Arhive etichetă: CARTI

Vişinul înflorit

De cum am deprins a descifra buchiile din Abecedar, a început a mă munci un dor nestins, acela de a cunoaşte tainele cărţilor, a tuturor cărţilor… De-ar fi fost după mintea mea, n-aş mai fi făcut nimic pe lumea asta în afară de-a citi şi a scrie… Nu era o altă îndeletnicire umană care să mă atragă mai cu dorire ca cititul cărţilor şi scrisul… Nesaţul meu de citit era aşa de mare pe cât de mare e căldura zilelor fierbinţi de vară şi pe cât de lungi noaptile de iarnă… Eram în stare să citesc toată ziua neincetat, fără oprire, de n-ar fi fost pârdalnica de burtă, care, după câteva ceasuri bune de profundă cufundare între coperţile ademenitoare ale cărţilor, nu mi-ar fi dat ghes şi nu m-ar fi mânat spre bucătărie pentru a găsi ceva de mâncare sau dacă buna mea măicuţă n-ar fi fost atât de copleşită de treburi şi nu ar fi fost constrânsă să strige la mine să mai las încolo cărţile şi s-o ajut …

Ca să mă pot bucura de lectură, era musai să mă ascund. Să mă furişez departe de casă, să nu mă vadă nimeni. Îmi luam trăistuţa cu cărţi şi mă strecuram pe furiş din casă. Traversam tiptil, tiptil ograda, treceam binişor drumul, deschideam portiţa de la grădină, o închideam la loc cu grijă ca să nu se vadă că a fost dechisă, treceam cu băgare de seamă pe lângă iaz, pentru a nu trezi cucoanele broaşte care stăteau cu burta la soare şi mă căţăram iute, ca o pisică, tocmai în vârful vişinului înflorit. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să mă caute acolo. Cine ar fi putut gândi că un copil poate să se ascundă într-un vişin înflorit şi să stea acolo ore-n şir. Dacă ar fi fost plin cu roade, ar fi fost altă poveste, dar aşa… Ce să faci printre flori?

Imagini pentru visin inflorit

Ei, ce să faci?

Câte nu se pot întâmpla printre florile unui vişin!

Îmi amintesc atât de bine clipele acelea de petrecere în vişinul înflorit…

Era ca pe vremea asta… Era luna aprilie…, când pomii toţi zac sub povara florilor…

Vişinul înflorit se preschimba dintr-o dată în castel. Un castel cu turn înalt, care te ridica spre alte zări. De la acea înălţime, cutreieram nestingherită lumea în lung şi-n lat şi vedeam atâtea frumuseţi despre care mama, şi alte persoane care treceau pe sub coroana vişinului, n-aveau nici cea mai mică bănuială…

În vişinul înflorit, eram pe rând prinţesă, mare înţeleaptă, pasăre liberă care zbura pe cerul senin, lipsită de griji, de frici, de planuri şi de frământări. Trăiam acele clipe cu mare intensitate.

Ele s-au imprimat în fiinţa mea şi le păstrez ca pe o comoară de mult preţ.

Acum, acest vişin nu mai există. Nu mai există nici iazul şi nici grădina de peste drum nu mai este a noastră…

Am revenit în sat. Nu mai văzusem satul cum arată primăvara de aproape 30 de ani. Era aşa schimbat… Doar liliecii lui moş Vasile rămăseseră la locul lor. Erau pe scuturate…

Viaţa merge înainte. Alţi vişini vor înflori şi alte doiniţe se vor cânta prin jurul lor…

Imagini pentru visin inflorit

26 aprilie, 55 de ani de la adormirea scriitorului Vasile Voiculescu

Ieri, am început să mă documentez  cu privire la opera scriitorului Vasile Voiculescu.

v_voiculescu

În 26 aprilie 2018, s-au împlinit 55 de ani de când Vasile Voiculescu a trecut la Domnul. A fost un scriitor de factură religioasă. Îmi amintesc că am studiat la şcoală poezia

În grădina Ghetsemani

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.

Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul

Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

 

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,

Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură…

Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă…

Dar nu voia s-atingă infama băutură.

 

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…

Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere

Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

 

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…

Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii

Şi uliii de seară dau roate după pradă.

 

De asemenea, am studiat şi Ultimul berevoi…  Şi atât!

Acum, am descoperit atâtea lucruri minunate despre acest scriitor!

Sunt recunoscătoare că am la îndemână cărţile…

Înainte să plec ieri de la slujbă (serviciu), înainte să închei slujirea din bibliotecă din acea zi, am deschis cartea Toiagul minunilor 

Imagini pentru toiagul minunilor vasile voiculescu

şi am citit Revolta dobitoacelor

Am citit cu greu, căci literele erau foarte mici. Am închis cartea şi am gândit: Ce scriere…! …?

Astăzi în zori, coborând în bucătărie, am simţit revolta dobitoacelor flămânde din mine… şi dintr-o dată, am avut revelaţia înţelesului scrierii lui Voiculescu…

Da. Doar în preajma omului în rugăciune o iau la sănătoasa toate jivinele turbate…!

Dumnezeu să-l odihnească pe Vasile Voiculescu. A rămas viu prin scrierile sale.

Când am ajuns la lucru, am căutat pe internet textul pentru a vi-l oferi într-o formă mai accesibilă. Spre mirarea mea, am găsit mai multe variante de text, cu multe lacune…

Am început să completez cuvintele, rândurile lipsă, dar acel lucru îmi cerea mult timp. Am mai dat o căutare şi am găsit varianta pe care o citisem. Mulţumesc persoanei care a transcris-o.

Iată textul:

Revolta dobitoacelor  

de Vasile Voiculescu

Limbile vremii alunecaseră de pe tăişul lustruit al baltagelor de piatră pe luciul paloşelor de bronz. Şi omul nou intra în eră cu tot alaiul de animale îmblânzite după el.

Într-un amurg sălbatic de iarnă, el se întorcea necăjit de la pădure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singură bucată de trunchi, se frânsese într-un prăguş, şi omul, ca să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi.

Taurii înjugaţi fluturau mânioşi capetele, bolovănind ochii cu rămurele de sânge în ei spre suliţa cu care îi împungea asprul stăpân.

Câinele credincios se târa sfios în urmă, schilodit şi el în bătaie. Scăpase vânatul, care-l amăgise încurcându-şi urmele pe ponoare.

Şi omul, vânator fără greş, venea cu arcul descordat, aducând doar un vultur săgetat din văzduh.

El păşea crunt şi morocănos, spărgând cu călcâiul încălţămintei coaja noroiului amorţit de ger. În întunericul iscat o dată cu ceaţa din pământ, înfăţişarea lui înspăimânta. O piele uriaşă de leu îi învăluia trupul, aşa încât capul fiarei încununa ca un coif fioros cu colţii rânjiţi, capul omului. Nădragii largi, din blăni de fiară, şi cizmele năprasnice, cu copite grele de aramă, îl creşteau şi mai mult. Iar aripile moarte ale pasărei fâlfâiau, deschise, la fiecare pas în spatele uriaşului, parcă ar fi fost crescute acolo, pe umerii lui.

