Arhive etichetă: Cruce

În loc de Cenuşăreasa, am găsit asta

De 8 martie era o piesa de teatru gratuita: Cenusareasa.

Hai sa mergem, mama!, au zis copiii.

…..

Hai sa terminam temele…, am zis.

Hai sa cautam cuvintele de tradus…

si cautand pe internet, am gasit un filmulet interesant care ne-a facut sa uitam de …Cenusareasa.

Iata-l:

Brăţări şi alte „celea” versus sfânta cruce

Dragilor

Mi se întâmplă să văd ceva şi să-mi vină în cap o serie de întrebări referitoare la acel ceva văzut sau auzit şi astfel, aştept şi caut răspunsuri.

Uneori, ele vin sau le găsesc pe loc sau în imediata apropiere. Alteori, aşa cum mi s-a întâmplat de curând, ele vin în episoade…, în frânturi şi numai dacă sunt atentă şi prezentă, descopăr firul, înţelesul profund al răpunsului.

Acum e vorba despre „accesorii” ale feminităţii.

A fost un timp în care nu am înţeles rostul „zorzoanelor”. Acum, am înţeles că brăţările, cerceii, inelele, mărgelele ar fi, cică „chestii de eleganţă”…

Bun. Înţeleg acolo un lănţişor finuţ, un ineluţ cu sentimet, o brăţărucă finuţă…, dar să-ţi umpli mâna de tot felul de brăţări sau să-ţi atârni la gât vreo două-trei chestii… sau nişte mărgele din alea cu boabe groase…., nu pricep de ce….

Îmi amintesc că o dată, am întrebat în naivitatea mea pe o persoană, care mi-e tare dragă şi pe deasupra a studiat şi Teologia, de ce poartă aşa multe chestii pe mână… şi mi-a răspuns că asta o ajută să aibă încredere în ea, să se simtă bine…, ….

Apoi, am mai întrebat pe altă persoană, tot dragă, dar nu „teo-loagă”, de ce se fardează şi mi-a răspuns că asta o face să se simtă bine, sigură pe ea, frumoasă .. … „Ei bine, i-am spus, dar când nu mai eşti fardată, nu te mai simţi bine? Nu mai eşti sigură pe tine? Şi de ce te fardezi doar când „ieşi în lume””? …. ???

Ei, dar să revin, la şirul poveştii!

În urmă cu câteva săptămâni, am văzut o femeie care m-a fascinat cât de bine „livra” informaţii. Fără să vreau, ochii mi-au căzut pe multele-i brăţări ce-i atârnau la o mână. Am trecut peste chestia aia… Depăşisem, cu ajutorul lui Dumnezeu, de ceva vreme chestia de a judeca un om după înfăţişare… şi am luat ce am vrut din expunerea ei.

După câteva săptămâni, iar am văzut-o şi iar avea brăţările şi m-am ]ntrebat de ce-o fi purtând atâtea brăţări ?

La câteva zile după aceasta, văd o altă imagine care mi-a atras atenţia: o văd pe măicuţa mea Siluana cu o cruce măricică la gât….. şi cu încă una în mână cu care tot gesticula…

Şi m-am întrebat de ce-o fi purtând maica crucea la vedere, căci nu e obiceiul ăsta printre maicele obişnuite?

Iată imaginea maicii aici:
http://www.doxologia.ro/video/conferinte/maica-siluana-vlad-conferinta-cum-ne-invata-biserica-sa-fim-vii

Dar a fost doar un gând….

Bun!

A doua zi, după ce am văyut imaginea cu maica, am plecat la înot cu fetiţele mici şi, ca să am ce face cât timp ele înoată, am luat în fugă o carte şi o folie cu chestii faine imprimate.

Le-am „predat” pe fetiţe antrenorilor şi eu m-am aşezat să aştept. Am deschis cartea şi am citit câteva pagini. La un moment dat, am făcut o pauză din citit şi am început să mă uit pe foile imprimate. Unele erau răspunsuri de-ale maicii Siluana date celor care întreabă …
Pe o pagină, maica vorbea despre lepădarea de sine şi spunea atât de frumos, încât m-a provocat la meditaţie…

Mai ales aceste cuvinte:

„Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață””.

Tot meditând aşa, la un moment dat, mi s-au rulat înainte-mi două imagini alăturate, ale celor două femei pe care le-am  văzut: femeia aceea elegantă, care m-a cucerit pe moment cu profesionalismul expunerii şi imaginea măicuţii cu cele două cruci.

