Arhive etichetă: CARNE

Mănânc şi plâng, mănânc!

Dragii mei
În seara asta, recitind poezia lui Labiş, Moartea căprioarei, m-au trecut fiori de înţelesuri noi.

Ce geniu a avut acest poet! Cum a reuşit să concentreze atâtea înţelesuri tainice!

Iar eu mă zbat între lumină şi umbre!

Deliciile înfulecate de sărbători abia acum îşi arată colţii şi mai vor a. Pofte vechi s-au trezit iar eu mănânc şi plâng, mănânc!

Va las să descoperiţi singuri tainele pe care eu le-am întrezărit sub cuvinte, dar nu pot acum să vi le scriu.

Poate vă faceţi voi timp să-mi împărtăşiţi trăirile şi gândurile care v-au cuprins în timpul lecturii aceste minunate poezii:

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
(Nicolae Labis – Moartea caprioarei)

Cum ieşim din post şi ce mâncăm de Paşte?

Buna ziua dragii mei!

Inainte sa va vorbesc despre subiectul enuntat in titlu, am sa va spun cateva cuvinte despre altceva.

Zilele acestea m-a intrebat cineva:

Cum să rezişti atunci când pregătesc mâncare pentru familie şi eu postesc, nu mananc animaliere?

Da, e o mare provocare! E greu să rezişti dacă pregăteşti „mofturi” şi nu hrană.
Vrei să oferi animaliere? O poţi face. Nimic nu este necurat sau rău în sine, numai modul de folosire e bun sau rău. Toate le-a făcut Dumnezeu bune pentru noi, „spre hrana şi desfătarea noastră”. Dar confundăm desfătarea cu umplerea, ghiftuire. A te desfăta înseamnă a avea acea stare de mulţumire şi bucurie. E o diferenţă între a mânca cu bucurie şi a mânca cu plăcere. Sunt două niveluri, sufletesc şi trupesc, şi bucuria ţine de suflet.

Aşadar, dacă vrei să oferi brânză, e suficient să cumperi sau să faci în casă brânza, telemea sau caş. Cu 2 cepe şi 3 ridichi şi o feliuţă de pâinică integrală, e o hrană îndestulată. A face însă pască, prăjitură cu brânză, plăcinte… sunt mofturi. Şi îţi faci singur material de ispită. Căci spune-mi: oare poţi să iei doar o gură, „una mică? …?”. Eu una nu pot!

Vrei carne? Faci un pui la cuptor şi gata. Dar şniţele, piftele, deja sunt mofturi.

Vrei ou? Fierbe unul. Dar a-l vopsi şi a-l picta e deja un moft. Dar cum să nu faci ouă roşii? Aşa e tradiţia? Da? Interesant! Dar tot de tradiţie ţine şi ca mămicile şi bucătăresele să moţăie în noaptea de Paşte la biserică, că de, sunt obosite după atâta „slujire” în bucătărie.
Se poate Paşte fără ouă roşii!?

Eu am verificat anul trecut. În sâmbăta Paştilor, când majoritatea încă aveau de trebăluit prin bucătărie, eu citeam Studiul China. Şi aşa de minunat a fost Paştele, zburam.. şi mâncărica mea simplă a fost atât de hrănitoare şi îndestulată!

A fost pentru prima dată când m-am simţit liberă de tradiţii, când am trăit „altfel” bucuria Paştilor. Şi au trecut, şi n-am avut indigestii, şi nici kilograme în plus şi nici somnolenţă … şi parcă Hristos a înviat s-a auzit altfel anul trecut.. am înviat şi eu la o nouă viaţă, viaţa cu Hristos, eliberată de tipare apucate.
Nu spun că-i rău să faci mâncăruri tradiţionale, e rău că nu mai ai prea mult timp de suflet.

Atâta vreme cât ceva din afară te domină, eşti sclav.

Putem deveni scalavii unei farfurii sau a stomacului?!

Cuvântul sclav subliniază mult mai bine nuanţa de subjugare, de a nu fi liber.

Termenul „rob” are şi o nuanţă de slujitor şi cel care slujeşte are libertate, o face împlinindu-şi menirea.

Suntem robii lui Dumnezeu, slujitorii Lui. Aşa am fost „proiectaţi” ca să depindem de El, dar nu am fost creaţi să fim dependenţi şi sclavi al unei farfurii. Putem să trăim şi fără ea. Şi asta o spune Domnul, chiar dacă pentru firea noastră căzută e aproape imposibil să creadă asta.

