Arhive etichetă: crestere

Frica de succes si celebritate?

Bna seara dragilor

am gasit un pasaj minunat pe care nu m-a rabdat inima sa-l pastrez doar pentru mine…

“Cea mai profundă frică a noastră nu este că am fi nepotriviţi. Cea mai profundă frică este că am fi peste măsură de puternici. Suntem înspăimântaţi de latura noastră luminoasă, nu de cea întunecată. Ne tot întrebam în sinea noastră, cine sunt eu ca să fiu genial, fermecător, talentat, fabulos? De fapt, de ce să nu fiu?! Sunt un copil al lui Dumnezeu. Dacă ne manifestăm la scară mică, nu suntem de nici un folos lumii. Nu este nimic benefic în a ne “micşora”, astfel încât cei din jurul nostru să nu se simtă în siguranţă. Menirea noastră este să strălucim, aşa cu copiii strălucesc. Ne-am născut pentru a manifesta lumina lui Dumnezeu care este în noi toţi. Nu este doar în câţiva dintre noi, este în toţi! Şi pe măsură ce permitem luminii din noi să strălucească, în mod inconştient permitem şi celor din jurul nostru să facă la fel. Pe măsură ce ne eliberăm de propriile frici, prezenţa noastră îi va elibera automat pe ceilalţi.” – Marianne Williamson

o imagine si ceva alte informatii pre-luate de pe internet

Fara frica, despre medicamentele care ne vindecă de frică: anxioliticele

Şi ce dacă…? Despre cum mi-am înfruntat stresul

Dragilor

Nu ştiu voi cum aţi fost şi sunteţi zilele astea, îmi doresc să ştiu….
Îl rog pe Doamne să fiţi în pace…

Zilele astea am trecut şi trec printr-o mari prefaceri…. Deşi m-am străduit să anticipez acest stres de început de an, nu am reuşit întru-totul….Din nou, cerinţe mari şi fonduri care lipsesc cu desăvârşire….

Trei copii la şcoală, buchete de flori de la florărie, că în curte nu cresc…, fondul clasei pentru fiecare, rechizite…. şi mâncărică pe masă şi în ghiozdan… şi, peste astea, şi dinţii mei…. şi-n portofele…. bate vântu’ în voie….

Ooooooooo, sunt prea multe…, simt că nu fac faţă …şi prima reacţie care vine, potrivit obiceiului străvechi al meu: scăparea în depresie…., nervozitate, reproşori…., plasare de responsabilitate…
Dar cu mila Domnului, nu m-am lăsat afectată de schema nefericirii care voia să mă acapareze.

Mă rugam şi ceream pacea şi soluţiile…

Ieri, am lăsat copiii la şcoală şi am fugit la Doamne, la sfânta liturghie la catedrală. Eram atât de împrăştiată, atât de împietrită şi confuză…, nicio atenţie, nicio tresărire sufletească profundă la mare har ce era acolo…, parcă eram moartă…, ce parcă, eram amorţită sufleteşte la gândul de unde şi cum vor veni rezolvările problemele.

După Tatăl nostru am fugit să-i iau de la şcoală şi, tot în fugă, ne-am întors la catedrală unde era cuvântul de învăţătură. A vorbit frumos Părintele Abrudan! Cu vocea-i calmă ne-a spus că până la urmă, printr-o tainică minune, Crucea tot va birui şi parcă s-a mai înmuiat ceva acolo înăuntru-mi….şi am îndrăznit să-i spun lui Doamne: „Iată-mă-s aici, vin să mă învii, să mă hrăneşti…! Fă ceva şi cu mine şi voi da mărturie că eşti viu şi adevărat şi eşti cu noi….”. Şi m-am apropiat „cu frică şi cu credinţă”, fără să simt înfiorare şi evlavie într-un nuştiu care fel …, ci doar crezând că El e acolo şi că va face din nou minunea învierii cu mine, cu noi…. şi „Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu Doina, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” şi am răspuns „Amin”.

După masa s-a scurs lină…, până spre ora 17, când ne-am dus la şcoală, la şedinţa cu părinţii, la copii cei mici. Pe drum am discutat cu soţul că le vom spune că vom achita fonduri şi alte „taxe” când vom putea…, că m-am săturat, nu mai vreau să mai trăiesc în stres. Că „ce dacă” nu plătim acum şi plătim când avem….?

Ne-am dus, unul la un copil, altul la celălalt. Toate bune şi frumoase…., cu scântei multicolore… din discuţii aprinse…, până la lista cu plata fondului clasei… Atunci au năvălit stresul, deprimarea lui „nu am, nu pot” …. şi atunci le-am răspuns acestor atacuri: „Şi ce dacă?” „ Şi ce dacă nu dau banii? Ei, în clipa aceea, am simţit o mare uşurare sufletească, o slobozire….. Desigur, între timp, şedinţa de la mijlocia s-a terminat şi a venit şi soţiorul meu în clasa mezinei şi a rezolvat problema, a rupt dintr-o parte şi mi-a dat să plătesc fondul clasei, zicându-mi „cu ajutorul lui Doamne, om vedea cum om mai face!”.

Ne-am întors acasă în pace. Primul impuls a fost să mergem să cumpărăm pe credit rechizitele, dar am zis să vedem ce mai găsim prin casă şi am scotocit în lucruri şi am mai găsit ceva caiete, culori, creioane, ascuţori, gume…şi încet le-om lua pe toate… Mulţumesc Domnului că m-a ajutat să ies din acel stres al urgenţei….

