Arhive etichetă: dar

Dăruirea unei cărţi bune, a unei cărţi de învăţătură ortodoxă, mâhneşte pe diavoli mai mult decât o ctitorie de biserică

Carte de bucate  (31)

Dragii mei dragi
în dimineaţa aceasta, căutând pe internet despre Cele 4 feluri de vieţuire creştinească a Părintelui Nicodim am găsit câteva idei care m-au încurajat şi întărit în continuarea lucrării ce am început-o, aceea de a scrie spre folosul meu şi a celor dragi mie.
Îmi este tot mai greu să scriu, tot mai multe alte lucruri am de făcut! În dimineaţa aceasta mă tot gândeam în timpul slujbei la cât sunt de neputincioasă şi cum m-am înhămat la o povară care uneori mă depăşeşte.
Dar eu nu pot să nu scriu … Cărţile au fost şi sunt salvarea mea, …ele sunt marele meu ajutor în lumea aceasta care abundă de articole şi filmuleţe, şi bloguri şi bloguleţe….O carte bună pe mine mă adună…mă trezeşte, mă încurajează….

Părintele Nicodim punea mare accent pe răspândirea cărţilor bune, ortodoxe, în rândul credincioşilor. Iată ce le zicea fiilor săi duhovniceşti:

„O carte bună, creştinească, este un inger al lui Dumnezeu, căci te învaţă să-L cunoşti şi să-L iubeşti, să descoperi frumuseţea vieţii în Hristos, să iubeşti pe oameni, să te fereşti de păcat şi să te îngrijeşti de mântuirea sufletului.

Dacă în viaţă agoniseşti cărţi sfinte în locul banilor, iar după moarte urmaşii le-ar vinde, tu nu vei pierde folosul lor şi ţi se va socoti ca o milostenie sufletească, pentru că oriunde vor ajunge cărţile sfinte, vor răspândi lumina şi vor aduce sufletele la cunoştinţa de Dumnezeu. Iar dacă vor rămâne după tine bani sau averi şi urmaşii le vor cheltui în păcate, nu numai că nu te vei folosi cu ceva, ci vei fi găsit vinovat că prin zgârcenia şi lăcomia ta ai dat urmaşilor prilej de păcate.

Dacă faci praznic mare, încât să hrăneşti tot satul; dacă îmbraci pe cei săraci cu haine noi, dacă faci chiar şi biserici din temelie, nu se supăra atât de mult vrăjmaşul, ca atunci când dai cuiva o carte bună de citit, o carte creştinească în care să poată vedea, ca într-o oglindă, starea lui sufletească de decădere morală şi de păcătoşenie. (Şi modul cum să se rupă din această stare şi să se ridice din prăpastie în sus, spre lumină. n.n)

Pentru nimic nu se supără mai mult vrăjmaşul, ca pentru o carte bună, folositoare de suflet, dată credincioşilor. Prin cărţile sfinte ce le citim se strică toate planurile vrăjmaşului diavol. Dacă faci praznic cu săracii, el nu se supără atât de mult. Dacă te faci ctitor la biserică, el nu-ţi are grija. Dacă posteşti şi te rogi, el se supără mult, dar nu ca atunci când dai cuiva pentru citit o carte bună, ziditoare de suflet.

Prin asemenea cărţi ortodoxe multe suflete se trezesc din robia patimilor care îi stăpânesc, ca dintr-o beţie.

Fraţii mei, să iubim cartea sfântă, începând cu Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi cărţile de rugăciune şi să le dăm cu inima deschisă şi altora spre folos şi mântuire.
Banii daţi pe o carte sfântă este o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici, mai devreme sau mai tirziu, dar dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, le lăsăm, o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor urma dupa ei”.

Un fiu duhovnicesc l-a întrebat pe Părintele Nicodim:

Creştinul care are râvnă pentru faptele bune şi citeşte cărţile sfinte, dar nu se spovedeşte regulat şi nu urmează sfatul duhovnicului său se poate mântui?

