Arhive etichetă: credinta

De unde vin certurile dintre oameni?

Dragilor

Mare binecuvântare avem noi dreptcredincioşii prin slujbele Bisericii. Aci Domnul ne învaţă meşteşugul creşterii şi devenirii noastre şi ne întăreşte sufletele să mergem înainte. Lumea fără Dumnezeu ne întărâtă poftele trupului şi încearcă să ne sustragă atenţia de la lucrarea schimbării minţii, de la pocăinţă (metanoia).

Astăzi la biserică am învăţat câteva lucruri pe care doresc să vi le împărtăşesc.

La Apostol s-a citit din minunata Epistolă a Sfântului Iacov.

Aceast pasaj m-a mişcat mereu prin adevărul celor spuse.

V-aţi întrebat vreodată de unde vin certurile şi răzmeriţele dintre oameni?

Iată cât de limpede ne răspunde Apostolul Iacov la întrebarea din titlu:
1. De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?
2. Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.
3. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri.
4. Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.
5. Sau vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Duhul, care sălăşluieşte în noi, ne pofteşte spre zavistie?
6. Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”.
7. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi.
8. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici. (Capitolul 4)
Iar La Sfânta evanghelie de la marcu 11, 22-26
22. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu.
23. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.
24. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.
25. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre.
26. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre.

Mare dar este credinţa. Prin credinţă avem deja cele ce ne dorim, dar cu o singură condiţie:

să iertăm celor care ne-au greşit sau ne-au supărat.

Asta vrea să zică şi apostolul prin cuvintele cerem rău şi de aceea nu primim. Adică mergem la biseică, ne rugăm, aprindem lumânări, dar în inima noastră e neiertare şi ranchiună, invidie şi pizmă şi de aceea nu primim cele ce cerem.

Doamne ajută-ne să luăm aminte la toate acestea!

O zi binecuvântată cu alegeri bune!

Cum să ne păzim limba – mic mădular, dar care cu mari lucruri se făleşte

Dragii mei

cât de mult mă iubeşte Doamne şi nu încetează a mă povăţui să ţin Calea şi să nu mă abat după floricele, ca scufiţa roşie…
Iată azi iar mi-a vorbit atenţionându-mă asupra câtorva lucruri, care de fapt sunt şi preocupările mele din ultima vreme.

Mă întrebam de ce nu-mi pot stăpâni poftele şi de ce nu mă pot mulţumi cu puţin, că de multe ori mă apuc de mâncat şi uit să mă opresc.

Şi mi-a venit atunci un gând că aşa e şi cu vorbitul. Dacă pentru mâncat am o scuză că am mâncat că mi-o fost foame, cu vorbitul nu mai am nicio scuză… că de multe ori nu e nevoie de vorbit şi eu o dau înainte…

Şi am găsit după aceea, în spunerile Măcuţii mele Siluana, un remediu la vorbărie şi plângăceli şi anume să mă confesez lui Doamne, să povestesc cu El: „Uite, Doamne, să vezi ce nesuferită îmi pare ţaţa aceea care vorbeşte la slujbă, fă ceva! Doamne nu mi-a plăcut gestul lui X, miluieşte-o!”
Desigur că avem nevoie să vorbim între noi, dar cum? Şi ne arată Apostolul „vorbiţi între voi în psalmi şi în cântări”.

Păi cum măi Sfinte Apostole să vorbesc în psalmi şi cântări cu puiuţii mei?
Încearcă!
Şi am încercat şi merge!

Azi dimineaţă când le trăgeam pe fete după mine că era târziu şi încă nu plecasem de acasă, mi-o venit aşa un duh de mânie şi cu toţi nervii ăia „am tras” o „Născătoare „şi ele după mine au continuat….,”bucură-te ceea ce eşti plină de dar…”

Dar ce credeţi că ne ţine mult, că iar ne vine să ne certăm, şi iar uităm să vorbim în cântări între noi…şi iar Născătoare şi Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit… şi ui aşa, şi dai şi luptă, am ajuns la destinaţie. Am predat fetele pe mâinile lui tatsu’ şi am intrat în biserică răsuflând uşurată că am ajuns şi eu „ca oamenii” la beserică. Şi aci ce să aud:

Fraţilor
„Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua.
2. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.
3. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg.
4. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului.
5. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde!
6. Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei.
7. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească,
8. Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte.
9. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
10. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa.
11. Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână, şi apa dulce şi pe cea amară?
12. Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce.
13. Cine este, între voi, înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândeţea înţelepciunii.
14. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului.
15. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică.
16. Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău.
17. Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică.
18. Şi roada dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea.
(Capitolul 3 din Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov)

Vai mie, Doamne!

Dar intervine domnul, ceva mai blând decât Apostolul şi-mi spune în Evanghelia zilei:

Aveţi credinţă în Dumnezeu, căci adevărat vă spun vouă că cel care zice muntelui acestuia, ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce zice se va face, orice va zice el se va face. (Marcu 11, 23)

Doamne mulţam că m-ai scos din disperare! Şi dacă tot sunt aici şi eşti aici, ia muntele acesta din calea mea, ia Tu păcatele astea mari ale mele – neînfrânarea limbii şi a pântecelui – şi le aruncă în marea-Ţi bunătate şi milostivire şi dă-mi să fiu astăzi martorul bucuriei Tale prin tot ce sunt şi tot ce am, şi fă tu limba mea organ de slavoslovie a recunoştinţei pentru acest dar ce l-am primit. Fă ca limba mea să Te slăvească pe Tine!

O zi binecuvântată dragilor!

Şi îndrăzniţi! Domnul e cu noi, şi preface slăbiciunile noastre în prilej de întâlnire cu El, de recunoaştere că atârnăm de El.

Cu poftele nu-i a glumă!

Măi dragilor să ştiţi că cu poftele nu-i a glumă!

Tăt iadu să sloboade pi ciel ci vre să iasă din rândul gloatei şi să se salveze di povara ci sângur şi-o pus-o pi burtă sau pi şolduri şî pi creer.

Iatî-mî şî pi mini cum am cutezat sî-mi scot capu, deja s-o sesizat poliţia iadului şi-o trimes gărzile să mă aibă în colimator, doar doar m-o prindi cu cieva.