Dar cel mai mare stres a fost cu toaleta de la şcoală pentru mezinuca…

De care am scăpat azi dimineaţă când m-am dus, înainte de a intra în clasă, cu ea la toaletă şi am lăsat-o să se descurce singură. Şi-a pus hârtie pe capac, apoi cu o mână ţinea sulul de hârtie şi cu cealaltă să-şi ridice hăinuţele, când să se aşeze, a căzut hârtia jos…, a luat-o şi a pus-o la loc, eu feţe, feţe, năduleşi…

Şi la urmă de tot: „Şi ce dacă?” . Am făcut ce am putut acum. De acum Te las pe Tine…, poţi Tu s-o fereşti să nu ia microbi, să nu se îmbolnăvească… La grpdiniţă, cu toată dezinfectarea, tot mi-a făcut infecţie… Nu mai rezist acestui stres.., Doamne, ia-l…..
Te rooooooooooooooooooooooog!!!! Şi l-a luat. Am simţit asta când a ieşit acel năduf din mine….
Dragilor,

Nu e nimic urgent în afară de a-ţi păzi pacea lăuntrică şi a te ruga…..Am băgat de seamă că o inimă paşnică şi plină de rugăciune e mai eficientă decât una agitată….
Când eşti în situaţia în care trebuie să faci ceva şi, pur şi simplu, nu ai cu ce sau cum, întreabă-te:

Şi ce dacă nu fac, ce se întâmplă? Se sfârşeşte lumea? Îmi cad laurii? Mă arată lumea cu degetul? Suferă copilul? (Dar i-am pus în gardă: rugaţi-vă să ne ajute Doamne să vă putem asigura cele necesare! Cu ajutorul Domnului, o să aveţi cele necesare. Nu vă compara cu nimeni, sunteţi unice şi veţi primi ce aveţi nevoie la vremea cuvenită, numai să vă rugaţi pentru noi)

Şi ce dacă? Şi vorba, învăţătoarei mijlociei, „până nu curge sânge, nu-i grav!”….Şi apoi, chiar să ne taie capul…, cu atât mai bine, scăpăm de nebunia lumii acesteia!

Dragilor aveţi credinţă şi păstraţi-vă pacea sufletului. Domnul este şi va fi cu noi până la sfârşit. Rugaţi-vă şi pentru noi! Ceea ce şi eu fac pentru voi.

Fiţi binecuvântaţi!

Azi am mai urcat un pas spre creşterea interioară şi am lepădat frica

Dragilor

Sunt atât de bucuroasă, încât nu am putut să adorm… Iar m-o apucat entuziasmul…!!!

Azi, cu ajutorul lui Doamne, numai cu ajutorul lui, căci altfel n-ar mai ţine cauciucurile coapte…, am fost la Ocna din nou. De data asta, am luat-o şi pe prietena mea, minunata mea prietenă, Ancuţa!

A fost o după masă faină de tot.

Ancuţei i-a plăcut mult, mai ales în lacul cu viermişorii roşii.., în Lacul Ocniţa…, căci acolo, a fost apa mai caldă. Curioasă, o las cu fetiţele în parc şi fug şi eu să testez apa din Ocniţa, căci îmi fusese cam rece în Brâncoveanu. Caldă, caldă… Intru să văd dacă mă ţine…, căci e mai puţin sărată decât la Brâncoveanu… şi minune, mă ţine…. Nu-mi venea să cred că stau în apă…., că stau în Ocniţa, că înot, fără să mă scufund, aşa cum am crezut atâţea ani…

De vreo 13 ani tot vin aici şi n-am intrat niciodată în Ocniţa ca să înot, m-am tot ţinut de bara scărilor…, căci nu ştiu să înot…, dar acum constat că apa mă ţine şi pot să merg în larg… Ce minunat, ce frumuseţe… ! M-am simţit de parcă aş fi fost la mare…. şi mă gândeam: cum, Doamne iartă-mă, am putut sta departe de o aşa binecuvântare , de o aşa plăcere de a merge prin apă…? Cât de relaxant e…

Da, frica m-a ţinut departe, dar acum constat că ea nu mai are stăpânire asupra mea….
Am lepădat-o şi o lepăd…. şi urc pe Cale”.

Doamne, mulţam fain pentru bucuria din după masa asta… A plecat tot stresul…, toţi nervii, când au văzut atâta relaxare pe apă…

Vreau să înot, să învăţ să înot şi în apă dulce….Apa are un efect asupra mea extraordinar, pe care l-am ratat până acum… .. din cauza unei frici absurde…

Pesemne, după o vârstă, îţi mai vine şi mintea la cap…. şi atunci te gândeşti…: „Ce şi cum s-a întâmplat că toate s-au dus…, că eşti om nou….?

Mă mir şi mulţumesc. Că ce pot să fac altceva…

Azi am trăit urcarea pe încă o treaptă a creşterii mele şi sunt bucuroasă …

Sintagma „Toate le pot în Hristos Cel care mă întăreşte!” nu s-o spus degeaba…., chiar funcţionează!

E tot mai stringentă nevoia să-mi însuşesc şi să aplic noile abilităţi de relaţionare cu copiii mei, că altfel nu se mai poate!!!!

