Arhive etichetă: credinta

Două porţii mari, mari îngurgitate şi rumegate azi

Dragilor

Mare binecuvântare este pentru mine şi mare uimire uşurinţa cu care am acces la răspunsuri.

Azi, căutând răspunsuri la subiectele ce mă interesau, am găsit două articole mari şi late din care am înfulecat cu lăcomie bucăţile cele mai faine, pe care apoi le-am şi subliniat.

Primul material găsit m-a condus la următorul, pe care l-am găsit dând căutare ce înseamnă „lumea secularizată”

I: LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU – Maica Siluana Vlad

Un interviu realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor”

Maica Siluana:

Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.

În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.

Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am ­aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:

„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.

Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot”.

Întâlnirea cu propriul sine

Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.

M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la această constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice, atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi.

Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.

O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.

Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?

M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.

Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.

Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.

M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:

„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”

Nu-i spun lui Dumnezeu:

„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.

Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.

Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”

M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”.

Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar.

Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.

Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.

M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…

Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?

M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.”

Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.

Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.

Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine.

Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.

Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.

Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?

M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.

Pr. S.V.: De ce ne este frică?

M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta – să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel.

Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.

Pr. S.V.: Şi de existenţă.

M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…

Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.

M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neurologii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se fotografiază neurotransmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor

Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?

M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum

spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.

Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.

Pr. S.V.: Pe de altă parte, trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.

M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.

Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum deloc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.

Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paharul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase.

Drojdia aceasta trebuie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat.

Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii.

Aceasta este coborârea în iadul din mine: conştientizarea totalei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

Pr. S.V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?

M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic… deci toată „facerea” noastră este să pătrundem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă.

Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zicem: „Doamne”. Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii.

Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.

Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi trebuie să fim convinşi că Hristos este în iad!

M.S.: Şi iadul este în mine.

Omul hazna

Pr. S.V.: Lucrarea aceasta a Mântuitorului a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât…

M.S.: Aceasta este calea, dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovnicească: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua (Bazin subteran de dimensiuni relativ mici, folosit pentru colectarea și decantarea apelor impurificate provenite dintr-un număr mic de gospodării).

Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna”.

Pr. S.V.: „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.

M.S.: Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe.

Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veştejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur elimina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. Acesta a fost, cred, începutul durerii mele când am fost copil, mă întrebam de ce mânca omul lucruri atât de bune şi oricât ar fi de bune sau de rele, fasole sau friptură, tot aşa miroase… şi eram îngrozită. Ziceam:Omul este făcător de caca, asta este tot ce poate omul să facă?”.

Acuma gândul că Dumnezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bucăţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă.

Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sfântul Siluan, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui.

Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.

Pr. S.V.: Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă experienţa răului şi a răutăţii mai departe?

M.S.: Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut cădem mai rău doar dacă ne-am opri undeva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori”, ne ridicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine”, sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă”. Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.

Pr. S.V.: Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării…?

M.S.: Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre intrarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică… o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate… la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumnezeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata violată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi povestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.

Apoi, când L-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-L pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe„, am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles.

Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău când tu îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură banii… Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Însă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el.

Când ai gustat iadul acesta în tine şi nu-l mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu.

Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă”, „Doam­ne, ajută-mă”, cum năpădeşte groaza aceea pe tine.

Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi.

E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea.

De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună…

Pr. S.V.: De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?

M.S.: Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El.

Pr. S.V.: Care este Iubire?

M.S.: Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. Ar trebui, dacă sunt Măriuca să mă iubească Marin, nu? De acolo trebuia să fie iubirea, nu vine din mine. Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg.

Dinăuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia.

Acest „afară” o să descoperim că tot ”înăuntru” este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de talanţi.

Dumnezeu ne dă, cum spune părintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră.

De la înțelepciunea seculară la Hristos

M.S.: Aş mai avea ceva, mă iertaţi. Pentru omul care nu poate să meargă până la capăt cu durerea aceasta, eu recomand şi celor cu care facem noi consiliere sau formare, recomand să folosească şi din înţelepciunea seculară.

De exemplu:

sunt alcoolic; pot să mă duc la un grup de terapie, unde se folosesc metode bazate pe cunoaşterea ştiinţifică, dar şi pe rugăciune să mă bazez ca să depistez vămile acestea, pragurile acestea psihologice care mă despart de mine şi de Dumnezeu.

Dacă sunt soţie de alcoolic să nu ne temem de cuvintele acestea (ale terapeuţilor) care nu sunt din tezaurul nostru, ci să ascultăm ce spun ele. Şi cu rugăciune vom descoperi la Sfântul Maxim şi la alţi sfinţi ai noştri cuvinte care vorbesc despre aceleaşi realităţi, dar care nu mai au acces la mentalul nostru acum.

Şi mai degrabă să mergem prin ce ne învaţă cei de astăzi, pentru că avem mintea pregătită pentru a primi acestea şi atunci Dumnezeu lucrează (şi înţelegi apoi mai bine şi pe Sfinţii Părinţi, n.n!) . Vă recomand din toată inima să folosim terapii.

Pr. S.V.: Că aţi ajuns la chestiuni practice, ce le recomandaţi celor care sunt dependenţi de pornografie?

M.S.: Ei au nevoie să numească boala şi să înveţe de la un consilier în adicţie, de la un consilier care se ocupă cu aceste dependenţe.

Să înveţe cum să-şi ajute psihismul să se lepede şi să fie creştin, ca să poată să-l conducă spre biserică şi spre rugăciune.

Sunt mulţi care merg la biserică şi se spovedesc de neputinţa lor, dar nu reuşesc, atunci ei trebuie să descopere cu un specialist în ale psihismului nostru cum să poată să lupte. La alcoolici există grupurile de alcoolici anonimi care la noi în ţară devin ortodoxe…

Pr. S.V.: Crucea albastră.

M.S.: Da, crucea albastră la fel, apoi avem din ce în ce mai multe grupuri de codependenţi, dar încă nu avem grupuri în care să se lucreze cu un terapeut pe lângă biserică pentru dependenţi de pornografie, dependenţi de jocurile de noroc, pentru dependenţi de violenţă, dependenţi de afectivitatea altcuiva…

Pr. S.V.: Şi pentru stres? Tot mai mulţi oameni de astăzi sunt stresaţi…

M.S.: La stres nu ne trebuie mult ajutor din afară, o să vă dezamăgesc spunându-vă că stresul este ţuica noastră. Omul îşi permite să se streseze aşa cum îşi permite să se îmbete.

Pr. S.V.: Omul se stresează şi pentru că se aglomerează şi îşi pune prea multe pe agendă, vrea să facă prea multe…

M.S.: Se identifică prin multele

Pr. S.V.: Dar nu mai are vreme de el…

M.S.: Păi nu… căci şi aici putem să cădem în capcana egoului care spune: „Eu nu fac aşa, pentru că eu am multe de făcut şi sunt stresat„. Nu! Aceasta este tot o scuză şi-o acuză!

Oricât aş avea de făcut este o mare taină, nu pot să fac două lucruri deodată, chiar dacă eu gătesc şi spăl rufe, dau cu lingura în mâncare, mă duc la cadă şi mai spăl puţin, deci nu fac în acelaşi timp cu mâinile şi să frec rufele şi să amestec în tigaie…

Şi atunci mă pot linişti, eu mai mult decât pot să fac, nu pot să fac şi profit de chestia asta şi orice aş face mă întâlnesc cu Dumnezeu.

Mă rog „Doamne” şi în loc să zic „fir-ar să fie, câte am de făcut”, zic „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie, că am multe de făcut, fac şi eu ce pot când se termină ziua mă culc şi îţi dau Slavă”, şi gata.

Înţelegeţi, această agitaţie a noastră de a face mult şi bine şi de a avea mai mult, ne face plăcere. Ne producem prin aceasta nişte hormoni de stres care ne dăunează sănătăţii, dar care ne fac plăcere: „ce ocupat sunt”, „ce important sunt”, „ce victimă sunt”.

Pr. S.V.: Dar toate sunt spre folosul nostru dacă punem înainte cuvântul „Doamne”…

M.S: Exact. Cum zice părintele Rafail Noica: „Satelitul Doamne”.

Articolul îl găsiţi şi aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/la-capatul-durerii-e-dumnezeu-maica-siluana-vlad

Şi materialul al doilea:

SUNTEM CHEMAŢI SĂ MĂRTURISIM ÎN ACEASTĂ SOCIETATE SECULARIZATĂ

(Articolul: A mărturisi într-o societate secularizată, Olivier Clement)

Ce este secularizarea?

Descriere sumară

Se observă o emancipare, o autonomizare a diferitelor domenii: politic, social, cultural, în raport cu religia crestină.

Astăzi, domeniul ştiinţei, al tehnologiilor, al instrucţiei, al artelor, al autorităţii de Stat, al vieţii economice, toate se situează în afara sferei cu adevărat creştine.

Nu există o autoritate sau o ideologie dominantă, ci o sumă de autorităţi independente, fiecare în domeniul ei propriu.

Ştiinţa şi filozofia nu mai sunt „slujitoare” ale teologiei.

Cultura seculară este o cultură multiplă, heterogenă, o cultură în care nu se poate realiza o ierarhie a cunoştintelor într-un sistem unificat şi autoritar. Fiecare cunoştinţă, fiecare abordare a realului relevă norme care-i sunt intrinseci. Pentru aceeaşi realitate, pot să existe mai multe abordări independente, uneori rivale, şi care nu cunosc o reglare unică.

Aşa pare să fie modernitatea noastră: critică cu sine prin esenţă, niciodată sigură pe bazele sale – după cum nici pe cuceririle sale -, muncită de o dinamică tot timpul în lucrare, de o vie heterogenitate care e în acelaşi timp izvor de tensiuni şi secret al forţei sale de cucerire.

Auschwitzul (denumirea germană (pînă în 1945) a oraşului polonez Oswiécim, în apropierea căruia hitleriştii (adepţii lui Hitler (1889-1945), un conducător german care a creat doctrina naţional-socialistă întemeiată pe pangermanism şi rasism. Hitler a instaurat în Germania o dictatură de extremă dreapta şi a promovat o politică externă agresivă, răzbunătoare, care a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi a supus aproape toate ţările ocupate unui regim de teroare, urmărind, printre altele, exterminarea evreilor). au organizat un lagăr de concentrare şi exterminare. Astăzi, poţi vizita Auschwitz-ul. Iată ce spune spune, Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau: „Ce este Auschwitz pentru mine? Nu este doar o lecţie de istorie. Este modul  în care poţi vedea cea mai neagră parte a fiinţei umane. Noi acum ştim, ştim foarte  bine ce s-a întâmplat. Dar, nimic nu este dat pentru totdeauna. Trebuie să fim conştienţi de pericolele şi provocările viitorului. Rememorarea nu priveşte doar trecutul, ne leagă şi de viitor”.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/70-ani-eliberare-ce-nseamn-auschwitz-ul-ast-zi-0), Gulagul (organism sovietic însărcinat cu administrarea lagărelor de reeducare prin muncă, destinate adversarilor politici din toate categoriile sociale şi naţionale. Sistem concentraţionar sau represiv în URSS şi în ţări cu un regim totalitar), perestroika (doctrină ideologică, iniţiată de Mihail Gorbaciov (între anii 1985-1991), care preconiza un socialism democratic cu faţă umană, de restructurare a sistemului sovietic, prin pluripartitism, proprietate privată, economie centralizată, de piaţă etc.; Perestroika = restructurare) au ucis marile mitologii ale politicii şi ale Istoriei.

Astăzi, se poate să vorbeşti, să cauţi, să te întrebi fără a fi marginalizat sau dispreţuit, chiar dacă eşti creştin! Totul este deschis.

Originile

Secularizarea este un proces istoric lung si complex, în care se pot totusi decela doi factori fundamentali:

  1. Venirea ratiunii instrumentale din a doua jumãtate a secolului al XVII-lea.

Ratiunea instrumentalã implicã o nouã raportare la realitate. Ea vrea nu doar sã cunoascã raporturile dintre lucruri, cum o fãcea gândirea anticã în dependenta sa de ratiunea speculativã, ci, mai mult, ea vrea sã le si utilizeze; nu doar sã cunoascã natura, dar sã o si transforme, sã si-o aproprieze. Max Weber vorbeste în aceastã privintã de „dezvrãjirea lumii”. Lumea vrãjitã este aceea care se scaldã în mister: de exemplu trupul „templu al Duhului Sfânt”. Lumea dezvrãjitã, aceea pe care o descoperã mecanica: cum este trupul sub scalpetul chirurgului.