Eu am testat şi atunci când mă hrănesc mai întâi cu cuvântul Domnului, farfuria nu are stăpânire asupra mea, mă pot sătura cu o mână de grâu încolţit sau cu 2 morcovi şi o felie de pâine, dar când nu mă hrănesc spiritual, chiar şi 3 farfurii de mâncare gustoasă nu-mi oferă satisfacţie, ci doar plinul. Nu sunt sătul, ci înbuibat, umplut. Astas e tot ce simt atunci.

Cum să rezişti atunci când pregăteşti mâncare pentru familie şi tu posteşti?

Ooo, sfânta simplitate! Unii oamenii (călugării anahoreţi) cu adevărat bucuroşi cu Hristos înmuiau câteva oase sau solzi de peşte în apă şi o „savura” şi aceea era „dezlegare la peşte”, dar noi?, 4-5 feluri de mâncare pentru 3 zile de Paşte?

Cum ieşim din post?

Iată că „târâş-grăbiş” ieşim din post. Dar acum ce facem? Ca să începem să postim, să nu mai mâncăm, a fost cumva uşor. Dar ca să mănânci – ce/cum trebuie – e marea provocare.

Gândiţi-vă că vinerea mare o ţine majoritatea oamenilor, iar sâmbătă mai că nu apuci să mănânci câte ai de făcut. Şi vine noaptea Învierii. O adevărată provocare! Şi unii, sărmanii, cad în cursă. Nu mai aşteaptă să se gate slujba, i-au paştele (acea pâinică cu vin binecuvântată special în ziua de Paşte) şi merg cu înfrigurare să înfulece „mielul de Paşti”. Dragonul foamei şi poftei i-a biruit.

Dar ce se întâmplă cu stomacul când primeşte o mâncare aşa de grea precum e carnea sau preparatele multialimentare, acele delicii ale limbi cu toate ingredientele animaliere, plus zahăr, ulei şi sare?

Au! Da, ştiu. Retrăiesc momentu’! Am trăi asta ani la rând, când a doua sau a treia zi de Paşti făceam indigestie de la salata boeuf, tradiţionala şi nelipsita salată boeuf! Şi ce mai sărbătoare era!

Dragii mei dragi, dragele mele bucătărese, vă implor, aveţi milă de stomăcelul celor dragi. Cum?

Opriţi-vă puţin şi puneţi-vă această întrebare: Doamne cum şi ce să gătesc de Paşte? Ascultaţi răspunsul e unul atât de finuţ..
Am scris în detaliu în cartea Îndrăznesc să trăiesc sănătos cum procedez eu vizavi de gătittul simplu şi digestibil. Acum lucrez la o nouă carte, cum să fac ca să rezist stimulilor din exterior când e vorba de mâncare, căci şi mâncarea, chiar sănătoasă fiind, îţi poate răpi libertatea.

Un meniu de Paşte?

Vi-l prezint pe cel combinat (multe vegetale cu putine animaliere), nu vi-l spun pe ăsta nou al nostru, ca să nu cumva să vă descurajez cu totul…

În zilele de Paşte, dimineaţa, mergem la masa împărătească unde, mâncându-L pe Domnul, ne împărtăşim, adică primim bucuria adevărată.
Îmi amintesc de o concepţie care mi-a furat bucuria zeci de ani: „să nu te împărtăşi în noaptea de Paşte, ca nu cumva să vomiţi de la mâncarea grea de a doua zi!” pur şi simplu nu mi-a permis! Domnul să-i ierte pe cei care m+au învăţat asta! Şi nu m-am împărtăşit.
Noua gândire: Adevăratul Paşte e Hristos, nu milelul din tavă sau salata boeuf.
Mă tot gândeam aşa în anii trecuţi când stăteam departe de bucurie: de ce-o fi 3 zile de Paşte?

Oare ca să mâncăm şi să ne veselim cu ouă roşii, cozonaci şi friptură?

De ce s-o fi făcând Liturghie şi a doua şi a treia zi?

Eu când eram copil nu ştiam că sunt trei zile de sărbătoare cu slujbă la Biserică, cu Sf. Litughie. Nu mergeam la biserică la slujbă a doua şi a treia zi de Paşti. Am avut o revelaţie când am aflat că se face slujbă în acele zile. De ce n-am ştiut? Că nu se ducea mama? Era preocupată să pregătească pomenile pentru parastasul de obşte de a doua zi de la cimitir. Parastasul de obşte din a doua zi de Paşte, făcut pe la ora 14, era un eveniment foarte „bucuros”, se mânca mult cozonac şi ouă roşii, şi culmea „nu dădeai în gălbănare, că erau sfinţite!”.