Dragilor,

Astăzi, am simţit că nu mai sunt cu frâiele în mână în relaţionarea cu copiii …

Ştiu că cea la care trebuie să lucrez sunt eu.

Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu am avut momente în care nu am ştiut cum să procedez în anumite situaţii, pur şi simplu m-am blocat la comportamentul copiilor mei. Îi apucă câte-o agitaţie, strigă, se împing, vorbesc tare, se bagă în treburile celeilalte

… Pe de-o parte e comportamentul celei mari, adolescenta mea, pe de alta sunt cele mici cu ale lor şi la mijloc sunt eu cu ale mele…. şi nu am reuşit să menţin un echilibru şi pacea sufletului … Sunt foarte obosită …

În dimineaţa asta am simţit nevoia stringentă de o pauză….

Prima regula. Nu fă rău.… dar azi nu am reuşit să nu supăr prin cuvânt…

Am avut un moment de copleşire totală, dublat de ale mele oboseli, neîmpliniri şi nerealizări….

Azi am început ziua rău…., am ajuns şi la sfârşitul sfântei liturghii….că nu s-au trezit fetiţele…

Aşa că am plecat în parc…

Înainte să intrăm în parc, am stabilit că stăm o oră şi am pus să sune ceasul de la telefon…
La un moment dat, au început să apară copii cu pungi de pop corn în mână şi le-am cumpărat (pentru prima dată) şi fetiţelor mele pop corn, ca să aibă şi ele odată câte o pungă de pop corn în mână ca ceilalţi copiii…

Totul era frumos…, când, la un moment dat, aud urlete şi bătăi din picior…
Căutând să văd de unde vin aşa urlete, observ un omuleţ tare, tare supărat, care făcea furios semne cu mâna către mama lui, care era ieşită din parc. Nu m-am putut abţine şi m-am dus lângă el. Am stabilit contactul vizual şi i-am spus:
„Eşti tare furios ….!”.
„Da”, mi-a răspuns el.
„Mami vrea să plecaţi şi tu nu vrei”.
„Da”
„….Hm, ce-i de făcut?”
Între timp, a venit mama…. Nu vrem să plecăm neparat, dar el m-a lovit, a aruncat cu pietre în mine şi am plecat. A făcut o criză, n-a mai făcut aşa până acum……
Am făcut ochii cât cepele: un omuleţ de 2 ani să deţină controlul şi i-am spus mămicii: „E nevoie să învăţăm cum să relaţionăm cu copiii… , să-i învăţăm că mami nu este pentru lovit, că nu e voie să lovească nici în joacă pe mami…. „
„Da, da…, a spus mămica din toată inima.
„Vă pot recomanda câteva materiale pe care să le consultaţi. Când sunteţi disponibilă, putem vorbi. Uitaţi cartea mea de vizită…!”
„Vă mulţumesc foarte, foarte mult….”, mi-a spus mămica şi a plecat de mână cu copilul, care s-a liniştit ca prin farmec.

Am rămas încă un timp gândindu-mă la drama în care ne aflăm atâtea mămici… în faţa unor astfel de situaţii …

Din fericire se mai poate face încă câte ceva… şi cu cât acţionăm mai repede, e mai uşor…
Aşa că uite ce voi face: voi exersa noile abilităţi despre care am citit recent… E de neaparată nevoie asta.

Să ştiu ce am de făcut şi să dau comenzi ferme copiilor, să le amintesc ori de câte ori e nevoie ce au de făcut, fără să mă înfurii…

Iată, Doamne, eu şi pruncii pe care mi I-ai dăruit!

Buna dimineaţa dragilor!

În dimineaţa asta, am strigat cu năduf la Doamne: “Uite, Doamne, spune şi Tu cum să mai răzbesc cu copiii ăştia?”.

Ieri, am stat mai bine de jumătate de zi să gătesc tot felul de bunătăţi: am făcut două feluri de tort, am făcut pâinică bună, bună şi toate celelalte şi spre seară, am ieşit în parc şi apoi, am intrat într-un magazin. Nici n-am intrat bine, că mijlocia m-a şi întrebat: “Şi ne iei îngheţată?”. “Păi, nu ai mâncat atâtea azi? Nu ai terminat cu câteva minute punga de pufuleţi pe care ai primit-o?”. Nici un răspus, numai chipul acela de milog… Și am continuat: ”Nu cumpărăm… Am discutat acest subiect și am stabilit că nu vom mai cumpăra dulciuri dinmagazine, ci o să vă fac eu…”

Intrăm în magazin şi cumpărăm banane și o cutie cu 36 cupe pentru înghețată. “Vom face îngheţată şi veţi mânca pe săturate!”, le-am spus .“Da, Da….”, au răspuns amândouă în cor. Mai dăm un ocol, şi mijlocia spune din nou: “Şi nu luăm şi noi ceva, măcar o napolitană.., ceva acolo?”. Am simţit că tâmpesc și am spus: Dumnezeul meu, asta n-o mai pot răbda! Copilul acesta are o problemă, e nesimţit complet, mă exasperează! Şi atunci, Domnul îmi vorbeşte în inimă şi-mi spune că copilul e normal, eu am o problemă. Și îmi amintește ceea ce tocmai am “cetit” deunăzi: Copilul are în program să testeze limitele. El gândește:  “Poate mama s-a răzgândit şi-mi ia şi mie ceva sclipitor, o împachetură din asta ademenitoare”. Lucrul meu cu copiii e să rămân calmă, să păstrez limitele impuse şi să ofer empatie şi să-i zic: ”Sunt tentante toate aceste împacheturi, draga mea, dar noi două ştim ce se ascunde după acele hârtii şi plasticuri sclipitoare…”.