Mai întâiu o vint, tiptil, cu cu slava deşartă, că iatî ci grozavă-s! Acum îmi amintesc c-o fost un timp când în cari mi s-o părut că-s salvată, că deja-s pe drumul ăl bun şî că „nu mai sâmt nevoia” di chestii din astea cu care sî ocupă unii, vezi Doamne, neştiutori. Şi cum am gânditu aşa, am şi judecat şi Jup! Am căzut. Era să-mi rup gâtul. Noroc că avem un Dumnezeu aşa bun şi nu ne reproşează nimic când ne întoarcem „spăşâţî”, miorlăindu-ne că ne-am închedecat, nici mai mult nici mai puţân, de-un tort.

Da! De-un tort tont.

Să vedeţi cum s-o-ntâmplat:

Ca sî nu ni sî rădice la cap că suntem grozavi, anu ista „ne-am smerit” ş-am mâncat di la mama, desigur înfundând pi lângă şi salata obişnuită de crudităţi care, cu mila şi cu îndurările Marelui nostru Dumnezeu, ni străduim sî n-o uităm. Apăi dacă tăt am gustărit oleacă din toati, am zis că n-o fi bai să încercăm şi prăjâturile. Şi atâta mi-o trebuit: am dat di gust şî nu m-am oprit cu una cu două.
Ei, bun. Iaca sărbătorile o trecut. Apa Iordanului ne-o spălat di toate abuzurile făcute „din pricina bucuriei colindelor” şi ne-am revenit şi am purces să punim înşeput bun.

Dar ci credeţi, domniile voastre? Lucru uşor îi asta cu mâncatu sănătos? Da di undi! Numa piedici şî ispite! Să vezi una:

cum stătem eu liniştită întru îceputu bun, numa iaca mă sună sor-mea – asta meşteră în ale cofetărelilelor – şi unde nu s-apucă să-mi povestească, ce credeţi că? Păi ce să-mi povestească mie, ăsteia cu mâncatu sănătos, aşa parcă să-mi râdă în nas, ce-o mâcat ia azi: un tort, da un tort, ea singură umflata! Un tort ”proaspăt-proaspăt, toati prospeti, şî ouî, şî smântânî, tăt, tăt… „. Mamă! Şi unde nu m-o apucat aşa o …ploaie în gură, mai ales că mi-am amintit că am mâncat acu vreo 17 ani unul exact cum mi l-o descris. Măi aşa tort ce-am mâncat atunci, n-am mai întâlnit…! Ăla o fost cel mai bun tort ci l-am mâncat pân’ cel de la nunta me…

Ei, convorbirea s-o terminat, sor-mea s-o aşăzat cu burta în sus ca să nu strivească tortu înfulecat iar eu am rămas cu pofta şi cu gându la ci bun îi o bucatî.
Şi de atunci, de vreo două săptămâni n-am linişte, vreau tort…şi alta nu. Dar vreau tort din acela sau măcar asemănător: din ouă de găină „de curte” cu frişcă din smântână proaspătă… Dar di undi să ieu aşa tort?

Nu vă spun ci luptă o năvălit în capu’ mieu. Ci ntocmire de strategii, împotriviri… Ei, ci mai, un adevărat război! Ba îmi venea să mă duc la magazin să-mi cumpăr, dar la gândul că-s nişte prafuri cu gust, mi se tăia elanul. Ba îmi venea să fac eu unu, dar…n-am ouă de casă…smâtână…şi nici nu sunt prea talentată la făcut aşa ceva…

Dar îmi ziceam că e o himeră, că e un gust ce s-a fixat acolo undeva şi acum după atâţea ani s-a trezit… şi se va duce de cum o vinit…
Că oricum, orice tort aş mânca, tot nu-i ca ăla, aşa că n-are rost să mă mai gândesc.
Dar pofta nu mă slăbea diloc.

Doamne ce să fac? Vreau tort şi pace, mă obsedează…
Asta e ispita. Vine ca trăsnetul şi pleacă ca urâtu.. sau ca timpul când aştepţi să treacă şi să pleci în vacanţă…sau concediu… când doar de câteva zile te-ai întors…

Mă tot întrebam:
„Măi de unde pofta asta atât de puternică pentru dulcegării, că doar eu n-am fost aşa avidă după dulce de când mă ştiu. Ba din contră, mai bucuroasă pofteam acrul, nu dulcele…”.
Măi ce lucrătură! Dar mi s-o dat să văd cât de vulnerabilă sunt şi aşa să-i înţeleg şi pe alţii.

Şi totuşi cum să scap de pofta asta de dulce-dulce, căci în casă nimic, peste tot numa alimente sănătoase … nici o picătură de zahăr, nici, nici, numa fructe, numa cereale integrale, numa seminţe…

Dar în sara asta ispita a atins cote maxime şi n-am mai rezistat şi „m-am înciudat” şi mi-am făcut o cremă din curmale şi seminţe de cânepă şi carob şi praf de vanilie şi am mâncat cu pâine 75% integrală. Ba mai mult, am lungit-o cu apă şi mi-am făcut şi lăptic de cânepă.
Doamne ce bunătate! Şi ieu tăntălauca salivam după o himeră! Şi mi-am zis:

„No, Doino, acum mâncă şi dă slavă lui Dumnzeu pentru această bunătati şi lasă tu himerele să se ducî pi pustii cu tot cu cei care o trimis-o!”.
Şi am mâncat şi a mai rămas şi am mulţumit Domnului pentru această bunătate a Lui şi că mi-a mai oferit încă o lecţie.

Aşa că dragilor, nu vă miraţi de cei ce cad, miraţi-vă de cei ce stau, că sunt ţinuţi în braţe de mila lui Doamne-Doamne! Feriţi-vă să judecaţi pe careva, pentru că cade sau stă, dar vor sta, pentru că sunt ţinuţi de îndurarea Marelui şi Bunului nostru Domn şi Mântuitor Iisus Hristos. A Căruia fie slava în veci. Amin
Noapte bună!

Si ei n-au priceput nimic

Dragii mei dragi

astazi am ajuns si eu la citirea Sfintei Evanghelii. Mantuitorul le-a prevestit din nou ucenicilor ca va patimi, dar ei nu-au inteles despre ce vorbeste.

Parintele nostru drag, Pr. Vasile Mihoc, ne-a spus ca ucenicii erau ca niste copii in preajma Domnului, erau bucurosi si fericiti sub grija Lui si nu banuiau ca i s-ar putea intampla ceva rau Domnului, nu pricepeau ca Domnul le vorbeste ca va patimi. Domnul nu i-a certat ca n-au inteles, dar totusi, spune Parintele, parca lipsea ceva, ei trebuiau sa inteleaga, Apostolii trebuiau sa fi fost mai curajosi…

Patimile Domnului ii prinde pe Apostoli nepregatiti, de aceea ei si fug, se risipesc in noaptea Patimilor, se ascund de frica.