„De va avea cineva, a răspuns bătrânul, multe cărţi sfinte şi se va sili la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, fără spovedanie şi fără ascultare faţă de un duhovnic iscusit nu se poate mântui. Acela este asemenea unui om bolnav ce intră să cumpere medicamente dintr-o farmacie, dar lipseşte farmacistul. Fără cel ce poate să-i dea medicamentele necesare, bolnavul nu se va vindeca”. *Mai multe invataturi poti vedea aici:

http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicodim-mandita/885-viata-parintelui-nicodim-mandita

carti-DB

Prin cărţile mele doresc să vă fac poftă de Doamne şi de păpica sănătoasă. Eu sunt nu măturător a cărăruii ce duce la Biserică. Numai aici la Biserică ne putem vindeca cu adevărat de neputinţele sufleteşti şi de bolile trupeşti.

Sfinte Efrem cel Nou îţi mulţumesc că m-ai ajutat să nu „ratez” pomenirea ta!

sf-efrem-cel-nouDragilor

astăzi este mare bucurie în Biserica lui Hristos. Îngerii împreună cu oamenii îl cinstesc pe marele mucenic al lui Hristos Efrem cel Nou, mare făcător de minuni.

Era cât pe ce să ratez un aşa mare dar!

Aseară am stat iar să scriu până hăt în noapte…că nu mai apuc să scriu peste zi .. nu-mi mai ajunge timpul… şi dimineaţa aşa cu greu m-am ridicat din pat…şi cu greu m-am împins spre treburile dimineţii….

Dar iată cu ajutorul lui Doamne am ajuns în biserică. Am văzut pe măsuţa obişnuită pentru pomenirea sfinţilor aduse ceva prinoase şi mă gândeam ce sfânt o fi azi… mi se rupse firul… dacă aş fi citit povestea de seară aseară…. oo dar am venit târziu acasă…

Sfânta liturghie a curs lin şi mângâios. Azi a slujit Părintele meu, Pr Vasile… Vocea dânsului m-a liniştit ca de obicei…şi am dat toate grijile Domnului.

Iată în sfârşit misterul se dezleagă…înainte de otpust (apolis-încheierea sfintei liturghii) aud troparul mucenicul tău Efrem… Aaaa, Doamne ce am uitat!

Apoi după încheierea sfintei slujbe, Părintele a spus că astăzi îl pomenim pe Sfântul Efrem cel Nou, care s-a descoperit, ca şi Sfinţii noştri Rafael, Irina şi Nicolae, aproape de vremea noastră, că este un sfânt mare făcător de minuni, că dânsul a fost la mănăstirea sfântului şi a auzit multe povestiri minunate……şi „pomenindu-i pe sfinţi, intrăm în comuniune cu ei în Hristos”.

Doamne, îţi mulţumesc pentru acest dar, Sfinţii Tăi. Ei ne sunt un mare ajutor pe cale…, care uneori aşa se îngustează şi aşa tâioşi spini apar.

Îl rog astăzi pe Sfântul Efrem cel Nou să ne binecuvinteze cu rugăciunile sale şi să ne ajute să fim şi noi astăzi mărturisitori, să fim lumină acolo unde suntem fiecare.

Vă îmbrăţişez!

P.S: şi la sfârşit de tot, înainte să ieşim din biserică, o soră din biserică ne-a dăruit o câte bucăţică de pâinică cu vin, binecuvântate de părintele pentru pomenirea Sfântului Efrem.
Am gustat din ea şi astfel şi trupul a intrat în bucuria praznicului. Şi ca să înmulţesc bucuria, am rupt din acea bucăţică şi am împărţit cu cei apropiaţi, spunându-le să se roage astăzi Sfântului Efrem, căci astăzi Sfântul are „rezervate” multe daruri pentru noi. Am păstrat şi pentru cei care încă nu auvenit acasă… şi dacă sunteţi în drumul meu…vă dăruiesc şi vouă tuturor.

Doamne fă-ne parte şi nouă în comuniunea sfinţilor Tăi, cu rugăciunile Sfântului Efrem. Amin.

Bucuria Domnului să ne umple inimile astăzi, dragilor!

Icoana am luat/o de pe acest site:

https://boreliozalyme.wordpress.com/2012/06/27/rugaciuni-inchinate-sfantului-mare-mucenic-si-tamaduitor-efrem-cel-nou-viata-sfantului/

sf-efrem-cel-nou

Mulţumesc tuturor celor care au făcut posibil ca darul meu –cărţile mele- să ajungă la sufleţele atât de minunate!