Ce bine era să-mi fi amintit un pic mai repede de acestea. Hm..! Încă nu am învăţat, nu mi-am însușit comportamentul proactiv, ci prima dată mi-a venit să-i trag una sau să mă răstesc la ea şi să-i spun că-i nesimţită. Luasem atâtea banane, luasem cupe pentru îngheţată, mâncase atâtea bunătăţi azi şi ea acum, îmi cerea o nenorocită de napolitană…!!! Toată strădania mea, toate bunătăţile făcute de mine “cu atâta osteneală” nu valorau nici măcar cât o napolitană ordinară?! Dar am avut “noroc” că Îl chemasem pe Doamne cu puţin înainte şi El mai era încă lângă mine “activ” și mi-a amintit că copiii nu înţeleg, nu pot să înţeleagă, nu pot să facă faţă la impulsuri, să raţioneze, să se opună, ei vor…

Ce să mă mai mir de copiii, dar noi, adulții, nu facem la fel? Nu mă văd pe mine, cu atâta teorie în cap, că mă port ca mânată spre câte-o apucătură? Ca să facem ce trebuie, să mâncăm ce trebuie, cum trebuie, e nevoie de mult exerciţiu, până ce scriem în noi un alt fel de a face, unul sănătos. Aşa şi copiii, ei nu ştiu, nu pot şi nici nu vor să facă binele, binele acceptat social, ci e nevoie să-l înveţe de la noi. Iar noi e nevoie să îi îndrumăm, să le amintim mereu cu dragoste, aşa cum face şi Domnul, Care nu ne trăsneşte când facem câte-o greşală. Dar noi uităm de multe ori şi ne lăsăm mânaţi de apucături şi folosim intrucţiuni de folosire a relației părinte-copil expirate….

Revin la şirul poveştii, dimineaţă copiii s-au trezit cu greu (nu ca ieri, când era un eveniment şi era rost de ceva interesant şi bun şi merita să te scoli) și am ajuns cam târzior la bisericuţă şi cum am ajuns, mijlocia, tot ea săraca, de la care am pretenţii la cei opt ani şi jumătate a ei, să trânteşte în strană cu picioarele răsfirate, cu spatele la sfântul altar, de parcă n-ar mai fi intrat niciodată într-o biserică. Şi atunci, văzând-o, m-a apucat iar nervii: “Păi, stai frumos! Ce stai ca la teatru! Nu ştii cum se stă în biserică? Hai să cântăm!” Nimic. Niciun sunet. Zic din nou: ”Hai să cântăm!” Nimic… Şi când mi-am amintit cât de tare vorbeşte acasă, de-mi ţâuie urechile, iar aici abia deschide gura să zică un “Doamne, miluieşte”, m-a apucat toate nădufurile şi n-am mai putut şi m-am uitat aşa de urât la Domnul, cu atâta reproş, de s-a clătinat şi jilţul din icoana Deisis. “Da, bine Doamne, chiar nu vezi…!? Ce, am venit la biserică să mă cert cu copiii? Şi aşa am întârziat aşteptându-i să se trezească! Nu mi-ar fi mie bine să-mi văd de mine? Dar cu copiii cum să fac, că ei nu mă văd că eu stau cuviincios, că fac cruce, că fac închinăciuni şi metanii, că cânt, ei mă văd numai când mănânc ceva bun…Te rog să faci ceva, că altfel, nu ştiu ce-o să fac… Măcar linişteşte-mă…!”

Ooo, drăguţul meu Domn! Nu mi-a dat peste gură spunându-mi: cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa creatură ce eşti?, ci mi-a oferit empatie. Am simţut că Domnul mă înţelege, că-mi înţelege neputinţa şi mi-a dat har să mă liniştesc şi să accept momentul şi să-mi amintesc că atunci, când e ceva în neregulă, eu am o problemă şi la mine trebuie să lucrez. Iar copiilor să le amintesc mereu cu dragoste şi răbdare ce au de făcut.

Am luat atunci pe fiecare copil pe rând în braţe şi le-am vorbit: ”Copilul meu, am venit aici să luăm bucurie şi bunătate, să ne hrănim sufletul. Stăm aici o oră şi apoi, mergem să facem şi altele. Aici, cântăm, ne rugăm şi mulţumim pentru tot ce am primit şi primim. Eu mă necăjesc când văd că nu vrei să cânţi şi să fii atentă la slujbă. Datoria mea e să te iubesc şi să te ajut să primești pe Domnul, nu să te cicălesc. Eu doar îți amintesc că în biserică cântăm după strană şi facem sfânta cruce, nu stăm așa lungite în strană. Înţeleg că asta presupune un pic de efort din partea ta şi a mea, dar e nevoie să-l facem, chiar dacă nu avem chef. Cheful ne vine făcând ce trebuie”.