  1. Traditia biblicã, iudeo-crestinã, care a permis trecerea de la rationalitatea greacã – care vroia sã descopere si sã contemple ordinea universului – la ratiunea experimentalã si instrumentalã.

Iudaismul a pregãtit dezvrãjirea lumii prin povestirea creatiei în Facere si prin lupta profetilor împotriva idolatriei.

Dumnezeu creazã totul prin Cuvântul Sãu. El nu este înnecat în natura sacrã, în prostitutia sacrã si în extazul sexual. O distantã infinitã se introduce între creat si necreat. Autonomia realului, consistenta sa proprie, se afirmã. Ea este încredintatã responsabilitãtii omului, care, supunând natura, dupã porunca lui Dumnezeu, nu devine un rival al Acestuia, ci se manifestã pe sine ca si chip al Lui.

Când Iisus spune: „Împãrãtia Mea nu este din aceastã lume” si „Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, El elibereazã câmpul secular de o înglobare religioasã imediatã si deschide drum libertãtii spiritului. (…)

Astfel, secularizarea este fiica Atenei si a Ierusalimului, a contemplãrii ordinii cosmice si a liberei slujiri a fratilor. Tocmai pentru acestea crestinismului nu-i este fricã de secularizare: el poate sã o înteleagã din interior, poate sã se fereascã de excesele ei si sã o orienteze altfel.

  1. c) Efecte – Secularizarea va fi durabilã. Este o transformare a relatiei omului cu realul. Efectele ei benefice sunt evidente. Eliberarea de sub stãpânirea clericalã a permis prodigioase explorãri – de la quark la quasar -, prodigioase creatii – între care cea mai remarcabilã este fãrã îndoialã muzica occidentalã -, explorarea cosmosului, pe de-o parte, si a omului, pe de altã parte. (…)

Dar secularizarea are si efecte ambigue, si încã redutabile. Civilizatia de productie-consum contribuie la proletarizarea lumii a treia. Cultura occidentalã, în momentul în care tinde sã asume toate experientele umane ale timpului si spatiului, destructureazã celelalte culturi si, în final, chiar propria sa mostenire. Dezvoltarea ratiunii instrumentale dezintegreazã marile referinte simbolice – mã gândesc mai ales la raportul dintre masculin si feminin (aici semnalul destructurãrii este fãrã îndoialã banalizarea homosexualitãtii), sau la raportul paternitate-filiatie (semnul fiind aici nostalgia incestului).

 

În mod cert, marile institutii religioase, Bisericile, sunt si ele afectate de secularizare si de pierderea referintelor simbolice. Se constatã cã ratiunea experimentalã nu poare rãspunde marilor interogatii ale omului, cele înaintea vietii si a mortii, a iubirii si a frumusetii. Si-atunci, asistãm la o reîntoarcere ambiguã a religiosului. Nu mai avem de-a face cu o sacralitate grosierã, de mase, ca-n regimurile totalitare, ci acum ne întâlnim cu sacralitatea pretins spiritualã a gnozelor si a sectelor. Hiperindividualism de «spiritualitãti» de origine californianã, într-o continuã fãrâmitare. Deliruri fuzionale de secte si de mistici de resorbtie, în care se cautã refugiul prin înecare în mareea grupului sau în oceanul divin. „Vibratii”, „energii”. Stranii transpozitii, care fac din reîncarnare, spre exemplu, un linistitor voaiaj individual, în timp ce în India sau în budism nimeni nu transmigreazã (fãrã numai – în India – Absolutul, care se joacã cu sine însusi), iar „roata existentelor” este în realitate o roatã a iluziilor. Midiniste, savanti, oameni politici consultã vizionari si astrologi…

 

Aceastã reîntoarcere a religiosului, asa împestritat cum este, prezintã trei trãsãturi majore: este un scientism al invizibilului, o negare a persoanei si, în fine, o revoltã împotriva unui crestinism degenerat. (…)

  1. Crestinismul într-o societate secularizatã

Secularizarea eliminã un anumit tip de prezentã crestinã, si anume pe acela al dominãrii, al unificãrii autoritare sub egida credintei, al controlului a toate. (…)

Astãzi, nucleul de energie spiritualã a cãrui izbucnire a fãcut posibilã aparitia modernitãtii se epuizeazã. Crestinii pot, cu o smeritã fortã, sã provoace, sã determine un anumit sens, un anumit foc, a anumitã luminã. Dacã ei nu o fac, dacã ei nu vor sti sã-si gãseascã locul în societatea secularizatã, aceasta va însemna abandonarea ei în mâinile pseudo-religiilor pe care le-am evocat mai sus.

Cum poate credinta crestinã sã fie pezentã în aceastã societate?

Iatã cum: promovând gratuitul, neasimilabilul; situându-se la nivelul legitimitãtilor ultime; printr-o anume vizibilitate, discretã.

  1. Promovând gratuitul, neasimilabilul

(…) Într-o societate în care totul se schimbã, pericolul este acela al uniformizãrii; (…)

Cea mai mare provocare cu care se întâlnesc astãzi Bisericile nu este ateismul, ci indiferenta.

Dacã deci religia are un sens în societatea modernã, acesta este de a promova gratuitul, neasimilabilul. Simone Weil, în L’Enracinement (Înrădăcinarea), se ridica împotriva unei educatii în care totul poate fi absorbit, asimilat, redus, banalizat. O educatie de acest tip, spunea ea, riscã sã stingã în om orice energie. Dimpotrivã, o educatie autenticã este aceea care-l pune pe om în fata ireductibilului, în fata a ceea ce nu serveste la nimic dar lãmureste totut, în fata gratuitului, a frumusetii. Ori, religia ne pune în fata unei realitãti gratuite, lãmuritoare, secretã în chiar evidenta sa, o realitate care se cere a fi contemplatã, si nu asimilatã.

Anume în aceasta stã puterea antropologicã, socialã a religiosului: el ne prezintã nu un Dumnezeu util, consumabil, ci un Dumnezeu gratuit, si, prin aceasta, izvor de izbãvire; el ne restituie sensul existentei ca celebrare, ca sãrbãtoare. (…)

criza limbajului din societatea noastră

Pentru Ortodoxie, lauda liturgicã – interiorizatã prin trezvia inimii – si sfintenia ca singura libertate veritabilã – aceea de a iubi cu adevãrat – sunt locurile teologice fundamentale în care limbajul nu înceteazã sã se înnoiascã. Mãrturisirea învierii prin sãrbãtoarea liturgicã si prin bucuria si compasiunea pe care la rãspândeste omul duhovnicesc – nu sunt oare acestea singurul mijloc de a stârpi din rãdãcinã deriziunea si indiferenta? (…)

Rãmâne mãrturia frumusetii, a importanţei crescânde a icoanei (…) Icoane, chipuri în care frumusetea nu mai este o frumusete de seductie sau de posesie, ci una de comuniune. (…)

Si, în mod cert, dorirea religiosului trebuie provocatã de o propunere: „Cum vor auzi ei [mesajul] dacã nimeni nu îl proclamã?” întreabã Sfântul Pavel (Rom.10, 14). Propunere astãzi inseparabilã de libertate: „Dacã vrei sã vii la mine, vino, urmeazã-mã”. Propunerea se prezintã sub semnul gratuitãtii. O libertate se adreseazã unei libertãti.

  1. b) Situându-se la nivelul legitimitãtilor ultime. Societatea noastrã cautã o eticã, pentru a limita atât totalitatrismul politic de ieri cât si totalitarismul tehnologic de mâine. (…)

Biserica, în mod sigur, nu are un rãspuns infailibil, juridic, la toate aceste întrebãri (cu prinire mai ales asupra biotecii, n.n). Ea nu poate lansa interdictii fãrã ca încãrcãtura lor existentialã sã fie bine înteleasã. Dar ea poate provoca o reflectie în societate, poate sã aminteascã sensul iubirii, taina copilului.

Ea poate sã punã în gardã societatea contra fatalitãtii tehnocratice, care duce la barbarie considerând cã tot ceea ce este din punct de vedere tehnic posibil trebuie sã si fie realizat. Ea trebuie sã aminteascã societãtii noastre cã nu va putea exista fãrã traditii etice, cã traditiile eveiascã, greacã, crestinã ne-au format simtul persoanei. Si, fãrã îndoialã, e de datoria crestinilor, îmbolditi de Bisericã, sã dea exemplul unei vieti de familie stabile si linistite.

  1. Încã mai profund, problema care se pune este cea a legitimitãtii existentei însãsi. „Mã omor pentru cã viata nu are sens”, scriu niste studenti. Sigur, rãul se exprimã din greu în injustitie, în opresiune, în minciunã si în hipnozele colective. Trebuie fãcut tot ce se poate pentru a-l reduce, pentru a-l limita. Cu toate acestea, descoperim cu din ce în ce mai multã evidentã cã tesãtura existentei este nu doar sifonatã – ceea ce s-ar putea usor aranja cu fierul bine încãlzit al retetelor umane -, ci în mod iremediabil ruptã. Prin rupturã vine nihilismul, acest «în afarã» al tuturor religiilor, unde se protãpeste în protectia jalnicelor si precarelor plãceri.

Si-atunci, vine întrebarea noastrã: aceastã rupturã se deschide spre neant sau spre iubire? Aici crestinul dã mãrturie: rãul ne face sã întelegem cã nu suntem doar din aceastã lume; iar Dumnezeu ne atinge în rãu pentru a face din noi fiinte ale învierii. Plin de aceastã încredere, plin de aceastã putere, credinciosul luptã fãrã sã se descurajeze împotriva oricãror forme de moarte în culturã si în societate. El afirmã caracterul ireductibil al omului si faptul cã omul este în mod ontologic iubire. El înmulteste comunitãtile eclesiale ca o contagiere de comuniune. (…) Credinciosii îndrãznesc sã spunã cã Altundeva-ul rupe finitudinea si face sã izbucneascã în aceastã lume aparent închisã o fortã bunã, o viatã neamestecatã de moarte, o dragoste neamestecatã de urã. Credinta devine binecuvântare a vietii. Si e mai presus de orice îndoialã cã tocmai de aceastã binecuvântare are cel mai mult nevoie societatea noastrã.

  1. În ceea ce priveste Statul, crestinii trebuie sã aibã un rol demistificator si eliberator. Religia nu are ce încerca sã domine Statul. Rolul ei este de a-l obliga pe acesta sã se tinã de functia ce-i este proprie si sã nu-si depãseascã limitele. Functiunea Statului – pentru a relua un cuvânt de-al lui Soloviev – nu este acela de a transforma societatea în paradis, ci de a evita ca ea sã devinã un infern. (…)

Împotriva unui laicism care marginalizeazã Biserica si face din religie o afacere pur privatã, crestinii au datoria sã favorizeze o autenticã laicitate, adicã un autentic pluralism, în care Bisericile, dar si iudaismul si islamul, sã-si gãseascã locul lor, un loc de parteneri recunoscuti si a cãror pãrere este solicitatã. Într-o societate cu adevãrat pluralistã se va auzi vorbindu-se de Biblie în scoli – altfel mostenirea noastrã culturalã va deveni de neînteles pentru tineret -, se va auzi vorbindu-se de Pãrintii Bisericii în studiul gândirii. Statul nu mai are a se proteja – ca în trecut – de un clericalism militant; el poate recunoaste religiilor o functiune socialã si educativã. (…)

Astfel, societatea secularizatã, marcând sfârsitul clericarismului, poate sã devinã pentru Biserici locul unei strãluciri dezinteresate, în acelasi timp fecundã si periculoasã – cãci parteneriatul, dacã vrea sã fie profetic, poate deveni si contestatar. Crestinii, renuntând la putere si la violentã, pot sã devinã slujitorii sãraci si împãciutori ai Dumnezeului crucificat care întemeiazã libertatea persoanei; pot sã fie garantii credintei celorlalti, si de asemeni garantii celor care nu au credintã dar creeazã, uneori cu deosebitã smerenie, frumusete si bunãtate; pot sã fie gardienii omului deschis, într-o culturã deschisã. Cum? – Afirmând cu calm – si chiar pentru cã afirmã – cã Hristos a biruit moartea si iadul pentru toti, cã orice om poartã în el întreaga umanitate si cã e – prin chiar aceasta – unic, cã Biserica este potirul din care curge, „pentru viata lumii”, bucuria învierii.

