Arhive etichetă: casatorie

Întâlnirea intimă dintre dintre bărbat şi femeie. De ce este interzisă relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie înainte de căsătorie, dacă totuşi tinerii se iubesc?

Dragii mei

Astăzi doresc să vorbim, un pic ,despre relaţia dintre bărbat şi femeie. Relaţia aceasta este o taină, pe care Dumnezeu ne-a învrednicit s-o trăim în cadrul Tainei Nunţii, prin care Domnul binecuvintează întemeierea familiei, începând de atunci de când a participat El Însuşi la acest unic eveniment din viaţa bărbatului şi a femeii: Cununia.

72584_nunta_din_cana_galileii

După Nuntă, cei doi, bărbatul şi femeia devin, sunt transformaţi de binecuvântare, soţ şi soţie. Dacă înainte de Nuntă, erau doi oameni străini, acum sunt una în Hristos, unindu-şi viaţa în forma convieţuirii împreună.

Vieţuirea împreună are frumuseţile ei, dar dintre toate, întâlnirea intimă le întrece pe toate. De ce? Pentru că este o taină. Dar asta se trăieşte doar în har şi în ascultare de rânduielile dumnezeieşti. Şi care sunt aceste rânduieli? Ca să vă răspund, am ales discuţia Maicii Siluana din acest loc . Mi-a plăcut că măicuţa explică aşa de simplu şi pe înţelesul tuturor. Printre cuvintele măicuţii, vei găsi şi reflecţiile mele.

Biserica noastră ne învaţă că întâlnirea intimă dintre bărbat şi femeie este permisă doar în cadrul binecuvântat al căsătoriei. Aşa a rânduit Dumnezeu pentru binele nostru. Dar fiecare suntem liberi să alegem, să facem ce vrem. Însă, dacă tu alegi să încalci această rânduială, Biserica îţi spune că aceasta este păcat şi te anunţă că o să te doară. Şi n-o să te doară doar imediat, ci şi în timp, când o să vezi că viaţa ta nu merge, că numai rău ţi se întâmplă. Dar tu nu ştii că acest rău l-ai făcut şi îl menţii singură.

Dar hai să vedem un pic ce e păcatul! Păcatul este o boală. Dumnezeu ne-a dat poruncile şi ne-a pus rânduieli de vieţuire sănătoasă şi ne-a zis: „Omule fă aşa, ca să trăieşti în bucurie ani mulţi pe pământ”. Dar tu, eu, noi toţi oamenii suntem liberi. Dacă tu ai ales sau alegi să faci altfel de cum te-a sfătuit Dumnezeu, e alegerea ta, Dumnezeu îţi respectă libertatea (şi aici vedem marea Lui iubire pentru om!). Dumnezeu nu te trăsneşte când tu alegi să te uneşti cu iubitul tău fără să fii cununată cu el, dar te anunţă că aceasta o să te doară. Că aceasta este păcat.

Şi unii se miră. Mai ales bărbaţii se miră. Păi de ce este păcat că doar ne iubim. Şi iubirea este un lucru bun. Dar eu vin şi întreb: oare acţiunea aceasta, pe care tu crezi că o faci când te uneşti cu iubita, fără să fii căsătorit, fără să ai binecuvântare de la Dumnezeu prin preot, o faci pentru iubire? Hai spune! Întreabă-te sincer! „Da!”, spune acela. „Da?”. Păi de ce a doua zi după ce iubita te refuză să „te iubeşti” cu ea, tu dispari şi te duci la alta?

Stai că-ţi spun eu de ce! Pentru că iubirea ta de fapt a fost doar plăcere.