Au înţeles cumva şi ne-am iertat şi ne-am strâns toate trei într-o îmbrăţişare mare şi apoi, am mers, spăşite, la părintele, rugându-l să ne ierte şi să ne binecuvinteze să şedem la Masă. Şi așa, am primit Duhul cel ceresc, ca să răzbim şi astăzi în faţa celor ce ni se vor pune dinainte. Şi azi mergem la bibliotecă…

Să ne dea Domne iubirea şi îndelunga Sa răbdare!

 

Clubul femeilor care se bucura de viaţă în ciuda rănilor primite se lărgeşte

Dragilor

Ieri am aflat încă o poveste minunată a unei femei uimitoare: divorţată cu doi copii…
În timp ce ascultam povestea aceasta, m-am făcut atât de mică …

Dar am gresit pentru că am scăpat nişte resturi din obiceiul de a judeca….atunci când mi-a spus să nu cumva să mă mai plâng că-mi este greu,,,,,,, mie care am soţior…

„Da. Aşa este, dar tu ţi l-ai ales pe cel pe care l-ai lăsat…!!!”

Uf, Uf….că repede mai scap porumbelul!!!

Ideea e că de cele mai multe ori ne trăim rezultatele alegerilor conştiente sau inconştiente, dar tot alegeri se chiamă cumva…

Acum, când am început şi eu să fiu mai atentă la ce fac şi gândesc, văd cum mi le fac toate cu mâna mea….

Văd cum aleg să-mi fac un car de nervi intrând în jocul copiilor sau reacţionând la un ton mai răguşit de-al soţului…, văd cum îmi stric ziua acceptând un gând rău sau de nemulţumire, văd cum îmi ratez odihna bună de noapte mâncând seara târziu sau „belindu-mi” ochii la calculator să nu cumva să pierd ideile geniale….

Şi apoi pufăi că ce greu îmi e….

Relaţia cu copiii mei – o provocare la schimbare, creştere şi perfecţionare continuă

Dragii mei dragi

Vă spuneam la începutul vacanţei că mi s-a lansat o nouă provocare: aceea de a petrece împreună cu copiii în bună înţelegere.

Cei care aţi citit cartea Mă bucur că sunt femeie

coperta

aţi băgat de seamă povestea mea vizavi de copilaşi…

Vara asta mi-am propus să suspend activităţile mele, să iau şi eu vacanţă şi să mă bucur cu copii mei…

Până acum, bilanţul nu arată satisfăcător, ţinând cont de perfecţionismul care încă mă mai bântuie din când în când. Dar am făcut multe progrese. Mă uimesc pe zi ce trece de evoluţia mea dimpreună cu cea a copilaşilor.

Relaţia cu copilaşii este foarte provocatoare. Copiii mei au scos şi scot mereu ce-i mai bun şi cei mai rău din adâncurile mele.

Deşi mi-am făcut lucrarea de diplomă pe tema: „Creşterea şi educarea copilului în primii 7 ani de viaţă”, m-am văzut reacţionând la provocările lor într-un chip deplorabil.

Simţeam că ceva trebuie să fac, dar nu ştiam precis ce.

Într-o zi, soţiorul mi-a întins o carte şi mi-a spus să mă uit puţin prin ea, mai ales acolo unde a pus el semne. M-am uitat prin ea şi mi-a plăcut…Aş fi vrut s-o citesc de fir-a-păr, dar era împrumutată şi trebuia returnată a doua zi. Am spus că o voi căuta s-o cumpăr.

Dar, ştiţi cum e…, durează…

Când am împlinit cei 38 de ani frumoşi şi minunaţi dăruiţi de Doamne, soţiorul meu preţios mi-a făcut un cadou. „Uau ce surpriză! O carte!” ???? V-aţi prins… cartea pe care doream să o cumpăr… Uşor de iubit, greu de disciplinat….

Am început s-o citesc…

Această carte nu se citeşte orişicum, ci te provoacă la acţiune….

Din primele pagini, mi-am dat seama că stilul educaţional pe care începusem să-l practic cu copiii mei era învechit………şi că era nevoie de schimbare … vorba ceea: „La vremuri noi, e nevoie de unelte noi…!”

Aşa am început o nouă lucrare…. E anevoiasă, căci presupune o rescriere de programe în însuşi forum-ul meu interior… şi va dura….

Am conştientizat că eu priveam greşit pe micuţi…
Aveam şi o moştenire grea…

Şi culmea, parcă moştenisem numai pe cele rele… Sau poate pe astea am ochi acum să le văd, din cauza perfecţionismului…!?

Îl moşteneam pe tata, care a trăit într-un mod pe care l-am contestat, dar am preluat aproape totul de la el. Mama însă, a fost plin de virtuţi, dar de la mama ea am luat doar „darul vorbirii”, nu în limbi, ci „darul” (în sensul folosit de Creangă: „darul suptului”) de a vorbi mult, mult de tot.

De la tata am moştenit indiferentismul şi setarea pe ce tre’ să fac eu, pe ce îmi place…În rest, nu mă interesa…

Propria comoditate conta…

Ei, dar am văzut că aşa nu-i bine.

Astfel, am ales să fac o schimbare radicală.

Şi cartea asta venea la timp…

E nevoie de o schimbare permanentă de comportament, numai schimbându-mi eu comportamentul, voi reuşi să schimb comportamentul propriilor mei copii.

