cale.

Tresalţi şi cânţi, zâmbeşti şi râzi spre ceilalţi.

Atenţie! Poţi fi privit cu suspiciune de unii…

Când nu ai pe cine îmbrăţişa, îmbrăţişează în cuget… şi roagă-te pentru cei din jur ca şi ei să se deschidă ploii de har ce curge năvalnic peste lume. „Doamne ai milă şi de ei!”.

Harul vine şi pleacă. Harul vine uneori năvalnic, alteori finuţ de tot.

Te bucuri de el, salţi, cânţi, mulţumeşti. Îl ţii strâns cu disperare ca să nu plece. Adeseori, îl alungi prin cugete rele sau judecarea aproapelui.

De cele mai multe ori, însă, nici nu-l bagi de seamă că a venit, că este din abundenţă, că plouă pur şi simplu cu har. Eşti absent, indiferent sau plecat cu… sorcova sau mutat pe ecrane…sau te plimbi pe temiri unde…

Ei bine, a dat Domnul să fii pe fază şi să-l simţi. Mare bucurie! Bucuria pătrunde întru tine năvalnic şi dai pe dinafară de bucuros. Eşti copleşit. De aceea ai împingerea asta de a da din bucurie celor din jur. E atât de mare bucuria, încât spui: Doamne, ia-mă mai încet să nu mi se rupă băierile sufletului meu mic!

În asemenea împrejurări, ori dai şi celor din jur, ori te lărgeşti la suflet ca să încapă cât mai mult har… Desigur, prima tendinţă e să dai celor de-aproape… Însă, de multe ori, o iei în freză. Aproapele nu e pe fază…

Te prosteşti! Încetează cu veselia asta, cu copilăriile astea! îţi poate spune aproapele stresat, nervos…

Şi atunci, te desumfli, pui botu, te întristezi… Nici urmă de bucurie…

Pricepe odată! Ca să primească ceva, aproapele trebuie să fie pregătit, să se afle pe fază, să fie pe aceeaşi undă… Fii atent, nu risipi bunătate de orz pe gâşte!

Când eşti bucuros, dă slavă lui Dumnezeu şi păstrează cu mare grijă acest dar. Păstrează-l tainic în inimă.

Fereşte-te să nu trezeşti invidia apoapelui… Da. Aproapele te poate invidia că eşti bucuros, că-ţi permiţi să fii bucuros pe când el nu-şi vede capu de trebi şi numai să fie bucuros n-are vreme…

Puţintică temperare şi discreţie!

Ai înţeles?

Împărate ceresc vino şi Te sălăşluieşte întru noi!

Bună să vă fie inima, oameni dragi şi frumoşi!

Cu dor am aşteptat aceste zile mari, zilele Rusaliilor! Vom petrece întru bucurie trei zile binecuvântate şi încărcate cu mult har: ziua de mâine, de dinainte prăznuire, cu pomenirea morţilor (vom pregăti colivă!), ziua de prăznuire cu Sfânta Liturghie şi vecernia specială cu rugăciunile la Sfântul Duh şi ziua de după prăznuire, cu sărbătoarea Sfintei Treimi.

Mulţumim Domnului pentru aceasta!

Am pus un pic şi partea noastră. Am cântat Hristos a înviat timp de 4 de zile, iar 10 zile l-am rugat pe Domnul să ne ajute să ne înălţăm şi noi de la pământul trupului la Cerul sufletului. Avem nădejde că ne va primi în acest mare har, cu condiţia să ne desumflăm puţin, să facem o curbă, o farfuriuţă unde să se adune din stropii ploii harului peste noi, vorba maicii Siluana. Dacă suntem balon, umflaţi, picurii se vor scurge pe lângă noi, nu vor rămâne la noi…

Am aşteptat venirea Domnului… şi venirea lui Dumnezeu Duhul Sfânt…

Când Domnul S-a înălţat, ne-a încredinţat prin înger că Hristos va veni iarăşi. Primii creştini au stat în aşteptare. Unii chiar şi-au pierdut răbdarea şi s-au scandalizat că Domnul întârzie să vină.