  1. O discretã vizibilitate

Este esential pentru credinta crestinã de a se siboliza social. Cãci ea este o religia a întrupãrii, a Invizibilului întrupat care «în-semneazã». (…)

În biserici se gãsesc icoane si fresce de o mare frumusete, în fata cãrora poate fi adus un prieten, un cãutãtor al lui Dumnezeu, spunându-i: Vino si vezi. (…)

E important sã existe semne care sã fie prezente în mass-media. (…) Societatea noastrã este o mare consumatoare de semne, care însã se erodeazã prin uzaj. Trebuie deci ca, din timp în timp, sã se inventeze câte un semn scurt, dar nou si puternic. (…)

Si, fãrã îndoialã, trebuie pãstratã o mare suplete, ca aceste semne sã rãmânã semnificanti. Cu alte cuvinte, ele trebuiesc întotdeauna raportate la cel care face semnul, Hristos.

III. Sarcini teologice

  1. a) Prima problemã: abordãrile mesajului, adicã posibilitatea de a-l face inteligibil contemporanilor nostri. Altfel spus: pre-comprehensiunea mesajului.

Semnele utilizate de crestinãtate în alte timpuri – „pedagogia fricii”, explicarea rãului ca bãtaie a lui Dummnezeu, dovada prin unanimitate („Crestinismul este adevãrat pentru cã toatã lumea este crestinã, chiar si împãratul”, spunea Sfântul Atanasie al Alexandriei) -, ei bine, aceste semne nu mai semnificã, nu mai sunt semnificative astãzi.

Si-atunci, de unde sã se porneascã, dacã nu de la omul însusi, de la om ca mister, deschis tainei prin aceste situatii limitã, care sunt iubirea, frumusetea si moartea?

În mai multe tãri ortodoxe din Est s-a realizat, în acest secol, o experientã prodigioasã. Nici conditionarea prin propagandã, nici câmpurile concentrationare, nici spitalele psihiatrice speciale n-au reusit sã-l reducã pe om. Întotdeauna oamenii au refuzat sã capituleze. Capabili nu doar de demnitate, ci si de o bunãtate dezinteresatã. Acelasi lucru, dar mai discret, s-a întâmplat si în societatea occidentalã: mai multi decât s-ar crede sunt acei care nu se abandoneazã idolilor banului, consumului, reusitei, hedonismului, cei care cautã linistea, retragerea, prietenia, slujirea dezinteresatã, contactul cu natura.

Asa apare ireductibilul. De ce? Nu acolo ar trebui sã propunem, de o manierã vie si concretã, mai întâi – s-o spunem – în gol, tema chipului lui Dumnezeu?

Societatea secularizatã este o societate în care domneste, cel mai adesea, tãcerea asupra lui Dumnezeu. În multe medii a devenit nepotrivit, aproape obscen, sã vorbesti de Dumnezeu. S-a spus: pudoarea cu privire la Dumnezeu a înlocuit pudoarea cu privire la sex. Si încã mai mult decât pudoare, o veritabilã inhibitie: ceea ce ascetii nostri numesc „uitare” – un soi de somn spiritual, care poate fi foarte agitat, si pe care tehnicile mediatice, în momentele de odihnã, îl umplu cu vise prefabricate.

Atitudinea credinciosului, în aceastã opacitate a tãcerii, este fãrã îndoialã aceea de a refuza sã facã din credintã o ideologie; e aceea de a deveni diferit, cu smerenie, pentru a lãsa sã se înteleagã cã neantul nu este ultimul cuvânt; este, mai ales, pentru a relua o expresie de-a lui Kierkegaard, aceea de a încerca sã-i „aprofundezi” pe oameni „în existentã” printr-o autenticã culturã. Într-un cuvânt: sã-i trezesti – la angoasã si uluialã, la existenta ca interogatie. (…)

Ultimã apropiere a misterului: libertatea. Nu trebuie sã ne fie teamã de aceastã exigentã de libertate de care e muncitã societatea secularizatã si pe care ea o asmute împotriva ultimelor sechele ale clericalismului. Aceastã exigentã trebuie împinsã pânã la capãt, pânã la contestarea mortii, care deschide învierea, pânã la nerãbdarea oricãrei limite, care deschide revelatia, pânã la dorinta de a scãpa de orice sclavaj, care deschide sfintenia.

Astfel, putin câte putin, tãcerea devine un aspect al teologiei negative: lasã sã iasã un cuvânt care pãstreazã pudoarea, dar refuzã mutismul; un cuvânt care pãstreazã durerea, dar lasã sã fie filtratã lumina; departe de orice subtilitate rationalã scolasticã, un cuvânt de fortã smeritã si de frumusete împãrtãsitoare. Un cuvânt prin tãcere, prin durere, un cuvânt de bucurie si de libertate.

Strigãtul lui Dimitri Karamazov: „Dacã Dumnezeu va fi alungat de pe pãmânt, noi îl vom întâlni sub pãmânt!… Atunci noi, oamenii din subteranã, vom intona în mãruntaiele pãmântui un imn tragic Dumnezeului bucuriei. Trãiascã Dumnezeu si bucuria Sa! Îl iubesc!”

  1. Cea de-a doua problemã: asupra cãror puncte din mesaj sã insistãm astãzi?

Am aprofundat noi suficient, departe de teodiceele „prietenilor lui Iov”, cumplita realitate a rãului radical? Stim noi sã punem de acord – fãrã van concordism – lectura teologicã si lectura stiintificã a creatiei, prima vorbindu-ne de o conditie paradisiacã si de o dramã interioarã conditiilor actuale ale vietii cosmice, a doua spunându-ne cã moartea a existat cu miliarde de ani înaintea aparitiei omului?

Am depãsit noi suficient opozitia dintre o „teologie a slavei”, care restabileste prea repede lumea fatã de Fericiri, si o „teologie a crucii”, care uneori uitã învierea? Nu trebuie sã le identificãm? Si n-ar trebui sã rectificãm expresiile traditionale ale atotputerniciei lui Dumnezeu, fãrã sã cãdem într-un «kenotism» extrem care n-ar face altceva decât sã reia defunctele teologii ale „mortii lui Dumnezeu”? Dacã Cuvântul întrupat vine în propria sa absentã, adicã în moarte si în iad, dacã „Unul din Sfânta Treime”, cum zice liturghia bizantinã, moare omeneste pe cruce, apoi aceasta o face pentru a învia si pentru a ne învia, o face pentru a umple totul de lumina Sa.

Am arãtat noi cu adevãrat cã Crucea nu este un sacrificiu de reparatie oferit de Fiu Tatãlui Sãu, ci un sacrificiu de reintegrare, de sfintire, de însufletire? Stim noi sã punem de acord aceste douã certitudini: cã, pe de-o parte, Hristos este o individualitate istoricã foarte concretã – ceea ce permite a-L reprezenta în icoane – si cã, pe de altã parte, El „recapituleazã” în Sine, în sensul cel mai realist, umanitatea si universul, smulgându-le separãrii pentru a le uni cu Tatãl Sãu în Duhul Sfânt? În aceeasi perspectivã, am subliniat noi suficient cã învierea lui Iisus nu este reînsufletirea unui cadavru în conditiile acestei lumi, ci bulversarea acestor conditii, transfigurarea inauguratã a materiei, a timpului, a spatiului?

Fãrã îndoialã cã societãtile sacrale l-au gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Toatã aceastã imagerie se prãbuseste astãzi gratie ateismului purificator al unui Marx, al unui Nietzsche, al unui Freud si al continuatorilor lor. Imageria Dumnezeului imperial, Dumnezeului jandarm, Spionului ceresc, Tatãlui castrator, Tiranului sadic si culpabilizant, „religia” redusã la o moralã represivã armonizatã de un pietism sentimental.

Tâsneste marea antinomie apofaticã a Slavei si a Crucii, pe care o evocam mai devreme: un Dumnezeu atât de puternic încât poate crea alte libertãti, deci sã riste, sã se arate vulnerabil. Un Dumnezeu care-l întâlneste pe om în suferinta si în moartea pentru el, deschizând calea neasteptatã a învierii, pentru a transforma, cum spunea patriarhul Athenagoras, situatiile de diperare în situatii de nastere. Un Dumnezeu care nu apare ca strivitor si îndepãrtat, ci «evidat» prin iubire, un Dumnezeu care se interpune pentru totdeauna între noi si neant. Iar acest Dumnezeu ne cere în mod fundamental sã ne „întoarcem inima”, apel de profundis, pentru a ne oferi, în Suflarea Sa vivificatoare, regalitatea unei iubiri creatoare. Fiindcã El l-a creat pe om „dupã chipul Sãu”, ca „tainicul Sãu supraesential” care se reveleazã în iubire. (…)

În fine, si mai ales, stim noi sã arãtãm întreaga fecunditate a dogmei trinitare, a acelui Dumnezeu care este unic dar nu solitar, care este într-atât Unul – „Supra-unitate”, spune Dionisie Areopagitul – încât poartã în El respiratia Celuilalt? În Hristos, înaintea Lui, sub flãcãrile Duhului, existentialitatea trinitarã se împãrtãseste oamenilor. Are personalismul crestin o altã origine?

Aceastã abordare trinitarã, adicã eclesialã, a omului si a relatiilor dintre oameni n-ar putea ea sã surmonteze opozitia dintre individ si solidaritate, care tortureazã societatea secularizatã, n-ar putea ea sã devinã fermentul Istoriei, elanul viitorului, reconciliind unificarea umanitãtii cu identitatea reafirmatã de fiecare persoanã si de fiecare culturã?

Tarkovski, comentând aparitia luminoasã a icoanei Treimii la sfârsitul filmului sãu despre Andrei Rubleov, scrie: „Iatã în sfârsit Treimea, mare, seninã, strãbãtutã toatã de un freamãt de bucurie de unde tâsneste fraternitatea omeneascã. Împãrtirea concretã în unul si trei, si tripla unime în unul singur oferã o bogatã perspectivã pentru viitorul încã risipit în secole…”

  1. Transfigurare si divino-umanitate

Filosofii religiosi rusi (…) au încercat sã extindã la culturã si la societate notiunea ascetic-individualã de transfigurare.

În perspectiva unei eshatologii active, aceasta înseamnã efortul de a lumina cultura si societatea prin strãlucirea vietii liturgice si duhovnicesti, prelungit în dragostea inventivã.

Aici intervine, la acesti gânditori, tema divino-umanitãtii. Crestinãtatea L-a gândit adesea pe Dumnezeu împotriva omului. Dar Dumnezeu si omul nu se opun unul altuia, dimpotrivã: se unesc si comunicã în Hristos fãrã separare si fãrã confundare. Divino-umanitatea este spatiul Duhului Sfânt si a libertãtii creatoare a oamenilor.

În aceastã luminã va trebui sã înfruntãm marile teme pe care crestinii nu le vor mai putea evita în zorii celui de-al treilea mileniu: tema gnozei, aceea a trupului si a pãmântului, întâlnirea religiilor necrestine.

Presimtim drumurile pe care avem a le amenaja: acela al inimii constiente, al inimii-duh, acela al trupului înviat, devenit interior sufletului, într-o liturghie în acelasi timp traditionalã si înnoitã, într-o ascezã a omului creator si a omului nuptial, care se va alãtura celei a monahului; de asemeni drumul unei relatii „euharistice” cu pãmântul, „contemplarea naturii”, logoi-i lucrurilor, cunoasterea simbolicã si poeticã venind sã lumineze si sã orienteze abordarea pur rationalã, în fine, drumul integrãrii în Hristos prin Duhul Sfânt, al interioritãtii si al transcendentei, al Sinelui si al Celuilalt, adicã al celor douã „emisfere spirituale” ale umanitãtii, pe care am putea sã le numim metaforic emisfera hindusã si emisfera semiticã.

În acelasi timp, divino-umanitatea va trebui sã lumineze altfel achizitiile si cercetãrile umanismului modern. Dupã cum o spunea si patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei într-o conferintã tinutã la Sorbona, noi mergem încã si mai departe decât Marx, Nietzsche si Freud. Noi mergem mai departe decât Marx pentru cã nu existã infrastructuri si superstructuri, ci toate structurile istoriei actioneazã unele asupra altora fãrã altã sintezã posibilã decât aceea, inconceptualizabilã, a persoanei înfipte în acelasi timp în pãmânt si în cer.