Când intră în ocolul unde îşi adăpostise familia, pe o măgură, sub cozorocul unei stânci, înnoptase.

Haita de câini ai curţii sări furioasă să-l sfâşie. Dar cunoscându-l, repede se trase, cu gudureli, înapoi. El însă tot avu timp să plesnească pe doi din ei cu piciorul, rostogolindu-i cât colo. Şi schelălăielile lor umplură ograda.

Femeia ieşi din bordei cu pruncul în braţe şi ajută bărbatului să dejuge. Apoi oamenii se mistuiră în hrubă. Dobitoacele rămaseră afară singure, în noapte şi ger, apărate de câinii lihniţi, împinşi de foame mai degrabă să le sfâşie.

Crivăţul se zburli şi se umflă, şuierător balaur cu mii de limbi din care sufla venin de ger. Împinse de frică, de foame şi frig, animalele se înghesuiră una în alta, toate la un loc. Taurii cu grebenele îndurerate şi şoldurile găurite de strămurarea cu bold de bronz în vârf, oile jăfuite de lână, berbecii cu coarnele frânte de bâtă, bivolii cu ceafa roasă, câinii şchiopătaţi de ciomăgeli. Toţi asupriţi, toţi răzvrătiţi împotriva stăpânului. Tirania omului îi scoase din răbdări.

–           Azi a fost mai crunt ca niciodată, spuse taurul negru, pe când cellalt soţ îi lingea milos grumazul.

–           Ar trebui să-l iei în coarne şi să-i verşi maţele, zise bivolul ceacâr, sfredelindu-şi cu limba nările.

–           De ce n-o faci tu? i-o-ntoarse taurul.

–           Eu, vezi, am coarnele teşite.

–           Atunci calcă-l în picioare şi fă-l zob cum zobeai odinioară, în sihlă, tigrii.

–           Eu singur? Acolo umblam turme întregi. Tuna pământul sub noi când porneam năvala.

–           Numai câinii pot să-l sfâşie, îşi dete cu părerea berbecul. Când rătăciţi departe pe coclauri după vânat, săriţi voi, zăvozilor, pe el, fiara cea mai aprigă. Eu, să am colţi şi gheare… făcu cu părere de rău încornoratul.

–           Zadarnic mestecaţi voi toţi în gură vorbe zadarnice ca paiele. Cum să te atingi de el? oftă câinele. Voi nu vedeţi că este vrăjit? Ştiţi ce putere are?

–           Ce? întrebară toate.

–           La vânat, el apucă vulturul din nori şi-l dărâmă jos. Ţinteşte de departe iepurele, cale de-o poştă, şi biata vietate rămâne acolo încremenită de moarte şi îl aşteaptă să vie s-o culeagă. Nu aleargă ca mine să-i iasă sufletul după vânat.

–           Cum? Îşi lungeşte mâna într-atât de sus, până la păsările cerului? Intrebă o oaie rumegând cuvintele.

–           Nu. Dar face ceva şi mai de neînchipuit. Când vrea, îşi dezlipeşte un deget de la mâini, pe care le încordează în chip ciudat. Şi degetul, cu o unghie ascuţită de fier în vârf, zboară cât ai clipi singur şi apucă pasărea, pe care i-o aduce jos.

–           Am făzut şi noi, strigară toate, degetele astea vrăjite, lungi şi cu cange în pisc. Are multe în tolba de la spate. Cu ele face semn şi opreşte pasărea în zbor.

–           Apoi asta e vraja, lămuri câinele. Îşi scoate şi îşi schimbă degetele când vrea şi cum pofteşte.

–           Dar braţul? se jălui taurul. Aţi văzut cum şi-l lungeşte, de te ajunge la zece stânjeni depărtare… Ba şi-l deschiolează din cot ca să-l poată arunca de departe în tine. Vai de carnea ta dacă pumnul braţului de adaos are piatră în el! Şi după ce te-a izbit de te-a ameţit, îşi ia braţul de jos şi îl pune la loc, rosti înfiorat taurul.

–           Asta e puterea lui, urmă câinele. El nu e ca noi, dintr-o bucată, încremenit o dată pentru totdeauna în el, turnat într-un calup din care să nu mai poată ieşi. Omul se schimbă şi se mlădiază după nevoi. L-am văzut odată, când era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Eu asudam cu părul tot pe mine. El se răcorea în apă cu toată carnea de sub piele şi păr afară, aşa cum scosesem eu numai limba.

Mieii, taurii şi bivolii holbaseră ochii, minunaţi de povestirile lui, şi câinele, îngâmfat de ascultarea cu care se învrednicea, urmă :

–           Odată am fost de faţă când şi-a scos copitele.

–           Copitele? Cum se poate? făcu un mânz naiv.

–           Da, copitele, de la glezne în jos. Îi intrase în ele o pietricică şi-l înglodea. Pe urmă şi le-a pus la loc şi nu s-a mai cunoscut de unde le lepădase. Când a fost să trecem o apă, şi-a dezghiocat picioarele mai sus de genunchi, a pus pielea şi carnea pe umăr, ca pe nişte păstăi, ca să nu se ude părul de pe ele. Iar dincolo, pe mal, s-a alcătuit din nou la loc. Nu se poate magie mai mare. Să te faci şi să te desfaci, să te rupi şi să te dregi, să te lungeşti şi să te scurtezi, dintr-o clipă în alta, singur.

–           Eu nu de braţul lui, care se smuceşte din cot şi mă plesneşte la zece stânjeni depărtare, mă tem, zise taurul ceacâr, gros la piele. Pe mine altceva mă împiedică. Fără să vreau, carnea se înfioară pe mine când mă apropii de el şi mă face să-mi plec grumazul în faţa lui: un miros uriaş, un iz de fiară domnitoare mă biruie. De ce creşte oare blană de leu pe el?

–           Şi-i fâlfâie aripi de vultur hrăpăreţ pe umeri, behăi un miel prior. L-aţi văzut astă-seară?

–           Magie şi vrăjitorie, gemu dulce vaca. Uitaţi-vă. Mâna femeii îmi ţine loc de viţel. Când ugerul împovărat de lapte mă apasă, chem prelung. Şi ea vine. Închid ochii şi sunt fericită, închipuindu-mi puiul sub mine. Nu e asta magie? Ca să-l biruim ne trebuie vrăji mai puternice, farmece mai tari! Aş zice să întrebăm pe lup în pădure. El se pricepe.

–           Deşteapto! lătră ogarul. Ţi s-a făcut de jupuială pe vreo râpă?

–           Atunci cum să scăpăm de atâta greu şi apăsare? Cum să-l răpunem? Nedreptatea lui necruţătoare ne sugrumă tot cât colţii lupului.