Domnul va veni. Nu ştim precis când vine. La Dumnezeu, anii au o altfel de întindere, la El o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani e ca o zi. E greu de primit această realitate din partea noastră. Ne-am netrebnicit şi ne-am plecat sub vremi şi fiecare zi ne apasă cu povara ei.

Cu darul lui Dumnezeu, putem ieşi de sub această povară a timpului, concentrându-ne pe ACUM şi AICI.

Privim o floare.

Cât de frumoasă este! Dar Cel ce a creat-o, cu cât mai frumos este! Şi în faţa acestei măreţiei, rostim prin versul acatistului: „Iisuse, floarea cea cu bun miros, bine înmiresmează-mă; Iisuse, veşmântul cel luminat, înfrumuseţează-mă”.

Da. Domnul vine! El vine mereu la Sfânta Liturghie. Este între noi, aşa cum mărturisesc preoţii când se îmbrăţişează înainte de rostirea Crezului: „Hristos între noi! sau Hristos în mijlocul nostru!!”. Şi răspund: „Este şi va fi!”.

Părintele nostru, Pr. Prof. Vasile Mihoc, ne tâlcuia zilele trecute câteva cuvinte din Cuvântarea de despărţire a Mântuitorului de ucenicii Săi din Joia Mare după spălarea picioarelor:

„Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.

Deci unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, şi că Mă duc la Tatăl?

Deci ziceau: Ce este aceasta ce zice: Puţin? Nu ştim ce zice”. (Ioan 16, 17-18).

Domnul le spune că vor înţelege mai târziu unele lucruri, atunci când vor primi pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, care îi va învăţa toate şi-i va călăuzi la tot adevărul.

Discuţia despre acest „puţin” s-a extins în istoria Bisericii. Nu numai atunci s-au întrebat ucenicii ce înseamnă acest „puţin”.

În primul rând ucenicii nu înţelegeau atunci ce înseamnă „ Mă duc la Tatăl”. Era înainte de Patimi. Înţelegerea lor era numai parţială despre Iisus. Deci ei nu înţeleg nici ce înseamnă „puţinul” acesta şi nici ce înseamnî acum că Îl văd şi Îl vor vedea iarăşi şi ce înseamnă „Mă duc la Tatăl”. Această discuţie s-a extins după aceea.

Mântuitorul le-a promis că va veni curând. „Iarăşi voi veni la voi!” spune în aceeaşi Cuvântare.

După Înălţarea Mântuitorului, ei Îl aşteptau să vină. Chiar în momentul Înălţării, ei priveau în sus, până când îngerii le-au spus: Bărbaţi galileeni, pentru ce staţi privind la cer?

Da. Iisus va veni. Îl veţi vedea venind cum L-aţi văzut plecând.

Dar au trecut anii. Ei şi-au început misiunea, au înţeles că trebuie să vestească Evanghelia şi au plecat în toate părţile, au mdus mesajul Mântuitorului, dar şi unii dintre ei dar şi alţii care nu-L cunoscuse pe Iisus, învăţaţi despre urcarea Mântuitorului la Tatăl, despre venirea Lui, nutreau o speranţă a venirii curând a Mântuitorului. Descoperim acest lucru, de pildă, în Tesalonic, unde s-a ivit chiar o adevărată criză eshatologică. Ei aşteptau pe Domnul să vină de pe o zi pe alta şi Pavel răspunde la aceasta în Ep II Tesaloniceni arătând că Domnul va veni într-adevăr, dar sunt lucruiri de împlinit până atunci, sunt semne înainte de venirea Lui.