Vă spuneam mai sus că prima reacţie a vederii maicii cu crucea atârnând aşa mi-a creat un disconfort… , dar am trecut imediat peste el, încercând să ascult ce spune.

Ei bine, citind acea pagină printată şi meditând, am primit răspunsuri şi înţelesuri profunde….Cele două imagini mi-au spus atât de multe…..!!!

Erau puse faţă-n faţă brăţările şi crucile…

De ce aşa multe brăţări?

De ce două-tre cruci?

Cruci de lemn

La ce ajută brăţările ? La ce ajută crucile?

Iată răspunsul primit: crucea e adevărată putere…, Crucea e „armă împotriva diavolului”, scornitorul tuturor relelor care ne înconjoară şi ne asaltează atât de mult în chip atât de voalat… Satana (cel care desparte) te fascinează cu ce te interesează, ca apoi, să-ţi plaseze ispita lepădării de acel cuvânt „Fără Mine nu puteţi nimic”.

Într-o astfel de situaţie, al contextului în care trăim, când binele nu e bine…, singura scăpare e la Doamne. Şi avem nevoie de ajutor şi răspunsul este acesta:

Numai „în acest semn (sfânta cruce) vei îmvinge!”, semn care „pentru iudei e sminteală, iar pentru păgâni nebunie”.

E nevoie să ne lipim de sfânta cruce şi la propriu, s-o ţinem în mână, ca să ne împărtăşim de puterea ce izvorăşte din ea. Iar maica Siluana asta mi-a transmis.

Mulţumesc, Doamne pentru acest răspuns! Mulţumesc! Mulţumesc! Aşa am reînceput să port crucea de lemn pe care a purtat-o mama …., punând deoparte cruciuliţa de argint.

Îl rog pe Doamne să pună El în inimile voastre mesajul „exact” pe care am dorit să vi-l împărtăşeşc prin aceste rânduri. Amin

Iată conţinutul foii imprimate:

„Slavă lui Dumnezeu pentru cum ai ales să crești cu și în El!
Iată, acum treci pragul dintre atitudinea definită de rugăciunea copilului duhovnicesc din noi: „Eu sunt slab, tu fă-mă tare!” la cea a omului matur în Hristos care strigă cu glasul Apostolului: „Când sunt slab atunci sunt tare”!

Acum ai pus un nou început bun pe Cale. Acum ai înțeles și acceptat că numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.

Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui. Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”… De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.

Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii – Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.

Așadar, cum minunat spui, acum Domnul, Biruitorul lumii acesteia o biruiește „Lumea” pe care a biruit-o și, cum minunat spui, o biruiește cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină.

Acum tu, și fiecare om care înaintează pe Cale, înveți să te lepezi de tine, de lumea din „capul tău”, de întipăririle ei din mintea ta. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”…

Când tu lucrezi Poruncile, ești atentă la ele și la tine, încerci să fii onestă cu tine clipă de clipă, și refuzi să mai fugi de povara încercărilor, nu faci altceva decât să te eliberezi, să te lepezi de toate schemele și tiparele minții prin care credeai că te protejezi de suferință amețindu-te cu plăceri efemere și frivole. Încetând să mai fugi de suferința clipei prezente în Numele Lui, intri în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume ți se întâmplă sau faci. Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință…

Acum, iată, ai început să guști (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos.

Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere „ca să reușim în viață”.

Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
Mare taină trăiești, om drag: simțirea și acceptarea nimicniciei noastre este poarta cea strâmtă care duce în Împărăție.

O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri!

Ai grijă, Copila mea, cu frică și cutremur de marile daruri pe care le primești și mulțumește fără răgaz Domnului pentru toate!

Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana” (articolul îl găsiţi şi aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20110623/sunt-t-de-uimit-c-nd-v-d-c-domnul-nu-ne-vrea-pro-ti

 

Pentru mămici ca mine: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Bună dimineaţa dragilor!

Astăzi s-a citit la sfânta liturghie frumosull şi binecunoscutul paragraf:

„Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
25. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.
26. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
27. Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.
28. Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.” (Matei 16, 24-28)

Părintele spunea că în urcuşul nostru spre Împărăţie, avem mai multe etape şi în toate aceste etape e nevoie de purtarea crucii…

Aseară am ascultat-o pe măicuţa mea

şi spunea la un moment dat că „cruce înseamnă golirea de toate care ne înbdepărtează de bucuria ca dar al lui Dumnezeu…”