Deodată uşa de bârne se smulse pe neaşteptate şi în cisla dobitoacelor răzvrătite căzu, pe câteşipatru labe, pisica. Pe urmele ei curgeau ocările şi blestemele femeii.

După ce se dezmetici din ameţeală, pisica începu grijulie să-şi şteargă mustăţile şi să-şi lingă blana, mânjite de smântână.

–           Vai, ce cruzime, surioară! o boci oaia.

–           Pe sufletul meu dacă i-am greşit cu ceva! Ăştia sunt oamenii. După ce ne jertfim viaţa pentru ei în lupta cu şoarecii, priviţi acum cum ne aruncă.

–           Ai căzut tocmai bine, mugi taurul. Tu eşti vrăjitoarea iscusită. Proroceşti când are să se schimbe vremea, apoi când vin oaspeţi şi ai prietenie cu luna. Învaţă-ne şi ne ajută cum să scăpăm de om. Cum l-am putea ucide? Că ne-am săturat de chinuri.

–           Năvăliţi asupra lui. Unul singur din voi numai, e de ajuns să-l facă praf şi puzderii, rosti pisica.

–           Lesne de spus. Cum să-l faci, când este cât un munte şi pe deasupra şi vrăjitor! Pumnii lui, măciuci de fier, îi zboară din mână şi vin vâjâind, să te pocnească de la o poştă, se jelui bivolul.

–           Şi pe urmă carnea lui de leu are un iz fără împotrivire, se tângui taurul.

–           Şi cine se poate uita în ochii lui ţintă, fără să-i plece pe ai săi numaidecât? Are priviri totdeauna biruitoare.

–           Vă înşelaţi, îi mângâie pisica. Tăbărâţi cu îndrăzneală pe el: e mai plăpând ca un viţel. Vi-l dau în labe gol şi fără apărare, chiar acum.

–           Nu vă luaţi după ea, schelălăi dulăul. Unde l-a văzut ea plăpând? Vă trage vicleana în capcană, să vă piarză.

–           Tot rob mişel ai rămas. Veniţi cu mine, miorlăi ea, scuipând câinele între ochi.

Vitele aşteptau sfioase, îndoielnice, îndemnându-se fără hotărâre.

–           Haideţi numai câţiva paşi, fricoşilor, îi certă ea. Aveţi să vedeţi cu ochii voştri.

Şi, pornind înaintea cetei de răzvrătiţi, pisica îi duse îndărătul bordeiului, unde şoarecii făcuseră câteva găuri în perete.

–           Puneţi ochii şi uitaţi-vă, îi îndemnă ea.

Cu toţii, pe rând, îşi potriviră, bivolul peruzeaua ochiului mare cât pumnul, capra gogonul ei de chihlimbar, taurul oul însângerat al ochiului cu gălbenuş negru, porcul ţandăra de geam afumat ascunsă în grăsimea obrazului… Câinele, după ce privi cu ochii lui duioşi de copil orfan, puse şi bumbul umed al nasului şi, la mirosul cunoscut al stăpânului, coada începu să i se mişte bucuroasă.

Omul, la lumina chioară a unui opaiţ, se dezbrăca pentru somn, zvârlindu-şi una câte una toate vrăjile de pe el.

Baltagul, braţul cel de adaos, zăcea jos, acum un biet ciot de lemn. Cizmele cu copite de centaur se pleoştiseră goale, ca două ciuperci uriaşe, viermănoşite de ploi. Blana cu puteri de lei, coiful cu colţii ascuţiţi, neînsufleţite, dezumflate, spânzurau în cui, jumulite şi găurite de molii.

Omul, ieşit din găoacea lor ca un pui golaş, şedea alb şi plăpând, cu carnea mirositoare a viţel de lapte. Capul rotund şi mic, ca de miel slăbănog, se răsucea pe un gât fără vlagă. Grumazul taurului, pe lângă el era un trunchi de gorun pe lângă o trestie.

Dobitoacele priveau aprinse. Cozile neastâmpărate băteau ca nişte năpârci pântecele flămânde. Ochii se înflăcărau de ură şi colţii se rânjeau.

–           Haideţi, porunci pisica, curaj! Eu am să mă miorlăiesc la uşă până îmi vor deschide. Voi năvăliţi toţi după mine şi-l sfâşiaţi.

Deodată câinele, aşezându-şi a doua oară ochiul la bortă, se trase înapoi înspăimântat şi o luă la fugă. Celelalte dobitoace se îngrămădiră la gaură, priviră din nou şi, îngrozite, o luară la sănătoasa, ascunzându-se.

Omul, îngenunchiat pe pământ, îşi împreunase mâinile şi ridicase ochii… Deasupra lui, tavanul parcă se găurea, căci se strevedea cerul. Un abur luminos ieşea din trupul omului, mai ales din osul frunţii şi din creştet, închegându-se în juru-i ca un cearcăn… Lumina ajunsese din ce în ce mai puternică. Îl îmbrăcă într-un văzduh aprins, nesuferit ochilor. Omul era o lungă flacără albă, ca o torţă care arde toată deodată. Şi văpaia învăluitoare, lua din ce în ce înfăţişarea unui paznic îngrozitor, în picioare, plecat uşor asupra omului din el, care se ruga.

Din volumul „Toiagul minunilor„, Editura „Jurnalul literar”, 199, p.16-20

http://www.poezie.ro/index.php/prose/147320/Revolta_dobitoacelor

Mai multe despre Vasile Voiculescu:

https://www.fericiticeiprigoniti.net/vasile-voiculescu/1462-inchisorile-lui-vasile-voiculescu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu

 

Azi, am primit un mare ajutor pe Cale

Salutare, dragii mei!

Astăzi sunt bucuroasă, astăzi am primit un mare ajutor pe Cale! De un timp încoace, mă tot frământau gândurile și întrebările despre ce voi face și pe ce drum voi apuca de acum încolo, după atâtea încercări și testări de slujiri și lucrări. Și iată, azi, am primit încredințarea că acesta este darul meu: colecționar de învățături, făuritor și neguțător de cărți pentru suflete, căci după nicio altă îndeletnicire nu arde inima mea mai tare precum arde să învăț și să transmit mai departe cele învățate, să citesc și să scriu.

Deoarece luminarea și izbăvirea mea din robia sărăciei și a deznădejdii din pricina condițiilor în care m-am născut și am crescut a venit prin cărți, consider că e de datoria mea să mulțumesc lui Doamne pentru acest dar, ajutându-i și pe alți oameni care caută soluții pentru a crește și a se dezvolta personal. Consider că, dacă înțelegi sensul lucrurilor care se întâmplă cu tine și în jurul tău și crezi că Domnul nostru Iisus Hristos este cu tine până la sfârșit, orice ți s-ar întâmpla, atunci, trăiești la maximum.