E nevoie să trasform poziţia de jandarm, pe care nici nu ştiu cum am dobândit-o, într-una de învăţător şi îndrumător cu dragoste…

Dacă mai demult, pe vremea părinţilor mei, copiii ascultau necondiţionat din prima, acum vremurile s-au schimbat enorm: copiii nu mai ascultă, părinţii nu mai fac faţă…şi căminul a devenit un iad, în care ţipetele se lăfăie în voie…

Frica nu mai funcţionează… ! Copiii sunt mult mai inteligenţi…, te au la degetul mic…, imediat sună la Protecţia copilului…Noroc că în cazul meu, tat’su lucrează acolo ….

Lăsând gluma, realitatea e dură: copiiI au devenit dificili şi noi, mai ales mămicile, nu mai ştim cum să răspundem, mai ales că de cele mai multe ori suntem epuizate de atâtea responsabilităţi, pe când, ei sunt odihniţi şi bine hrăniţi şi ne doboară pur şi simplu…

Frica, ameninţările, pedepsele NU MAI FUNCŢIONEAZĂ… sau cel puţin nu pentru mult timp…
E nevoie să învăţăm să dobândim aptitudini noi şi cel mai urgent să dobândim aptitudini care promovează respectul.

E nevoie să trecem de la roluri, la relaţii.

Toţi suntem adesea uşor de iubit şi, mult mai adesea, greu de suferit, de suportat. Şi mai greu e să ne suportăm şi să ne iertăm pe noi…

Relaţia cu copiii este presărată de multe lucruri neplăcute…, provocatoare le spun eu. Personal, am căzut de multe ori în plasă şi am reacţionat… De data asta, vreau să acţionez altfel…

Am ales să privesc realţia, conflictele de interese cu copiii mei ca pe o oportunitate de a învăţa şi de a mă schimba.

Şi cu ajutorul lui Doamne, am început să exersez cele citite…

Le-am luat pe rând.

Am început cu prima putere

Puterea percepţiei: Nimeni nu mă poate enerva fără permisiunea mea.

Pe măsură ce voi întări lucrul cu această putere, vă voi împărtăşi din lupte şi biruinţă.
Vă doresc spor în lupta cea bună.

Cu respect, Doina

Iar a venit „volbura” pe aici!

Dragilor,

ieri am fost sub valuri… Era și de așteptat. Era a treia zi după o mare bucurie. Așa e schema…, cercul dependenței de nefericire… : Bucurie, apoi suferință. Valuri de furie, de nemulţumire, de nervozitate, de lehamite de toate, de oboseală, multă oboseală la ochi. A venit „volbura” şi mi-a tulburat apele sufletului. M-a apucat aşa, de dimineaţă, cu noaptea-n cap…! ”Noroc” că am băgat de seamă din timp și am început a-i sta împotrivă. ”Şi dăi, şi luptă”: când volbura deasupra, când eu cu capul în valuri…

Ştiţi ce e dureros? Atunci când sunt „învolburată”, copilaşii se tulbură şi ei, sărăcuţii… Îi apucă şi pe ei aşa, o agitaţie de neînţeles, care îmi potenţează şi mai mult starea negativă şi, în loc să mă opresc şi să mă liniştesc, să văd ce mi-a provocat starea aceea „învolburată”, să o rezolv, să mă rog să o ridice Domnul de la mine, să iert, strig la copilaşi: „Potoliţi-vă! Ce aveţi? Linişte!”. Şi ei atunci, măresc ochii la mine şi gândesc: „Cred că mama are o problemă…, săraca!” şi-și văd de treabă mai departe.

Da, da, câtă inteligență au copiii!

De multe ori, noi, mămicile, suntem copleşite de ale noastre, de gânduri, de nevoi, de treburi şi când, peste toate acestea, se mai adaugă şi gălăgia de la 2-3 copii, nu mai facem faţă. Bărbaţii nu pricep asta. Nu pot să priceapă de ce ne purtăm aşa ciudat uneori.

Da, e nevoie să mai fac încă exerciţii de a lucra cu pace şi linişte având copilașii lângă mine o zi întreagă, fără să mă tulbur câtuşi de cât. Am încă timp de exersat. Abia o săptămână de vacanţă s-a scurs….

Mulţumesc Domnului că am posibilitatea să exersez să cresc alături de puiuţii mei îngăduitori. Copilaşii mei au scos din mine tot ce-i mai bun, dar, uneori, îmi tulbură mâlul care încă nu am reuşit să-l curăţ. Doamne, iartă-mă şi ne miluieşte!

Îmi propun ca astăzi, şi timp de o săptămână, să exersez cu ajutorul lui Dumnezeu să fiu calmă. Rugaţi-vă şi voi pentru noi! Mulţumim.

PS: Şi căutând să pun o imagine la acest articol,

scream_mum-420x0-300x199

am găsit un articol care vine să completeze cele de mai sus:
http://povestidemama.ro/nervi-de-mamica-ce-fac-sa-nu-mai-tip-la-copil/

sau

1389370201579b536d

imagine preluata de aici: http://euforia.tv/relatie/esti-o-mama-nervoasa-cum-gestionezi-acest-lucru-id16238.html

„Regim de cruţare”

Dragilor

Ieri am participat la prima sesiune a unui curs de bucătar. A fost atât de relaxant timpul petrecut împreună cu cursanţii! Am discutat lucruri foarte utile.