Dragile mele prietene

Vă mulţumesc că aţi apreciat darul meu făcut prin cărţile mele şi l-aţi transmis mai departe!

Mă bucur că gândurile mele din aceste cărţi au putut fi de folos măcar unui singur suflet!

Înainte să scriu rânduri, am deschis cartea Îndrăznesc să trăiesc sănătos şi am citit printre rânduri… şi mi-am auzit acum, când iar sunt asaltată de atâtea solicitări..şi luptată de neputinţe…, propria-mi voce care-mi citeşte cald:

Îndrăznesc să trăiesc sănătos…

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru acest dar, pentru cărţile acestea!

carti-DB
Astăzi la biserică s-a citit Evanghelia de la Ioan capitol 6, 53-69 despre momentul în care Domnul le-a spus lămurit tuturor apostolilor şi celor apropiaţi că Trupul Său este adevărată mâncare şi adevărată băutură. Dar mulţi mulţi s-au „smintit” şi au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? şi au plecat, s-au îndepărtat de Domnul şi „nu mai umblau cu El”. Şi atunci Domnul se întoarce către cei 12 ucenici şi le spune: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?”. Dar Petru îi spune: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”.

Da greu este să primim acest adevăr că adevărata mâncare este Domnul. Trupul ne dă luptă. Dar Domnul spune, tot în această Evanghelie, că sufletul este cel ce dă viaţă, că, dacă ne hrănim sufletul, suntem hrăniţi cu adev[rat. Trupul, spune Domnul nu foloseşte la nimic…în sensul că ne îndeamnă să punem accent pe suflet…

Doamne, ce-o fi aia Empatie?

Dragilor

Până nu demult am trăit doar în egoismul meu. Ceilalţi nu mă interesau decât în măsura în care trebuia să-mi dea ceva…

De fapt ceilalţi existau să-mi ofere ce-mi trebuia iar eu să le ţin discursuri înalte …
Niciodată nu m-a interesat cu adevărat suferinţa cuiva…problemele lui.

..ideea era că ceilalţi sunt pentru a-mi asculta descoperirile şi cunoştinţele mele erudite… să afle cât de „deşteapă” sunt eu şi cât de ignoranţi sunt ei …

Nu m-a interesat niciodată ce-i aia empatie…pentru că nu am trăit niciodată aşa ceva…eu singură eram cea mai necăjită…pentru că eu eram credincioasă…ceilalţi? Îşi meritau soarta.

Eu n-am ştiut să iubesc, n-am ştiut să înţeleg oamenii …

Astăzi când am deschis emailul am văzut mesajul de la John …vorbind despre cuvântul „empatie”:

„Să ieşi din papucii tăi şi să intri în papucii altcuiva, Să ieşi din viaţa ta tine şi să intri în a lor. Numai atunci vei avea empatie”.

În timp ce-l ascultam pe John s-a produs un scurtcircuit …. (Ohoho … ce departe e de mine empatia!)….. şi s-a dat filmul înapoi:

Au fost câteva perioade în viaţa mea:

Prima perioadă a fost cea de victimă:
…..eu sunt un copil sărac.. „ei” trebuie să-mi dea…eu sunt năcăjită…eu trebuie să primesc…mi se cuvine…de ceilalţi copii au şi eu nu?

În acea perioadă nu vedeam decât necazul meu şi fericirea altora..că alţii au şi eu n-am…

Apoi am urcat alt stadiu:
l-am găsit pe Dumnezeu, sau mai degrabă El m-a găsit pe mine, şi viaţa, gândirea mea, s-a schimbat. Nu-mi mai doream ce au alţii…

Faptul că aveam o biserică unde mergeam şi mă hrăneam cu Domnul şi cu cuvintele Lui, faptul că aveam ce mânca, cu ce mă îmbrăca şi încălţa şi un pat unde să-mi întind oasele, îmi era destul. Eram aşa într-o mulţumire …. Îmi era milă de cei din jurul meu că suferă…, dar îmi ziceam că ce să fac? Ei au ales să stea departe de Biserică, de Dumnezeu. …..mă gândeam că ei şi-au făcut-o cu mâna lor…