Asa si noi, a continuat Parintele, suntem ca niste copii nepriceputi, uneori. Domnul ne vorbeste, ne preversteste multe prin evenimentele din viata personala, dar noi nu pricepem, suntem adesea neintelegatori.

Dar sa nu fie! Sa fim atenti si intelegatori, pentru ca iesirea din lumea aceasta sa nu ne ia prin surprindere.

Dragilor,

cand eram in liceu, Parintele meu indrumator de atunci imi tot spunea: nimic nu e intamplator, dar eu nu pricepeam mai nimic ce vrea sa zica ca nu e nimic intamplator.

Tarziu, ascultand-o pe maicuta mea Siluana, am priceput mai multe.

Domnul ne vorbeste prin fiecare miscare a noastra si a semenilor: Faci ceva rau semenului, imediat se rasfrange asupra ta, dar intr-un chip ascuns, uneori.

Uite spre exemplu, am gandit rau despre cineva apropiat care a cazut si si-a zdrobit piciorul ca nu se trateaza, ca nu mananca ce trebuie si apoi cum sa se faca bine? Si ce credeti ca mi s-a intamplat, nu inediat, ci dupa aproape jumatate de an?

Am calcat intr-un canal si m-am lovit la picior si nu l-am tratat, am zis ca trece fara tratament, dar iata ca de vreo 3 saptamani imi tot supureaza…

Ce suntem noi fara mila Domnului?

Ni se pare ca suntem mai grozavi decat altii, dar nu suntem. Si mare dreptate a avut psalmistul David cand a spus ca – desertaciune este tot omul, si mincinos e tot omul…

Indemnul care l-am primit azi de la Doamne este sa fiu mai cu bagare de seama. Cu frica si cu atentie sa pasim pe pamant si sa cerem pricepere sa intelegem semnele, atat ca sa ne ferim de raul ce poate sa ni se imtample din negrija sau neputinta noastra sau sa ni se intoarca cel ce l-am facut, cat si sa fim atenti la usile (oportunitatile de schimbare) care ni se deschid mereu inainte…

Noi putem schimba cursul lucrurilor daca il rugam pe Domnul sa repare greseala facuta, sa opreasca impanzirea raului pe care l-am facut din nepricepere.

Uitati spre exemplu:

mi s-a intamplat  sa spun ceva, cuvinte nepotrivite care au putut rani, care au putut sminti si persoana respectiva sa fie afectata si sa se departeze de mine si in momentul cand am constientizat si mi-am vazut partea de vina, l-am rugat staruitor pe Domnul sa repare greseala, sa stearga din minte cuvintele care le-am spus, povestea care i-am spus-o respectivei persoane, sa n-o spuna mai departe si sa ma ierte ca am gresit si sa faca ca respectiva persoana sa nu se departeze de mine.. Si am vazut minuni repetate. Am vazut cum Domnul restabileste relatiile, cum reface si vindeca, cum toate le face noi. Caci asa cum spunea Parintele Rafael Noica, toate se fac si se desfac in Duh. Si noi putem prin satelitul Doamne sa intervenim si sa oprim avalansa raului…

Multumim, Doamne, pentru aceasta posibilitate care de atatea ori m-a salvat din neagra deznadejde in care m-a aruncat Satana dupa ce am gresit.

Mare binecuvantare avem cu iertarea, atat a noastra, cat si a aproapelui! Pur si simplu se rup toate, si toate uneltirile celui rau se risipesc.

Nu e atat de grav sa gresesti, la urma urmei a gresi e omeneste, dar ceea ce e cumplit, e starea de dupa si asta o manipuleaza foarte subtil Satana.

Ganditi-va la Sfantul Apostol Petru, daca ar fi dat curs deznadejdii care a intervenit dupa ce L-a vandut pe Domnul, s-ar fi sinucis. Dar, nu. Atunci cand a inteles ca a gresit, ca s-a lepadat de Domnul, el a plans cu amar si si-a cerut iertare si Domnul L-a incredintat de iertare atunci cand l-a intreabat de 3 ori daca Il iubeste.

Uitati alt aspect:

Imi plac foarte mult merele si s-a intamplat sa manac seara si 6-7 mere. Uneori am mancat compulsiv, ca sa-mi refulez o problema emotionala si am mancat repede si agitata si dupa 30 de minute am simtit greu in trup, am simtit ca ma fac ca un balon si atunci a venit potrivnicul, diavolul, si mi-a spus: esti un dobitoc, tu care inveti pe altii despre cum sa manace sanatos, ai mancat atatea mere! Si o stare de deprimare a inceput sa incolteasca, si mustrare de constiinta, dar imediat mi-am revenit si mi-am zis:

Da asa este, am mancat ca un purcelus, dar tare bune au fost merele! Multam, Doamne! Si pe data raul s-a risipit si Domnul m-a primit intru bucuria Lui si incet, incet am inceput sa scad numarul merelor mancate la o masa…

Suntem ai Domnului, asa neputinciosi si nepriceputi cum suntem. Si Domnul ne iubeste si ne asteapta sa crestem si sa pricepem, asa cum i-a asteptat pe Sfintii Apostoli.

Important este sa deschidem ochii si sa vrem, sa vrem sa crestem langa Domnul si sa intelegem care este voia Lui pentru noi. Si El ne-o descopera, dar e tainic si e nevoie sa tacem, sa facem liniste si lumina, ca sa auzim si sa vedem…

Fiti binecuvantati!

Ce cărţi mai citesc?