E adevărat că unirea dintre bărbat şi femeie produce plăcere, dar această plăcere, fără harul lui Dumnezeu, duce la păcat şi la boală. „Păcatul sexualităţii, spune maica Siluan, actul sexual care aduce atâta plăcere omului este calea spre păcat şi greu ajungi să nu fie păcat, trebuie să ai mult har ca să nu fie păcat pentru că voluptatea te desparte şi de Dumnezeu şi de tine şi de iubită. Oamenii spun că este extaz, că este ieşire din sine, dar este ieşire din sine întru nimic: nu ştii nici cine eşti, iubita poate să fie oricine, iar dacă ea pleacă şi tu eşti tocmai în extazul ieşirii din tine, poţi să-ţi închipui că ea mai este acolo, poate să fie şi virtuală… Deci, acesta este păcatul: este o prăbuşire întru nimic, întru singurătate pe care cei doi o trăiesc fiecare altfel.

Femeia se simte văzută înainte de îmbrăţişarea aia erotică şi după aceea nu mai e văzută. Se simte ca şi consumată. Şi dacă aţi şti câte tinere suferă…!!!! Şi cele care se mint (se autosugestionează că sunt iubite, nu vor să accepte că-s folosite ca obiecte ale plăcerii, n.n), dacă se gândesc, suferă că se simt obiecte, obiecte de consum ale unei pofte şi ale unei dorinţe care îl desfiinţează pe cel care îi spune că o iubeşte.

După aceea, bărbatul devine cât de cât tandru şi cât de cât iubitor, pentru că vrea să-şi întreţină obiectul care-i aduce plăcere. Când femeia, iubita, nu-i mai aduce plăcere, pentru că îi face mai multă neplăcere decât plăcere – îl bate la cap, îi cere bani, îi cere să urce rapid pe scara socială, cere respect şi aşa mai departe – aceste neplăceri devin atât de mari, încât plăcerea aceea trece pe planul doi, odată ce poate să o obţină în altă parte” .

Un tânăr care iubeşte, şi din prea mult drag şi neputinţă se uneşte şi trupeşte cu iubita, o cere imediat în căsătorie, dar unul care caută doar plăcerea, pleacă la altă sursă de plăcere, pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât. De aceea, majoritatea băieţilor sunt nestatornici pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât!!!

Dragostea are două dimensiuni, două direcţii: dorire şi dăruire

Cel ce iubeşte îl doreşte pe iubit şi se dăruieşti pe sine celuilalt. Şi când oamenii se iubesc, inclusiv în viaţa sexuală, cu această iubire de dorire şi dăruire, atunci iubirea lor poate să dureze.

Şi am văzut oameni care se iubesc, chiar dacă nu s-au cununat sau nu s-au unit în Dumnezeu. Dar este o iubire care treptat, treptat se degradează.

De ce? Pentru că relaţia intimă de iubire dintre bărbat şi femeie este cea mai atacată de vrăjmaş şi cea mai vulnerabilă la atacul acestuia. E cea mai atacată de păcat prin pofta iraţională şi prin căutarea plăcerii. Pe măsură ce partenerii sunt confruntaţi cu provocări, obstacole, greutăţi, dureri, feţele adevărate ale celor doi încep să iasă de sub vălul acela diafan al îndrăgostelii şi iubirea începe să pălească şi chiar să se se stingă, făcând loc dezamăgirii.

Şi atunci ce-i de făcut? Mai este doar o scăpare: implorarea ajutorului lui Dumnezeu, intervenţia harulului. Harul acela necreat pe care l-au primit la Cununie şi care a stat acolo până atunci nepus la treabă. Şi dacă se imploră acest har, el face din iubirea care moare o iubire care înviază şi creşte. Şi aşa ajung unii bărbaţi „treziţi” să o iubească mai mult pe baba lor, decâttrage pe un tânăr atunci când cre au iubit-o pe tânăra cu care s-au însurat!!!!

Ce îl atrage pe un tânăr atunci când crede că îl iubeşte pe celălalt?

„Oamenii, spune măicuţa mea, când se îndrăgostesc sau când se caută unul pe altul şi aşteaptă iubirea, doresc să iasă din iadul acestei lumi, din iadul lăuntric, şi să ajungă în raiul iubirii. Şi zic: A, ăsta mă face fericită! Asta mă face fericit! Eu o să-l fac fericit pe el! Eu o s-o fac fericită pe ea!. Deci omul caută raiul, caută fericirea.