La acest curs, mi-a atras atenţia o expresie interesantă: „Regim de cruţare”.

A fost rostită de formator în timpul discuţiei avute cu domnia sa despre alimentaţia sănătoasă.

Dânsul a numit stilul de alimentaţie adoptat de mine şi familia mea „Regim de cruţare” şi a spus că aşa să-l şi numesc. Să nu-l mai numesc „alimentaţie sănătoasă”, pentru că astfel exclud stilurile celor din jur, care nu sunt chiar nesănătoase…, „nesănătoase sunt fast-food-urile…”
Mi-a plăcut ideea și mai ales cuvântul „cruţare…”

A cruţa, a-ţi fie milă să-l pui la treabă pe bietul stomac să digere mâncăruri grele….

Da! Da!

O mâncărică de leguminoase fierte sau coapte la cuptor sub formă de chiftele sau o mâncare de fasole verde sau mazăre verde proaspătă de sezon cu o salată de verdeţuri de sezon şi cu o chiflă din făină integrală e mai mult decât destul…

Fiecare alege….

Am observat că plictiseala sau monotonia simţită la mâncare nu vine din stomac…, ci din adâncurile înfundate de atâtea „adunături şi apucături”. Acolo e de lucru! Doar ca să nu lucrăm acolo, ne căutăm de lucru prin Reţetare de bucătărie…

Iar când vine vreo durere, tot la Domnul Hristos ajungem….
Să ne dea Doamne gânduri bune şi putere să creştem întru asemănarea cu El.

O zi binecuvântată!

Noi mărturii despre cartea „Mă bucur că sunt femeie”

Dragilor

Cu ajutorul lui Dumnezeu, mă apropii încet de finalul lucrului la ediţia a doua a cărţii „Mă bucur că sunt femeie”.

coperta

Am rugat pe prietenele mele, care au avut şansa şi fericirea să citească cartea în prima ei variantă, cea scrisă, cu atâta intensitate de trăire …, pentru evenimentul din 8 martie de anul acesta, să-mi scrie câteva rânduri cu impresiile avute după lecturarea cărţii.

Am primit câteva mărturii. Sunt atât de frumoase şi nu mă rabdă inima să le ţin doar pentru mine.

Aşa că, vi le împărtăşesc:

„Cartea „Mă bucur că sunt femeie” se citeşte foarte uşor. Nu-mi vine să cred că, într-un timp atât de scurt, deja am parcurs mai bine de un sfert din ea. Incă de cum am sosit acasă de la poştă, m-am aşezat şi am început să „absorb” cartea. Îmi place mult stilul dumneavoastră de a povesti, poate şi pentru că seamănă destul de mult cu al meu, şi, deci, mi se pare uşor de „digerat”.

Ştiu, că nu v-am urmat instrucţiunile din e-mail-ul trimis de dumneavoastră (cu ce anume să încep), dar pur şi simplu nu m-am putut opri din citit, odată ce m-am apucat! Iniţial am zis că citesc doar introducerea, dar n-am reuşit să mă limitez la ea.(…)

O să vă mai scriu un alt e-mail în care voi detalia cum am perceput cele citite, dar deocamdată, vreau să termin şi partea a II-a şi să mai reflectez asupra celor din viaţa mea şi să vad unde mai trebuie să pun „iertare”. Oricum, deja am stat şi m-am gândit şi am identificat câteva „gâlme”!

Va pup şi vă îmbrăţisez cu drag!

Doamne ajută! (Alexandra, Bucureşti)

„Cartea, pe care aţi scris-o, este umitoare. Cunoscându-vă de atâta timp, nu am bănuit prin câte aţi trecut şi cât de grea v-a fost copilăria în Moldova. Acum, că vă văd atât de hotărâtă şi pregătită pentru a vă lansa în lumea scriitorilor, sunt mândră că vă cunosc personal.

Cartea dumneavostră m-a impresionat şi m-a învăţat să mă iubesc oricum aş fi, deoarece Dumnezeu le rânduie pe toate. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi arătat indirect acest lucru, mie şi la o mulţime de femei din toată ţara”. (Raluca din Sibiu, 15 ani)


„Sunt mămica a cinci copilaşi, care zilnic sunt o provocare pentru mine. Viaţa pare mult prea grea dacă nu-L ai pe „Doamne”.

Mulţumesc doamna Doina, pentru cartea aceasta minunată! Mi-aţi adus aminte că numai cu Hristos povara devine mai uşoară. Mulţumesc că mi-aţi făcut lumină în căpşorul şi sufletul meu. Am plâns citind acele pasaje despre părinţi, căci viaţa mea se aseamănă cumva cu a dumneavoastră.
Mulţumesc că mi-aţi adus aminte că avem un remediu duhovnicesc extraordinar: IERTAREA. Da. Este o provocare mare să nu ne judecăm parintţi. Doar cu „Doamne” vom reuşi să ne schimbăm vieţile.

Cartea „Mă bucur că sunt femeie” m-a învăţat să mă bucur că sunt femeie.
Cu drag, NINELA” (Călăraşi)


„Mare lucru e să-ţi vorbească cineva „de la om la om”, să-ţi împărtăşească experienţa lui personală, care, poate, seamănă, în multe aspecte, uimitor de bine cu a ta!…

Mă bucur că am cunoscut-o pe Doina, că i-am citit cărţile. Mă bucur că am învăţat să mă bucur mai mult de viaţă, pas cu pas, alături de ea. Îi doresc să păstreze bucuria şi să nu se oprească nicicând din a-şi astâmpăra setea, bând din Izvorul dătător de viaţă, Care este Hristos Domnul.