Dragii mei

Vă spuneam că la Târgul de Carte Religioasă mi-am cumpărat câteva cărţi minunate. Sunt atât de nerăbdătoare să le citesc pe toate, dar totuşi tre’ să am răbdare…
Am început să citesc vreo trei cărţi în paralel, dar m-am orpit la Spovedanie neterminată

Ieri, mi-am amintit că am primit, tot la Târg, o carte interesantă: Codul Bibliei. Semnătura lui Dumnezeu. Am avut marea bucurie să fiu la lansarea acestei cărţi şi am primit-o chiar de la autor, de la Părintele protosinghel Teodosie Paraschiv, cu autograf. Am început s-o citesc cu mare interes. E o carte frumos scrisă şi interesantă. Mi-am reamintit multe lucruri învăţate la facultate, dar am aflat şi multe lucruri pe care nu le ştiam sau le ştiam altfel. Firul roşu al acestei cărţi este că Biblia conţine Cuvântul lui Dumnezeu fără îndoială şi că El, Dumnezeu, a avut de grijă să se păstreze şi să se transmită neştirbit până în zilele noastre. Cartea spulberă toate îndoielile cu privire la autoritatea divină a Bibliei. Pentru creştini este o întărire în credinţă, iar pentru necredincioşi, o dovadă argumentată competent că prin Sfânta Scriptură (prin Biblie) Dumnezeu vorbeşte oamenilor şi le descoperă voia Sa.

Când am auzit titlul, am avut o reacţie de respingere. Titlul nu m-a atras, căci mi-am zis că nu mă interesează coduri, ci vreau practic, dar citind cartea, mi-am schimbat atitudinea!
O carte e o minune! O carte de asemenea talie cum este Codul Bibliei. Semnătura lui Dumnezeu, merită toată aprecierea şi respectul. Felicitări Părinte Teodosie şi mulţumim pentru acest dar minunat, cartea Codul Bibliei. Semnătura lui Dumnezeu.

Părintele Teodosie a mai scris şi alte cărţi. Toate cărţile sfintiei sale le puteţi găsi la Editura Adenium (http://www.adenium.ro/blog/8-octombrie-2014-lansari-adenium.html).

Ce bogăţie ne sunt cărţile! Ele îmi sunt cei mai buni prieteni. Vă invit să vă faceţi timp să citiţi şi vă rog să-mi împărtăşiţi şi voi din lecturile voastre. Ce cărţi citiţi sau ce aţi citit şi v-au plăcut?

Foc am venit să arunc pe pământ!

Dragii mei

Daţi-mi voie să vă împărtăşesc cele ce am primit azi la Biserică, ca bucuria mea să fie deplină. Astăzi, s-a citit o Evanghelie pe care am auzit-o de multe ori, dar Părintele meu ne-a dezvăluit un înţeles nou, nemaintâlnit până acum.

Pentru ca să înţelegeţi desăvârşit, vă transcriu aici Evanghelia zilei şi apoi cuvântul Părintelui nostru Vasile Mihoc, de la finalul Sfintei Liturghii, încheiind cu o meditaţie personală:

Zis-a Domnul:

„Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini! Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei. Şi zicea mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este. Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi? De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept? Şi când mergi cu pârâşul tău la dregător, dă-ţi silinţa să te scapi de el pe cale, ca nu cumva să te târască la judecător, şi judecătorul să te dea în mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniţă. Zic ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban”.

La sfârşit Părintele meu a spus:
Evanghelia de astăzi de la Luca capitolul 12 îi nedumereşte pe unii.
Mântuitorul spune în această Evanghelie: „Foc am venit să arunc pe pământ”, referindu-se la focul Duhului Sfânt. Un foc curăţitor, dar care este şi un foc al judecăţii.

Dar Mântuitorul adaugă: „Trebuie însă să mă botez cu un botez şi sunt nerăbdător să primesc acest botez. Se referă la botezul morţii Sale pe cruce. Focul Duhului Sfânt este aprins pe pământ, este aruncat pe pământ, ca rod al jertfei Mântuitorului de pe cruce. Şi acest foc nu aduce pace în sens lumesc, de aceea Mântuitorul spune mai departe,”că n-am venit să aduc pace pe pământ”. Nu o pace a păcatului, o pace a lumii, o pace a îngăduinţei celui rău.

Vedeţi, astăzi, se propovăduieşte o astfel de pace. O pace în care toate să aibă loc, toate necurăţiile, toate păcatele, toţi au loc, toţi sunt buni. Dar Mântuitorul spune că a venit să aducă război, război împotriva păcatului, un război care îi împarte pe oameni, chiar şi pe casnici. Că spune Mântuitorul mai departe: „se va dezbina tatăl împotriva fiului..”, deci chiar în familii apare această luptă odată ce s-a aprins focul acesta al Duhului Sfânt care nu poate suferi păcatul, care exercită această judecată asupra păcatului. Mântuitorul spune în Evanghelia de la Ioan că „Duhul Sfânt va vădi lumea de păcat şi de judecată; de nedreptate şi de judecată”.

Asta face Duhul Sfânt. El este foc şi lumină şi această lumină arată răul aşa cum este el, în toată hidoşenia lui. Şi atunci apare lupta. Despre asta vorbeşte Mântuitorul aici. Vorbeşte în cuvinte foarte tari, despre jertfa Lui şi despre roadele jertfei Lui, care înseamnă această luptă împotriva păcatului pentru curăţia lumii, pentru înnoirea lumii.

Aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu. Fără această curăţire a lumii prin această luptă pe care credincioşii trebuie s-o ducă prin puterea Duhului Sfânt, nu există Împărăţie a lui Dumnezeu în sensul biblic al cuvântului”.

Dragii mei

În timp ce îl ascultam pe Părintele, mi-a venit un gând: există oameni care înţeleg greşit acest foc şi această luptă despre care se vorbeşte aici. Eu însămi am înţeles greşit. Unii cred că sunt chemaţi să lupte cu lumea, cu oamenii lumii şi să-i anatematizeze… şi de aici tot felul de agitaţii şi mişcări în afară, gen cipuri sau alte chestii.., neîngrijindu-se de propriile păcate şi vicii. Dar Mântuitorul se referă aici în primul rand la lupta pe care e nevoie s-o ducem permanent cu noi. Nu avem treabă cu lumea, ea îşi are cursul ei, nu putem schimba lumea, ci putem să ne schimbăm pe noi, fiecare, câte unul pe rând. Putem să nu permitem lumii să ne stăpânească în inimă prin lucrurile ei, aceasta e ocupaţia principală, nu să ne agităm pentru lucruri exterioare. Atâta vreme când în biserică e Sfânta Liturghie şi tu dai mesaje de refuzare carduri, a cui lucrare e aceasta…?

Dragilor,
să ne unim cu Lumina şi întunericul nu ne va cuprinde!
Dar dacă ne risipim în afară, de unde energie pentru lucrul din interior?
Să ne umplem de lumină şi întunericul nu va avea loc, va fugi. Nu-i nevoie să ne luptăm cu el, căci oricum e mai bine pus la punct cu lupta decât noi.