Dar, de fapt, omul are în adâncul lui iadul. Şi noi suntem în iad, iadul e în noi. Nu lumea aceasta este iadul, ci în mine este iadul, felul în care trăiesc eu contactul cu lumea, evenimentele lumii – acesta este iadul. Şi când mă întâlnesc cu tine şi ne căsătorim, eu aduc dorul meu de rai şi tu dorul tău de rai şi sub dorul acesta este iadul meu şi iadul tău. Şi dacă noi nu suntem în stare să intrăm cu Domnul în iad, (să intrăm în iadul din noi, unde este Domnul, nu mai putem trăi şi ne despărţim, n.n). Fiindcă El este acolo, în iad – nu ne putem întâlni cu Dumnezeu decât în iad, prima întâlnire este în iad. Şi după aceea, El ne scoate din iad, ne eliberează de răutăţile iadului, de vrăjmaşii care ne ţin acolo legaţi şi ne arată lumina raiului şi ne duce acolo”.

Ce se întâmplă? Cei doi se căsătoresc cu acel dor de rai şi după trăiesc dezamăgirea, după ce îşi dau seama că asta nu se poate, că nu există rai, că nu asta este viaţa ce au căutat-o (şi au visat-o, se ceartă cu Dumnezeu: De ce Doamne? Sau se smeresc şi spun: Ce să fac Doamne? Şi Dumnezeu zice: sunteţi bolnavi, veniţi să vă vindec, veniţi să vă vindec viaţa, să vă vindec de moarte, să vă vindec de stricăciune, ca să vă iubiţi, pentru că acea făgăduinţă din perioada îndrăgostirii nu era o minciună. „Şi atunci harul lucrează, transformând iadul din ei în rai. Şi aceea este iubirea”.

Şi la început pare foarte greu, un an, doi, trei, (13), depinde cât de activi suntem fiecare în lucrarea cu harul. Dar după ce ne obişnuim să lucrăm cu harul, „iubirea devine o împreună-lucrare cu Dumnezeu de vindecare a patimilor şi apoi de iluminare. Şi dacă oamenii au răbdare şi lucrează cu harul, vor fi uimiţi ce minune este bărbatul, ce minune este femeia. Altfel, n-o să vadă niciodată. Adică o să-i vadă zbârciturile, o să-i vadă decăderea şi n-o să vadă minunea. Că nu se vede. Sufletul nostru este văzător, dar dacă el este astupat de patimi, dacă este robit de patimi…., nu vedem decât ce ne place, ce ne stârneşte poftă.

Vindecându-mă de patimi, încep să lucreze darurile Duhului Sfânt. Şi când lucrează darurile Duhului Sfânt, realitatea se vede aşa cum este ea în Dumnezeu, şi nu aşa cum este ea în privirea mea pătimaşă. Impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical” .

Şi atunci

Relaţiile sexuale devin relaţii binecuvântate

„Aici sunt două învăţături ale Bisericii.

Prima pare punitivă, reductivă, şi reduce dragostea trupească doar la naşterea de prunci. Deşi aceasta pare ciudată, are un rost binecuvântat, pentru că se adresează omului care nu devine duios şi tandru decât când dă naştere unui copil. (…).

Pe de altă parte, relaţia aceasta dintre bărbat şi femeie este o formă de a lupta împotriva desfrânării. Deci remediul desfrânării este relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie în Hristos,în Dumnezeu, când sunt un singur trup în Hristos.