Noi mergem mai departe decât Nietzsche pentru cã noi L-am întâlnit pe „Dumnezeul care danseazã” pe frescele paraclisului din Chora, la Constantinopol: trup de trãznet sãrit sã-i scoatã pe Adam si pe Eva, pe dumneavoastrã si pe mine, din morminte, si sã-i redea omului vocatia de creator creat.

Noi mergem mai departe decât Freud pentru cã asceza ne învatã sã eliberãm dorinta de nevoi si sã o „îndreptãm cãtre originea ei”, cum spune Sfântul Grigorie Palama. Singurã deschiderea inimii, din abisul ei de luminã, atâta timp inconstient, poate sã ofere dorintei un spatiu infinit, spatiul învierii. Altminteri, izbindu-se de zidul neantului, ea se preschimbã în pulsiune de moarte.

Concluzii:

Într-o societate modernã, secularizatã, Biserica, sau mai degrabã, în Occident, Bisericile au a-si gãsi un loc. Nu este un loc dominant. Dar asta nu vrea sã zicã totusi cã ar fi un loc marginal, un ghetto de fricã si de orgoliu, într-o parte a culturii si a vietii comune. Biserica, Bisericile au datoria de a se situa, fãrã teamã si fãrã orgoliu, într-un anume vis-a-vis în raport cu aceastã societate – cu certitudinea cã aceasta are nevoie de credinciosi spre a exista, cãci „Biserica este inima lumii, chiar dacã lumea nu-si cunoaste inima”, pentru a-l cita pe mitropolitul George Khodr. Este exact situatia pe care o revendicau apologetii secolelor al II-lea si al III-lea în raport cu Statul roman.

Acest parteneriat profetic va fi când polemic – cu riscul martiriului -, când inspirator, constituind el însusi un aspect de explorat a divino-umanitãtii. Sã anunte el un divino-umanism încã de negândit pentru noi, acel aliaj – experientã a unei libertãti eliberatoare – dintre Evul Mediu si Renastere, la care au visat un Nicolae Berdiaev si un Maurice Clavel? Nu stiu.

Stiu doar cã crestinismul secolului XX, si cu deosebire, si poate mai ales Biserica Ortodoxã, are un numãr imens de martiri – fãrã a uita, atât de aproape de Athos, „martiriul alb” al monahilor -, si cã aici se aflã un sâmbure de energie capabilã, dacã nu va fi deturnatã de inteligenta contemporanã, ci o fecundeazã, capabilã sã bulverseze Istoria.

(Contacts, nr.144/1988 – trad. Iulian Nistea)

Articolul netrunchiat e aici:

http://www.nistea.com/secular.html

şi aici:

http://ziarullumina.ro/marturisirea-crestina-in-societatea-secularizata-65593.html

O completare:

Poziţia creştinilor

Tuturor planurilor intunecate si primejdioase de impunere a vreunei noi ordini mondiale si a globalizării fara Hristos si impotriva lui Hristos, noi crestinii, trebuie sa le opunem Lumina si Adevarul lui Hristos.

Trebuie sa le opunem adevarata globalitate, universalitate si ecumenicitate: cea a Bisericii.

Trebuie sa le opunem adevarata globalizare: cea divino-umana (teandrica), ce se realizeaza în Trupul lui Hristos, în Biserica.

Promisiunii mincinoase si luciferice a autoindumnezeirii trebuie sa-i opunem adevărata indumnezeire, cea dupa har, la care suntem chemati de Domnul nostru Iisus Hristos intru impartasire de dragoste cu El si de ascultare de atotsfanta Lui voie.

Toate aceste prefaceri radicale care sunt pregatite sistematic si nu intamplator au loc in jurul nostru trebuie privite de catre noi cu nelinistea cea buna, dupa cum sublinia si fericitul Staret Paisie Aghioritul.

Si sa nu ne culcam pe o ureche, de vreme ce si oamenii lumesti incep sa se trezeasca si sa isi dea seama ce inseamna in realitate Globalizarea, cel putin in plan politico-economic.

Nelinistea cea buna trebuie sa se manifeste ca trezvie duhovniceasca, ca intensificare a nevointei duhovnicesti, a rugaciunii si a pocaintei, dar si ca interventie nemijlocita acolo unde si atunci cand este nevoie, la chemarea Bisericii. Asa vom putea sa-i ajutam si pe oamenii care din nestiinta au fost prinsi in cursa marii minciuni a Noii Ere.

Lucrul de care avem trebuinta cel mai mult in ziua de astazi este rezistenta duhovniceasca la provocarea Noii Ere. Vom reusi lucrul acesta daca vom dezvolta anticorpi duhovnicesti: dacă vom cunoaşte, vom iubi şi vom trăi Tradiţia noastră ortodoxă.

Fiecare manastire si fiecare parohie este chemata sa fie centru al unei astfel de rezistente. (Monahul Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane – o adevarată amenintare, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2006)

Brăţări şi alte „celea” versus sfânta cruce

Dragilor

Mi se întâmplă să văd ceva şi să-mi vină în cap o serie de întrebări referitoare la acel ceva văzut sau auzit şi astfel, aştept şi caut răspunsuri.

Uneori, ele vin sau le găsesc pe loc sau în imediata apropiere. Alteori, aşa cum mi s-a întâmplat de curând, ele vin în episoade…, în frânturi şi numai dacă sunt atentă şi prezentă, descopăr firul, înţelesul profund al răpunsului.

Acum e vorba despre „accesorii” ale feminităţii.

A fost un timp în care nu am înţeles rostul „zorzoanelor”. Acum, am înţeles că brăţările, cerceii, inelele, mărgelele ar fi, cică „chestii de eleganţă”…

Bun. Înţeleg acolo un lănţişor finuţ, un ineluţ cu sentimet, o brăţărucă finuţă…, dar să-ţi umpli mâna de tot felul de brăţări sau să-ţi atârni la gât vreo două-trei chestii… sau nişte mărgele din alea cu boabe groase…., nu pricep de ce….

Îmi amintesc că o dată, am întrebat în naivitatea mea pe o persoană, care mi-e tare dragă şi pe deasupra a studiat şi Teologia, de ce poartă aşa multe chestii pe mână… şi mi-a răspuns că asta o ajută să aibă încredere în ea, să se simtă bine…, ….

Apoi, am mai întrebat pe altă persoană, tot dragă, dar nu „teo-loagă”, de ce se fardează şi mi-a răspuns că asta o face să se simtă bine, sigură pe ea, frumoasă .. … „Ei bine, i-am spus, dar când nu mai eşti fardată, nu te mai simţi bine? Nu mai eşti sigură pe tine? Şi de ce te fardezi doar când „ieşi în lume””? …. ???

Ei, dar să revin, la şirul poveştii!

În urmă cu câteva săptămâni, am văzut o femeie care m-a fascinat cât de bine „livra” informaţii. Fără să vreau, ochii mi-au căzut pe multele-i brăţări ce-i atârnau la o mână. Am trecut peste chestia aia… Depăşisem, cu ajutorul lui Dumnezeu, de ceva vreme chestia de a judeca un om după înfăţişare… şi am luat ce am vrut din expunerea ei.

După câteva săptămâni, iar am văzut-o şi iar avea brăţările şi m-am ]ntrebat de ce-o fi purtând atâtea brăţări ?

La câteva zile după aceasta, văd o altă imagine care mi-a atras atenţia: o văd pe măicuţa mea Siluana cu o cruce măricică la gât….. şi cu încă una în mână cu care tot gesticula…

Şi m-am întrebat de ce-o fi purtând maica crucea la vedere, căci nu e obiceiul ăsta printre maicele obişnuite?

Iată imaginea maicii aici:
http://www.doxologia.ro/video/conferinte/maica-siluana-vlad-conferinta-cum-ne-invata-biserica-sa-fim-vii

Dar a fost doar un gând….

Bun!

A doua zi, după ce am văyut imaginea cu maica, am plecat la înot cu fetiţele mici şi, ca să am ce face cât timp ele înoată, am luat în fugă o carte şi o folie cu chestii faine imprimate.

Le-am „predat” pe fetiţe antrenorilor şi eu m-am aşezat să aştept. Am deschis cartea şi am citit câteva pagini. La un moment dat, am făcut o pauză din citit şi am început să mă uit pe foile imprimate. Unele erau răspunsuri de-ale maicii Siluana date celor care întreabă …
Pe o pagină, maica vorbea despre lepădarea de sine şi spunea atât de frumos, încât m-a provocat la meditaţie…

Mai ales aceste cuvinte:

„Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață””.

Tot meditând aşa, la un moment dat, mi s-au rulat înainte-mi două imagini alăturate, ale celor două femei pe care le-am  văzut: femeia aceea elegantă, care m-a cucerit pe moment cu profesionalismul expunerii şi imaginea măicuţii cu cele două cruci.

Vă spuneam mai sus că prima reacţie a vederii maicii cu crucea atârnând aşa mi-a creat un disconfort… , dar am trecut imediat peste el, încercând să ascult ce spune.

Ei bine, citind acea pagină printată şi meditând, am primit răspunsuri şi înţelesuri profunde….Cele două imagini mi-au spus atât de multe…..!!!

Erau puse faţă-n faţă brăţările şi crucile…

De ce aşa multe brăţări?

De ce două-tre cruci?

Cruci de lemn

La ce ajută brăţările ? La ce ajută crucile?

Iată răspunsul primit: crucea e adevărată putere…, Crucea e „armă împotriva diavolului”, scornitorul tuturor relelor care ne înconjoară şi ne asaltează atât de mult în chip atât de voalat… Satana (cel care desparte) te fascinează cu ce te interesează, ca apoi, să-ţi plaseze ispita lepădării de acel cuvânt „Fără Mine nu puteţi nimic”.

Într-o astfel de situaţie, al contextului în care trăim, când binele nu e bine…, singura scăpare e la Doamne. Şi avem nevoie de ajutor şi răspunsul este acesta:

Numai „în acest semn (sfânta cruce) vei îmvinge!”, semn care „pentru iudei e sminteală, iar pentru păgâni nebunie”.

E nevoie să ne lipim de sfânta cruce şi la propriu, s-o ţinem în mână, ca să ne împărtăşim de puterea ce izvorăşte din ea. Iar maica Siluana asta mi-a transmis.

Mulţumesc, Doamne pentru acest răspuns! Mulţumesc! Mulţumesc! Aşa am reînceput să port crucea de lemn pe care a purtat-o mama …., punând deoparte cruciuliţa de argint.

Îl rog pe Doamne să pună El în inimile voastre mesajul „exact” pe care am dorit să vi-l împărtăşeşc prin aceste rânduri. Amin

Iată conţinutul foii imprimate:

„Slavă lui Dumnezeu pentru cum ai ales să crești cu și în El!
Iată, acum treci pragul dintre atitudinea definită de rugăciunea copilului duhovnicesc din noi: „Eu sunt slab, tu fă-mă tare!” la cea a omului matur în Hristos care strigă cu glasul Apostolului: „Când sunt slab atunci sunt tare”!

Acum ai pus un nou început bun pe Cale. Acum ai înțeles și acceptat că numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.

Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui. Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”… De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.

Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii – Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.

Așadar, cum minunat spui, acum Domnul, Biruitorul lumii acesteia o biruiește „Lumea” pe care a biruit-o și, cum minunat spui, o biruiește cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină.

Acum tu, și fiecare om care înaintează pe Cale, înveți să te lepezi de tine, de lumea din „capul tău”, de întipăririle ei din mintea ta. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”…

Când tu lucrezi Poruncile, ești atentă la ele și la tine, încerci să fii onestă cu tine clipă de clipă, și refuzi să mai fugi de povara încercărilor, nu faci altceva decât să te eliberezi, să te lepezi de toate schemele și tiparele minții prin care credeai că te protejezi de suferință amețindu-te cu plăceri efemere și frivole. Încetând să mai fugi de suferința clipei prezente în Numele Lui, intri în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume ți se întâmplă sau faci. Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință…

Acum, iată, ai început să guști (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos.

Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață”.

Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
Mare taină trăiești, om drag: simțirea și acceptarea nimicniciei noastre este poarta cea strâmtă care duce în Împărăție.

O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri!

Ai grijă, Copila mea, cu frică și cutremur de marile daruri pe care le primești și mulțumește fără răgaz Domnului pentru toate!

Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana” (articolul îl găsiţi şi aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20110623/sunt-t-de-uimit-c-nd-v-d-c-domnul-nu-ne-vrea-pro-ti

 

Astăzi pomenim pe doi sfinţi minunaţi: Sfânta muceniţă Tecla şi Sfântul Siluan Atonitul

Dragilor

Mare bucurie a dăruit Doamne astăzi sufletului meu năcăjit şi pe care o împart cu voi, dragii mei dragi.

Astăzi, am intrat în sfânta biserică cu sufletul apăsat de nevoile zilei. Iniţial, intenţionasem să mă apuc de treburile zilei şi să nu mă mai duc la biserică, ca să le fac pe toate, ca să nu mai întârzii după copii când e timpul să merg după ei la şcoală, dar mi-a datDoamne un gând bun şi mi-a zis că oricum treburile nu se gată şi mai pot aştepta, dar sfânta liturghie numai o dată pe zi se săvârşeşte şi numai acolo pot primi viaţa şi puterea să duc greutatea vieţii pe acest pământ, viaţă ce are atâtea provocări.

Astfel, am lăsat toate şi am fugit. În drum spre biserică, au năvălit gândurile şi mai tare mă apăsau vreo două probleme… Mintea căuta soluţii şi se prinsese în dialog…. Fugeam ca să prind începutul şi rosteam rugăciunea „Împărate ceresc” şi îi încredinţam problemele Domnului. Am intrat, am scăpat la Domnul…, am pus pe targă (pomelnice) urgenţele şi le-am trimis Domnului prin Părintele.

M-am aşezat la locul meu drag, în faţa scaunului Domnului, a icoanei Deisis. Am vrut sa plâng la Domnul, dar ochii mei sunt bolnavi şi după o repriză de plâns nu mai pot face nimic cu ei…. Mi-am amintit că există şi un plâns fără lacrimi….şi pe acela l-am trimis la Doamne şi apoi am început să cânt cu strana din toată puterea mea interioară şi minunea învierii s-a produs din nou. Mare dar este cântarea sfintei liturghii!!! Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc, Doamneeee!!!

La final, Părintele ne-a vorbit despre sfinţii zilei. Sfânta Tecla,

sfanta-intaiamucenita-tecla-cea-intocmai-cu-apostolii-egumenita

o copilă de neam bogat, a ascultat cuvintele Apostolului Pavel şi s-a lăsat pătrunsă la inimă şi a mărturisit pe Domnul cu însăşi viaţa ei, devenind un model de mărturisire, care a fost urmat apoi de atâtea fecioare. Asta se întâmpla în primele veacuri creştine.

În secolul XX, un om simplu, Sfântul Siluan,

560x0_siluan-athonitul2

trăieşte, în muntele Atos, profunzimea vieţii duhovniceşti şi notează descoperirile minunate ce i s-au făcut de Domnul în inimă. Ucenicul său, Sofronie, publică aceste scrieri şi azi, ele fac înconjurul lumii şi bucură suflete.
„Când am fost anul acesta în Belgia, spunea părintele, câteva persoane de credinţă catolică mi-au mărturisit că au fost impresionaţi de scrierile Sfântului Siluan şi ale Părintelui Sofronie şi au recunoscut dulceaţa Ortodoxiei.

Iată cum, încheie Părintele Vasile cuvântul, de la sfânta Tecla din primele veacuri şi până acum, Hristos se mărturiseşte prin viaţa credincioşilor Săi!”.
Să ne ajute şi pe noi Domnul, pentru rugăciunile sfinţilor Săi, Sfânta muceniţă Tecla şi Sfântul cuvios Siluan Atonitul, să fim martorii Învierii şi bucuriei Lui pe acest pământ! Amin

Bucuria Domnului să vă umple inimile, dragii mei şi cu ea să lucraţi cele ale zilei de astăzi!
Astăzi, vă rog să ne rugăm împreună şi pentru măicuţa noastră Siluana,

maica_-_copy

care este cu noi pe Cale.

E obosită şi împovărată cu durerile noastre!

Să ne rugăm Domnului şi Sfântului Siluan s-o mai ţină sănătoasă cu noi, ca încă avem mare nevoie de ajutorul ei, că încă suntem prunci în cele duhovniceşti. Vă mulţumesc!

Răspunsuri la neliniştile şi fricile mele din zilele trecute în legătură cu ce se întâmplă în lume la ora actuală

Dragii mei dragi

Evenimentele mondiale dureroase la care asistăm noi oamenii obişnuiţi, de la distanţă, trezesc tot felul de reacţii….

Mie mi-au trezit milă, neputinţă, frică, chiar groază, groaza de atrocităţile omului fără Dumnezeu cel adevărat şi fără iubire de om.

Cândva, am citit undeva că „omul este lup pentru om” şi zilele acestea, auzind povestind pe unii şi pe alţii şi văzând şi imagini despre evenimentele cu refugiaţii, am trăit groaza acestei posibilităţi.

Aveam o stare atât de apăsătoare ….. care, corelată cu greutăţile fiecărei zile…., era o povară prea grea de purtat pentru mine şi astfel am venit la Doamne şi la Măicuţa Sa… E unica scăpare…

M-am prăbuşit în genunchi….. Am vrut să citesc Paraclisul Maicii Domnului, acela frumos din Psaltire.., al doilea paraclis…., şi citeam atât de mecanic… Citeam şi nu înţelegeam nimic…

Gândurile…, greutatea zilei…, solicitările ei, mă copleşeau… M-am înfiorat. Nu trăisem ceva asemănător, nu-mi puteam închipui că poate fi adevărat ce spunea cândva o măicuţă că acum, în perioada istorică în care trăim, e mare osteneală să citeşti un acatist cu mintea adunată de la cap la coadă…. Citeam…aşa… şi la un moment dat am ridicat privirea la Maica Domnului din cele două icoane minunate pe care le aveam în faţă: cea de la Poceaiv, cu urma piciorului Maicii Domnului şi icoana Prodromiţa cea nefăcută de mână şi i-am spus: „Maica Domnului tu auzi ce citesc eu aici, căci eu nu pricep nimic din ce citesc…, nu simt puterea cuvintelor?”.

Asta se întâmpla vineri, înainte să merg să rezolv o problemă grea, care mă măcina de două luni… şi care mă strivea sub povara ei. Eram atât de neputincioasă….!

Sâmbătă dimineaţă, am figit la Doamne la biserică şi mi-am mărturisit, în Taina Spovedaniei, fricile, i le-am dar Lui să le poarte…şi L-am rugat să-mi răspundă la frământări…

Şi mi-a răspuns… Mereu îmi răspunde, dar e nevoie să „fiu pe fază”!

Astfel sâmbătă, mi-a spus Domnul în evanghelia citită la sfânta liturghie: „Nu este al vostru a şti anii şi vremurile care se află în stăpânirea Tatălui….” şi prin Părintele ne-a spus să ne strângem în Biserică în jurul Sfântului Potir…

Duminică dimineaţa, am pornit spre Mediaş şi, cu darul lui Doamne, am ajuns înainte de citirea evangheliei de la utrenie. S-a citit minunata pericopă din evanghelie despre întâlnirea cu Domnul pe drumul spre Emaus (Evanghelia după Luca 24, 13-35).

În drum spre Mediaş, discutasem cu soţul despre tulburările mele sufleteşti, despre atrocităţile islamului, despre faptul că suferinţa e semnificaţia pe care o dă fiecare durerii cu care se confruntă…şi, în timp ce se citea evanghelia, mă gândeam la Apostoli, la trăirile lor de după evenimentul Răstignirii Domnului, la frica cu care se închiseseră în casă..., la neliniştile lor, la confuzia şi nedumieririle lor…., la tot chinul lor sufletesc din acele zile, pe care le acum, atât de simţit, în discuţile celor doi cu străinul care li se alăturase pe cale …. Şi dintr-o dată, se aude vocea Domnului, acea voce mustrătoare:

O nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu mintea!!!!”. Oare nu trebuia ca Hristos să pătimească toate acestea ce le povestiţi, ca să intre în slava Sa? (….)
………………….
După ce ne-am închinat în biserică (în catedrala din Mediaş)

IL1296F26

şi am pus prescură şi pomelnic, am ieşit să ascultăm slujba afară şi să-i vedem şi pe prietenii noştri când vor sosi şi nu m-am abţinut să nu-i spun soţiorului:

„Ai auzit? Şi uceniici au avut temeri şi frici…, dar noi îl avem pe Duhul care ne învaţă toate şi ne ajută…., e adevărat că pot fi şi confuzii de duhuri…, dar le putem deosebi după roade….”.

A început Sfânta Liturghie…. şi mă rugam pentru prietenii noştri, ca să ajungă şi ei…

S-a citit deja evanghelia ….

Am primit un alt răspuns:

Oricine ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea

Cel ce se va ruşina de Mine în acest veac desfrânat şi păcătos….

Şi am văzut decăderea lumii, lumea care m-a tulburat atât de mult zilele trecute….şi m-am gândit: „Cu cine mă compar, de cine mă tem, de cine mă complexez? De nişte păcătoşi şi desfrânaţi?…..

Modelele mele să fie sfinţii…

Dacă cauţi să înţelegi ce se întâmplă acum, să susţii dreptatea, „drepturile omului”…, suferi…, e absurd ce se întâmplă cu nevinovaţii.., celor nedreptăţiţi…, dar dacă cauţi să înţelegi de ce ţi se întâmplă…, nu poţi îndura…, e absurd…, e nebunia lumii, dar noi nu suntem din lume şi de aceea ne urăşte pe noi lumea şi nu ne poate suferi şi caută să ne înebunească cu tot dinadinsul, să ne robească, să ne deturneze de la calea noastră..

Să ne rugăm şi să ne ţinem de Domnul, asta să facem”.

În sfârşit mirii au sosit. Cât de minunaţi sunt!!!

Am intrat în biserică pe o uşă laterală şi m-am furişat într-o strană din partea stângă, aproape de sfântul altar, de unde îi puteam vedea pe miri… La un moment dat, am ridicat privirea şi am îndreptat-o spre partea dreaptă a sfântulului altar şi m-a izbit statura impunătoare a sfântului mucenic Iacob Persul, acel sfânt mucenic căruia i s-au tăiat pe rând fiecare bucăţică din fiecare mădular şi după fiecare tăiere era întrebat dacă se leapădă de credinţă…., şi mi-a străfulgerat prin minte: „Ce poate fi mai groaznic decât să mori cu încetinitorul? Şi acest sfânt s-a rugat să poată mărturisi până la capăt… „. Astfel, l-am rugat să se roage pentru mine şi frica de chinuri s-a stins. Apoi, alt gând s-a dus la sfântul zilei, la sfântul Eustatie, care a pierdut pe soţie şi pe copii, soţia care a suferit frica necinstirii de acel păgân, frica ce mă bântuia şi pe mine…şi cum Domnul a izbăvit-o…. şi cum s-au regăsit apoi toţi….

Sfânta Liturghie curge lin.

Am rostit cu toată inima dimpreună cu toţi cei prezenţi Crezul şi inima mea s-a umplut de credinţă şi încredinţare că Domnul este viu. Că este şi va fi cu noi şi pe deasupra îi avem şi pe sfinţi în ajutor, grabnici ajutători.

Apoi s-a auzit acea chemare dulce a Domnului prin corul bisericii:
„Veniţi la Mine toţi cei obosiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi povara Mea.
Zic vouă celor săraci cu duhul, zic vouă celor nemângâiaţi, zic vouă tuturor: Veniţi, veniţi…!!!!”
Şi am alergat să-l prind de mânuţă pe soţior şi să mergem la Doamne, ca să luăm viaţa, nădejdea, pacea, bucuria, Trupul Său cel sfânt, ca să ne fie spre viaţa cea veşnică, spre sănătate, spre bucurie şi veselie… şi m-am bucurat şi apoi m-am veselit….. şi am mulţumit şi mulţumesc, lui Doamne al nostru minunat!