Să ne apropiem de Doamne şi răul va fugi. Nu zice oare Apostolul: Cine ne va despărţi pe noi de Hristos? … Şi eu adaug: oare cardurile?..Nu, ci propriile patimi.

Doamne miluieşte-ne şi fă-ne lumină! Aprinde Tu acest foc şi arde spinii tuturor fărădelegilor mele!
Fiţi binecuvântaţi, dragilor!

VA ASTEPT PE TOTI LA SIBIU IN PERIOADA 6-9 NOIEMBRIE

Dragii mei
Am întrerupt pentru puţin articolele de pe blog. Acum sunt pe ultima sută de metri cu cele două cărţi pe care vreau să le tipăresc la sfârşitul lunii. Lucrez din plin pe mai multe fronturi, atât în bucătărie, cât şi intelectual. Zilele acestea am fost în alertă. În perioada 6-9 noiembrie 2014 este Târgul de carte şi revistă religioasă la noi la Sibiu şi atunci vor veni mulţi prieteni de-ai mei iubitori ai cărţilor. Am considerat potrivit să le pot dărui şi eu din ostenelile mele şi îmi doresc să fie gata aceste cărţi: Slujirea din bucătărie şi Carte de bucate pe anotimpuri.
Timpul este scurt şi încă mai sunt de făcut multe. Părintele meu e prins şi nu ajunge să citească prima carte şi eu îmi doresc să poată face lucrul acesta. Plus sunt copilaşii, mâncarea zilnică, plus am pornit să-mi fac maiaua. O aglomeraţiune copleşitoare…
Dar dimineaţă le-am luat cu mine în cap pe toate şi m-am dus la Clinica de curăţare şi vindecare. Îmi vuia capul în felurite părţi, dar eu îl trăgeam cu „Doamne miluieşte!” înapoi în biserică la slujbă. Parcă şi stomacul îmi flutura de stres. M-am aşezat „cu botul pe labe” şi scânceam în amorţire,

cănd deodată aud cu putere cuvintele Domnului adresate ucenicilor înspăimântaţi de furtună şi mie copleşită de descurajare: „Unde este credinţa voastră?” şi „Taci! Linişteşte-te!

M-am trezit ca din somn, am ridicat capul, vrând parcă să-i zăresc privirea mustrătoare a Domnului şi am zis „aici sunt Doamne! Cred, ajută-mă şi pe mine. Uite fă linişte şi în capul meu!” şi dintr-o dată s-a făcut lumină. Ba mai mult, la sfârşit Părintele meu a spus că -atâta vreme cât îl avem pe Domnul în corabia vieţii noastre, n-avem a ne teme de valuri şi furtuni.

Dragilor

Vă rog rugaţi-vă pentru mine să fac faţă la toate!

Voi împărtăşi cu voi biruinţa.

Vă aştept pe toţi la Sibiu în perioada 6-9 noiembrie.

Până atunci mă străduiesc să termin de scris cărţile şi să deprind desăvârşit să fac pâinică din cereale integrale cu maia.
Va îmbrăţişez cu drag!

Când ai o nevoie sau trebuinţă, pune-o înaintea lui Doamne şi aşteaptă cu răbdare

Dragii mei dragi
Zilele acestea am trăit iar nişte minuni.
Am învăţat să pun înaintea Domnului nevoile mele, trebuinţele şi problemele şi să-mi văd de treaba mea, adică ce pot să fac eu şi Domnul şi-a făcut treaba lui, şi şi-a făcut-o foarte bine şi la vreme.
Hai să vă spun secretul: ştiţi că la slujba sfintei liturghii este cântarea aceea frumoasă: „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim…toată grija cea lumească acum s-o lepădăm”.
„No bine Doamne, da cum să lepăd grija de plata facturilor care sunt scadente ieri, cum să lepăd grija de mâncărică pentru copilaşi.., cum , cum?”.
Păi uite-aşa: dă-mi-le Mie, zice Domnul!
Şi de atunci abia aştept să merg la biserică să-i pun la picioarele Domnului grijile mele.
Şi, mama mea, ce de am, dar cum cântarea este cam scurtă, am învăţat să le structurez, să le mai condensez şi să mă rezum la cele importante. Şi nu încetez să le pun toate înaintea Domnului, până se rezolvă. Şi se rezolvă atât de minunat, încât rămân de fiecare dată cu gura cascată! Rezolvarea apare de unde şi cum nu mă aştept.
Doamne ce minunat eşti!
Dragilor, ce Dumnezeu minunat avem şi noi să stăm departe?
Vă amintiţi că Domnul Hristos a spus odată ucenicilor: „cereţi şi veţi primi…, ca bucuria voastră să fie deplină, … dar până acum n-aţi cerut nimic…”
Eu am probat şi mi-au spus şi alţii că cu cei care merg la sfânta liturghie şi dau grijile lor Domnului minunile se petrec la ordinea zilei.
Haideţi să vă povestesc câteva minuni:
Am supărat cândva pe cineva foarte rău şi mergeam la biserică şi nu mă puteam apropia de domnul. Departe de sfântul altar, în spatele bisericii îl rugam să refacă el legătura cu persoana respectivă care nu mai voia să audă de mine, nu-mi răspundea la telefon nici la uşă. Îi ceream iertare zi de zi în gând. Cred că a trecut vreo câteva săptămâni şi nu mai puteam de „disperare” şi când nici nu mai speram, primesc un telefon de la persoana respectivă ca să ne întâlnim să rezolvăm ceva împreună ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic…
Altă minune: De mult îmi doream să-mi cumpăr ceva în casă, ceva foarte trebuitor şi am pus acea trebuinţă înaintea Domnului şi am reuşit „să fac rost” într-un chip minunat.
Da. Domnul ne dă toate la vreme, dar noi nu avem răbdare, vrem acum. Dar, dacă insistăm să primim acum şi nu stăm un pic să ne liniştim şi să ne rugăm, acel lucru nu este de folos sau avem probleme cu el şi nu ne bucurăm la fel de mult ca atunci când aşteptăm întru răbdare.
Aşa am păţit când ne-am cumpărat maşina. Am luat-o în pripă şi am avut tot probleme cu ea.
Acum trăiesc iar o minune despre care o să vă povestesc un piculeţ mai târziu, e în desfăşurare …
Ideea centrală din acest articol este ca atunci când ne dorim ceva să-l punem înainte Domnului cu credinţă şi să aşteptăm, dar nu cu mâinile în sân, ci să facem partea noastră.
Chiar azi a fost la biserică pericopa despre minunea creşterii sămânţei. Nu-i aşa că este o minune cu creşterea sămânţei? Noi semănăm, udăm, dacă putem, dar Dumnezeu este Cel ce face să crească. Sămânţa creşte de la sine, mai întâi un colţ, o mlădiţă, apoi spic cu atâtea boabe. Dar nu noi facem asta, ci Dumnezeu. Şi Părintele nostru a spus că datoria noastră e să semănăm!
Am semănat şi eu acum şi-L rog pe Doamne să facă să crească în noi toţi credinţa şi roadele ei.
Îi mulţumesc Domnului că în marea lui bunătate mă primeşte mereu … şi-mi poartă de grijă şi mie, care atât de mult şi des îl supăr…