Ce se întâmplă? Care e diferenţa? Bărbatul şi femeia fireşti se îndreaptă unul către altul împinşi de poftele, de impulsurile lor sălbatice, să zicem, ale firii căzute. În Hristos, atracţia şi toate impulsurile fireşti şi trupeşti se înduhovnicesc prin contactul cu harul. (…) Şi din frângerile şi ruperile de muşchi, de oase, de piele, de ce mai face dragostea în avântul sălbatic al firii, se ajunge la o privire tandră, la o atingere tandră, la ascultarea respiraţiei celuilalt şi la o tot mai adâncă percepere a celuilalt ca pe o taină. O taină care este o prezenţă pentru mine şi nu un obiect care mă eliberează de un impuls animalic. Şi impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical.

Deci fără această animalitate din noi, noi n-am fi nici oameni, dar această animalitate din noi e nevoie să fie înomenită şi îndumnezeită ca să-şi arate rostul – de ce m-a făcut Dumnezeu cu senzualitate, cu simţire, cu carne. Toate tensiunile cărnii devin corzi ale unui instrument muzical pe care sufletul meu cântă şi în Duhul Sfânt devine o cântare armonioasă.

Puteţi experimenta, ca să nu pornim pe fantaxie: mângâiaţi-vă soţia rugându-vă, binecuvântând pe Dumnezeu, binecuvântând-o pe ea. Atingeţi-o cu gândul că este făptura lui Dumnezeu, că e plină de Dumnezeu, că s-a împărtăşit şi că-L pipăi de fapt pe Dumnezeu, fără ca să-ţi pierzi nevasta. Deci Dumnezeu nu vine, nu ni se dă ca să ne desfiinţeze, nu-ţi cere să-L îmbrăţişezi pe El, ci să-ţi îmbrăţişezi soţia, care este în Hristos, în Dumnezeu. Şi lucrurile se schimbă.

Sunt femei (si eu cunosc destule!!, n.n) care şi-au transformat bărbaţii prin rugăciune, prin binecuvântare: Doamne, binecuvântează-l! Doamne, Tu ai pus har în Taina Cununiei în noi şi relaţia noastră trebuie să fie înduhovnicită. Doamne, binecuvântează trăirea mea! Doamne, binecuvântează neputinţa de a-l întâmpina sau de a fi deschisă! Transformă Tu repulsia mea sau durerea mea sau tristeţea mea sau neputinţa mea în dragoste receptivă!.

Când şi bărbatul începe să se roage, toţi sunt uimiţi. Dar prima uimire o trăieşte bărbatul, fără să ştie ce face femeia. Şi cineva a spus că avea o relaţia cu un iubit şi nu era căsătorită şi s-a rugat şi şi-a oferit dragostea ca rugăciune către Dumnezeu şi acela a mărturisit că nici în cele mai îndrăzneţe încercări ale erotismului n-a avut atâta bucurie şi pace şi că nu poate să se mai despartă de ea, dar să-l înveţe şi pe el ce face ea, de el se simte aşa când e cu ea. Deci, se sfinţeşte bărbatul prin femeie, dacă femeia e în har.

Se poate şi ca el să fie credincios şi ea nu, dar tu să te sfinţeşti, adică să-L aduci pe Dumnezeu în burta ta, în organele tale, în simţirile tale, în privirile tale.

E atât de simplu! Nu trebuie să faci teologie. Ba chiar poate să-ţi dăuneze…”

Da, da!!!!

Prietenei mele care aşteaptă să se căsătorească

Draga mea prietenă care doreşti să te căsătoreşti,
permite-mi să-ţi vorbesc câteva lucruri despre relaţia dintre bărbat şi femeie şi despre căsătorie

În mod obişnuit, sau în concepţia de tip „mai de demult”, bărbatul era, şi este, cel care iniţiază relaţia dintre el şi femeie. Bărbatul este iniţiatorul prieteniei. Dar acum se poate ca şi fata să ia iniţiativa prrieteniei, asumându-şi eventuala posibilitate a refuzului. În acest caz, fata îi poate spune: „Uite, îmi place de tine şi vreau să te cunosc mai bine”. Dacă el refuză, suferi puţin, dar trece mai repede decât trece durerea ruperii după o perioadă de aşteptări iluzioniste. Desigur că răspunsul depinde şi de maturitatea celuilalt, căci el poate fi şi pervers, să accepte o legătură doar, aşa, cu un scop ascuns. Dar dacă tu, ca fată, ai clare principile după care te ghidezi în viaţă, vei observa după câteva întâlniri că nu „vă potriviţi” în pricipii şi vei înceta relaţia.