Unii s-au smintit în aceasă întârziere a Parusiei. În Teologia apuseană s-a făcut foarte mult caz, mai ales în veacul XX, de tema aaceasta a întârzierii Parusiei şi ce a generat această întârziere a Parusiei în inimile şi în situaţia primilor creştini şi a Bisericii primare. Găsim o referire la această situaţie şi în Epistola a doua sobornicească a Sf. Ap. Petru în capitolul 3:

„Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”. Adică nu socotiţi voi după timpul vostru lumesc, omenesc lucrurile, pentru că Dumnezeu are altfel de măsuri.

„Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii… (unii despre care auzise Apostolul Petru. El se adresează bisericilor din Asia mică, mai toată partea de nord a Siliciei) Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă”.

Domnul întârzie venirea Sa dându-le oamenilor timp de pocăinţă, pentru că El vrea ca să se mântuiască oamenii.

„Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui”.

Venirea Domnului va marca şi sfârşitul lumii actuale, transfigurarea lumii actuale şi începutul lumii celei noi.

„Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea”.

Cât de clar vorbeşte Apostolul despre sfârşitul lumii, dar mai spune ceva important: No nu trebuie să fim într-o nelinişte sau să ne facem socoteli, pentru că Dumnezeu are planul Lui. Dar noi putem şi trebuie să aşteptăm venirea Domnului, dar putem şi grăbi venirea zilei Domnului prin lucrarea noastră de mântuire, prin râvna noastră pentru mântuire şi prin mărturisirea credinţei şi altora ca oamenii să vină la Hristos şi El să plinească timpul pentru această împlinire.

Revenind la cuvântul de la Ioan unde ucenicii se întreabă „Ce este acest puţin?”.

Vedeţi, Ioan, care scrie Evanghelia la sfârşitul veacului I,  care ştia toate aceste lucruri, ştia şi tulburarea unora că de ce nu vine Domnul mai repede, nerăbdarea lor, mai ales în vremea prigoanelor. Vă daţi seama, erau creştinii prigoniţi, ucişi… şi ei aşteptau ca Domnul să vină şi să le facă lor dreptate, să facă lucrarea Sa…

Ioan are şi o perspectivă mai adâncă, el interpretează acest „puţin” că Hristos deja vine la noi, El e prezent la noi în impul Bisericii, în timpul istoriei Bisericii împlinindu-Şi făgăduinţa „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele!”

Da. Mântuitorul după Patimi, la puţină vreme a venit din nou la ucenici şi li S-a arătat înviat şi vine iarăşi şi iarăşi când Îl chemăm în rugăciunea noastră şi mai ales când Îl invocăm în Sfânta Liturghie. El vine şi ni se dăruieşte cu trupul şi Sângele Său şi El este între noi şi preoţii în Sfântul Altar, înainte de rostirea Crezului, se îmbrăţişează şi spun unul către altul: „Hristos în mijlocul nostru!!”. Şi răspunsul: „Este şi va fi. Totdeauna. Acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!”.

Este şi va fi! Este Hristos aici. De asta El nu întârzie venirea Lui. Acest „puţin” e într-adevăr puţin pentru cei care-L caută pe Hristos şi care prin Duhul Sfânt, Îl au mereu prezent în inima lor, în viaţa lor, în lucrarea lor mântuitoare. Îl avem mereu în Biserică.

Continuă mai departe după acest răspuns:

„Şi a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe şi le-a zis: Despre aceasta vă întrebaţi între voi, că am zis: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea?

Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura.

Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. (…)

Da. În lumea aceasta, creştinii vor avea de suferit, spune Mântuitorul. Lumea are falsele ei bucurii. Şi lumea se bucură prigonindu-i pe creştini. Mântuitorul ne spune însă că înstristarea creştinilor este de fapt calea bucuriei „întristarea voastră se va preface în bucurie”. Şi aceasta datorită prezenţei Mântuitorului. Şi sigur în vederea răsplătirii eshatologice.

Şi Mântuitorul dă o pildă mai departe cu femeia care stă să nască. „Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”.