Dar nu-mi iubeam nici soţul, nici copiii îndestul..în sensul că nu aveam chef să fac ceva pentru ei dacă nu era musai .. eram o egoistă purtată de starea de moment…Vedeam pe unele mămici că-şi drăgălesc într-una copiii şi pe soţi, dar mie nu-mi plăcea să fac asta…le dădeam strictul necesar şi îmi vedeam de ale mele…Eu nu am putut niciodată să fac ceva doar de dragul celuilalt, să fac chiar dacă nu am chef atunci, chiar dacă îmi displace, să fac pur şi simplu pentru celălalt, pentru bucuria lui, pentru veselia lui, chiar şi fără să simt tragere de inimă…

…aşa au trecut anii şi copiii au crescut…şi eu am albit …
Mergeam la biserică zi de zi…..dar biserica era goală. Câteva bătrânele pitite după vreun scaun şi părintele „ascuns” după perdea… dar la un moment dat am simţit aşa o lipsă şi-un dor de ceilalţi.. de chipuri dragi, de clinchet de copii… să fie şi ei acolo..să fie şi alţi copii cu copii mei .. să nu ne mai simţim singuri …Îmi venea să-i strig: Veniţi şi vedeţi ce bine e în Biserică.. şi eu am necazuri, dar cu Doamne ele nu mai sunt aşa de grele…şi copiii mei se mai îmbolnăvesc, dar nu mai am disperarea aceea de a fi la mila doctorilor sau medicamentelor…. dar oamenii treceau pe lângă biserică fără s-o observe…şi erau atât de trişti… şi eu nu-i înţelegeam de ce preferă să stea departe… de ce îşi fac singuri atâta rău…

Până într-o zi când am înţeles că ei nu înţeleg, că ei nu pot, nu ştiu să facă altfel… că ei chiar dacă ar şi veni acolo la biserică, nu ar înţelege ce se citeşte, ce se cântă, s-ar plictisi…Că în familia lor nu le vorbeşte nimeni cu drag…că viaţa lor prinde culoare doar când primesc salariul…şi pentru o zi se simt şi ei domni ca cei pe care îi invidiază că au… În rest viaţa lor e tristă şi grea..şi apăsătoare…

Pentru că ei nu cunosc alta ….nimeni nu le-a spus şi nici ei nu şi-au dorit… să afle…

Într-o zi am asitat la o scena şi un dialog care m-a făcut să mă văd în absurditatea cu care mă comportam cu cei din jurul meu, cu copiii mei, cu apropiaţii mei şi cu toţii oamenii..

…. ideea a fost că mi s-a dat să înţeleg ce absurd e să-i spui unui om, când se află în necaz, cât de netrebnic e

… ce nepotrivit e să-i spui: „Vezi ce ai păţit dacă nu ai trăit cu Dumnezeu?”. E la fel de absurd ca atunci când copilul cade în noroi şi se murdăreşte şi se loveşte şi e rănit şi vine la tine speriat iar tu îi spui: „Vezi ce-ai păţit, dacă nu mai ascultat? Păi, vede şi el, dar nu de asta a venit la tine…ci a venit ca tu să-l mângâi în durerea lui, să-l sprijini în teama lui, în necazul lui …

Abia atunci am văzut cât de departe de dragostea lui Hristos sunt…deşi mă împărtăşeam zilnic…. Atunci am înţeles că oamenii nu au nevoie să le spui că-s păcătoşi, că ei ştiu.. asta, ci au nevoie să le întinzi o mână…să-i iei chiar în spate şi să-i ajuţi şi să-i aştepţi să crească în înţelegerea cea duhovnicească şi în exersarea lucrării binelui.

„Să ieşi din papucii tăi şi să intri în papucii altcuiva, Să ieşi din viaţa ta tine şi să intri în a lor. Numai atunci vei avea empatie. …” îmi răsună în cap…

…acum înţeleg că nu-i destul să mă rog pentru semeni, că mai trebuie să fac ceva…să mă apropii de inima lor speriată, împietrită, rănită ………..
Am văzut oameni speriaţi de preot, de bisrerică, de post, de spovedanie…

….sărmanii, aşa li s-a spus…aşa au preluat…aşa au văzut pe ai lor făcând….

