Arhive etichetă: copil

Vişinul înflorit

De cum am deprins a descifra buchiile din Abecedar, a început a mă munci un dor nestins, acela de a cunoaşte tainele cărţilor, a tuturor cărţilor… De-ar fi fost după mintea mea, n-aş mai fi făcut nimic pe lumea asta în afară de-a citi şi a scrie… Nu era o altă îndeletnicire umană care să mă atragă mai cu dorire ca cititul cărţilor şi scrisul… Nesaţul meu de citit era aşa de mare pe cât de mare e căldura zilelor fierbinţi de vară şi pe cât de lungi noaptile de iarnă… Eram în stare să citesc toată ziua neincetat, fără oprire, de n-ar fi fost pârdalnica de burtă, care, după câteva ceasuri bune de profundă cufundare între coperţile ademenitoare ale cărţilor, nu mi-ar fi dat ghes şi nu m-ar fi mânat spre bucătărie pentru a găsi ceva de mâncare sau dacă buna mea măicuţă n-ar fi fost atât de copleşită de treburi şi nu ar fi fost constrânsă să strige la mine să mai las încolo cărţile şi s-o ajut …

Ca să mă pot bucura de lectură, era musai să mă ascund. Să mă furişez departe de casă, să nu mă vadă nimeni. Îmi luam trăistuţa cu cărţi şi mă strecuram pe furiş din casă. Traversam tiptil, tiptil ograda, treceam binişor drumul, deschideam portiţa de la grădină, o închideam la loc cu grijă ca să nu se vadă că a fost dechisă, treceam cu băgare de seamă pe lângă iaz, pentru a nu trezi cucoanele broaşte care stăteau cu burta la soare şi mă căţăram iute, ca o pisică, tocmai în vârful vişinului înflorit. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să mă caute acolo. Cine ar fi putut gândi că un copil poate să se ascundă într-un vişin înflorit şi să stea acolo ore-n şir. Dacă ar fi fost plin cu roade, ar fi fost altă poveste, dar aşa… Ce să faci printre flori?

Imagini pentru visin inflorit

Ei, ce să faci?

Câte nu se pot întâmpla printre florile unui vişin!

Îmi amintesc atât de bine clipele acelea de petrecere în vişinul înflorit…

Era ca pe vremea asta… Era luna aprilie…, când pomii toţi zac sub povara florilor…

Vişinul înflorit se preschimba dintr-o dată în castel. Un castel cu turn înalt, care te ridica spre alte zări. De la acea înălţime, cutreieram nestingherită lumea în lung şi-n lat şi vedeam atâtea frumuseţi despre care mama, şi alte persoane care treceau pe sub coroana vişinului, n-aveau nici cea mai mică bănuială…

În vişinul înflorit, eram pe rând prinţesă, mare înţeleaptă, pasăre liberă care zbura pe cerul senin, lipsită de griji, de frici, de planuri şi de frământări. Trăiam acele clipe cu mare intensitate.

Ele s-au imprimat în fiinţa mea şi le păstrez ca pe o comoară de mult preţ.

Acum, acest vişin nu mai există. Nu mai există nici iazul şi nici grădina de peste drum nu mai este a noastră…

Am revenit în sat. Nu mai văzusem satul cum arată primăvara de aproape 30 de ani. Era aşa schimbat… Doar liliecii lui moş Vasile rămăseseră la locul lor. Erau pe scuturate…

Viaţa merge înainte. Alţi vişini vor înflori şi alte doiniţe se vor cânta prin jurul lor…

Imagini pentru visin inflorit

Doamne, mântuieşte-ne, că pierim!

Dragilor,

astăzi, la bisericuţă s-a citit preafrumoasa povestire despre minunea potolirii furtunii de pe mare:
„În vremea aceea, intrând El în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Şi, iată, furtună mare

s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea.

Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.

Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor?

S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.

Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?”. (Matei 8, 23-27)

Părintele nostru ne-a spus că atunci când valurile vieţii ne împresoară şi ne tulburăm, să ne aducem aminte de cuvintele Domnului:

„Puţin credincioşilor pentru ce v-aţi îndoit?

Da, da…

Uneori, facem şi mai rău, nu ne îndoim, ci Îl dăm de-o parte pe Doamne şi spunem:
„Stai acolo! Mă ocup eu de problemă! Eu ştiu ce am de făcut!” şi sfârşim prin a ne afunda şi mai rău.

Însă, Domnul are atâta răbdare cu noi!