Vedeţi, eu aş prefera să fac acum altceva, plăcerea mea, pasiunea mea, dar e nevoie să stau cu copiii, să merg cu ei în parc…, să mă joc cu ei, să-i învăţ cum să se poarte ca omuleţii. Până mai ieri, mi se părea pierdere de vreme să stau tot în fundul lor…, dar acum, pe zi ce trece, e atât de fascinant să-i observ, să-i ascult… e un prilej cu atâtea prefaceri… şi posibilităţi de creştere!!!!
Ieri, am pornit dis-de-dimineaţă în oraş să-mi rezolv câteva treburi şi le-am luat şi pe micuţe cu mine… Am pornit de acasă cu câte o îngheţată de banane în mână, ca să am linişte că nu-mi vor cere îngheţată, deşi mijlocia tot a mormăit încet întrebarea dacă nu le iau şi din aia de la dozator….

Am făcut multe treburi prin oraş… şi am sfârşit prin a ajunge în piaţă… Eram însetate şi flămânde şi am mers la tanti Mărie care vindea pepeni şi am mâncat un pepene şi ne-am stâmpărat şi sete şi foame… şi apoi ne-am încărcat cu de toate şi ne-am întors…

Eram precum un măgar: şi în spate rucsacul cu pepeni, unul verde unul galben, şi în mână găleata cu afine şi caserola cu zmeură… şi în cealaltă plasa cu roşii…

img_7984

şi drum lungă până acasă pe jos…

Eram fericită că simţam greutatea şi realizam ce binecuvântare este maşina cu care fac de obicei piaţa… şi când să ajungem aproape de casă… micuţa a zbughit-o de lângă mine şi a traversat strada în fugă, fără să se uite …. şi imediat a trecut o maşină..

Am urlat pur şi simplu…:. „Fantastic! Fantastic! Mă copile unde ai fugit??” Am bombănit până acasă… cu voce tare….nu mă puteam linişti…s-au uitat şi nişte vecini la mine cum strigam… îmi venea să-i dau una la fund micuţei de să ţină minte să nu mai facă niciodată ce a făcut…, dar am urlat…

No, şi bucuria s-o dus… şi o venit mustrare de conştiinţă: că cum am putut urla aşa în plină stradă, că copilul oricum n-o înţeles că am urlat…, că m-or văzut şi vecinii, pe mine doamna care învaţă pe alţii…

După ce m-am potolit, am vorbit cu copilul şi i-am explicat că atunci când îi vin idei să întrebe dacă poate să facă acea ideea fără să se vatăme… şi ne-am iertat şi ne-am îmbrăţişat
Şi a prins copilul, că azi dimineaţă, când i-o venit să traverseze, m-o întrebat…
Da, da… greu la deal cu boii mic!

Cruce- bucurie-cruce- lepădare de sine- răbdare- cădere- ridicare- mergem înainte, de cu seară până-n zori şi din zori şi până-n seară, ca voinicul din poveste, că-nainte mult mai este!

Răbdărică dragi mămici, ne-ar spune Părintele Cleopa!

Nu Dumnezeu este autorul răului

Dragilor

Pentru că cuvântul de astăzi al Părintelui nostru, Vasile Mihoc, mi-a umplut inima l-am transcris şi pentru voi:

„Ateii Îl acuză pe Dumnezeu că este insesibil la suferinţa celor nevinovaţi. Că acum oameni nevinovaţi sunt ucişi. Dar nu Dumnezeu este autorul răului.
Răul vine din libera voinţă a făpturilor raţionale (îngeri şi oameni). Nu Dumnezeu e vinovat că se ucid oameni.

Dumnezeu e una cu cei care suferă. Hristos a murit nevinovat, identificându-Se cu toţii vinovaţii lumii. Şi azi, în Evanghelia înfricosătoarei judecăţi, Hristos se identifică cu cei săraci, flămânzi, bolnavi. Din această evanghelie vedem că răul vine din libera voinţă a omului. Dumnezeu e bunătatea absolută, desăvârşită, e izvorul bunătăţilor.
Răul vine din părăsirea lui Dumnezeu, de când Adam l-a părăsit pe Dumnezeu. De atunci a început istoria fărădelegilor (a uciderilor, calamităţilor), asta e istoria umană.

Dar există şi o istorie a mântuirii, a lucrării lui Dumnezeu care se săvârşeşte întotdeauna. Numai ce a căzut Adam, că Dumnezeu a şi rostit venirea Mântuitorului: „Acela (Hristos) v-a zdrobi capul şarpelui”. Toată istoria decăzută e intersectată de această istorie a mântuirii. Aceasta e Revelaţia, care se descoperă „în multe rânduri şi-n multe chipuri..”.