… dacă eu am avut şansa să primesc de mică chemarea Domnului şi să trăiesc între oamenii Bisericii a fost un mare dar…, dar ei, ei cei mulţi…nu au avut poate şansa mea, sau nu au ştiut sau n-au putut s-o primească şi s-o valorifice sau n-au vrut…
.

.. şi poate şi eu sunt vinovată pentru asta …pentru că n-am făcut tot ce am putut ca să-i ajut…şi de aceea îmi cer iertare de la toţi cei care suferă departe de Domnul…şi îi binecuvintez.

Dragilor

…am fost prea dură cu voi…v-am judecat…nu v-am înţeles…v-am dispreţuit…, dar acum, în slăbiciunea ce o trăiesc, vă înţeleg…..şi mă fac slujitorul vostru…vă matur cărarea ce duce la biserică şi vă mărturisesc că vă aştept…vă fac poftă „că bun e Doamne”

Să ieşi din tine, să te uiţi pe tine, să faci ceva doar de dragul celuilat, chiar dacă n-ai chef…am trăit şi văd că e cu adevărat e minunat …dar nu se poate fără ajutor divin.

Acum văd, simt, cred că noi oamenii nu putem nimic fără Dumnezeu…şi când ne depărtăm de El, prin dispreţul sau judecarea aproapelui, rămânem singuri în biologicul şi-n psihicul nostru, biete fiinţe flămânde şi însetate….
Rugaţi-vă pentru mine!

Mă rog şi eu Domnului să vă descopere în inimă mesajul ce am dorit să vi-l trimit acum.
Fiţi binecuvântaţi, dragilor! Fără voi aş fi fost un biet măgar încărcat cu saci de cărţi…..

Un popas de neuitat: Biserica Sfânta Ecaterina din Constanța

Un popas de neuitat: Biserica Sfânta Ecaterina din Constanța

20150314_223725 20150314_223957

Câteva poze di interiorul bisericuței de lemn:

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și o cruce înscrisă pe un copac. Se vede și imaginea Domnului pe Cruce. E ceva minunat-minunat!

Mulțumesc încă o dată Domnului pentru toate darurile primate în această călătorie!

Vă port în inimă, dragi prieteni de la Constanța!

De unde vin certurile dintre oameni?

Dragilor

Mare binecuvântare avem noi dreptcredincioşii prin slujbele Bisericii. Aci Domnul ne învaţă meşteşugul creşterii şi devenirii noastre şi ne întăreşte sufletele să mergem înainte. Lumea fără Dumnezeu ne întărâtă poftele trupului şi încearcă să ne sustragă atenţia de la lucrarea schimbării minţii, de la pocăinţă (metanoia).

Astăzi la biserică am învăţat câteva lucruri pe care doresc să vi le împărtăşesc.

La Apostol s-a citit din minunata Epistolă a Sfântului Iacov.

Aceast pasaj m-a mişcat mereu prin adevărul celor spuse.

V-aţi întrebat vreodată de unde vin certurile şi răzmeriţele dintre oameni?

Iată cât de limpede ne răspunde Apostolul Iacov la întrebarea din titlu:
1. De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?
2. Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.
3. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri.
4. Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.
5. Sau vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Duhul, care sălăşluieşte în noi, ne pofteşte spre zavistie?
6. Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”.
7. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi.
8. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici. (Capitolul 4)
Iar La Sfânta evanghelie de la marcu 11, 22-26
22. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu.
23. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.
24. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.
25. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre.
26. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre.

Mare dar este credinţa. Prin credinţă avem deja cele ce ne dorim, dar cu o singură condiţie:

să iertăm celor care ne-au greşit sau ne-au supărat.

Asta vrea să zică şi apostolul prin cuvintele cerem rău şi de aceea nu primim. Adică mergem la biseică, ne rugăm, aprindem lumânări, dar în inima noastră e neiertare şi ranchiună, invidie şi pizmă şi de aceea nu primim cele ce cerem.

Doamne ajută-ne să luăm aminte la toate acestea!

O zi binecuvântată cu alegeri bune!

Cu poftele nu-i a glumă!

Măi dragilor să ştiţi că cu poftele nu-i a glumă!

Tăt iadu să sloboade pi ciel ci vre să iasă din rândul gloatei şi să se salveze di povara ci sângur şi-o pus-o pi burtă sau pi şolduri şî pi creer.