Aleg să mă pun cu totul în slujba Domnului, cu toate darurile și cu toate dorurile mele. Aleg să lucrez la zidirea sufletelor prin cuvânt. Dedic pasiunea mea pentru cărți lui Doamne. Îl rog să facă El ce-o vrea cu ea, s-o pună la îndemâna celor ce au nevoie de ea.

Pentru că sunt om și sunt vulnerabil, Domnul îmi trimite, din când în când, câte-un înger, un glas, o simțire de îmbărbătare ca să merg mai departe. Astăzi, mi l-a trimis pe Sfântul Antim Ivireanul,

sf-antim-2008

care, prin pilda vieții sale, mă încurajează să merg mai departe.

De acum, când vor mai veni gândurile de renunțare ori descurajarea, o să citesc viața Sfântului Antim și o să merg mai departe!

Sfinte mare ierarhe Antim Ivireanul te rog miluiește-mă cu rugăciunile tale și mijlocește la Domnul ca să mă ajute să-mi împlinesc rostul și chemarea. Amin.

care prin pilda vieții sale mă încurajează să merg mai departe.

Despre Sfântul Antim, puteți citi aici:

http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/viata-sfantului-ierarh-martir-antim-ivireanul-mitropolitul-tarii-romanesti

http://ziarullumina.ro/sfantul-ierarh-antim-ivireanul-cu-suflet-de-roman-39124.html

Cum se lecturează ”corect” o carte

Bună dis-de-dimineața!

Azi m-am trezit înaintea greierașului (soneria de le telefonul soțiorului) și am pus început bun, mi-am făcut rânduiala ca la carte… și totuși astea mici nu au încă chef să miște…, stau chitic în pat.., poate plec și le las…., dar azi nu le las, le iau cu mine…, căci ieri le-am lăsat și mi-au făcut o drăguță de treabă, că mi-au ieșit ochii din orbite a mirare…

No, să continuăm!

Până se trezesc, stau și aștept… și cum stau pe marginea patului, o văd pe Ecaterina Oproiu de pe coperta jurnalului 2…, e tare faină, parcă aș fi io… A, o idee: ui așa să-mi fac și eu pieptănătura, ca săp nu se mai ia fetele astea ale mele, mai ales frizerița mea, mezinuca, ca nu știu a mă pieptăna…, de, asta e adevărul, ce-i drept, nu prea am îndemânare la piptănături faine …

Și cum mă tot uit la poza lui Catrinel, îmi trece un gând, de la ăl rău desigur, s-o deschid înainte să mai cetesc ceva în Ceaslov….

Și deschid așa la întâmplare…Jurnalul are povestiri scurte și e scris mare, e o adevărată desfătare să cetești în el… și m-apuc să cetesc… și la un moment dat dau peste-un cuvânt ”ușile batante”, uși batante…? uși care bat?..hm, parcă nu am amai auzit acest cuvânt și, cu mare greutate, îmi mișc funduloiu la mansardă, să iau dicționarul…, da, fain, ușile sau ferestrele batante sunt cele care se închid singure…, desigur dacă le împingi și tu…

Lecturez mai departe cu urechile ciulite să prind prima foială în pat…

Dau peste alt cuvânt ”juvete”.., mai ce-o însemnând acest cuvânt?, că de auzit l-am tot auzit pronunțat de Piersic…, no deșchide dragă dicționarul, ”nu-ți fie lene”, aud o voce veche, antică și dedemult a soțiorului meu când mi-o spus-o odată.. și deschid și cetesc:

JUVÉTE, juveți, s. m. Nume generic dat peștilor mărunți. ♦ (Fam.) Epitet dat oltenilor.

Aa, de aceea o tăt folosea Piersic!

Ei, bun, mi-am lămurit și asta…

Citesc mai departe…

Iar mă împiedic de un cuvânt care parcă nu dădea bine acolo cu înțelesul ce-l știam eu

Cuvântul ”sadea”. Eu l-am auzit în expresia ”nebun sadea”

Ia uite domne ce de înțelesuri are:

SADEÁ adj. invar. 1. Care nu este amestecat cu altceva, de un singur fel; pur, curat. ♦ (Despre țesături, păr etc.) Care are o singură culoare; uniform colorat; fără desen. ♦ (Adverbial) Cu totul, complet, pe de-a-ntregul. 2. Autentic, veritabil, adevărat. – Din tc. sade.

No, așa se lectureayă, dacă vrei să pătrunzi profunzimile!

..

Și mă scufund în plăcerea înțelesurilor, a tainelor pentru care merită să trăiești ca să le descifrezi. Ce delicu domnule să citești, ce plăcere…., față de insipida îndeletnicire de ați umple pântecele și a-l goli…

Mă opresc, intru în panica primordială, e deja ora 7 ș-un pic…, tre să acționez, alminteri, iar ”se ia” p. I. de noi că am înmtârziat și nu mai sunt locuri și rămânem flămânzi…, în ciuda îmbuibărilor de unii singuri…

Poftă la lectură ”corectă”!

Eu am plecat, le iau pe sus, așa somnoroase cum sunt, nu le mai las…. Venim p. I., venim trei, așteptă-ne, pregătește locurile!!!

Încă un rând de piele lepădat

Dragilor,

va salut cu bucurie!

E drept, nu v-am mai scris de multicel, dar va port in rugă. Am trecut printr-o încercare, o parte din munca mea s-a dus pe apa sâmbetei, nopți de lucru au pierit într-o clipa. Întâmplarea asta a fost un mesaj pe care l-am acceptat cu greu: Doamne vrea să trăiesc conștientă în prezent, atentă și organizată, disciplinată.

Eu și ale mele.

E mare lucru să facem distincția între ele. M-am identificat cu lucrurile, am pus în ele parți din mine. Dar le-am dăruit sau pierdut rând pe rând. Așa a trebuit să dau avearea din liceu, cei trei saci de cărți, pentru că nu aveam unde le ține. Cu fiecare carte dată, se debloca și partea din mine blocată în ea. Despărțirea de cărțile adolescenței mele a fost o desprindere durereasă…, dar numai așa am făcut loc altor cărți, care au fost alte noi trepte în urcuș. Cea mai mare rupere a fost de atasamentul puternic față de icoana cu Domnul, o icoană care mi-a însoțit întreaga adolescență. Acum, am primit altă icoana cu Doamne, care are alt mesaj, o invitație la urcare pe o nouă treaptă.

O altă durere a fost desprinderea de un alt atașament, desprinderea de un îndrumător spiritual… E uimitor ce simt acum, e ca după o convalescență prelungită când te simți intregit, liber, eliberat. Atașamentul pe care-l păstrez este de Doamne Cel viu și lucrător, pe Care nu-L poate lua nimeni de la mine. El a fost și va fi cu mine permanent. Parinții mei nu mai sunt, iar oamenii din jur sunt oameni cu tot cei uman. Nu mai am pe nimeni, nu mai am nimic. Eu nu mai contez. Ceea ce contează este să prețuiesc clipa prezentă și să mulțumesc pentru darul vieții, pentru această clipă pe care o trăiesc. Am lepădat așteptările.