Auziţi? Bucuria pe care o dă Hristos şi întâlnirea noastră cu El n-o poate lua nimeni de la noi. Oricât ar vrea lumea să înăbuşe în noi lumina credinţei. Şi nădejdea vie pe care această credinţă o implică fiinţa noastră n-o poate lua de la noi. De aceea noi trăim în Hristos, cu Hristos şi Mântuitorul ne vorbeşte de relaţia noastră cu El.

„Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da”.

Nu mai e nevoie să întrebăm când Mântuitorul este cu noi prezent şi ne răspunde. Ca credincioşi, n-avem întrebări. Da. Oamenii care nu cred şi când Îl caută pe Dumnezeu, au tot felul de întrebări. E bine că le pun. E bine să-L caute pe Dumnezeu, dar după ce L-ai găsit, deja El, persoana Lui, prezenţa Lui, numele Lui este răspunsul la toate. Şi rugăciunea noastră este rugăciune în numele lui Hristos. Mântuitorul ne spune: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele. Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină. (Ioan 16, 17-20)”.

Când de profunde sunt toate aceste cuvinte!

Noi trăim cu Hristos, trăim în Hristos, având mereu într-un mod existenţial experienţa aceasta a prezenţei Lui, a lucrării Lui, a răspunsului Lui la rugăciuni. De aceea noi zicem „Vino, Doamne Iisuse!”, dar spunem că a şi venit Domnul. De aceea găsim la Apostolul Pavel cuvântul acesta pe care-l redă în limba aramaică, în limba Mântuitorului, pe care-l rostea Biserica primară „Maran atha!” (I Corinteni 16,22), care poate fi împărţit în două feluri:

Marana tha! Domnul nostru, vino!” Un imperativ. O invocare prin care creştinii se rugau fervent ca Domnul să vină. Şi până astăzi spunem: „Vino, Doamne Iisuse!” prin cuvântul cărţii Apocalipsei.

Şi

Maran atha! Domnul a venit!

Biserica a luat amândouă aceste înţelesuri. Noi îl aşteptăm pe Domnul dar, după într-un document vechi, Învăţătura Apostolilor, în care este prezentat Liturghia Darurilor apare acest „Maran atha!”, Domnul a venit! Domnul a venit la noi iarăşi! Vedeţi noi, de fiecare dată suntem ca unii care Îl aşteaptă pe Hristos cu nerăbdare, cum aşteptau ucenicii cu uşile încuiate şi Domnul S-a arătat în mijlocul lor şi s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul.

Tot aşa şi noi, Îl chemăm, Îi cerem să vină şi El vine şi ne schimbă toată situaţia noastră şi ne preface întristarea în bucurie; suferinţele noastre devin Cale spre El şi spre mântuirea noastră şi totul se preface cu Hristos, când spunem Maran atha! (Domnul a venit),dar fără să încetăm să spunem „Marana tha! Domnul nostru, vino!” pentru că noi, precum mărturisim în Crez, aşteptăm venirea Domnului, „Aştept Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin”.

A mai trecut un an!

Dragii mei, dragi!

Dragii mei, dragi!

În agitația pregătirilor de Crăciun, mă opresc pentru a mă conecta cu voi, fie și așa pe această cale a tehnologiei…

Am avut o undă de tristețe că nu s-a ținut Târgul de carte de la Sibiu… Era un bun prilej pentru a mă întâlni cu mulți dintre voi…

Dar poate a fost mai bine așa… Nu aveam niciun dar proaspăt pentru voi….

Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să finalizez ceva din cele pe care le tot pregătesc pentru voi…

Vă port în gândul meu.

Vă mulțumesc pentru că mi-ați citit mâzgăliturile de copil în ale scrisului…

Îl rog pe Domnul să vă binecuvinteze și să vă bucure acum de Sărbători și mereu…

Mi-e dor mult tare de voi, de cei pe care v-am văzut binecuvântata față.