Şi apoi, predica părintelui dinainte de împărtăşire, din care vă împărtăşesc frânturi:
„Oricine voieşte”:

Domnul ne respectă libertatea de decizie, care se opune predestinării, acelei expresii populare „Ce-ţi este scris în frunte ţi-e pus”. Un neadevăr care ne blochaeză viaţa multora dintre noi… Noi alegem să răspundem chemării la viaţa ca binecuvântare sau la cea ca blestem…, să ascultăm voia Domnului sau de voia lumii…

Urmarea lui Hristos e cu obstacole şi tocmai ele sunt greutatea zilei, crucea, pe care e nevoie s-o luăm… şi cu El s-o purtăm…

Să cerem credinţă, să zicem ca Sf Petru: „Doamne, scapa-mă că pier…!!!”

Lepădarea de sine nu e renunţare la demnitatea ta de persoană, ci la exacerbarea iubirii de sine..

E nevoie de un echilibru între iubirea de sine şi de aproapele, pe care să-l iubim ca pe noi înşine..
Urmarea lui Hristos e frumoasă, căci Domnul ne-a făcut pentru El şi, aşa cum spunea Fericitul Augustin, neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru El.

Martirul:

cel ce doreşte să-şi mântuiască sufletul, viaţa, o va pierde…

Au existat în vechime categoria lapsilor, a celor lepădaţi de la credinţă.
Păcatul e lepădare de Dumnezeu. De fiecare dată când îl facem, ne lepădăm.. să plângem cu amar ca Petru.

Domnul a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa..
Calea o găsim în Biserică, adevărul în Învăţătura Domnului, Care ne dă viaţa…

În Apocalipsă se vorbeşte despre cele trei categorii de oameni: calzi, reci şi căldicei. Despre cel căldicel Domnul a spus că-l va scuipa din gura Sa.

Temă de casă:
să ne analizăm viaţa şi să vedem în care categorie ne-am încadrat… şi de acum să ardem în credinţă...

Mulţumesc, Părinte drag, pentru acest cuvânt!

Apoi, cuvântul Părintelui Alexandru Barna de după Cununie, din care mi s-a întipăritcâteva frânturi:

Alte confesiuni au rânduieli în care mirii rostesc cuvinte „Da” sau „Te iubec”…, dar la noi, la ortodocşi mirii tac… (culmea, fusese pentru prima dată când văzusem un mire care dădea răpunsurile la ecteniile din cadrul slujbei Cununiei)…, pentru că iubirea se învaţă, se arată în fapte şi aşa, după legănat de copii şi nopţi nedormite, are valoare acel „te iubesc”… „.
(Da, da… şi eu am probat asta…!!!)

Împreună să lucraţi poruncile Domnului, a mai spus Părintelui Alexandru

E foarte important acest „împreună”. Individualitatea, separarea, singurătatea e moarte şi am simţit groaza aceasta a separării, a fiecare pe cont proprie…, când s-au învârtiti la cântarile Cununiei „Isaia dănţuieşte”…fără să se ţină de mâini….. (mi s-a dat să văd asta ca să preţuiesc acest „împreună” şi unirea….şi am fost ridicată din separare… (persoanele care suferă de deprimare, depresie cred că vor înţelege mai multe decât am putut cuprinde în aceste sărmane cuvinte).

Nădăjduiesc să vă transcriu exact cuvintele minunate ale acestui cuvânt, într-un alt articol…, căci acum timpul nu mai are răbdare cu mine…

Pacea Domnului să coboare şi să rămână cu noi astăzi şi în veci. Amin
Vă îmbrăţisez cu dor şi drag.

Răspunsuri la neliniştile existenţiale din ultima vreme

Dragilor,

Nu obişnuiesc să urmăresc ce se întâmplă în lume, grija mea vizavi de semeni este cum să mă rog pentru ei, căci la ce mi-ar folosi să ştiu că au probleme, dacă nu fac măcar o scurtă rugă pentru ei???

Dar luni, am fost nevoită să stau la o coadă mai bine de un ceas în picioare… (a fost cea mai mare performanţă de acest gen… , impusă de data asta, căci mă enervasem destul în cele trei dăţi când am stat în aceeaşi instituţie ca să rezolv o problemă „aranjată” mie de „alţii”) şi drept în faţa mea era un ecran şi tocmai se derulau ştirile …. Mi-a atras privirea imaginile cu refugiaţii….. Înduiosător… şi mă gândeam: şi ei sunt oameni, şi ei sunt copii lui Doamne….
Toată ziua m-am gândit la ei, la acei copii speriaţi şi flămânzi. M-am gândit la cât de nestatornică este viaţa aceasta pământească…

M-au încercat nelinişti şi întrebări şi frică…. I le-am spus Domnului meu pe toate, dar puţina mea credinţă n-a reuşit să împrăştie total neliniştea…. I-am împărtăşit o parte din ea şi soţiorului… Şi chiar dacă s-a arătat neputincios la început, Domnul a lucrat prin el mângâierea sufletului meu şi m-am liniştit o vreme.

Aseară iar mi-am adus aminte de refugiaţi şi am căutat să mă lămuresc ce s-a întâmplat de fapt, ce este cu aceşti refugiaţi, de cine fug, ce vor…. Am citit pe internet câteva pagini. M-a înduioşat la un moment dat când am citit că mai multe sunt femei, că 12% din femeile refugiate sunt însărcinate…, că unele au născut pe drumul , în fugă… O ce sentimente m-au încercat! Şi dacă nu l-aş avea pe Doamne, dacă nu aş crede în cuvintele spuse de El că va fi cu noi până la sfârşit, aş pieri de durere….

Eu tot ce văd, ce aud, transpun la mine şi mă întreb: eu ce aş face în situaţia aceea?, ce aş gândi?, ce aş vorbi….? şi învăţ din fiecare clipă a vieţii câte ceva.
Am închis calculatorul, nu înainte de a asculta o parte din recenta conferinţă a măicuţii mele Siluana…

http://www.sfintiiarhangheli.ro/multimedia/conferinte/despre-personalitate-si-omul-nou

Vocea ei mi-a mângâiat sufleţelul…

Apoi am discutat cu soţiorul…

După ce el a plecat să ajute la transportul mătuşii la spital, am început să caut un document rătăcit prin casă, gândindu-mă la accidentul mătuşii soţului…Biata femeie! Un suflet chinuit, singur…
Căutam documentul dar şi răspunsuri, încă mai voiam răspunsuri la întrebările inconplet formulate …
(Un răspuns îl găsisem în cartea „Spovedanie neterminată”, pe care am reuşit s-o termin de lecturat miercuri în zori. La un moment dat, era acolo scris că în mijlocul realităţii ce ne înconjoară, în mijlocul bolilor, răboiului, foamei…, Domnul ne dă pacea Lui, dar nu o pace cum dă lumea….)

într-un dulap, am găsit cartea „Taina suferinţei”. Am deschis-o la nimereală…. şi am găsit şi acolo un răspuns la valul de nelinişti din ultimile zile: Dumnezeu face din toate ceva bun…, victimile războiului al doilea mondial nu au fost vinovate, dar Dumnezeu le-a primit în Rai…, asta a fost mântuirea lor… Din perspectiva lui Dumnezeu întâmplările au un alt înţeles….

Da. vorba soţiorului meu, teroriştii, cine sunt ei… ? Totul e o marionetă a puternicilor lumii…. şi noi părem nişte gângănii în mâinile lor…, dar nu este aşa, totul e sub privirea lui Dumnezeu şi noi cei credincioşi suntem în grija Lui …. Nu avem a ne teme, căci mai mult de a ne dezbrăca de acest trup, nu pot să ne facă sau cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvinte cu care s-a încheiat subcapitolul pe care l-am citit din cartea „Taina suferinţei”: „dacă omul nu se vatămă pe sine, nimic nu-l poate vătăma”. Cu alte cuvinte, dacă noi nu abdicăm de la credinţă, de la legătura noastră sufletească cu Doamne, dacă nu fugim din braţele Lui protectoare, nimic şi nimeni nu ne poate afecta sufletul. Că ne e frică de durere? E adevărat. Dar am primit şi pentru asta un răspus chiar din viaţa sfântului de ieri, a sfântului Mamant, care a fost născut în temniţă. Părinţii lui s-au temut că nu vor putea să rabde chinurile şi din pricina asta să fie în pericol să se lepede de Hristos şi de aceea au rugat pe Domnul să le ia sufletele şi Domnul i-a ascultat şi i-a luat la El şi pruncul a rămas singur în temniţă…. La prima vedere, ne contrariem, cum să laşi un bebeluş singur…? Dar nu l-au lăsat singur, ci în braţele Domnului, care a rânduit ca el să fie crescut de o altă femeie… şi apoi acest Sfânt să facă brânză din laptele ciutelor sălbatice şi să hrănească săraciii…

http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-mucenic-mamant

Ce lucruri neînţele şi tainice…pentru sărmana noastră înţelegere!!!!
Şi să mă mai mir că în aceste timpuri de mare confort pentru unii, alţii se află pe drumuri fugind din ţara lor? Ce înţelesuri sunt şi astea? Şi ce folos să le înţeleg, dacă eu nu mă îndur să iubesc pe aproapele meu????, pe semenul meu: omul???

Numai iubirea e sensul…, iubirea şi iertarea… şi credinţa că nu Răul are ultimul cuvânt…
Să ne lipim de Doamne, chiar singuri de-am rămâne… Domnul e neschimbabil şi de neclintit…, omul e schimbăcios şi neputincios…, nu vă lipiţi de oameni, ci de Domnul! Pe oameni să-i iubim şi să ne rugăm pentru ei… şi, desigur, dacă putem să-i ajutăm cu ceva, s-o facem.
Pacea Domnului să se reverse în sufletele noastre! Amin.

Mulţumesc, Doamne pentru aceste înţelesuri. Vorbeşte Tu inimilor prietenilor mei şi revarsă peste ei pacea Ta! Mulţumesc!

Nu vă îngrijiţi (îngrijoraţi) ce veţi mânca…. şi despre Informaţii cu privire la Tabăra de nutriţie şi spiritualitate ortodoxă la Sibiu pentru părinţi şi copii

Dragilor

am început să scriu aseară acest articol, am început să scriu despre tabăra pe care doresc s-o organizez aici la Sibiu, dar nu am mai fost în stare să-l termin. Era deja trecut peste ora 24 şi eu încă nu ştiam ce să fac cu tabăra. Capul mă durea îngrozitor.

Am salvat ce am scris aseară, am stins calculatorul şi i-am spus Domnului că iar mă aflu în mare încurcătură şi că numai El poate să mă scoată la liman. În capul meu se învălmăşeau toate…dar peste toate era aşa o teamă… şi m-am întins în pat cu mulţumire pentru ziua care se încheiase, dându-i grija zilei celei de mâine Domnului.

Dimineaţă, m-am trezit cu greu. Ca prin somn, am făcut un suc de morcovi, sfeclă şi frunze de ţelină şi pătrunjel şi le-am dat puiuţilor, ca să-şi spele grăsimea de la lăsat de sec…
Am făcut şi plămada pentru chifle, am clătit repede storcătorul meu Hurom, care mă ajută enorm, şi am fugit cât am putut de repede, trăgând-o după mine pe micuţa ce trebuia să ajungă la grădiniţă.

Când am trecut prin faţa bisericii, tocmai începea cântarea Heruvicului. M-a cuprins neliniştea că am întârziat, dar nu am lăsat mâhnirea să-mi umple inima, ci am privit partea bună a situaţiei şi am zis: „A, ce bine că mai e slujbă!” şi am cântat în gând Heruvicul până la grădiniţă şi înapoi.
Am intrat în biserică şi am început să cânt încetişor. Gândurile au dat năvală: „Ai întârziat…, nu eşti în stare să te mobilizezi mai repede…, să nu care cumva să te apropii de Sf. Potir… Lasă… mâine… ca şi mâine se face….”.

Cântam şi priveam cum trec gândurile…. La un moment dat am început să-i spun lui Doamne: „Doamne Tu eşti scăparea mea…Uite-mă, am venit şi eu în ultimul ceas… Da, ştiu, dacă le-aş fi lăsat toate acolo baltă, mai prindeam ceva mai mult… Recunosc că sunt tare neputincioasă… Primeşte-mă şi dă-mi putere… Eu vreau să fac multe, dar sunt limitată… Nu mă îndreptăţesc, ci cer doar mila Ta… Şi, Doamne, am nevoie de dragoste…dă-mi dragoste ca să-mi iubesc copilaşii şi soţiorul, să-mi jertfesc dorinţele mele pentru ei….
Şi, Doamne, spune-mi ce să fac cu tabăra….?”.