Noi, toți oamenii, suntem vulnerabili, chiar și cei de la care parcă suntem îndreptățiți să ne așteptăm să fie duhovnicești. Cât adevăr se află în cuvintele din Scriptură: ”Tot omul este mincinos, toți s-au abătut, nu este drept niciunul… Și eu completez, toți suntem pe Cale, dar trecem prin ”ciur și dârmon”… și e absurd să aștepți perfecțiune sau iubire și atenție de la omul vulnerabil. Taman când ești mai amărât, te trezești cu vreo două palme peste cap date tocmai de la cel de la care așteptai înțelegere și sprijin, dar acela nici n-are habar cât de mult sufereai și că el te-a rănit și mai tare…

Singura soluție: iertarea, ruga și iubirea.

 

Cum se poate transforma o chestie neplăcută într-o mare binecuvântare

Bună dimineaţa dragilor

Astăzi sunt foarte bucuroasă!

Doamne m-a copleşit din nou cu darurile Sale bogate, a făcut o minune cu mine şi m-a îmbunat, copleşindu-mă cu bunătatea-I nemărginită şi cu purtarea Lui de grijă, de care eu tot uit aşa de repede.

Mă uimesc cum ieri am tot bodogănit şi am fiert de revoltă, ca apoi să cer iertare pentru izbucnirea nervoasă ce am avut-o şi azi tot cânt minunatul cântecel Tată sfânt, mulţumiri

Minune şi iar minune! De banii pe care era să-i dau la clinică, am cumpărat bunătăţi: lămâi, rodii, portocale, avocado. Ba am prins şi oferta reducerilor de dimineaţă şi am nimerit chiar să fie toate nestricate.

Mulţumesc, Doamne!

Ieri, în timp ce mă desfătam cu o lectură, mi-a venit o ideea să vă povestesc cum a devenit neplăcutul mers la şcoală după fete o plăcere.

Când a înscris soţul pe mijlocia la şcoală, m-am „scandalizat” că e prea departe de casă, că pierd o groază de timp ca să mă duc şi să mă întorc. Dar, de, ce să faci, asta e! Pufăiam în fiecare zi că trebuia să-mi car funduloiul atâta amar de drum pe jos, noi locuind într-un cartier mărginaş, iar fetele trebuie să meargă la şcoală în centrul oraşului.

Într-o zi, m-am gândit: ia hai să văd şi partea bună din toată treaba asta!

Şi astfel, încet, încet, am descoperit o mulţime de chestii plăcute: vizitarea atractivelor magazine SH, plata facturilor, citirea de afişe şi anunţuri de evenimente, porumbeii din piaţa mare, povestea cu câte o cunoştinţă, etc, etc.

Astăzi, aş dori să vă povestesc despre plăcerea cea mai atractivă: lectura într-un ambient desfătător.

Sunt zile în care mezinuca iese de la şcoală la ora 12, iar mijlocia iese întotdeauna la ora 13. Ce să faci o oră? Mai ales că acum au luat şi băncile din Piaţa Mare ….unde mai stăteam la soare şi hrăneam porumbeii…

Aaaa , librăria Humanitas!!!

Ea ne-a fost scăparea. Aici, e cald şi sunt cărţi pe care le putem răsfoi şi chiar citi printre file…

Ieri, mi-a surâs ideea de a crea şi eu un astfel de spaţiu …..

E atât de plăcut aici! Sunt atâtea cărţi peste tot şi mereu tot altele, căci tinerii vânzători sunt activi şi mereu le tot aranjează şi schimbă.

Într-o zi, am găsit o carte faină de tot, cred că se chema „Design Yourself”. Avea o grafică superbă, căci era scrisă de un designer…

Am răsfoit-o într-o zi şi a doua zi am găsit-o din nou, tot acolo, dar în următoarea săptămână nu mai era acolo, erau alte cărţi în locul ei…

Secţiunea care-mi place cel mai mult din librărie este Literatura motivaţională. Sunt zile în care merg direct la ea, ca să văd ce cărţi au mai apărut. Se întâmplă să mi se mai pune inima pe câte una şi tot adun bănuţ lângă bănuţ până se strânge suma necesară.

Uneori e nevoie de 2-3 luni…de aşteptare….

Sunt zile în care deschid la întâmplare câte-o carte şi „se nimereşte” să găsesc un răspuns potrivit necesităţilor de moment…

Dar timpul fuge atât de repede şi alarma sună ca să mergem după mijlocie…

A început să-i placă şi micuţei Rafaela. În timp ce eu înfulec rând după rând, ea îmi desenează câte-o felicitare şi la final mi-o întinde zicându-mi ştrengăreşte: „Fur dich!” (Pentru tine!).

Uneori mă roagă să mai stăm un pic, ca să termine surpriza…

Ieri, am luat în mână o carte la întâmplare.

Am deschis-o şi o întrebare m-a lovit direct între ochi:

„Care este cel mai mare risc la care te-ai expus vreodată?”

Hm!

Şi am căzut în meditaţie, uitând de durere de picioare, de foame, de sete, de tot…

Mă gândeam că cel mai mare risc la care m-am expus şi mă expun mereu este mântuirea..

Ştii, noi ortodocşii nu avem siguranţa mântuirii… Te osteneşti, împlineşti poruncile, dar nu ştii dacă te mântuieşti, nu eşti sigur, pentru că mântuirea nu e decât mila lui Dumnezeu… (poţi să citeşti în vieţile marilor pustnici despre atitudinea dinainte de moarte, ce teamă are sufletul înainte de a părăsi trupul…., căci nu ştie dacă faptele au fost primite)

Căci poţi să faci binele şi să nu fie bine, poţi să pierzi în ultima clipă osteneala de-o viaţă printr-un gând acceptat de mândrie sau de judecată a semenului… Desigur nesiguranţa asta nu trebuie să te terorizeze..  Faptul că nu ai un set de chestii pe care să le împlineşti matemamtic şi să ştii sigur că te mântuieşti e cea mai mare provocare să dai ce-i mai bun, să te antrenezi mereu, să nu te culci pe-o ureche.

Sau cum spunea auroul cărţii:

„Viaţa e un joc de noroc. Nu împărţim noi cărţile, dar suntem obligaţi să jucăm cât putem de bine

Pariul cu miza cea mai mare e cu inima ta….

Cum găsim siguranţa dacă nu ne aventurăm?….

În nicio activitate nu se aşteaptă să fim îndemânatici de la început. Toată lumea acceptă ideea unei curbe a învăţării, însoţită de greşeli uneori dureroase, până devenim experţi….

A ne asuma riscurile necesare e un act de curaj şi pricepere.

Să ştii cum să jonglezi cu numeroasele roluri şi solicitări. Rolurile noastre diferite necesită atitudini diferite.