Mi-ar plăcea să vă cunosc și pe voi cei care urmăriți acest blog și nu ne-am văzut…

Ne vom vedea în Viața cea fericită…

Unde îngerii veșnic colindă …

Vă îmbrățișez cu drag și considerație.

Sărbători cu pace și liniște!

Vă iubesc, pentru că voi m-ați iubit mai întâi!

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, zâmbind, interior

Oițele măicuțelor

Nu mai urcase de ceva vreme la mănăstirea din munți… Nici nu și-a dat seama că trecuse o vară și o iarnă fără să stea măcar o zi la măicuțe în acel loc în care viața are alt ritm, altă culoare și alt miros…

  • Ei, ia uite cine a venit la noi!
  • ! Bine v-am găsit măicuțelor! Binecuvântați…!
  • Am crezut că ne-ați uitat…
  • Nu v-am uitat… Ne-am luat cu ale vieții de oraș…
  • Haideți să ședeți la masă cu noi…

Mâncară în liniște ascultând cuvântul de învățătură citit de maica trapezară de rând…

  • Ce mai e nou pe la sfințiile voastre?
  • Am primit oițe…
  • Ați primit oițe?
  • Da. Cineva a insistat să le primim. Nu sunt multe…
  • O, ce frumos!

Seara se lăsă ușor peste văgăunile munților. Urcă apoi spre creste și cuprinse tot cerul.

Măicuțele sunt în biserică la priveghere.

Pe culmi, se aprind becurile pe la colibe. Clinchetele tălăngilor se răresc până dispar desăvârșit. Doar glasul molcom al măicuțelor se aude răzbind prin ușa întredeschisă a bisericii.

Răcoarea nopții o împinse în biserică. Maicile, preoții și credincioșii cântă Prohodul Maicii Domnului.

Neamurile toate

Laudă-ngropării

Tale Fecioară, cântă.

Iar pe sus, pe sub bolta Pantocratorului, un liliac desenează rotocoale largi…

Dacă vine și se așază în părul meu? gândi ea…

Dar nu… liliacul își vede de tămâierea și rugăciunea lui obișnuită neieșind din perimetrul mormântului Maicii Domnului…

După prohod, dispare la fel de misterios precum a apărut…

Avea să afle mai târziu că liliacul acela îndeplinește acest ritual an de an…

  •  

Se trezi în zori. După brazi, se vede o lumină puternică…

Un bec? se întrebă ea.

Nu. Era luna mare și roșiatică precum soarele care iese din mare…

Doamne, o așa minunăție n-am mai văzut!

Urcă pe cărăruie ca s-o vadă mai bine. De acolo, de sus, o vedea în toată splendoarea ei. Era mare, clară și roșie!

Colibele stau încremenite pe culmi.

Pe culmea din faţă, o măicuță mână văcuțele la grajd pentru a le goli ugerele doldora de lapte.

Păstorul coboară pe alee cu găleata plină cu laptele oițelor.

Își continuă urcușul. Ajunse în fața bisericii.

E duminică. Slujba începe mai târziu.

Se tupilă după clopotniță și se grămădi sub pătura luată din cameră. Păstorul se întoarse. Trecu pe lângă ea fără s-o vadă.

Se auzi un fluierat…

  • Hai oaie, hai!

Se ridică. Lepădă de pe umeri pătura și se repezi spre gard. Urcă deluțul de lângă altarul de vară și privi în jos spre locul de unde se auzeau fluierăturile și îndemnurile.

Păstorul scoate oile din țarc și le mână la pășune. Oile ies una după alta formând un șir lung.

Cele din față se opresc şi stau pe loc și așteaptă și pe cele din urmă. Se uită la ea și ea la ele…

„Cât sunt de frumoase!…”, gândi ea.

„Ce privire blândă au!”.

  • Hai, oaie, hai! Șșîî… Fșșș… Fluieră încetișor păstorul…
  • Ui mă la ea! Mioară hăi!… Mișcă! Mișcă!