Revin,

După slujbă venim acasă să oferim şi trupului puţină alinare şi veselie.
Dimineaţa după slujba de noapte de obicei serveam o cană de iaurt degresat cu o felie de cozonac dietetic, adică făcut fără unt şi lapte, doar adăugat 2 ouă sau chiar făceam cozonac „de post” sau serveam cu o feliuţă de pâinică integrală şi ne odihneam puţin până pe la ora 10, iar apoi pe la 11-12 ne adunam la masa de obşte. O adevărată provocare, căci era la buni, dar noi veneam cu oala mare de salată şi compensam ouţul tradiţional…

MENIU DE PASTE:

Prima zi:
Prânz: Multă verdeaţă cu un ou în prima zi, că de aşa-i tradiţia.
Seara: un lăptic de susan cu carob sau o farfurie de orez fiert cu 2 curmale sau o salată de legume cu un ½ avocado

A doua zi
Prânz: Un peşte proaspăt la cuptor (preferam păstrăvul!) cu mujdei, multă salată şi mămăliguţă.
Seara: un măr
Căci după masa mergeam „la stropit” şi serveam cozonac sau prăjitură de la rude. În caz că nu mergeam nicăieri, mâncăm o budincă de mei cu puţine stafide.

A treia zi:
Unii încep lucrul şi aşa că intră în program
Dimineaţa: fructe, apoi cereale
Prânz, mai pe seară când suntem toţi, „sacrificam mielul”. Savuram, în sfârşit friptura, fie de miel sau de pui. Nu prea ne plăcea de miel, aşa că foloseam un pui la cuptor, care, ce-i drept, rareori era ecologic, crescut în curte…
Seara:  O salată de verdeţuri cu puţină pâinică integrală, ca să măture reziduurile puiului…

Şi Paşte fericit!

 

MAI ESTE ACUM NECESAR POSTUL?

Bună

Astăzi permite-mi să-ţi pun o întrebare care mi-a fost pusă în urmă cu câteva săptămâni de un prieten bun, medic nutriţionist: Dacă nu ar fi rânduiala impusă de Biserică ai mai posti?

Te las un timp să meditezi înainte să răspunzi.

……………………………………………………………….

Eu am răspuns că da, eu aş mai posti. De ce?

Pentru că am experimentat de câteva ori ce înseamnă să mănânci animaliere („de dulce”) în toate zilele timp de o săptămână. Ştiţi în acele săptămâni de harţi dinainte de Postul Mare şi de alte posturi.

Ultima dată când am mâncat o săptămână zilnic animaliere, adică: luni, marţi, joi, sâmbătă şi duminică din toate animalierele, inclusiv carne, iar miercuri şi vineri peşte, mi-au trebuit trei săptămâni să-mi revin, să-mi aduc organismul la echilibrul lui normal. Şi ţineţi cont am mâncat normal, am mâncat o săptămână mâncare gătită aşa cum se găteşte în România în mod obişnuit, tradiţional în bucătăria multor familii, în restaurante, în cantine sau în bucătării mănăstireşti, adică cu prăjeli, cu combinarea tuturor animalierelor, fără niciun principiu de digestie uşoară! Am vrut să văd cum e să mănânci „normal”, cumpătat din toate, eu care mâncam „ciudat”: multe fructe şi multe salate de crudităţi şi mai puţine animaliere (odată pe săptămână din fiecare).

Iată cum arată un meniu obişnuit, în general, la mesele din România:

Meniu de dimineaţă: platou cu ou, brânză, şuncă, unt/margarină marmeladă şi pâine albă proaspătă

Amiază: ciorbă cu carne – se schimba felul cărnii, fie porc, fie vită, fie pui; felul II: carne cu ceva, fie cartofi, fie ore, fie mazăre şi pâine albă proaspătă. Desert: ceva dulce – gogoşi

Seara: ceva cu carne, fie pizza, fie o tocană, şi felul II: o budică dulce de orez sau gris, sau gogoşi

Nici pomeneală de cereale integrale, de fructe proaspete, de alte lucruri „rare”.

(dar, de aşa am apucat, aşa mâncăm, aşa trăim ….Nu de alta, dacă am fi sănătoşi, nu mai avem de ce ne văita!)

Şi cum vă spuneam, săptămâna aceea am mâncat din ce mi s-a pus dinainte. Multă mâncare gătită, salate cu oţet, nu-mi amintesc dacă au fost fructe, poate doar un fruct. Ei bine, când am ajuns acasă, am bolit 3 săptămâni, pur şi simplu când vedeam animalierele, mi se făcea rău. Nu mai simţeam nevoia să le mănânc şi de atunci am şi renunţat la ele.