I-am spus oful meu lui Doamne şi apoi m-am dus la binecuvântare, spunându-i Părintelui că am întârziat şi-l rog să mă primească la masa bucuriei… şi Părintele m-a primit…
Mulţumesc Mulţumesc. Mulţumesc.

La sfârşit, Părintele a spus câteva cuvinte:

„Săptămâna trecută a început să se citească din Evanghelia de la Matei din Predica de pe Munte a Mântuitorului (capitolul 6).

Astăzi s-a citit despre purtarea de grijă a Tatălui ceresc, despre faptul că noi trebuie să ne încredem în această purtare de grijă. Mântuitorul spune: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră, ce veţi mânca sau cu ce vă veţi îmbrăca, căci ştie tatăl cel ceresc că aveţi trebuinţă de ele. Această încredere în Tatăl ceresc îl caracterizează pe omul credincios şi el (omul credincios) nu se teme de viitor, nu se teme de lipsă, nu se teme de ce s-ar putea întâmpla, pentru că ştie că toate sunt rânduite prin voia şi prin lucrarea lui Dumnezeu, el încrezându-se în Dumnezeu.

În pericopa de astăzi s-a luat un text şi din capitolul 7, ca să completeze această învăţătură. Spune: Care dintre voi, dacă cere copilul pâine, îi va da piatră, sau dacă cere peşte, îi va da şarpe?” Ei cu atât mai mult, Tatăl Ceresc dă cele bune celor care le cer de la El.

Dumnezeu să primească sfânta liturghie şi să ne miluiască. Amin”.

Să trăiţi Părinte!

Aşa că am acceptat totuşi să termin acel articol început aseară şi să vi-l trimit.

Iată-l:

„Dragilor

Am început să mă gândesc la tabără.

Am însă o strângere de inimă în legătură cu mâncarea. Eu am renunţat de mult să gătesc forme şi gusturi. Mă concentrez pe alimentul integral şi îl prepar cât mai simplu şi mai uşor.

Întrebarea mea este:

Oare o să vă placă mâncarea gătită de mine, de fapt gătită împreună, dar după indicaţiile şi aprovizionările mele?

Eu pun foarte mare accent pe fructe proaspete, din care o să mâncăm o masă separată dimineaţa, şi pe legume de sezon.

Vom fierbe doar ce nu se poate mânca crud, vom face un singur fel de mâncare la masă. Nu va fi desert, nu va fi zahăr…. Vom îndulci un pic lăpticurile cu pastă de curmale..
Vor fi chifle integrale.. de fapt vom face împreună chifle din făinuri integrale măcinate la moara mea…

Picture1

Voi găti aşa cum am scris în Cartea de bucate pe anotimpuri

coperta1 cartea de bucate

Îmi doresc să fie o tabără accesibilă pentru familie şi să fie pus accentul pe împreună şedere în bucurie dimpreună cu copii noştri. Să nu punem accentul mare pe nutriţie, ci pe sufleţel şi joacă.

Vom avea un timp de rugăciune împreună, de discuţii despre nutriţie şi viaţă sănătoasă sufleteşte şi trupeşte.

În săptămâna 3-7 august am înscrise două familii cu câte 4 copii fiecare. În această serie este Schimbarea la faţă şi vom merge la vecernie în seara de 5 şi la sfânta liturghie.

Mă gândesc şi la doi invitaţi: la doctorul meu nutriţionist şi la Părintele meu…, să vedem dacă vor fi în Sibiu în săptămâna respectivă.

Schema meniului unei zile:

Dimineaţa: cereale integrale: ovăz, orz, mei, în două variante boabe integrale fierte sau fulgi integrali cu un lapte de seminţe sau nuci, îndulcitor la alegere: pastă de curmale sau stafide sau chifle integrale cu pastă dulce de seminţe şi ceai.

Prânz leguminoase: năut, linte, soia, mazăre; fasole verde şi cartofi cu salaltă de legume crude

Cină: legume fierte înăbuşit, cum ar fi brocoli, conopidă, o budincă de orez, o hrişcă, o salată de legume crude cu chifle din făină integrală.

Chiflele le vom face din făină de grâu, secară şi porumb.

Liniile mari ale Programului
Trezirea
Înviorarea
Rugăciunea
Masa de fructe
Mic dejun – cel târziu ora 9.30
Joacă
Discuţii cu copii
Discuţii cu părinţii
Pregătirea salatei pentru prânz
Prânzul între orele 13-14
Timp liber, odihnă
Drumeţii
Cina ora 18.30-19
Joacă
Rugăciunea de seară – ora 20.30
Povestea de seară (viaţa sfinţilor din ziua urmţătoare)
La  nănică– ora 21

O să „fabricăm” ceva pentru amintire, fie o brăţară, fie o cruciuliţă din aţă, fie o felicitare din seminţe … O să mă mai gândesc.
Aştept înscrierile voastre.

Costul estimat este de 500 lei şi copii sub 5 ani au reducere la jumătate.

Dacă până la sfârşitul lunii iunie nu se completează locurile pentru măcar o serie, măcar cea din 3-7 august, nu voi mai ţine această tabără.

Dacă Domnul vrea ca să fac ce am gândit, se vor rândui toate.

Mi-a venit în gând că, dacă nu se fac înscrieri suficiente până la sfârşitul lunii iunie, voi înţelege că nu este să fac eu treaba aceasta.

Mai multe detalii pe email: doinablaga@gmail.com

Tot ce veţi cere, în numele Meu, lui Dumnezeu, veţi primi!

Dragilor,

cu darul lui Doamne, m-am dus şi azi la bisericuţă. Dar acolo, au năvălit gândurile. Am fost, şi încă mai sunt, sub impresiile evenimentului de aseară de la Seminarul gratuit despre mâncatul compulsiv. În cap se învălmăşeau gânduri pe care le risipeam cu străduinţa de a cânta încertişior după strană, dar ele veneau şi plecau. Mă uitam de departe la ele cu trec pe autostrada minţii mele…

La un moment dat, mi-am amintit de dorinţa doamnelor de a avea un grup şi un loc unde să se întâlnească pentru susţinere reciprocă pe calea vieţii frumoase şi sănătoase şi că eu le-am spus că îmi doresc să am un loc unde să ne putem întâlni. Şi, în timp ce mă rugam, îmi treceau idei despre cum aș putea să ”fac rost”…

La heruvic, am pus la picioarele Domnului dorirea mea şi a acestor prietene, iar la sfârşit am primit şi încredinţarea că voi avea acel spaţiu aranjat când într-adevăr va fi nevoie cu adevărat. Nu ştiu cum, dar cred că va rândui Doamne cumva să pot continua lucrarea începută.

La finalul slujbei, Părintele nostru ne-a spus:

„În această pericopă, de la Ioan cap 10, 23-33 din marea Cuvântarea din Joia cea Mare, Mântuitorul vorbeşte despre rugăciunea în numele Său. El le spune ucenicilor: ”Până acum, n-aţi cerut nimic de la Tatăl Meu” şi îi învaţă să se roage în numele Lui.

Vedeţi, rugăciunea noastră ca creştini este unică, prin faptul că noi Îl avem mijlocitor pe Hristos, Cel care este în ceruri Arhiereu desăvârşit şi Care îşi perpetuează jerfa, Care aduce pentru noi o mijlocire continuă la Tatăl, prin jertfa Sa de pe Cruce. De aceea, rugăciunea noastră este primită. Mântuitorul spune că tot ce veţi cere lui Dumnezeu veţi primi şi, nu numai pentru că El se roagă Tatălui, ci şi pentru că Tatăl ne iubeşte. Şi ne iubeşte pentru că am crezut în Fiul Său. Şi noi, mărturisindu-L pe Fiul Său, devenim bineplăcuţi Tatălui şi Tatăl împlineşte rugăciunile noastre pe care le adresăm în numele lui Hristos Mântuitorul nostru şi Arhiereul cel Mare care a străbătut cerurile. De aceea, şi noi, tot ce avem de împlinit în viaţa noastră să punem în faţa Tatălui ceresc în rugăciune prin Fiul Său. Şi pentru Jertfa Fiului Său, nu pentru vrednicia noastră sau pentru meritele noastre, ci pentru Jertfa Fiului Său, adusă odată pentru totdeauna pentru noi, dar actualizată mereu, iată, în viaţa Bisericii şi în Sfânta Liturghie.

Bunul Dumnezeu să primească Sfânta Liturghie şi să ne miluiască. Amin”.

Să trăiţi, Părinte!

 

moto_0205

 

Cât de neputincioși suntem și cât de grabnic ne ajută Domnul!

Dragilor, astăzi îl prăznuim pe marele mucenic Gheorghe.

images

 

Mare mângâiere avem noi, creştinii, şi mare bucurie la prăznuirea mucenicilor!

Aseară, m-am târât efectiv la biserică, împingând trupul acesta greoi, îngreuiat de neputinţe. Eram atât de obosită şi aveam o stare atât de apăsătoare! Am ajuns în sfârşit. Slujba era începută. M-am aşezat într-un colţ şi am ascultat slujba.

La un moment dat, părintele a făcut molitfa pentru spovedanie şi am mers s-o ascult. Apoi, m-am retras la colţul meu. Oboseala îmi crease o stare de deprimare…Vedeam numai nereuşitele, numai problemele…, încurcăturile, lucrurile ce aşteptau să le fac şi nu am ajuns..

Am început să mă rog ca să mă ajute Doamne să ies din acea stare. Mă dureau şi ochii şi i-am ţinut închişi. Mă vedeam atât de netrebnică şi de neputincioasă…

La final, Părintele a spus un cuvânt minunat despre credinţa mare a sfântului mucenic Gheorghe. Cum el a fost un model care a influenţat pe mulţi şi de aceea este numit mare mucenic. Şi micimea mea creştea. Mă gândeam cât de neputincioasă sunt. La un pic de oboseală, gata, sunt la pământ…

Părintele ne-a îndemnat să avem credinţă statornică, acum când în jurul nostru tot mai mulţi se clatină. „O Dumnezeul meu…, gândeam eu, ai milă de mine…! Uite-mă, o oboseală şi gata… nu mai am nicio putere… şi pe toate le văd în negru…”.

Am plecat de la biserică. Starea încă mă apăsa. Am ajuns acasă şi doream să mă pun în pat, dar fetiţele mi-au cerut să le citesc povestea şi le-am aşteptat să se îmbrace în pijamale. Între timp, a venit fetiţa cea mare. Era şi ea obosită, dar nu am băgat de seamă asta, nu m-am gândit la ea, ci doar la mine. I-am amintit că are de făcut ceva important şi ea mi-a spus s-o ajut să facă acea treabă şi eu i-am spus că o poate face ea, dar ea era aşa de obosită şi preocupată de altele, încât a fost copleşită şi mi-a re proșat că nu vreau s-o ajut. Peste starea pe care o aveam deja, aceste cuvinte au căzut greu…

Îmi venea să plec departe, să mă afund în mare… Fetiţele mici s-au băgat în pat şi le-am auzit suspinul. Se rugau. Am început şi eu să mă rog ca să mă ajute Doamne să mă liniştesc. Era doar o neputinţă pe care o puteam foarte simplu rezolva prin câteva explicaţii calme, dar n-am putut să mai dau explicații că nu mă simt bine și nu pot efectiv să mai fac nimic, că aș vrea să mă bag în pat…

După câteva momente, cu mila Domnului şi cu rugăciunile micuţelor, m-am liniştit şi așa, le-am citit povestea şi apoi, m-am băgat în pat, aruncându-mă în marea milă a Domnului….

Iată-mă dimineaţă! Fug la Doamne. Numai El este scăparea mea, ajutorul meu cel tare, nădejdea mea, viaţa mea. El poate să mă înnoiască, să mă spele, să mă cureţe, să mă facă nouă şi să-mi întărească credinţa, şi trupul, şi ochii şi voinţa…

Doamne, pentru sfântul Tău mucenic Gheorghe iartă-mă şi ai milă de mine şi de toţi ai mei apropiaţi şi depărtaţi şi de toţi cei care poartă numele Sfântului Gheorghe. Pe toţi binecuvintează-ne! Amin. Mulţumeeesc!