Astăzi, în timp ce asculatam Sfânta Liturghie, mă gândeam şi mă rugam:

„Doamne, cât sunt de păcătoasă, că tare mult mai greşesc cu gura…, nu-mi tace şi nu se satură de mâncare…. şi Tu, Doamne mă primeşti la Tine de fiecare dată când vin.

Cu fiori mă apropii de Sfântul Potir. Mă ştiu vinovată şi nevrednică, dar ştiu că Tu mă poţi învrednici. Numai la Tu îmi eşti nădejdea şi prefer să mă trăsneşti Tu, decât să mă biciuiască Satana cu deznădejdi şi frici….”.

Astăzi, cea mai grea ispită este ispita deznădejdii şi a fricii. Ne vedem nenorociţi şi căzuţi din demnitatea umană, terfeliţi şi solicitaţi peste măsură şi descurajarea vine ca un tăvălug să ne strivească.

Inchipuieţi ce cădere poţi să suferi când te laşi copleşit de provocările vieţii, disperat să-ţi agoniseşti pâinea, să-ţi plăteşti ratele, să-ţi cumperi de mâncare, să-ţi plăteşti taxele şi vine copilul tău, lumina ochilor tăi, la tine şi-ţi cere şi el partea lui de atenţie şi tu te apuci şi strigi la el? Doamneee, mântuieşte-ne că pierim!!!

Da, Domnul ne mântuieşte, dar cu o condiţie să ţinem cârma cu încredere în El, să facem sfânta cruce şi să spunem „Doamne, ajută” şi să vâslim înainte cu încredere că Domnul este în corabia vieţii noastre, chiar dacă nouă ni se pare că a aţipit un pic, că ne-a lăsat singuri. El e acolo, e chiar lângă noi, e chiar în noi şi când Îl chemăm, crezând că nu mai putem vâsli, se ridică şi porunceşte valurilor şi atunci se face o linişte mare şi ne întărim şi aşa putem să mergem mai departe.

Ce ar fi viaţa noastră fără provocări la creştere?

Ar fi monotonă.

Crezi că aş fi făcut ceva dacă nu m-ar fi aruncat Doamne, prin soţior, pein copii, prin semeni în apă? Aş fi stat toată ziua şi m-aş fi văitat cât de grea e viaţa şi cât de nenorocită sunt.

Copiii m-au forţat cumva să cresc. Niciodată n-aş fi avut interes să fac şcoala de şoferi şi nici maşină n-aş fi cumpărat dacă nu i-aş fi avut pe puii aceştia ai mei cu care a trebuit să mă descurc singură acasă…

Da, îmi este greu…! Comoditatea mea ar fi preferat să stau cu fundul pe scaun la catedră…

Mă bucur că sunt forţată să fac lucruri care de bună voie nu le-aş face…

Iubesc provocările!

Durerea mare e că gura asta s-a învăţat să tot zică… şi se să vaite adesea…, dar îmi pare rău că prima dată zic „Tulai” şi apoi zic „Doamne, ajută…”.

De un timp, am început să schimb placa şi să pun înainte pe Doamne, pe Doamne, ajută-mă,

Doamne, luminează-mă. Uite, Doamne, în ce situaţie sunt! Ce să fac?

Şi acţionez, după primul sau, uneori, după al doilea gând, ca să constat, uneori, că nu prea a fost inspirat gândul, dar a fost mai bine că am acţionat decât că am stat cu mâinile în sân să mă vait…

Şi uite-aşa, viaţa e palpitantă, e vie şi cu Doamne Doamne răzbim noi cumva la lumină.

Curaj!

Un comentariu minunat primit la articolul „Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei…”

Dragilor,
aseară am primit un comentariu minunat prin e-mail la articolul „Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei…” care m-a impresionat şi nu mă rabdă inima să-l ţin doar pentru mine. E un comentariu scris de un copil, o tânără minunată necăsătorită.
Iată-l:

„Da 🙂

Frumos că a adormit aşa 🙂

Eu citesc acum cartea „Dependenţa de nefericire”
şi e incredibil cum atragem noi în toată viaţa noastră
(până când realizăm acest lucru şi-l vindecăm)
atragem „fericirea”, aşa cum am înţeles-o noi de la părinţii noştri.

Spunea acolo că copilul are o atât de mare deschidere faţă de părinţi,
încât el crede că orice fac părinţii îi aduce fericirea.

Şi aşa cum se simte el, ca urmare a acţionării părintelui asupra lui,
acel sentiment copilul îl asociază fericirii şi toată viaţa lui îşi va crea
un asemenea ambient şi va crea asemenea situaţii care să-i ofere din nou acel sentiment imprimat în copilărie.