Am constatat pe pielea mea cât de mult rău se face prin mâncare pregătită fără să se ţină cont de legile de funcţionare a trupului, ci mai mult doar de gustul apetisant.

Îmi place postul. Îmi place mâncarea din vegetale. E o binecuvântare postul!

Postul e diferit de dietă. Dieta o ţinem pentru trup, postul îl ţinem şi pentru trup şi pentru suflet. Nu poţi să postzeşti dacă nu ţii legătura cu Doamne. Dieta satisface egoismul, dar postul presupune jertfă, renunţare, nu numai ca să slăbeşti, să ai un corp sănătos, ci ca să-ţi ajuţi sufletul să se ridice de la nivelul psihismului, pe înălţimile duhului, dar toate acestea nu se pot face cu un trup greu şi nu fără de Duhul Sfânt, Care pe toate le face lesne pentru neputincioşii de noi.

Şi ştiţi ce e mai fain să mănânci „de post”? E foarte simplu şi sunt costuri mult mai mici. Citeam undeva că pentru a hrăni un pui până el ajunge în farfuria unei familii, e nevoie de atâţea bani, daţi pe cereale şi pe apă pentru curăţenia mizerii ce o face puiul respectiv şi spălarea cărnii înainte de a fi ambalată, încât aceştia ar fi suficienţi să se hrănească aproximativ 10 familii timp de o lună.

Aşadar pentru a mânca un singur pui se risipesc atâtea resurse! Şi carnea lui nu este nici pe departe un aliment de neînlocuit! Unde mai pui că dacă nu ar fi condimentele şi prăjitul în ulei, n-ar avea niciun gust carnea, fie ea şi de fazan! Pe când o salată de legume cu o mână de nuci, aduc în organism mai mult decât suficientă proteină şi grăsime, şi se asimilează uşor şi fără problemele bine ştiute ale fripturii de pui sau alte cărnuri.

Durerea este că nu ştim sau nu vrem să ştim, să ne pregătim mâncarea zilnică şi asta ne costă, şi bani, şi timp şi suferinţă, şi depresie, şi nesomn, şi burtă grea şi solduri dizgraţioase, dar ce să-i faci? Ne place mult mâncarea preparată „ aşa cum am apucat” şi ne e greu să renunţăm la ea!

Astăzi postul este mult mai necesar ca niciodată. Postul e salvarea noastră. Aşa că, în loc să îngrăşăm porcii sau puii, ar fi de preferat să ne străduim să consumăm noi cerealele şi dovlecii …

Mă minunez gândindu-mă la mama cum mergea la sapă toată ziua cu un borcan de ciorbă, 2 cepe şi o bucată de mămăligă. Sau alteori îşi lua vreo 10 nuci, mămăligă şi ceapă. Şi săpa în soare toată ziua, iar când venea acasă trebăluia până la miezul nopţii să facă curat, să spele hainele şi să facă mâncare pentru a doua zi. Şi a lucrat aşa 64 de ani. Şi noi cu toate bunătăţile sub nas, nu putem posti, mâncăm de toate, dar nu facem faţă la oboseală şi, ce-i mai rău, e risc să „dăm colţul” pe la 40-45 de ani. Avem multe exemple de oameni care au murit de cancer la 39- 40 de ani.

Şi acum îl cred pe cel care adesea spune: „De nu veţi trăi CA ÎN CER, veţi muri de CANCER!”

Şi asta să n-o luăm ca pe o ameniţare ieftină. Asta e realitatea!

E dovedit ştiinţific că consumul de animaliere nu este benefic sănătăţii noastre, mai ales pentru „stilul static” al majorităţii.

Şi apoi mai e o pacoste, semipreparatele industriale. Să ne ferim ca de foc de ele. Mă gândeam la un aspect zilele acestea când am auzit povestea cu minunea colivei făcută de Sfântul Teodor. Oare nu aşa e situaţia şi acum cu alimentele împachetate? Ce putem noi şti ce pun acolo cei ce pun? Şi mai dăm şi mulţi bani pe ele. Oare e nevoie să vină iar Sf. Teodor să ne spună că acele alimente nu sunt bune pentru noi? Dar oare putea-vom să rezistăm, să ne ţinem sătui cu câteva linguri de grâu fiert, noi care suntem obişnuiţi cu atâtea?

Şi atunci vă întreb din nou: este oare necesar postul acum?