„Fenomenul” de la Prislop

Dragii mei dragi
Ieri am primit un mare dar pe care doresc să-l împart cu voi: binecuvântarea de la crucea Părintelui Arsenie de la Prislop. Nu mi-am dorit să ajung, nu am vrut să mă duc, ci am fost „luată pe sus” şi iată-mă acolo. Când am ajuns acolo am făcut ochii cât cepele de mare mirare: Doamne ce este asta să meargă atâta lume spre o simplă cruce de pe un mormânt? Eu n-am mai văzut aşa ceva şi de aceea am numit acest articol „Fenomenul de la Prislop” pe care încerc să-l înţeleg, nu înainte de a vă povesti câteva crâmpee din viaţa mea şi din copleşitoarele daruri ce le-a revărsat asupra mea Doamne al meu (Domnul Hristos).

M-am născut în „partea Moldovei” şi când am început a pricepe cele ale credinţei a fost un timp cum nu se poate mai prielnic, căci era chiar după căderea interdicţiilor. Îmi amintesc că la un moment dat am auzit la radio că imediat se apropie 14 octombrie şi credincioşii de pretutindeni sunt aşteptaţi la Iaşi, la moaştele Sfintei Parascheva. Aveam vreo 14 ani pe atunci.. şi tare am vrut să merg şi eu la Iaşi…, dar nu s-a putut. Dar după câtva timp după acest moment mi-a spus cineva că dacă îţi doreşti să mergi la Sfânta Parascheva şi nu reuşeşti totuşi să ajungi, Sfânta va veni la tine, ţi se va arăta în vis. „Aaa, minunat, mi-am zis! Ce bine, că atunci pot şi eu „săraca de mine” s-o văd!”. Şi neliniştea şi mâhnirea că nu m-am putut duce la Cuvioasa s-au spulberat. Anii au trecut şi a rânduit Domnul să ajung, nu o dată la Iaşi la Cuvioasa, ci de zeci de ori. Sfânta „m-a susţinut” în liceu şi mi-a dat mult ajutor. Cum voi putea oare mulţumi vreodată?

Tot când eram la liceu am auzit şi de Părintele Cleopa şi cu darul lui Dumnezeu am ajuns şi la sfinţia sa de mai multe ori, dar niciodată nu am avut posibilitatea să fiu doar eu cu Părintele. Tot timpul erau oameni în jurul chiliei. Dar o dată am urcat la chilia Părintelui şi Părintele nu era în ea. Atunci l-am căutat „disperată” prin împrejurimi, dar nu l-am găsit. Când să plec, numai ce apare Părintele de după o căpiţă cu fân. Doamne, n-am să uit niciodată imaginea aceea! Un omuleţ cu barbă albă şi cu metaniile acelea cu boabe mari unse de atâta folosinţă! Când m-a văzut, m-a binecuvântat şi s-a bucurat că am venit. M-a întrebat de unde vin şi ce fac şi eu i-am povestit despre mine. La plecare Părintele m-a binecuvântat şi mi-a spus atunci un cuvânt pe care l-am păstrat în inimă, chiar dacă viaţa a luat o altă cotitură departe de „proorocirea” Părintelui.

După ce am terminat liceul, am venit aci, în inima ţării, în Sibiu. Aci au avut loc multe transformări. Poate v-a rândui Domnul să scriu pe îndelete cum „am reuşit” să mă acomodez, eu o moldoveancă printre ardeleni. Nu vă spun ce greu am reuşit să mă acomodez şi să am stare în biserică şi să aud „muzica cunţănească”. În fine, asta e o altă poveste…
Dar acum vorba noastră este despre Părintele Arsenie…

De câţiva ani am auzit şi eu de Părintele Arsenie, deşi cred că nu este român care să nu fi auzit de sfinţia sa şi despre mormântul său de la Prislop, dar nu l-am prea „băgat în seamă”. Nu mă puteam apropia deloc de acest Părinte. Privirea lui mă săgeta şi mă mustra de fiecare dată şi nu-l puteam privi. Mă înfioram de fiecare dată când îi priveam chipul şi de aceea îl evitam. Dar, „ca un făcut”, Părintele tot insista să stea cu mine. Mi s-au oferit de câteva ori iconiţe cu chipul Părintelui, iconiţe de care scăpam repede, dăruindu-le mai departe.

Mi se părea un Părinte prea dur. Mai ales după ce am citit cartea „Ridicarea căsătoriei la nivelul de Taină”, mi s-a părut de-a dreptul imposibil să mă apropii de sfinţia sa, pentru că Părintele vorbea atât de categoric despre lucruri atât de înalte şi greu de realizat…
Şi mă gândeam: Părintele Cleopa avea un alt duh, era mai blând, dădea speranţă…, dar părintele acesta e prea dur .. şi privirea lui e atât de rece… Părintele Arsenie şi privirea lui semăna cu a unui părinte de care eu nu m-am putut apropia cândva…nu-mi amintesc bine, dar cred că avusesem eu o rană sufletească în legătură cu acel părinte, care se deschisese la privirea Părintelui Arsenie şi se cerea vindecată…

Dar iconiţele cu Părintele Arsenie nu conteneau să vină către mine…
… şi într-o zi „l-am primit” pe Părintele şi l-am aşezat în colţul de jos în dreapta ecranului de la calculator. Şi uitându-mă azi la chipul Părintelui, şi uitându-mă mâine, privirea lui a început să se îmblânzească şi chiar a început să-mi devină drag şi să-l sărut. Dimineaţa în zori îi spuneam săru’mâna şi pupam chipul şi apoi treceam la lucru… Aşa se scurgeau zilele de parcă erau clipe…

Şi iată-mă acum aci la mormântul Părintelui: Doamneeeeeee ce de flori!!! Persoanele care m-au adus au dorit să urce „la peşteră”, dar eu am vrut să stau şi să privesc mormântul încărcat de crini şi lungul şir de oameni care se apropia încetişor de cruce cu ghivece de flori în mână pe care i le ofereau Părintelui.