Evanghelia de astăzi ne ajută să înţelegem de unde vine răul în lume, dar şi de unde vine biruinţa. Faptul că astăzi se omoară oameni, e o tragedie. Dar Evanghelia spune că nu există nicio situaţie în care să nu vină răspunsul ei şi răsplata ei.

Hristos se identifică cu suferinţa. Hristos S-a făcut blestem pentru noi, a murit pe cruce. Moartea lui Hristos pe Cruce e un fapt scandalos. Crucea rămâne un scandal (în lb. Greacă „scandalos”) toţi ne scandalizăm de nedreptate – e strigător la cer că Hristos moare pe Cruce, dar asta nu înseamnă că totul s-a încheiat, ci Hristos e biruitor.

Crucea e sminteală, dar Hristos pe cruce e biruitor, şi prin El, toţi inocenţii (nevinovaţii) care sunt ucişi, toţi sunt biruitori. Nu păcatul, nu călăii au ultimul cuvânt. Crucea e biruitoare. Toţi care participă la Cruce sunt biruitori, pentru că Hristos e prezent cu toţi care suferă. E prezent cu Crucea, dar şi cu biruinţa Sa: „Veniţi de moşteniţi Împărăţia cerurilor cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”

Iată ceea ce este de neînţeles pentru cei fără de Hristos! (Iar la vecernie avea să completeze cu cuvintele Sf Ap. Ioan: „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatal, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El”. (Epistola I, 3,1).)

Prin invitaţia în Împărăţie, toată credinţa şi lupta e minunată, are înţeles pentru noi. Când citim această parabolă, nu ne mai este frică de judecată. Da, lumea e vădită de Duhul Sfânt de păcat, dar oamenii credincioşi au viaţa lui Hristos. Pentru oamenii credincioşi nu există judecată. Nimicurile noastre (simplele gesturi de a da ceva de mâncare, un pahar cu apă) El le adună. Toate sunt scrise (nu-s trecute cu vederea). Dar lipsa la apelul de a-L primi pe Hristos în cei mici, în care Hristos se identifică, va fi judecată şi pedepsită. Şi asta dă sens la toate faptele la care suntem chemaţi să le facem. Dar nu că Dumnezeu are nevoie de fapte. Mântuirea e un dar. Iar omul credincios nu poate trăi decât cu mintea lui Hristos, binele fiind atitudinea normală a vieţii lui.

Hristos este în toate ale noastre, în dezamăgirile noastre, în toate se face una cu noi. Primii creştini se numeau „anabimi”, adică „cei săraci”. Cu toţii suntem săracii Lui, flămânzii Lui. De aceea venim la sfânta liturghie şi ceream pâinea iar şi iar şi ne hrănim şi în El suntem vindecaţi, eliberaţi. El e totul pentru toţi. De aceea nu putem să ne exprimăm bunăvoinţa şi recunoştinţa faţă de El şi faţă de toţi care ni l-au arătat pe Hristos. La sfârşit Îl vom vedea aşa cum este.

Oamenii lui Hristos ni-L arată pe Dumnezeu aşa cum este El. Cărturarii au arătat şi arată un Dumnezeu aşa cum nu este şi-L acuzau pe Hristos că stă cu vameşii şi cu păcătoşii. La aceste acuzaţii Hristos răspunde cu trei pilde: pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda filului risipitor, zicându-le: „Voi nu ştiţi cum este Tatăl, cum este Dumnezeu! Dumnezeu este Păstorul cel bun care caută oaia cea pierdută, Dumnezeu e precum femeia care şi-a pierdut drahma şi face orice s-o găsească, Dumnezeu e Tatăl care aşteaptă întoarcerea fiului, pentru a-i da tot ce are, fără să socotească nimic, care îl îmbrăţişează şi pregăteşte cină mare. Aşa e Tatăl. Dar cărturarii lumii, oamenii fără Dumnezeu, nu ştiu cum e Tatăl, nici chiar unii credincioşi nu ştiu. Numai sfinţii ni-L arată pe Dumnezeu, pentru că ei L-au văzut. Oamenii lumii Îl descriu deformat pe Dumnezeu.

Noi nădăjduim să-L vedem aşa cum este. Aşa cum frumos spune Părintele Sofronie „Îl vom vedea aşa cum este!”. Dar până atunci vedem ca prin ghicitură, Îl vedem pe Hristos care caută pe saraci, şi pe Hristos în săracii care-L caută.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim de partea celor care sunt chipul lui Dumnezeu, cu care El se identifică!”.

O seară binecuvântată!