De exemplu, dacă părintele îşi lasă copilul să adoarmă plângând,
copilul crede că părintele (care în mintea lui îi doreşte numai binele
şi este persoana ideală) aşa doreşte ca el să se simtă.

Eu am trăit acest lucru. Şi eu adormeam plângând.

Şi acum vreo câţiva ani eram convinsă că aşa doresc părinţii mei să mă simt.
Credeam sincer că ei doresc ca eu să mă simt vinovată, să mă simt vinovată existenţial,
adică fiinţial am ceva rău în mine. În capul meu credeam că eu sunt problema lor.
Credeam că, dacă eu aş dispărea, poate chiar aş muri, atunci ei ar fi fericiţi.
Şi îmi doream să dispar…, să mă duc cât mai departe…, să nu mă cunoască nimeni…

Abia acum, îmi explic care era cauza…
Şi, săracii parinţi, habar nu aveau, şi habar nu au nici acum, că,
pentru nişte nimicuri pentru care mă certau şi-mi reproşau,
m-au determinat să mă simt vinovată toată viaţa
şi să mă simt „cu musca pe caciulă”, chiar dacă nu există niciun motiv real.

Când eram mică, mă simţeam acuzată de părinţi.
După ce am crescut, mă acuzam singură şi credeam că aşa vrea Dumnezeu să mă simt.
Dar nu e adevărat.

Acum după această lectură, îmi dau seama de unde veneau erorile din capul meu… 🙂

(Copilul vrea să fie iubit şi să iubească…
şi doreşte să-şi facă părinţii fericiţi… :)”.
Mulţumesc mult, copilul meu drag!

Am întrezărit puţin cum va fi la Învierea universală!

Dragilor,

iată-ne, în sfârşit, în duminica Învierii!

Hristos a înviat!

Multă bucurie, multe mesaje şi telefoane. Suntem cu toţii bucuroşi.

Când suntem bucuroşi, dorim să spunem asta tuturor, să arătăm că suntem bine, că ne bucurăm. Punem poze peste tot cu noi bucuroşi, frumoşi, entuziaşti. Se vede, de departe, că aceasta ne place cel mai mult! Dar când suntem supăraţi, trişti, avem tendinţa să ne ascundem, să ne înecăm amarul, să fugim, să scăpăm de el… Dar cu cât fugim de el, cu cât evităm să bem paharul până la capăt, acesta se umple tot mai mult.

Am observat un lucru: când îmi asum necazul, care de cele mai multe ori mi-l fac cu mânuţa mea, el îşi pierde din intensitate şi mai că nu-l mai simt.

Vă voi împărtăși câteva lucruri.

Aseară, în timp ce mergeam spre biserică pe la ora 23.40, mă gândeam:

„Doamne, oare cum va fi  la învierea cea de obşte? Care va fi reacţia când ne vom vedea cu toţii laolaltă?

Slujba-Învierii-Râmnicu-Vâlcea-2

Pentru mine, este fascinant să privesc în fiecare an, acea mare de oameni care este în biserică în noaptea de Înviere. Sunt chipuri pe care nu le-am mai văzut până atunci în biserică şi sunt foarte, foarte mulţi şi mă întreb:

„Oare sunt de aici din cartier? Şi tot eu răspund: Cred că majoritatea sunt de aici, că altcumva nu ar veni aici la slujbă. Dar cine sunt? Unde au fost până acum? Ce doruri îi frământă?”.

Şi mă uit la fiecare chip în parte cu nădejdea să recunosc pe cât mai mulţi, dar nu reuşesc. Sunt aşa de mulţi necunoscuţi!

Am intrat în biserică. „Veniţi de luaţi lumina!”, ne invită Părintele.
Curios, oamenii nu „s-au bulucit” ca la luat salcii sau la aghiazmă mare… Sau poate eram eu liniştită…?

Am înaintat uşor spre ieşire, ca să mergem să înconjurăm biserica, încercând din răsputeri să-l susţin pe soţior în cântarea „Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim!”. Preoţii şi corul se îndepărtaseră mult. Nu se mai auzea cântarea. Soţiorul meu făcea eforturi ca să o susţină totuşi.

Ieşim din biserică. În atrium, e ceva mai mult spaţiu. Ajungem în faţa porţii de la stradă şi, pentru o clipă, rămân ţintuită locului. În faţa porţii, era un grup de oameni. Erau dezorientaţi şi trişti.Veniseră şi ei acolo. Poate au întârziat, poate nu pricepeau ce se întâmplă sau poate…nu ştiu… Poate erau aduşi de val? Ce căutau…?