Veniţi, aşadar, să luăm bucurie unii de la alţii şi împreună să învăţăm cum să fim vii în trăirea noastră!”  Ana Maria, Roman)


„Pendulând între ludic şi profund, Doina Blaga abordează, într-un limbaj simplu, pe înţelesul tuturor, cele mai importante probleme cu care femeia ortodoxă, mamă şi soţie, se confruntă zilnic în societatea în care trăim.

Aspirând spre urmarea căii creştine de formare şi pregătire a copiilor şi preocupată totodată de o alimentaţie sănătoasă, tradiţională, în era consumismului şi a „junk-food-ului”, cartea Doinei poate fi privită atât ca un ghid de bune practici, cât şi ca o lectură relaxantă.

Stilul confesional al cărţii şi parcurgerea de la „depresie” la „bucurie” a drumului spre cunoaşterea şi acceptarea de sine, lasă, în final, în sufletul cititorului, sâmburele nădejdii”. (Odeta, Sibiu)


„Dragă Doina,
Apreciez curajul tău de a scrie o asemenea carte! Cu siguranţă multe femei se vor regăsi în paginile ei!”. (Mihaela, Sibiu)


„Draga mea Doina,

Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că te cunosc, că am avut şansa să citesc cărţile tale şi în special „Mă bucur că sunt femeie”. Am citit-o pe nerăsuflate şi cu drag o recomand şi o ofer de câte ori am ocazia. Eu, în afară de Maica Siluana, nu am mai întâlnit nicăieri acest mod de explicare al vieţii trăite în mod concret cu Dumnezeu; prin binecuvântarea a toţi şi toate, prin Liturghia iertării; învăţătura pe care atât de simplu şi pe înţeles o prezinţi în cartea ta „Mă bucur că sunt femeie”.

„Mă bucur că sunt femeie” este o carte care îţi dă nădejde!
„Mă bucur că sunt femeie” este o carte pe care aş citi-o şi reciti-o!

Cuvintele mele sunt prea mici pentru a exprima „cât bine mi-a facut mie Dumnezeu” prin această carte scrisă de tine, Doiniţa!

Îţi mulţumesc că existi în viaţa mea!

Cu mult drag, Alina (Bucureşti)


„Mesajul transmis de această carte este scris cu o naturaleţe autentică. Cartea este uşor de citit, plăcută şi deosebit de sugestivă. Este relevată conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu în fiecare clipă din viaţa fiecăruia dintre noi”. (Monica, Sibiu)


„Bună ziua
In primul rând, să ştiţi că nu sunt o doamnă, sunt doar Maria (şi sunt ţărancă, în sensul propriu al cuvântului).

Încep cu rugămintea de a fi îngăduitoare cu mine, pentru că nu mă am cu ale scrisului.
Am citit cartea „Mă bucur că sunt femeie” şi m-am regăsit şi eu în ceea ce aţi povestit. La mine nu a fost atât de greu totul, dar trăirile au fost aceleaşi. Urcuşurile şi coborâşurile, le-am trecut şi eu.

Pierderile de identitate şi regăsirile, momentele de depresie şi neputinţă, prin toate am trecut. Am trăit acelaşi sentiment de frustrare când am venit de la şcoala din sat la liceu în oraş. Încă mi-a rămas viu gustul neacceptării în colectiv. Am rămas cu îndoiala că nu sunt suficient de bună, îndoială care încă se găseşte în suflet şi care a crescut în timp, lucru ce a dus la neputinţa de a spune cuiva ce simt şi cu ce probleme mă confrunt.

Ce am făcut eu diferit este faptul că am încercat să fiu pe placul tuturor, al părinţilor, al socrilor, al soţului, al societăţii. Dar să ştiţi că nici aşa nu e bine. M-am pierdut pe undeva pe drum şi acum am ajuns la o cumpănă: pendulez între a fi eu şi a face pe plac celorlalţi. Trebuie să învăţ cum să ţin echilibrul între acestea două. Încă sunt în căutări şi cartea „Mă bucur că sunt femeie” mi-a dat puterea de a trece la un alt nivel, acela de a încerca să mă regăsesc pe mine, fără a mă considera egoistă.

Sper că drumul descris de dumneavoastră să-l străbat şi eu cât mai repede şi am credinţa că-mi va aduce liniştea sufletească.

Îmi pare foarte bine că v-am găsit, ca v-am citit şi vă doresc în continuare multă putere de muncă şi sănătate.

Cu drag, Maria” (Maramureş)

Dragii mei dragi,

Mai aştept mesajele voastre.

Aştept să descopăr identitatea cititorilor blogului, folosul lecturării cărţilor şi articolelor.

Confirmarea venită din partea dumneavoastră îmi dă putere să continui lucrarea începută, care nu e uşoară.

Rugaţi-vă şi pentru mine.

Vă asigur că şi eu vă pomenesc pe toţi cei ştiuţi şi neştiuţi.
Împreună suntem puternici să facem faţă dificultăţilor parcurgerii Căii spre Doamne.

Vă mulţumesc!

Cu drag mult, Doina