Iatî-mî şî pi mini cum am cutezat sî-mi scot capu, deja s-o sesizat poliţia iadului şi-o trimes gărzile să mă aibă în colimator, doar doar m-o prindi cu cieva.

Mai întâiu o vint, tiptil, cu cu slava deşartă, că iatî ci grozavă-s! Acum îmi amintesc c-o fost un timp când în cari mi s-o părut că-s salvată, că deja-s pe drumul ăl bun şî că „nu mai sâmt nevoia” di chestii din astea cu care sî ocupă unii, vezi Doamne, neştiutori. Şi cum am gânditu aşa, am şi judecat şi Jup! Am căzut. Era să-mi rup gâtul. Noroc că avem un Dumnezeu aşa bun şi nu ne reproşează nimic când ne întoarcem „spăşâţî”, miorlăindu-ne că ne-am închedecat, nici mai mult nici mai puţân, de-un tort.

Da! De-un tort tont.

Să vedeţi cum s-o-ntâmplat:

Ca sî nu ni sî rădice la cap că suntem grozavi, anu ista „ne-am smerit” ş-am mâncat di la mama, desigur înfundând pi lângă şi salata obişnuită de crudităţi care, cu mila şi cu îndurările Marelui nostru Dumnezeu, ni străduim sî n-o uităm. Apăi dacă tăt am gustărit oleacă din toati, am zis că n-o fi bai să încercăm şi prăjâturile. Şi atâta mi-o trebuit: am dat di gust şî nu m-am oprit cu una cu două.
Ei, bun. Iaca sărbătorile o trecut. Apa Iordanului ne-o spălat di toate abuzurile făcute „din pricina bucuriei colindelor” şi ne-am revenit şi am purces să punim înşeput bun.

Dar ci credeţi, domniile voastre? Lucru uşor îi asta cu mâncatu sănătos? Da di undi! Numa piedici şî ispite! Să vezi una:

cum stătem eu liniştită întru îceputu bun, numa iaca mă sună sor-mea – asta meşteră în ale cofetărelilelor – şi unde nu s-apucă să-mi povestească, ce credeţi că? Păi ce să-mi povestească mie, ăsteia cu mâncatu sănătos, aşa parcă să-mi râdă în nas, ce-o mâcat ia azi: un tort, da un tort, ea singură umflata! Un tort ”proaspăt-proaspăt, toati prospeti, şî ouî, şî smântânî, tăt, tăt… „. Mamă! Şi unde nu m-o apucat aşa o …ploaie în gură, mai ales că mi-am amintit că am mâncat acu vreo 17 ani unul exact cum mi l-o descris. Măi aşa tort ce-am mâncat atunci, n-am mai întâlnit…! Ăla o fost cel mai bun tort ci l-am mâncat pân’ cel de la nunta me…

Ei, convorbirea s-o terminat, sor-mea s-o aşăzat cu burta în sus ca să nu strivească tortu înfulecat iar eu am rămas cu pofta şi cu gându la ci bun îi o bucatî.
Şi de atunci, de vreo două săptămâni n-am linişte, vreau tort…şi alta nu. Dar vreau tort din acela sau măcar asemănător: din ouă de găină „de curte” cu frişcă din smântână proaspătă… Dar di undi să ieu aşa tort?

Nu vă spun ci luptă o năvălit în capu’ mieu. Ci ntocmire de strategii, împotriviri… Ei, ci mai, un adevărat război! Ba îmi venea să mă duc la magazin să-mi cumpăr, dar la gândul că-s nişte prafuri cu gust, mi se tăia elanul. Ba îmi venea să fac eu unu, dar…n-am ouă de casă…smâtână…şi nici nu sunt prea talentată la făcut aşa ceva…

Dar îmi ziceam că e o himeră, că e un gust ce s-a fixat acolo undeva şi acum după atâţea ani s-a trezit… şi se va duce de cum o vinit…
Că oricum, orice tort aş mânca, tot nu-i ca ăla, aşa că n-are rost să mă mai gândesc.
Dar pofta nu mă slăbea diloc.