Aşa după cum afirmă majoritatea oamenilor, bărbatul propune, încearcă, dar femeia este cea care răspunde. Accepţi o propunere de întâlnire. Te asiguri că eşti protejată de spaţiu, că ai la cine să strigi după ajutor, dar nu eşti obligată să te supui tuturor sugestiilor lui. Tu doar răspunzi invitaţiei lui de a petrece o după-amiază împreună în parc, spre exemplu. Dacă bănuieşti că el ar avea alte intenţii, tu trebuie să refuzi invitaţia lui.

Conversaţia trebuie să fie prietenoasă. În mod strict trebuie evitat subiectul sex, căsnicie şi sentimentele reciproce. Este uimitor câte poţi învăţa despre acea persoană într-o singură după-amiază! Fără întrebări directe, vei afla valorile, scopurile şi convingerile celuilalt, acestea fiind foarte importante.

După prima întâlnire, poţi privi persoana în diferite contexte posibile. Dacă îl poţi urmări lucrând, jucându-se, făcând afaceri, raportându-se la familie şi la ceilalţi, atunci vei cunoaşte lucruri mult mai importante despre el decât ai ştiut la prima întâlnire.

Întreabă-te: „Este această persoană potrivită pentru a-mi petrece restul vieţii alături de ea?”. Dacă răspunsul este NU, nu te mai întâlni cu persoana respectivă. Dacă răspunzi DA, atunci mai acceptă alte întâlniri.

După a treia întâlnire, ar trebui să ştii ce fel de creştin este persoana respectivă. Îţi împărtăşeşte convingerile tale personale despre Dumnezeu, despre biserică? Aveţi idei comune? Pare a fi bărbatul pe care ţi-l doreşti şi tatăl copiilor tai? Şi răspunsul va veni, nu doar prin ceea ce el îţi va spune, ci şi din modul în care el te tratează pe tine în fiecare detaliu.

Intimitatea de orice fel nu este necesară sub nicio formă înainte de căsătorie. Acest amănunt este crucial. Relaţia intimă are rostul ei şi se poate manifesta în siguranţă doar în cadrul căsătoriei. Nu te amăgi că sărutul ar putea să te apropie mai mult de persoana respectivă. Un sărut nu-ţi spune nimic din ceea ce tu ai vrea să ştii despre el. E normal ca oamenii să-şi dorească intimitate, de aceea este căsnicia!

Dumnezeu a rânduit căsătoria astfel încât cea mai suavă atingere dintre un bărbat şi o femeie să se poată manifesta fără suferinţă şi să se împlinească în mod minunat. Căci o atingere conduce la altele. Apoi atingerile conduc la îmbrăţişări, apoi la săruturi , apoi … direct în pat. Acesta este cursul normal, dar nu înainte de căsatorie.

Când eram fată m-am condus după un principiu care m-a păzit foarte mult: „Femeia este cea care ţine cheia orcărei situaţii”. Aproape toţi bărbaţii, inclusiv şi credincioşi, vor să meargă mult mai departe decât este permis, dar tu trebuie să fii fermă pe poziţie, să ştii că vrei căsătorie şi nu o aventură. Mulţi tineri şi tinere greşesc şi sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu de aceasta, dar tu, dacă vrei să ai o căsătorie după Dumnezeu, e nevoie să-i refuzi avansurile păcătoase. El va fi jignit, rănit, supărat, ruşinat, dar, dacă este vrednic de tine, îţi va aprecia atitudinea ta şi te va respecta şi preţui. Toţi ştim că ceea ce este ieftin se obţine uşor şi ceea ce este scump se obţine mult mai greu. Aşadar, lasă-te căutată, lasă-te dorită. Preţuieşte-te mult pe tine!