Pe unii îi poate apuca aşa-zisul sindrom de „groaznicizare”.

Prea adesea în strădania noastră de a fi buni învăţători, nu transmiteam decât neliniştea, nesiguranţa şi teama noastră de eşec.

Scopul meu ca părinte, pe lângă siguranţa şi iubirea pe care le ofer copiilor, este să le transmit senzaţia că pot fi fericiţi într-o lume nesigură, să le dau speranţă.

Să dau dovadă de hotărâre, devotament şi optimism.

No, bun! Asta a fost pentru mine de luat aminte!

Am spus mulţumesc şi am închis cartea.

Şi ca să vezi cât de bine rezonez cu micuţa. Am intrat cu nori şi ieşim cu lumini…

Viaţa asta chiar merită să fie trăită !!!

PS: Deoarece am uitat sa fotografiez spatiul amintit, am cautat pe internet si am gasit aici:

https://insemnaridinsubterana.wordpress.com/

Subterana cu pricina

Cartea mea „Mă bucur că sunt femeie” este de un real folos mai ales femeilor care aşteaptă să devină mămici. Mărturia unei proaspete mămici.

Dragilor

Când am început să scriu prima carte, am făcut-o în mod expres pentru câţiva prieteni cu care urma să mă întâlnesc în cadrul unui eveniment naţional. Atunci m-am gândit că a le dărui o carte în care să-mi mărturisesc bucuria vieţii mele binecuvântate este cel mai potrivit.

Cărţile pentru mine sunt cele mai dragi obiecte de pe pământ şi pot spune, dimpreună cu preotul mucenic Montanus, că-mi sunt ca şi copiii mei, aşa-mi sunt de dragi….

După ce am scris cartea Îndrăznesc să trăiesc sănătos, am început s-o dăruiesc… Mă simt atât de bine când dăruiesc o carte… O carte de suflet este un dar nepreţuit, care îşi face treaba în mod neaşteptat… : poţi deschide când simţi nevoia unei vorbe bune… şi o poţi reciti .. e ca şi când nu ai mai citit niciodată din ea, căci alte şi alte noi înţelesuri şi simţiri ţi se dezvăluie…

Ştiam toate acestea şi de aceea am continuat să scriu. aşa am scris cele patru cărţi, dintre care cea mai dragă-mi este aceasta ultima, „Mă bucur că sunt femeie”.

coperta

La un moment dat ostenisem atât de mult cu bunghirea pe ecran şi nu vedeam rezultatele, acestea erau mai nimic… , eu care crezusem că voi schimba lumea prin cărţile mele….

Mi se părea că e prea mare osteneala în raport cu rezultatele.., nu mai spun că fac voluntariat de câţiva ani …

Dar astăzi, am primit cea mai mare răsplată şi mulţumire…. de la Alexandra, o proaspătă mămică strămutată în străinătate.

În martie a primit cartea mea „Mă bucur că sunt femeie” şi a citit o parte din ea, apoi a plecat în străinătate.., s-a instalat acolo şi apoi a născut… Mă tot gândeam la ea, mă gândeam ce-o mai fi făcut… şi iată că astăzi îmi scrie.

Vă împărtăşesc şi vouă o parte din scrisoarea ei:

„Cartea dvs. nu am reușit să o termin („Mă bucur că sunt femeie”), dar pot să vă spun că m-a ajutat mult cât am citit din ea. Pot să vă spun că, deși în opinia moașelor de aici am avut un travaliu scurt, mie personal mi s-a părut un calvar total. În timpul acelor contracții m-am gândit la dvs. Mi-am adus aminte de faptul că în trecut ați urât statutul dvs de femeie. Ei bine, dacă nu erați dvs și cartea dvs, la fel aș fi ajuns și eu. Nu vă închipuiți câtă speranță și încurajare mi-a dat și îmi dă experiența dvs. În vremea nașterii simțeam că ar fi mai ușor să mor decât să nasc copilul. Eu care îmi doream foarte mult să nasc natural, m-am văzut să întreb dacă nu pot să îmi facă cezariană. Noroc că ăstia de aici nu fac cezariană la cerere! Ce să mai, în acele momente nici nu concepeam să mai nasc vreodată alt copil.

Apoi, după ce am scăpat de calvarul nașterii, a urmat chinuiala cu alăptarea. Durere, frustrare, mastită…. toate belelele. Mă enervau sânii mei care se mareau și se întăreau și mă făceau sclava lor și a pompitei. Iar in toate astea, îmi aduceam aminte ca mai fusese cineva supărată pe „starea” de femeie și îmi dădeam curaj că toate aceste greutăți vor trece la un moment dat, și când voi vedea fetița cum crește sănătoasă cu lăpticul meu, nici nu îmi voi mai aduce aminte prin ce am trecut pentru ea. (…)

O să mai citesc „printre picături” și cărțile dvs. O să vă mai scriu și despre cum am perceput cele citite. Momentan, încă mă adaptez la noul program și la noua viață.

Doamne ajută să auzim de bine!

Cu mult drag,
Alexandra :)”.

Slavă Domnului!
Mulţumesc, Alexandra mea!

Să fii bucuroasă lângă minunea ta!

Te port în ruga mea cu drag şi dor!

Iată, Doamne, eu şi pruncii pe care mi I-ai dăruit!

Buna dimineaţa dragilor!

În dimineaţa asta, am strigat cu năduf la Doamne: “Uite, Doamne, spune şi Tu cum să mai răzbesc cu copiii ăştia?”.

Ieri, am stat mai bine de jumătate de zi să gătesc tot felul de bunătăţi: am făcut două feluri de tort, am făcut pâinică bună, bună şi toate celelalte şi spre seară, am ieşit în parc şi apoi, am intrat într-un magazin. Nici n-am intrat bine, că mijlocia m-a şi întrebat: “Şi ne iei îngheţată?”. “Păi, nu ai mâncat atâtea azi? Nu ai terminat cu câteva minute punga de pufuleţi pe care ai primit-o?”. Nici un răspus, numai chipul acela de milog… Și am continuat: ”Nu cumpărăm… Am discutat acest subiect și am stabilit că nu vom mai cumpăra dulciuri dinmagazine, ci o să vă fac eu…”

Intrăm în magazin şi cumpărăm banane și o cutie cu 36 cupe pentru înghețată. “Vom face îngheţată şi veţi mânca pe săturate!”, le-am spus .“Da, Da….”, au răspuns amândouă în cor. Mai dăm un ocol, şi mijlocia spune din nou: “Şi nu luăm şi noi ceva, măcar o napolitană.., ceva acolo?”. Am simţit că tâmpesc și am spus: Dumnezeul meu, asta n-o mai pot răbda! Copilul acesta are o problemă, e nesimţit complet, mă exasperează! Şi atunci, Domnul îmi vorbeşte în inimă şi-mi spune că copilul e normal, eu am o problemă. Și îmi amintește ceea ce tocmai am “cetit” deunăzi: Copilul are în program să testeze limitele. El gândește:  “Poate mama s-a răzgândit şi-mi ia şi mie ceva sclipitor, o împachetură din asta ademenitoare”. Lucrul meu cu copiii e să rămân calmă, să păstrez limitele impuse şi să ofer empatie şi să-i zic: ”Sunt tentante toate aceste împacheturi, draga mea, dar noi două ştim ce se ascunde după acele hârtii şi plasticuri sclipitoare…”.