 

Doamne, ce-o fi aia Empatie?

Dragilor

Până nu demult am trăit doar în egoismul meu. Ceilalţi nu mă interesau decât în măsura în care trebuia să-mi dea ceva…

De fapt ceilalţi existau să-mi ofere ce-mi trebuia iar eu să le ţin discursuri înalte …
Niciodată nu m-a interesat cu adevărat suferinţa cuiva…problemele lui.

..ideea era că ceilalţi sunt pentru a-mi asculta descoperirile şi cunoştinţele mele erudite… să afle cât de „deşteapă” sunt eu şi cât de ignoranţi sunt ei …

Nu m-a interesat niciodată ce-i aia empatie…pentru că nu am trăit niciodată aşa ceva…eu singură eram cea mai necăjită…pentru că eu eram credincioasă…ceilalţi? Îşi meritau soarta.

Eu n-am ştiut să iubesc, n-am ştiut să înţeleg oamenii …

Astăzi când am deschis emailul am văzut mesajul de la John …vorbind despre cuvântul „empatie”:

„Să ieşi din papucii tăi şi să intri în papucii altcuiva, Să ieşi din viaţa ta tine şi să intri în a lor. Numai atunci vei avea empatie”.

În timp ce-l ascultam pe John s-a produs un scurtcircuit …. (Ohoho … ce departe e de mine empatia!)….. şi s-a dat filmul înapoi:

Au fost câteva perioade în viaţa mea:

Prima perioadă a fost cea de victimă:
…..eu sunt un copil sărac.. „ei” trebuie să-mi dea…eu sunt năcăjită…eu trebuie să primesc…mi se cuvine…de ceilalţi copii au şi eu nu?

În acea perioadă nu vedeam decât necazul meu şi fericirea altora..că alţii au şi eu n-am…

Apoi am urcat alt stadiu:
l-am găsit pe Dumnezeu, sau mai degrabă El m-a găsit pe mine, şi viaţa, gândirea mea, s-a schimbat. Nu-mi mai doream ce au alţii…

Faptul că aveam o biserică unde mergeam şi mă hrăneam cu Domnul şi cu cuvintele Lui, faptul că aveam ce mânca, cu ce mă îmbrăca şi încălţa şi un pat unde să-mi întind oasele, îmi era destul. Eram aşa într-o mulţumire …. Îmi era milă de cei din jurul meu că suferă…, dar îmi ziceam că ce să fac? Ei au ales să stea departe de Biserică, de Dumnezeu. …..mă gândeam că ei şi-au făcut-o cu mâna lor…

Dar nu-mi iubeam nici soţul, nici copiii îndestul..în sensul că nu aveam chef să fac ceva pentru ei dacă nu era musai .. eram o egoistă purtată de starea de moment…Vedeam pe unele mămici că-şi drăgălesc într-una copiii şi pe soţi, dar mie nu-mi plăcea să fac asta…le dădeam strictul necesar şi îmi vedeam de ale mele…Eu nu am putut niciodată să fac ceva doar de dragul celuilalt, să fac chiar dacă nu am chef atunci, chiar dacă îmi displace, să fac pur şi simplu pentru celălalt, pentru bucuria lui, pentru veselia lui, chiar şi fără să simt tragere de inimă…

…aşa au trecut anii şi copiii au crescut…şi eu am albit …
Mergeam la biserică zi de zi…..dar biserica era goală. Câteva bătrânele pitite după vreun scaun şi părintele „ascuns” după perdea… dar la un moment dat am simţit aşa o lipsă şi-un dor de ceilalţi.. de chipuri dragi, de clinchet de copii… să fie şi ei acolo..să fie şi alţi copii cu copii mei .. să nu ne mai simţim singuri …Îmi venea să-i strig: Veniţi şi vedeţi ce bine e în Biserică.. şi eu am necazuri, dar cu Doamne ele nu mai sunt aşa de grele…şi copiii mei se mai îmbolnăvesc, dar nu mai am disperarea aceea de a fi la mila doctorilor sau medicamentelor…. dar oamenii treceau pe lângă biserică fără s-o observe…şi erau atât de trişti… şi eu nu-i înţelegeam de ce preferă să stea departe… de ce îşi fac singuri atâta rău…

Până într-o zi când am înţeles că ei nu înţeleg, că ei nu pot, nu ştiu să facă altfel… că ei chiar dacă ar şi veni acolo la biserică, nu ar înţelege ce se citeşte, ce se cântă, s-ar plictisi…Că în familia lor nu le vorbeşte nimeni cu drag…că viaţa lor prinde culoare doar când primesc salariul…şi pentru o zi se simt şi ei domni ca cei pe care îi invidiază că au… În rest viaţa lor e tristă şi grea..şi apăsătoare…

Pentru că ei nu cunosc alta ….nimeni nu le-a spus şi nici ei nu şi-au dorit… să afle…

Într-o zi am asitat la o scena şi un dialog care m-a făcut să mă văd în absurditatea cu care mă comportam cu cei din jurul meu, cu copiii mei, cu apropiaţii mei şi cu toţii oamenii..

…. ideea a fost că mi s-a dat să înţeleg ce absurd e să-i spui unui om, când se află în necaz, cât de netrebnic e

… ce nepotrivit e să-i spui: „Vezi ce ai păţit dacă nu ai trăit cu Dumnezeu?”. E la fel de absurd ca atunci când copilul cade în noroi şi se murdăreşte şi se loveşte şi e rănit şi vine la tine speriat iar tu îi spui: „Vezi ce-ai păţit, dacă nu mai ascultat? Păi, vede şi el, dar nu de asta a venit la tine…ci a venit ca tu să-l mângâi în durerea lui, să-l sprijini în teama lui, în necazul lui …

Abia atunci am văzut cât de departe de dragostea lui Hristos sunt…deşi mă împărtăşeam zilnic…. Atunci am înţeles că oamenii nu au nevoie să le spui că-s păcătoşi, că ei ştiu.. asta, ci au nevoie să le întinzi o mână…să-i iei chiar în spate şi să-i ajuţi şi să-i aştepţi să crească în înţelegerea cea duhovnicească şi în exersarea lucrării binelui.

„Să ieşi din papucii tăi şi să intri în papucii altcuiva, Să ieşi din viaţa ta tine şi să intri în a lor. Numai atunci vei avea empatie. …” îmi răsună în cap…

…acum înţeleg că nu-i destul să mă rog pentru semeni, că mai trebuie să fac ceva…să mă apropii de inima lor speriată, împietrită, rănită ………..
Am văzut oameni speriaţi de preot, de bisrerică, de post, de spovedanie…

….sărmanii, aşa li s-a spus…aşa au preluat…aşa au văzut pe ai lor făcând….

… dacă eu am avut şansa să primesc de mică chemarea Domnului şi să trăiesc între oamenii Bisericii a fost un mare dar…, dar ei, ei cei mulţi…nu au avut poate şansa mea, sau nu au ştiut sau n-au putut s-o primească şi s-o valorifice sau n-au vrut…
.

.. şi poate şi eu sunt vinovată pentru asta …pentru că n-am făcut tot ce am putut ca să-i ajut…şi de aceea îmi cer iertare de la toţi cei care suferă departe de Domnul…şi îi binecuvintez.

Dragilor

…am fost prea dură cu voi…v-am judecat…nu v-am înţeles…v-am dispreţuit…, dar acum, în slăbiciunea ce o trăiesc, vă înţeleg…..şi mă fac slujitorul vostru…vă matur cărarea ce duce la biserică şi vă mărturisesc că vă aştept…vă fac poftă „că bun e Doamne”

Să ieşi din tine, să te uiţi pe tine, să faci ceva doar de dragul celuilat, chiar dacă n-ai chef…am trăit şi văd că e cu adevărat e minunat …dar nu se poate fără ajutor divin.

Acum văd, simt, cred că noi oamenii nu putem nimic fără Dumnezeu…şi când ne depărtăm de El, prin dispreţul sau judecarea aproapelui, rămânem singuri în biologicul şi-n psihicul nostru, biete fiinţe flămânde şi însetate….
Rugaţi-vă pentru mine!

Mă rog şi eu Domnului să vă descopere în inimă mesajul ce am dorit să vi-l trimit acum.
Fiţi binecuvântaţi, dragilor! Fără voi aş fi fost un biet măgar încărcat cu saci de cărţi…..

Seminarul gratuit ÎNDRĂZNESC SĂ TRĂIESC SĂNĂTOS de aseară, de la Sibiu, a fost minunat! Mulţumim Doamne!

doina blaga

Dragi mei dragi

sunt atât de bucuroasă şi entuziasmată încât îmi vine să salt…

sunt bucuroasă pentru că primul Seminar gratuit ÎNDRĂZNESC SĂ TRĂIESC SĂNĂTOS, pe care l-am ţinut aseară (din 28 ianuarie 2014), cu ajutorul lui Doamne, a fost atât de minunat!

sunt bucuroasă pentru că participanţii au fost atât de mulţi şi minunaţi, tot unul şi unul, încât m-au copleşit, mi-au umplut inima şi toată puţina mea osteneală depusă pentru pregătirea Seminarului a fost răsplătită cu vârf, clătinat şi îndesat.

sunt bucuroasă că le-au plăcut gustărelele sănătoase; chiflele din făinuri integrale, lăpticul de nuci şi cel de susan şi cel de rapiţă şi cel de soia … şi brânzica de soia şi pasta de nuci, şi pasta de curmale …

sunt bucuroasă pentru tot ajutorul primit din partea prietenilor care au mijlocit înfăptuirea acestei lucrări.

Doamne să le răsplătească tuturor!

Doamne să ne-nbucure cu bucuria Lui mereu!

Doamne al meu, fii binecuvântat! Îţi mulţumesc pentru acest mare dar!

Doamne, îmi saltă inima şi sunt entuziasmată şi Te rog să nu-i dai voie, care cumva, să creadă că are vreun merit, căci toate sunt primite de la Tine!

Şi eu nu pot decât să spun:

„Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt nu-i îndeajuns spre slava minunilor Tale!”

Doamne, fă-mă martorul bucuriei Tale!

Ajută-ne pe toţi să mărturisim cât bine ne-ai făcut şi cât de minunat este să trăim cu Tine!

Cred şi mărturisesc că toate câte le dorim, întru voia Lui Dumnezeu, le putem în Hristos Cel ce ne întăreşte!

Fiţi binecuvântaţi dragi prieteni care aţi fost aseară dimpreună cu mine!

Vă mai aştept şi la Seminariile următoare, pe care le va rândui Doamne la timpul potrivit.

Până atunci, citiţi cărţile şi aplicaţi în fiecare zi ceea ce am promis aseară, adică:

să ne străduim dimpreună (în parteneriat) cu Doamne să binecuvântăm, să mulţumim şi să iertăm toate şi tuturor, dar să nu acceptăm manifestarea răului; să spunem pe nume păcatului şi să-l lepădăm de la noi.

Şi făcând aceşti paşi micuţi, dar esenţiali, viaţa noastră va începe să se schimbe, să înflorească sub ploaia harului, prin Iisus Domnul nostru, Care ne-a arătat prin gura Sf. Ap. Pavel cum să ne trăim viaţa:

„Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem, Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea.

Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea.

Voi însă, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca să vă apuce ziua aceea ca un fur.

Căci voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.

De aceea să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji.

Fiindcă cei ce dorm, noaptea dorm; şi cei ce se îmbată, noaptea se îmbată.

Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcându-ne în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire;

Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pentru noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să vieţuim.

De aceea, îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul, aşa precum şi faceţi.

Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc;

Şi pentru lucrarea lor, să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare.

Trăiţi între voi în bună pace.

Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi.

Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi.

Bucuraţi-vă pururea.

Rugaţi-vă neîncetat.

Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.

Duhul să nu-l stingeţi.

Proorociile să nu le dispreţuiţi.

Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine;

Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.

Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.

Credincios este Cel care vă cheamă. El va şi îndeplini.

Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi.

Îmbrăţişaţi pe toţi fraţii cu sărutare sfântă.

Vă îndemn stăruitor pe voi întru Domnul, ca să citiţi scrisoarea aceasta tuturor sfinţilor fraţi.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi. Amin!” (Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul 5)