O probă foarte practică în a testa dacă alesul este într-adevăr cel adevărat este:
Întrebarea magică: „Vrei să fii soţul meu?

Viitorul meu soţ mi-a spus mai întâi: „Vrei să fii soţia mea?” şi apoi mi-a spus „te iubesc”. Asta m-a cutremurat. La 21 de ani să ai o aşa maturitate, cam rar! Dar acesta este firecul.

Aceasta este modalitatea împlinirii unei relaţii foarte intime de dragoste: căsătoria. În afara căsătoriei nu există intimităţi trupeşti fiabile şi nici nu se nasc copii, care să crească, să se dezvolte sănătos. Firescul acestor lucrui este doar căsătoria. Aşa a rânduit Dumnezeu şi eu cred că se poate împlini şi în zilele noastre. Dar depinde atât de mult de femeie! De refuzul sau acceptul ei.

Când un bărbat încercă să descopere părerea ta despre el („mă iubeşti?”), înainte de a te întreba marea întrebare, este un laş şi îi este teamă de respingere. Bineînţeles, nimeni nu doreşte să fie respins, dar un bărbat adevărat îşi asumă riscul real de dragul dragostei reale. Curtoazia, autostăpânirea şi curajul sunt caracteristicile unui bărbat adevărat.

Ca să afli adevăratele lui sentimente, pune întrebarea magică: „Vrei să te căsătoreşti cu mine?”. Răspunsul lui îţi va arăta cât de matur este acel bărbat.

Adevărul este că realitatea este dureroasă. Sunt tot mai mulţi bărbaţi imaturi şi femei prea disperate de a rămâne singure. Dumnezeu a rânduit ca femeia să aşteapte bărbatul, nu să se ducă ea să-l caute. Dar, totuşi, dacă întâlneşte pe cineva şi ţi se pare că ar fi alesul, poţi pune întrebarea magică cu toată seriozitatea şi să accepţi răspunsul cu maturitate.

Rugăciunea ne învaţă şi ne ajută. Dar este nevoie să avem clare poruncile Domnului cu privire la bărbat şi femeie. Mama mea mi-a spus că fecioria mea este darul cel mai de preţ pe care pot să-l fac soţului meu. Aşadar, atunci când primeam avansuri deplasate de la reperele mele spirituale, îi trezeam la realitate cu întrebarea, sau mai bine spus, cu răspunsul. Au fost unii care m-au întrebat: „Când o facem?” şi eu le-am răspuns: „În noaptea Nunţii!” şi cel care a fost deacord este cu mine şi astăzi, după 15 ani de căsnicie (de caznă!).

Chiar dacă aceasta pare acum demodat, îţi mărturisesc din toată inima că este singura care te va face împlinită ca femeie şi te va păzi de multă suferinţă.
În nădejdea că ceea ce ţi-am scris îţi va fi de folos, te îmbrăţişez. Şi aştept vestea cea mare.

Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te ţină în grija Lui!