Continuă să le privească cum stăteau așa aliniate și priveau la ea. Cel puțin ea așa credea că ele se uită la ea, deși distanța era destul de măricică…

  • Hai oaie, hai! Mișcă! Mișcă! repeta întruna păstorul

Toate oile au ieșit și au format două șiruri. Au pornit încetișor. Apoi s-au unit într-o grămăjoară în fața păstorului.

„Iată turma oițelor măicuțelor!”.

O turmă mică… ca și obștea de măicuțe din această mănăstire…

Păstorul trece în fruntea turmei și pornește pe coastă spre stânga devale de chiliile maicilor ca să apuce apoi încetișor la deal deasupra mănăstirii… În acompaniamentul fluierărilor molcome a păstorului, a clinchetelor clopoțeilor de la gât și a câte unui lătrat încetișor de câine, turma începe a paște…

Ea reveni la loc pe bancă.

În brazii din stânga ei, se aud cântând păsărele.

Au pornit Liturghia Naturii, gândi ea.

De după brazii din stânga altarului de vară, se ivesc câteva fire din ciuful soarelui…

După o vreme, își scoate capul cu totul. Apoi, se ivi cu întreg trupul. Faldurile veșmintelor lui se resfiră pe iarba moale și umedă de pe dealul din depărtare ce se vede de după biserică, coborând încetișor în curtea bisericii și alungând vântulețul jucăuș al dimineții.

Pe cărare, încep să apară, una câte una, măicuțele urcând spre biserică…, chemate fiind de glasul tainic a Păstorului…

BUCURIA RĂSĂRITULUI

Bucuria Răsăritului

Întotdeuna va fi un nou răsărit de soare.

Va împrăștia norii și va aduce bucuria.

Va umple inima de sprenață și căldură.

Marea va continua să depene, unul după altul, valurile…

Înainte de răsărit, stai chircit pe mal și aștepți…

Soarele se lasă așteptat, chemat, întâmpinat…

Își trimite mai întâi o bucățică de unghiuță de la degetul cel mic, apoi vârful degetului,

Peste o altă bucată de vreme, își scoate un milimetru din pletele-i roșiatic-aurii…

și, dintr-o dată, pe neașteptate, se ridică din somn ca un viteaz amețit de vin…

se scutură și se întinde pe cer în toată splendoarea

și noi ne minunăm…

El râde la noi și noi la el…

și ziua începe bine

Slavă, Ție, Doamne pentru toate și pentru această zi minunată!

Azi a plâns cerul pentru mine

Ieri, am plâns.

Șuvoaiele lacrimilor au rupt zăgazurile pleopelor.

Ce binecuvântare sunt lacrimile, plânsul….!

Azi, fiind între lume,

n-am mai putut plânge…

A plâns cerul pentru mine

cu lacrimi de spume,

albe, mărunte…

ce-au acoperit negreala din curte

și din a mea minte

și inimă tulbure.

Lacrimile fluturi băteau în geamul meu:

Hai vino în curte, 

să te joci cu noi!

Priveam cu nesaț jocul zglobiilor lacrimi pufoase

și sorbeam cu nesaț bucuria lor dulce.

Când am revenit în singurătate,

am descuiat lăcașul lacrimilor ascunse de lume

și le-am chemat să se lăfăie-n voie.

N-a mai curs nicio lacrimă,

niciun sfert de lacrimă. 

Le uscase pe toate fiorul păcii divine.

 Continui drumul

Urări de Paşte

Dragii mei dragi,

Mai sunt câteva zile până la Sfânta Inviere!

Găsesc bun prilej să vă transmit urările mele de pace, bucurie şi lumină.

imagine paste

Mă bucur şi mulţumesc lui Doamne că ne-a ajutat să ajungem să trăim încă o dată toate aceste momente din această sfântă perioadă a anului! Au fost momente unice de mare dar şi mare binecuvântare. Postul a trecut atât de repede! Il rog pe Doamne să reverse în sufletele noastre, ale tuturor, bucuria, pacea şi iubirea Sa.