M-am rezemat de copacul de după gardul din dreapta mormântului şi am început „să vorbesc” cu Părintele. I-a spus multe acolo şi i-am cerut binecuvântare să continui ce am început, deşi până să ajung acolo mă îndoisem că ar fi de folos cuiva lucrarea aceasta şi îi ceream să-mi arate un semn, ca să ştiu ce să fac….
Mă uitam la acea mulţime de oameni care „curgea” către mormânt, deşi mormântul e pe deal. Şi mă întrebam: de ce-or fi venind atâţea oameni aici?

Şi ca să-mi astâmpăr curiozitatea am întrebat pe câţiva. O doamnă mi-a zis că a venit pentru ajutor la copii, o tânără, din judeţul Sibiu, mi-a spus că a uzit că multă lume vine aici şi a vrut şi ea să vină şi să vadă. Altă doamnă mi-a spus că a venit pentru linişte. De fapt mai multe persoane mi-au spus că au venit pentru liniştea deosebită de acolo (păi culmea, cum să nu fie liniştea mai mare la Prislop, faţă de capitală!). Altă doamnă mi-a spus că a venit ca să mulţumească Părintelui că a ajutat-o ca în două luni de la prima vizită să se căsătorească cu omul cu care stătea demult. Un domn mi-a spus: „Păi cum să nu vin, când e aşa de frumos?!” Şi apoi a mai adăugat: ”Şi dacă tot vreţi să scrieţi despre Prislop, spuneţi oamenilor că Ţara aceasta are atâtea frumuseţi pe care nu le valorificăm, ci mergem pe aiurea prin străinătăţuri .. …şi apoi a continuat: şi eu am fost în străinătate, dar ca la noi nu este nicăieri!”
Da, aşa este!, am răspuns eu.

Şi după ce am vorbit cu acel domn, singura persoană care mi-a vorbit cu mult entuziasm şi-i strălucea faţa ….., am reflectat un pic la cuvintele lui, aprofundându-le:

Privind mulţimea aceea de oameni care a venit şi ea acolo că „a auzit” că aici e ceva deosebit, dar nu se sinchisea să fumeze, sau să mânce „pită cu salam”, deşi era vineri…, „dar e frumos aci”….. „şi am venit să ne ajute…”.
Da, e mare har acolo la Prislop, dar ce faci cu el după ce pleci? Dacă locurile sfinte ne-ar transforma pur şi simplu…, ce bine-ar fi! Dar ele nu ne transformă pur şi simplu, ca prin magie, ci e nevoie de lucru susţinut la tine, lucru zilnic, clipă de clipă, dimpreună cu harul. Putem să mergem oricât de des acolo la Prislop, sau la nuştiu ce evenimente extraordinare de aducere de icoane făcătoare de minuni sau sfinte moaşte sau sfinte masluri cu nuştiu câţi preoţi, dar dacă nu ne îndurăm să facem ceva cu ce primim, adică să începem o lucrare serioasă cu noi, cu lăuntrul nostru îmbâcsit de rele, nu se va întâmpla nimic, vom rămâne aceeaşi. Şi vorba Părintelui meu duhovnicesc: „un ardei iute pus pe sfântul mormânt, tot ardei iute este….!”

Mă gândeam: aci vin zeci de mii de oameni, dar bisericile din cartier sunt aproape goale la sfânta liturghie, şi e pe gratis, e la doi paşi…. şi aici oamenii fac atâta efort…. şi cheltuială …. Domnul ne cheamă în fiecare zi, la fiecare sfântă liturghie să cinăm cu El, dar noi îl refizăm politicos că nu suntem vrednici … că de fapt ne place mai mult senzaţionalul şi fugim de greul luptei lăuntrice, al curăţirii, al iertării….

Da, cu darul lui Doamne, am înţeles şi eu acestea… Le-am înţeles cam greu, ce-i drept, dar mulţumesc că mai bine mai târziu decât niciodată… Mulţumesc că Doamne m-a primit şi e cu mine şi nu-mi mai doresc să merg undeva anume…..că mi-e destulă bisericuţa noastră, unde cerul coboară zilnic şi minunile sunt la ordinea zilei…

Acum îi înţeleg pe aceşti oameni şi nu mă mai minunez… Cândva am fost dornică de senzaţional şi căutătoare de „minuni”, căci nu lipseam de la niciun eveniment sau hram, dar după aceea trecea veselia şi rămâneam eu cu mine… şi povara dinlăuntru era apăsătoare şi atunci iar căutam să ies în afară…. Dar acum am renunţat să mai caut nuştiu unde ceea ce am aci la doi paşi. Aci, la sfânta liturghie am şi Ierusalimul, şi pe Cuvioasa, şi pe Părintele Cleopa şi pe Părintele Arsenie (mai ales că e şi pictat!) … Aci am totul! Şi acum îl cred pe Părintele meu duhovnicesc care mi-a zis: „atunci când renunţi, când te lepezi de voia ta, de o plăcere, când n-o mai cauţi cu ardoare, ţi se oferă” (aceasta are mai multe înţelesuri, eu le-am descoperit şi le-am experimentat pe două dintre ele: ţi se oferă ca să faci exerciţiu de înfrânare; ţi se oferă când dai dovadă că eşti mulţumit cu puţin).
Când am renunţat să mai doresc a merge neaparat la Ierusalim, Acesta mi s-a descoperit aci în biserică..

Şi cam atât am vrut să-ţi împărtăşesc!

Iar spre final, permite-mi să-ţi spun un secret: dacă cumva nu ai reuşit să ajungi la Prislop, nu-i bai! Te poţi întâlni cu Părintele oricâd şi oriunde, dar mai cu seamă în bisericuţa din cartier, aceea de la doi paşi de tine … şi mai cu seamă în zilele de rând când nu se îmbulzesc prea mulţi, „că încă n-au deprins obiceiul. Îndrăzneşte tu să-l faci şi cheamă şi pe alţii acolo, căci Domnul stă cu braţele deschise ….
Sfinţii sunt cu noi. Părintele Arsenie „e viu şi lucrător” şi este gata mereu să te ajute, dacă tu te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa după voia lui Doamne. Este destul să priveşti fotografiile celor care au fost la Prislop şi să încerci să te rogi şi să trăieşti comuniunea sfinţilor înainte de a ajunge într-un loc renumit.