Căsătoria se cultivă – precum maiaua pentru pită

Dragii mei astăzi doresc să continui ce n-am apucat să gat ieri..
Sunt mereu pe fugă…
Vorbeam despre cultivarea relaţiilor dintre soţi.
Spuneam ieri că o căsătorie ca să fie „reuşită” are nevoie de susţinere zilnică că altfel se distruge.
Acum nu se mai căsătoreşte nimeni cu forţa, „că aşa o zis tata”…, ci fiecare alege, de bună voie şi nesilit de nimeni, cu cine să călătorească pe calea vieţii.
La început există „un ceva” care te atrage către celălat, către el, către soţ su către ea, fie ceva fizic, fie ceva spiritual, dar cu timpul acel ceva se diminuiază sau dispare şi la un moment dat te poţi mira cine o fi acesta cu care împarţi camera.
Cine este „colegul de cameră”?
Surprinzătoare întrebare, aşa-i?
Uneori ai impresia că nu te ştii cine eşti tu, d-apoi cine e celălalt.
Celălalt e o taină pe care n-o poţi descoperi decât întru Cel Care destăinuie tainele.
M-am căsătorit de dragul soţiorului meu. I-am intuit minunăţia sufletului şi i-am acceptat inima. Mă bucuram de marea-i iubire şi credeam că Taina Nunţii va lucra fără umărul meu… dar nu e aşa..
Acum înţeleg că iubirea se creşte, se întreţine precum maiaua pentru pâine. Zilnic se împrospătează cu atenţie şi cu gingăşie.
Dar de unde gingăşie de la într-un suflet brut?
Gingăşia de la Doamne, pe care este nevoie s-o cer zilnic.
Ieri, Părintele nostru a citit Evanghelia despre luarea crucii şi a accentuat în cuvântul final că doar un singur evanghelist spune s-o luăm „în fiecare zi”.
Să-ţi iei crucea zilnic şi s-o porţi acesta este sensul existenţei noastre în viaţa aceasta. Viaţa aceasta este foarte preţioasă, pentru că doar în ea ne putem lucra desăvârşirea noastră ca fiinţe după chipul şi asemănarea Creatorului nostru.
Venim pe lume nedesăvârşiţi şi începem să creştem şi fizic şi spiritual. În căsătorie creştem împreună. La început doar noi doi, apoi mai mulţi.
E minunată creşterea aceasta împreună şi grija delicată de celălalt şi de ceilalţi ai tăi.
Aceasta e menirea noastră ca femei: înger păzitor, dătătoare de hrană, de dragoste.
Dar în iureşul vieţii intervine riscul de a uita de soţior, de dragostea ce ţi-o poartă şi i-o porţi. Copiii te solicită şi nu-ţi vezi capul de trebi şi trec zile în care nu apuci să-i mângâi făţuca şi să-i spui cât de minunat este. Şi zilele nu se mai întorc…
Luni am fost la înmormântarea vecinului nostru. De când m-am căsătorit şi ne-am stabilit lângă ei, i-am urmărit vieţuirea. Mă oglindeam în ea atât de mult…
Şi acum că dânsul a plecat, privindu-l cum sta senin în sicriu am meditat la relaţia mea cu soţul meu. Mă gândeam la câte zile am ratat să-i spun că este minunat, şi în câte rânduri i-am rănit sufleţelul prin netenţia mea. Într-o zi poate fi el în sicriu…sau eu..ce voi face, ce vor spune cei pe care îi voi lăsa în urmă…
Viaţa este atât de scurtă ca să cheltui pe fleacuri, griji şi stres…
Focul dragostei de la început TREBUIE întreţinut zilnic neaparat. E drept că unele dintre noi nu am fost învăţate de mamele noastre cum să ne manifestăm iubirea zilnic faţă de soţior, dar în situaţia vremurilor în care trăim, e nevoie mai mult ca niciodată să oferim dragoste şi ateţie soţiorilor noştri. Pentru aceasta ne-a creat Dumnezeu, ca să fim ajutor bărbaţilor nostri cu care ne-am unit inimile în Sfânta Taină a Cununiei. Avem poruncă spre aceasta! Grija de treburile casei sau de copii nu ne scuză că nu apucăm să-i oferim soţului un timp special …
… şi făcând asta, vom primi înzecit!
Dragele mele
Să nu care cumva să credeţi că vă dau sfaturi, ci doar împărtăşesc cu voi din gândurile mele. Şi după cum observaţi, o fac în treacăt, în fugă, dar cu nădejdea că ne vom sprijini unii pe alţii întru sporirea dragostei. Nu am atins desăvârşirea, dar sunt pe Cale. Ştiţi vorba aceea din Pateric: „Mă iertaţi fraţilor, eu am văzut călugări, dar eu încă nu m-am făcut călugăr!”
Aşa şi eu vă spun: eu am aflat că se poate cultiva iubirea dintre soţi şi am văzut soţi făcând aşa zilnic, am văzut soţii atente şi iubitoare de soţi, dar eu încă nu m-am lepădat de desăvârşit egoism…
Dar nu deznădăjduiesc, ci-L rog mereu pe Doamne să reverse asupra noastră harul şi dragostea Lui.
Cred şi mărturisesc că existenţa noastră nu ar avea niciun sens fără Doamne. Fără Hristos, omul de lângă e insuportabil, prea îmi arată părţile ce le-am dosit atât de bine în beci. Dar cu Hristos, cu harul Nunţii, ne luăm de mânuţă în fiecare zi şi coborâm la subsol, în beci şi facem curat. Dăm afară „gărgăunii”, aşa încetişor, pe rând câte unul în fiecare zi. Şi avem nădejde că până la sfârşitul zilelor să gătăm curăţenia şi floarea dragostei noastre să poată străluci în voie în lumina cerească.
Amin! Amin! Fie mie Doamne!
„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”, spune Domnul.
Îndrăzniţi să-i spuneţi soţiorului (sau soţioarei) că e minunat(ă), chiar dacă burta s-a mărit sau coapsele s-au „umflat”, sau sforăitul ne deranjează…
Sufleţelul lui sau al ei este minunat şi însetat de dragoste şi atenţie şi ai să observi cum înfloreşte din nou iubirea acoperită de ani dacă o împrospătezi mereu precum maiaua pentru pâinea zilnică…