Şi privirile acelea, feţele acelea… O, Doamne, m-au cutremurat! Acele suflete erau şi ei copiii lui Dumnezeu… Atunci, am avut o străfulgerare şi am înţeles că Învierea cea de obşte începe de aici de pe pământ… Dacă nu ne străduim să venim la biserică ca sufletul nostru să învie, nu ne vom putea bucura la Învierea finală…

A fost ca o rază scurtă de fulger şi…atât.

Am continuat înconjurul bisericii. Însă, când să ne întoarcem din nou în curte, pe când mă aflam cu soţiorul şi cu fetele mici în partea stângă a bisericii, am văzut-o pe fetiţa cea mare, care a dorit să stea în altă parte, separat de noi… Asta m-a deranjat şi m-a învolburat şi am reacţionat imediat, dar ea nu a ascultat, ci a plecat unde a vrut. Gestul ei m-a durut.

Şi tocmai atunci Părintele spunea Evanghelia… Apoi a spus Hristos a înviat! Şi în clipa aceea, m-am cutremurat, căci am constatat cu durere că nu am avut înţelegere, că răul  căpătat teren în mine. M-am îngrozit!

Era prima ei separare de noi, prima răzvrătire și eu am reacționat neînțelepțește…

Aş fi vrut să plâng, dar m-am abţinut şi am început urgent să cânt şi eu încet, cu disperare, „Hristos a înviat” şi să-L implor pe Doamne să vină şi în iadul meu şi să mă ridice, să mă vindece şi să mă învieze.

Am început s-o binecuvintez, să mă rog Domnului să mă ajute s-o iert şi să-i respect alegerile…

„Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S! Doamne, iartă-mă şi mă miluieşte. Fii binecuvântat în situaţia aceasta…!”.

„Dumnezeul meu, oare aşa va fi şi la învierea finală…! N-o să pot fi fericită dacă o s-o văd pe S făcând nu ştiu ce gesturi, neconforme cu perfecţionismul meu….!?”.

Dar eu vreau să înviez. Vreau să mă bucur de Înviere! E nevoie să rezolv imediat aceste neajunsuri, ca să mă pot bucura de Înviere! „Dumnezeule, mai dă-mi o şansă! Ajută-mă s-o iert pe S!”

Am făcut Liturghia iertării toată slujba utreniei. O priveam de la depărtare pe S. Avea un chip trist. „Doamne ce am putut să fac! Repară Tu imediat această greşală. Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S, să-i iert neascultarea şi iartă-mă şi pe mine că nu am putut alunga acel impuls de a spune, de a critica, de a atrage atenţia…

Am stat chircită pe scaun, ţinând-o pe mezinuca în braţe. La un moment dat, a venit mijlocia. S-a lipit de obrazul meu cu drag şi mi-a spus că mă iubeşte, că sunt mami ei dragă… Mă gândeam ce şansă pe aceste micuţe! Ele au avut parte de o relaţionare sănătoasă. S-au bucurat de recunoaştere, acceptare şi multe îmbrăţişări… Dar S…? Ea a fost cobaiul devenirii mele ca mămică…, iar acum, la adolescență, s-a răsvrătit. A vrut să fie singură, separată de noi și eu nu am acceptat asta și i-am spus cuvinte grele.

Mi-aş fi dorit să mă întorc în timp. Să reiau şirul din sala de operaţie, când mi-a arătat-o pe S de la distanţă, şi să strig, să cer să mi-o aducă şi să mi-o pună pe obraz ca s-o simt, s-o accept, s-o iubesc, să-mi depăşesc neputinţa…

Îmi doream să mă întorc în timp, ca să recuperez şi să umplu golurile, să o iau în braţe şi s-o mângâi. S-o las să se manifeste fără atâtea interdicţii şi atenţionări. Să fie ea însăşi. Dar nu puteam face asta şi o disperare cruntă a început să-mi năvălească în suflet. Dar, totuşi, mai era o şansă. Domnul putea lucra la inima ei şi a mea.

„Doamneee…, te rog fă ceva! Te rog repară Tu tot răul pe care l-am făcut! Revarsă în inima mea şi a lui S dragostea Ta, dă-i gânduri bune despre mine, dă-i putere să mă ierte şi ajută-mă şi pe mine s-o accept, s-o iubesc, să mă abţin să-i tot fac observaţii. Să-i îngădui să fie”.