Fotografiile cu mormântul Părintelui Arsenie sunt adevărate…

mormantoriginal

eu am văzut, eu am fost acolo! Dar oare la ce folos că am fost acolo? Că tot aşa mi-am pierdut răbdarea cu copilaşii şi m-am răstit la ei… şi tot nu mi-am oferit răgaz să mestec şi am înfulecat din nou, şi tot am pălăvrăgit, dând sfaturi altora…..
Lucrarea mântuirii e mult mai profundă decât a merge la nuş’ce locuri fenomenale depărtate. Atâta timp cât la Sfânta liturghie, care se face zilnic, bisericile sunt aproape goale, zecile de mii „de credincioşi”, care merg la Prislop, nu-mi spun prea mare lucru……

deoarece

10259743_515678508561431_7985575577563480097_n

O Părinte Arsenie, Roagă-te şi pentru mine şi pentru tot neamul meu cel românesc!

Doamne ajută-mă să-mi văd de treaba mea!

Dragul meu cititor,
De curând am băgat de seamă că în lumea aceasta există trei feluri de treburi:
treaba mea, a ta şi a lui Dumnezeu.
Ce sunt de fapt aceste trei treburi? Care e treaba mea, a ta şi a lui Dumnezeu?
Încep cu treaba lui Dumnezeu:
Orice nu depinde de mine şi de tine, este treaba Lui.
Treaba lui Dumnezeu este să ne iubească, să ne poarte de grijă, să ne dăruiască cele ce ne sunt de trebuinţă. Ei bine, vei zice tu, „dar de ce nu-mi dă când îi cer”?
Pentru că noi adesea confundăm nevoile cu dorinţele şi treaba lui Dumnezeu nu este să ne împlinească dorinţele. Dumnezeu nu este, după cum spunea cineva, „un tonomat de împlinit dorinţe”: bagi fisa şi iese dorinţa şi dacă nu iese dorinţa, baţi cu pumnul în aparat să-ţi dea fisa înapoi.
Şi treaba mea şi a ta care este?
Treaba noastră este să ne întoarcem lângă Dumnezeu şi să învăţăm să trăim ca El, în El, cu El. Dar fiecare om alege … şi tu alegi, sau ai ales şi eşti răspunzător de ceea ce a ales, e treaba ta şi te respect, eu nu mă bag în alegerile tale, eventual mă doare pentru tine dacă ai ales să stasi departe de Doamne, de tine, mă doare că nu-ţi merge bine, dar nu am dreptul şi nici nu pot să mă bag să-ţi dau directive. Când eu gândesc şi zic: „Ar trebui să ai mai multă grijă de tine; trebuie să-ţi găseşti un serviciu, vreau să fii fericit!”, asta înseamnă că mă bag în treaba ta.
Iar când sunt îngrijorată de cutremure, de inundaţii, de sfârşitul lumii, atunci mă bag unde nu-mi fierbe oala, adica în treaba lui Dumnezeu.
Ştii de unde ne vine stresul?
Cea mai mare parte a stresului ne vine din faptul că trăim mental în afara treburilor noastre.
Dacă sunt mental în treaba ta sau a lui Dumnezeu, efectul este agonia, moartea.
Am observat asta la începutul căsniciei mele. De exemplu când mă băgam mental în treaba soţului meu cu gândul: „Soţul meu ar trebui să mă înţeleagă”, simţeam imediat un sentiment de neputinţă, de nefericire şi de singurătate.
A fost nevoie să treacă un timp ca să înţeleg că atunci când mă simt neînţeleasă, nefericită, rănită sau singură, mă aflu de fapt în treaba altora.
Întrebarea este (to be or not to be?):
Dacă soţul meu (copii mei, vecinii, părinţii, cunoscuţii), tu în gereral îţi trăieşti viaţa, iar eu mental trăiesc viaţa ta, cine este aici trăind-o pe a mea?
Când eu sunt mental în treaba ta, acest lucru mă reţine de la a fi prezentă în treaba mea. Atunci sunt separată de mine, întrebându-mă (nedumerită) de ce viaţa mea nu funcţionează.
Să cred că ştiu ce este mai bine pentru altcineva, înseamnă să fiu în afara treburilor mele. Chiar şi în numele iubirii, acest lucru este aroganţă pură, iar rezultatul este agitaţie, supărare şi frică.
Asta este singura mea treabă: să-mi văd de treaba mea.
Să mă întreb adesea: Ştiu ce este bine pentru mine? Să încep să lucrez cu asta, înainte să încerc să rezolv problemele tale pentru tine.
Dacă aş putea înţelege îndeajuns aceste trei tipuri de treburi, încât să stau în treaba mea, viaţa mea s-ar elibera într-un mod uimitor!
Cu ajutorul lui Doamne, mi-am propus un exerciţiu:
atunci când simt stres sau disconfort, să mă întreb: „În a cui treabă mă aflu acum mental?
Întrebarea aceasta mă va ajuta să mă întorc spre mine însămi. Şi voi constata că nu sunt prezentă şi că mi-am vârât iar nasul unde nu trebuia.
Doar simpla observare şi conştientizare a momentului când intenţionez să mă bag în treburile celorlalţi, mă poate aduce înapoi la sinele meu minunat.
Şi dacă practic acest exerciţiu pentru un timp, observ că nici eu nu mai am nicio treabă şi că viaţa mea este în mâna Lui Dumnezeu şi se desfăşoarăaşa cum trebuie.
A-mi vedea de treaba mea nu înseamnă însă a fi indiferent de tine, a nu-mi păsa de tine. Şi pentru că îmi pasă de tine, mă rog pentru tine (de fiecare dată când îmi pasă!). Căci numai Domnul poate într-adevăr să ne ajute. Iar dacă e nevoi să dau şi eu mâna la ajutor, o dau, dar nu-ţi pretind nimic!
Fii binecuvântat!
Mă bucur de tine aşa cum eşti acum, în lumina a ceea ce vei deveni cu ajutorul lui Dumnezeu!