Săptămâna aceasta a Sfintelor Patimi este un bun prilej pentru a ne identifica propriile răni şi a le aduce şi aşeza la picioarele Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să ne numim rănile şi să cerem iertare şi vindecare. Lucrând aceasta, pătimind cu Hristos în această săptămână a Sfintelor Patimi, vom primi în Sfânta noapte a Învierii Lumina şi viaţa nouă.

Cu darul lui Dumnezeu, vă voi pomeni în rugăciune în Noaptea luminată a Învierii. Cred că şi voi veţi face la fel. Aşa vom fi împreună în comuniune sfântă.

Vă îmbrăţişez cu drag mult.

Hristos Ce înviat ne dă nădejde că şi sufletele noastre vor învia în momentul în care ne deschidem acestui mare dar adus: mântuirea prin Jertfa şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Numai să ne îndurăm să ne venim în sine, să ne adunăm de pe unde ne-am risipit.

Bucurie sfântă, dragilor!

 

Un cadou de 8 martie: Cartea „Mă bucur că sunt femeie”

Salutare!

Cât de minunat este să fii femeie!

Să ai o zi dedicată special!

images

Și când mă gândesc că a fost un timp în care nu m-am putut bucura că sunt femeie…

Și că încă există multe femei care nu se bucură că sunt femei.

A fost un timp în care am crezut că Doamne m-a trimis să mântuiesc femeia oropsită de soartă, înjosită de bărbați, să o trezesc din amorţire…, din împietrire…

Slavă Domnului că am priceput repede că nu asta este menirea mea.

Menirea mea este să fiu, să mă bucur că sunt ceea ce Doamne m-a creat să fiu: femeie.

Am îndrăznit să dau mărturie despre bucuria de a fi femeie.

Cartea „Mă bucur că sunt femeie” descrie Drumul de la depresie la bucuria trăirii vieţii zilnice cu Domnul nostru Iisus Hristos (cu Doamne).

11196362_793898737390980_8927127436454411658_n

Când Nenumitul (Urâtorul și Ucigătorul de oameni, Diavolul) mă mai bântuie cu depresia, mă apuc și recitesc această carte.

Cartea „Mă bucur că sunt femeie” este un dar minunat!

Dragile mele, hai să ne bucurăm în această zi dedicată nouă!

Să mulţumim pentru ziua aceasta specială.

Astăzi, ne amintim de mamele noastre, de prietenele noastre, de colegele noastre şi le îmbrăţişăm.

Astăzi, ne bucurăm împreună!

Vă port în inima mea cu mult drag şi recunoştinţă pentru că m-aţi provocat să scriu această carte.

cu-cartea-ma-bucur-8-martie-24.jpg

 

Vă aștept, dragilor! Să știți că m-am pregătit și anul acesta să vă întâmpin cumsecade!

Dragii mei dragi,

deși vă spuneam în ianuarie că anul acesta l-am declarat „an sabatic”, iată că nu m-a răbdat inima să stau în retragere și să nu vin la întâlnirea anuală obișnuită, la banchetul cărților de suflet, la Târgul de Carte și Revistă Religioasă, de la noi, de la Sibiu din 3-6 noiembrie 2016.

Și contextul a fost forțat, întru-câtva, comoditatea și lenea mea mare, care se dosise într-o scuză, de altfel, binecuvântată, dar mi s-a spus:

Ai intrat în horă, Doino? Joacă până la capăt!!!”.

Așa că m-am pregătit să vă întâmpin și anul acesta cum se cade unei gazde primitoare. Și cu ajutorul lui Doamne, vom sta la masa îndestulată și despre multe vom vorbi

coperta1

iar Firimiturile

doina-coperta

le vom strâge și le vom pune în „străițucă”, ca să le-avem merinde până la ce știu eu care data viitoare…