Îmi era frig. Mă vedeam ca un câine jegărit care tremură de frig şi schelălăie… Îmi venea să plec departe. Ah, gândurile acelea: „Am să plec, am să fug departe să nu mai otrăvesc, am să mă pedepsesc, n-am să stau cu ei, n-am să mănânc la masă cu ei cu toţi, o să mă ascund departe, o să fug de la faţa lui Doamne, căci mi-e ruşine. Am rănit un suflet de copil pentru un gest atât de mic… Dumnezeul meu, ai milă de mine!”.

M-am ghemuit şi mai mult în fiinţa mea. Aş fi vrut să plec acasă, dar nu am făcut asta şi gândurile nu mă slăbeau. „Degeaba stai aici în biserică, dacă nu te-ai abţinut să reacţionezi la un gest atât de mic. Fugi, ascunde-te…!”. Aşa îmi şoptea întunericul şi sufletul meu era atât de chinuit de remuşcări…!

M-am dus la ea și i-am cerut iertare, dar ea n-a spus nimic.

După ce a citit părintele acea molitfă specială din noaptea Învierii prin care a implorat (şi pentru mine) îndurarea lui Dumnezeu, am făcut câţiva paşi spre Sfântul Altar. Îmi spuneam că, dacă S îmi va răspunde la salutul „Hristos a înviat!” cu bucurie, înseamnă că mă iertase, că Domnul mă iertase şi mă puteam apropia să iau Paştele.

Când am văzut-o pe S, i-am zis din toată inima şi cu toată smerenia de care am fost în stare atunci „Hristos a înviat, S!” şi ea mi-a răspuns, cu zâmbetul ei minunat, şi astfel, m-am apropiat cu recunoştinţă şi am mâncat Paştele, întrând din nou în bucuria Domnului…, în bucuria învierii din morţi.

Mulţumesc, Doamne!

Hristos a înviat, dragii mei!

Apărăm viaţa! Spunem ”NU” avorturilor!

Dragii mei dragi

Astăzi Biserica, mama noastră a tuturor, prăznuieşte Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul. În această minunată zi mărturisim puterea lui Dumnezeu, care face ca omul să fie om încă din prima clipă. Mă întrebam dimineaţă, venind spre casă de la biserică unde am auzit pe părintele Ioan vorbindu-ne atât de frumos despre zămislirea Sfântului Ioan şi despre genealogia Mântuitorului, despre care s-a citit în sfânta Evanghelie şi un gând mi-a încolţit în minte şi mă întrebam cum de ştie Biserica ziua precisă în care Sf. Ioan Botezătorul a fost zămislit, dar am lăsat deoparte acest gând şi am ales altul, acela de a vorbi despre minunăţia vieţii şi despre împotrivirea faţă de avort. Începând să scriu am dorint să verific dacă am înţeles bine că azi se prăznuieşte Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul şi am căutat pe internet calendarul creştin ortodox şi am deschis pe crestinortodox şi mi-au „sărit” ochii pe aceste cuvinte ale Sfântul Nicolae Velimirovici, care mi-au tăiat orice gând de îndoială sau curiozitate:

„Dacă dorim să ştim cum se pot naşte copii (din părinţi sterpi şi vârstnici), să nu mergem să-i întrebăm pe oameni, căci nu vor avea ce să ne spună. Faptele despre care se întreabă sunt mai presus de ştiinţa naturală. Mai curând să mergem să privim la puterea lui Dumnezeu care le-a făcut pe toate din nimic, care nu a avut nevoie de părinţi tineri sau vârstnici ca să-l facă pe Adam. Decât să fim curioşi, mai bine să dăm slavă lui Dumnezeu care ne-a descoperit puterea Sa noua păcătoşilor”.

Dumnezeu le ştie pe toate şi le descoperă oamenilor bineplăcuţi Lui, cum sunt Părinţii Bisericii. El a descoperit această taină, că omul e om dintru început, din pântece, din prima zi când cele două semincioare se întâlnesc şi formează o nouă semincioară din care va răsări ditamai omul. În acea sămâncioară, acea celulă iniţială, este omul întreg care se va forma şi va creşte. Astăzi avem dovezi că grăitoare că fătul simte durere sau frică dacă este agresat s-au viaţa îi este în pericol. Mă minunez privind viaţa din burtică. Dacă timpul vă permite, priviţi filmuleţul de la finalul articolului. Este minunat!

Ne alăturăm astăzi Bisericii şi apărăm viaţa şi pe copii noştri născuţi şi nenăscuţi încă. Domnul este cu noi şi nimeni împotriva noastră!