Ce bine era să-mi fi amintit un pic mai repede de acestea. Hm..! Încă nu am învăţat, nu mi-am însușit comportamentul proactiv, ci prima dată mi-a venit să-i trag una sau să mă răstesc la ea şi să-i spun că-i nesimţită. Luasem atâtea banane, luasem cupe pentru îngheţată, mâncase atâtea bunătăţi azi şi ea acum, îmi cerea o nenorocită de napolitană…!!! Toată strădania mea, toate bunătăţile făcute de mine “cu atâta osteneală” nu valorau nici măcar cât o napolitană ordinară?! Dar am avut “noroc” că Îl chemasem pe Doamne cu puţin înainte şi El mai era încă lângă mine “activ” și mi-a amintit că copiii nu înţeleg, nu pot să înţeleagă, nu pot să facă faţă la impulsuri, să raţioneze, să se opună, ei vor…

Ce să mă mai mir de copiii, dar noi, adulții, nu facem la fel? Nu mă văd pe mine, cu atâta teorie în cap, că mă port ca mânată spre câte-o apucătură? Ca să facem ce trebuie, să mâncăm ce trebuie, cum trebuie, e nevoie de mult exerciţiu, până ce scriem în noi un alt fel de a face, unul sănătos. Aşa şi copiii, ei nu ştiu, nu pot şi nici nu vor să facă binele, binele acceptat social, ci e nevoie să-l înveţe de la noi. Iar noi e nevoie să îi îndrumăm, să le amintim mereu cu dragoste, aşa cum face şi Domnul, Care nu ne trăsneşte când facem câte-o greşală. Dar noi uităm de multe ori şi ne lăsăm mânaţi de apucături şi folosim intrucţiuni de folosire a relației părinte-copil expirate….

Revin la şirul poveştii, dimineaţă copiii s-au trezit cu greu (nu ca ieri, când era un eveniment şi era rost de ceva interesant şi bun şi merita să te scoli) și am ajuns cam târzior la bisericuţă şi cum am ajuns, mijlocia, tot ea săraca, de la care am pretenţii la cei opt ani şi jumătate a ei, să trânteşte în strană cu picioarele răsfirate, cu spatele la sfântul altar, de parcă n-ar mai fi intrat niciodată într-o biserică. Şi atunci, văzând-o, m-a apucat iar nervii: “Păi, stai frumos! Ce stai ca la teatru! Nu ştii cum se stă în biserică? Hai să cântăm!” Nimic. Niciun sunet. Zic din nou: ”Hai să cântăm!” Nimic… Şi când mi-am amintit cât de tare vorbeşte acasă, de-mi ţâuie urechile, iar aici abia deschide gura să zică un “Doamne, miluieşte”, m-a apucat toate nădufurile şi n-am mai putut şi m-am uitat aşa de urât la Domnul, cu atâta reproş, de s-a clătinat şi jilţul din icoana Deisis. “Da, bine Doamne, chiar nu vezi…!? Ce, am venit la biserică să mă cert cu copiii? Şi aşa am întârziat aşteptându-i să se trezească! Nu mi-ar fi mie bine să-mi văd de mine? Dar cu copiii cum să fac, că ei nu mă văd că eu stau cuviincios, că fac cruce, că fac închinăciuni şi metanii, că cânt, ei mă văd numai când mănânc ceva bun…Te rog să faci ceva, că altfel, nu ştiu ce-o să fac… Măcar linişteşte-mă…!”

Ooo, drăguţul meu Domn! Nu mi-a dat peste gură spunându-mi: cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa creatură ce eşti?, ci mi-a oferit empatie. Am simţut că Domnul mă înţelege, că-mi înţelege neputinţa şi mi-a dat har să mă liniştesc şi să accept momentul şi să-mi amintesc că atunci, când e ceva în neregulă, eu am o problemă şi la mine trebuie să lucrez. Iar copiilor să le amintesc mereu cu dragoste şi răbdare ce au de făcut.

Am luat atunci pe fiecare copil pe rând în braţe şi le-am vorbit: ”Copilul meu, am venit aici să luăm bucurie şi bunătate, să ne hrănim sufletul. Stăm aici o oră şi apoi, mergem să facem şi altele. Aici, cântăm, ne rugăm şi mulţumim pentru tot ce am primit şi primim. Eu mă necăjesc când văd că nu vrei să cânţi şi să fii atentă la slujbă. Datoria mea e să te iubesc şi să te ajut să primești pe Domnul, nu să te cicălesc. Eu doar îți amintesc că în biserică cântăm după strană şi facem sfânta cruce, nu stăm așa lungite în strană. Înţeleg că asta presupune un pic de efort din partea ta şi a mea, dar e nevoie să-l facem, chiar dacă nu avem chef. Cheful ne vine făcând ce trebuie”.

Au înţeles cumva şi ne-am iertat şi ne-am strâns toate trei într-o îmbrăţişare mare şi apoi, am mers, spăşite, la părintele, rugându-l să ne ierte şi să ne binecuvinteze să şedem la Masă. Şi așa, am primit Duhul cel ceresc, ca să răzbim şi astăzi în faţa celor ce ni se vor pune dinainte. Şi azi mergem la bibliotecă…

Să ne dea Domne iubirea şi îndelunga Sa răbdare!

 

Domne, mulţam că, în sfârşit, m-am dumirit şi eu cum e cu mâncatu’ sănătos în realitatea reală în care trăiesc!

Dragii mei prieteni cititori

Azi am primit o nouă carte de la soţiorul meu. Un dar ceresc, care a venit să-mi aducă cele din urmă lămuriri pe care le căutam zilele acestea.

Cei care aţi citit cărţile mele

carti-DB

îmi ştiţi povestea deja…

Pentru cei care încă nu aţi reuşit să parcurgeţi cele 4 cărţi, aduc câteva lămuriri:

Sunt o femeie simplă care s-a apucat, în disperare de cauză, să caute să se trateze altfel decât cu medicamente.

Astfel, în disperarea mea, am scormonit şi am dorit să aflu cum e bine să trăiesc sănătos. Am pornit să aplic cele ce am aflat şi mi-a fost bine şi am început, în entuziasmul meu nativ, să povestesc cu prietenii.