Căsătoria se cultivă

Dragile mele prietene
Astăzi vreau să vorbim despre cultivarea relaţiei dintre noi, soţiile, şi soţii noştri.
Mai demult, aveam un alt fel de gândire decât am acum. Credeam că dacă m-am căsătorit şi soţul meu mă iubeşte e suficient. Eu îmi pot vedea de casă şi de copii, că nu mai este nevoie să fiu atentă la impresiile ce i le pot face soţului meu, că oricum sunt al lui şi el este al meu. Dar lucrurile nu stau aşa. Şi să vedeţi cum am ajuns eu la conclzia asta!
Cred că vă amintiţi de reţeta de maia!? Ei bine această reţetă care m-a dat peste cap, m-a porvocat la mari metamorfoze spirituale. Ca să ai maia, e nevoie s-o cultivi, hrănnd-o constant cu făină şi apă proaspete şi e nevoie să o hrăneşti mereu. altfel, se aaaaaaaacreşte prea tare, se oţăteşte şi se împute.
Da! Şi astfel am înţeles că tot aşa stau treburile şi cu relaţiile dintre noi oamenii şi mai cu seamă cu cei apropiaţi.
Pentru ca relaţia cu soţul meu să strălucească, este nevoie de multă străduinţă zilniucă. E nevoie s-o hrănesc cu rugăciunea permanentă, cu atenţie, cu drăgălăşenie şi cu suport fizic şi emoţional.
Realitatea e cum o ştiţi: ne rănim fără să vrem…
Şi azi, după un sfârşit de săptămână relaxant şi ieşit din tiparele noastre, am strunit iar frâiele şi doare când struneşti…şi cel mai mult doare pe fiiţele acestea firave de lângă noi..
Şi alegam spre Liman (spre doamne la sf Liturghie) cu o stare apăsătoare şi ca să vezi ce-mi spune astăzi domnul:
„veniţi la Mine… Luaţi jugul meu…şi veţi afla odină sufletelor voastre!..Că jugul meu e bun şi sarcina mea e uşoară!”
Şi am început să-L întreb: cum e uşor? Cum mă pot eu armoniza cu 4 suflete diferite?
Şi răspunsul: Stând în Mine, în permanentă legătură cu Mine. Eu sunt cel care fac toate. Tu nu poţi. Lasă-mă să fac  ce trebuie făcut, tu doar deschide-te lucrării prin rugăcine şi întinde braţele şi Eu voi lucra prin ele…