Aşa am scris prima mea carte: Îndrăznesc să trăiesc sănătos. Ea a ajuns şi în mâna „specialiştilor” şi aceştia mi-au spus cam aşa:

Doina, dacă tot vrei să înveţi pe oameni cum să mănânce sănătos (ceea ce eu nu făceam, adică eu nu învăţ pe nimeni, eu spun cum am făcut şi fac eu în unele aspecte ale vieţiii), spune-le adevărul…, spune-le cum e corect să gătească…,

Spune-le că oala sub presiune nu e bună, cuptorul cu microunde, de asemenea, amestecarea fructelor cu cerealele, la fel nu e bună…. Uite, citeşte cărţile astea şi-mi dă o listă cu vreo câteva c cărţi printre care: Alimentaţia inteligentă, Adevărul despre alimentaţie şi 365 de meniuri…, Nu hrăni cancerul

No, şi m-am apucat şi am citit disperată acele cărţi care m-or clătinat de la aşezarea mea în alimentaţia sănătoasă, terapeutică…

Fiind perfecţionistă, am început să fac cum scrie acolo.. Eram într-o stare de tensiune cu noile schimbări de nedescris….

am tot rescris la cartea Îndraznesc să trăiesc sănătos, de am ajuns la a 4-a ediţie…
Voiam perfecţiune de la mine şi pentru că nu reuşeam întocmai, aşteptam măcar de la „specialişti”…, dar m-au dezamăgit…

Să vezi fază: îi dau unui „naturist” odată nişte dovleac plăcintar copt, copt simplu în cuptor, fără adaosuri de miere şi mirodenii.. Eu eram atât de încântată de gustul acelui dovleac, ca el, acel naturist, să ia o gură şi să facă o strâmbătură că nu-i dulce…

Altă fază: citesc o carte a unui autor despre teoria alimentaţiei sănătoase şi mai citesc în altă carte, de acelaşi autor, reţete cu ingrediente şi combinaţii obişnuite, nu conform teoriei susţinute cu ardoare şi m-am nedumerit.. şi mi-am luat inima în dinţi şi am suna pe autor să mă lămurească şi acesta îmi spune că numai dacă e caz de boală … că mai putem să ne facem câte-o poftă… că nutriţie e grea şi pentru specialişti…

No, iar dezumflare pe mine….

Ideea e că voiam să mănânc sănătos, dar nu mai ştiam cum e să mănânci sănătos…, că toată lumea mâncă altfel de cum scriu cărţile amintite mai sus ..

Am fost atât de disperată să nu mai trec şi cu celelalte copile prin ce am trecut cu prima, că eram dispusă să mânc orice, numa’ să nu mai facem moldamin şi antibiotice şi vaccinuri… şi îndesam în copii la sălături din Grădina Ursului „de numa numa”.

Ideea e, şi mă tot repet…, că nu mere…, nu se poate să mânci exact ca la carte, să faci prea de tot faţă de majoritatea…, te sclinteşti…mai ales dacă eşti luptat de pofte ca mine…şi mai ai şi copii pofticioşi ca ai mei…, dar tot se poate câte ceva… noi am schimbat multe chestii.., dar mai avem multe …, dar mulţumesc Domnului că mi-a ridicat disperarea …

Şi mi-am revenit în fire…

Şi mă ţin de rânduiala binecuvântată a Mamei noastre, Sfânta Biserică dreptmăritoare cu cele 4 posturi, desigur că nu-i obligatoriu să mâncăm peşte tot timpul când scrie în calendar… şi ne axăm pe roadele pământului la vremea lor şi nu-i foc dacă mai mânc din când în când şi o prăjiturică din aia cremoasă….care mă tot ispiteşte…

Vă sunt datoare cu încă două cărţi şi apoi închei „subiectul mâncare…” (De ce nu putem mânca şi trăi sănătos şi Mănânc sau nu mănânc. Mănânc şi plâng).

Vă rog să vă rugaţi să reuşesc să închei treaba asta cu mâncatul şi să trecem la alte lucruri „mai serioase”, vorba unei prietene şi foste colege de liceu care acum locuieşte în Italia şi mă stimulează să învăţ şi eu italiana, păi, dacă eu tot mâncare am în cap…, când să mai învăţ italiană…, în schimb am dat în vorbiri în limbi străine cu nutriţia mea….

După ce voi aduce acele lămuriri promise, cu ajutorul lui Doamne, voi aborda alte subiecte, cum e subiectul relaţiei părinte-copil.

Vă îmbrăţişez şi doresc ca pacea Domnului să domnească în inimile noastre, ori de mâncăm, ori altceva de facem….

Doamne mulţam că m-ai ajutat să-mi cumpăr o oală de fontă!

Hai să vă spun ceva tare vesel…!

Dragilor

mie nu-mi place să stau în bucătărie…, ci printre cărţi…asta e patima mea…, dar de gătit tre’ să gătesc…, că îmi m’âncă urechile puiuţii…

În dimineaţa asta, după ce am venit de la Doamne, am gândit să fac o fasole verde scăzută, căci mi-am amintit că mai am câteva pungi în congelator. Zis şi făcut… !
Pun la încălzit apa în oala mea minunată de fontă emailată…

OALAres_a2106bbd15b3df76482e4cc2d633fd14_150x150_2iuh

(Doamne cât mi-am dorit-o şi cât a trebuit să aştept până am strâns bănuţii pentru ea…căci a costat, nici mai mult, nici mai puţin de 200 de lei…o avere1 dar mă salvează de fiecare dată de statul să mestec în oală…!)

Aşa.. să revin, am pus apa la încălzit, apoi am pus fasolea când a început să se înfierbânte apa şi am amestecat şi am plecat să vă scriu câteva rânduri…, dar ştiţi cum e cu/la calculatorul…: un fir fără sfârşit…o pagină deschide alte pagini…tot mai interesante…tot idei…tot frumuseţi, tot bucurii… iar fasolea mea fierbe…liniştită, la foc mic…

Biroul meu e undeva sus la cucurigu…, iar bucătăria jos…, vă daţi seama că durează ceva timp să ajungă mirosul sus şi uneori apa scade… scade…dar Domnul ajută să cobor la timp…, înainte ca ultima picătură să se evapore..

Aşa s-a întâmplat şi acum..

Într-un răstimp, am simţit miros de fasole. .şi mi-am amintit… „Aoleu, fasolea mea!” …şi am coborât în grabă… Fasolea se făcuse aşa fain… Am stins focul, am adăugat condimentele, sare, un pic de grăsime şi am amestecat şi am pus capacul.

Când o să mă întorc cu prinţesele de la grădi şi de la şcoală, fac o mămăluguţă şi … ne lingem pe „deşte”… Na că v-am spus şi ce mâncăm la amiază…! Sper că nu sunteţi în pofte….
O zi bucuroasă în continuare…şi puneţi bani deoparte pentru o oală de fontă… vă poate ajuta să găsiţi timp …pentru citit….

OALAres_a2106bbd15b3df76482e4cc2d633fd14_150x150_2iuh