Doamne ce să fac? Vreau tort şi pace, mă obsedează…
Asta e ispita. Vine ca trăsnetul şi pleacă ca urâtu.. sau ca timpul când aştepţi să treacă şi să pleci în vacanţă…sau concediu… când doar de câteva zile te-ai întors…

Mă tot întrebam:
„Măi de unde pofta asta atât de puternică pentru dulcegării, că doar eu n-am fost aşa avidă după dulce de când mă ştiu. Ba din contră, mai bucuroasă pofteam acrul, nu dulcele…”.
Măi ce lucrătură! Dar mi s-o dat să văd cât de vulnerabilă sunt şi aşa să-i înţeleg şi pe alţii.

Şi totuşi cum să scap de pofta asta de dulce-dulce, căci în casă nimic, peste tot numa alimente sănătoase … nici o picătură de zahăr, nici, nici, numa fructe, numa cereale integrale, numa seminţe…

Dar în sara asta ispita a atins cote maxime şi n-am mai rezistat şi „m-am înciudat” şi mi-am făcut o cremă din curmale şi seminţe de cânepă şi carob şi praf de vanilie şi am mâncat cu pâine 75% integrală. Ba mai mult, am lungit-o cu apă şi mi-am făcut şi lăptic de cânepă.
Doamne ce bunătate! Şi ieu tăntălauca salivam după o himeră! Şi mi-am zis:

„No, Doino, acum mâncă şi dă slavă lui Dumnzeu pentru această bunătati şi lasă tu himerele să se ducî pi pustii cu tot cu cei care o trimis-o!”.
Şi am mâncat şi a mai rămas şi am mulţumit Domnului pentru această bunătate a Lui şi că mi-a mai oferit încă o lecţie.

Aşa că dragilor, nu vă miraţi de cei ce cad, miraţi-vă de cei ce stau, că sunt ţinuţi în braţe de mila lui Doamne-Doamne! Feriţi-vă să judecaţi pe careva, pentru că cade sau stă, dar vor sta, pentru că sunt ţinuţi de îndurarea Marelui şi Bunului nostru Domn şi Mântuitor Iisus Hristos. A Căruia fie slava în veci. Amin
Noapte bună!

Suntem încă în lumina sărbătorii Bobotezei!

Dragilor

Mâine este odovania praznicului Botezului Domnului.
Ce înseamnă odovanie? Odovania ste slujba care încheie sărbătoarea prazniculului, a sărbătorii. Slujba este la fel de înălţătoare ca şi praznicul propriu-zis.

În Biserică totul e solemn şi luminos, chiar şi perioada de doliu din Postul Mare are solemnitatea ei. Biserica ne pune înainte perioade de plângere, de postire, dar şi perioade de bucurie şi de praznic. Şi aceste praznice şi sărbători au rolul de a ne oferi şansa de a pregusta din atmosfera veşniciei cu Hristos. De aceea avem trei zile de Crăciun, trei zile de Paşte şi multe alte praznice minunate, care sunt tot atâtea popasuri din alergarea noastră pe pământ înspre Cer şi odihnire în braţele Domnului.
În Biserică avem înainte prăznuire a sărbătorii, praznuire, după prăznuire şi încheierea praznicului, odovania.

Astfel am cântat bucuria Botezulului Domnului o săptămână şi mai bine. Am băut aghiazma mare în toate zilele şi am mai prins la suflet putere să înaintăm pe calea spre Cer. E grea înaintarea. Pe cale întâlnim şi spini şi pălămidă şi câini care ne latră şi ne arată colţii, dar ţinta e drept îaninte. Nu este cale de întoarcere şi nici abateri, căci ştim unde duce.

Astăzi prăznuim pe sfinţii mucenici Ermil şi Stratonic, minunaţi ostaşi ai Domnului, care l-au mărturisit cu îndrăzneală şi curaj. Aseară am citit micuţelor mele din proloage viaţa lor. Despre cum a pătimit sfântul Ermil şi cum ostaşul Stratonic, care era şi el în taină creştin, văzând pătimirea lui, a lăcrimat şi când au văzut ceilalţi ostaşi de lângă el că a lăcrimat l-au întrebat dacă este creştin şi el, lepădând frica de chinuri ce-i înfricoşase sufletul pentru un moment, a mărturisit cu demnitate că este creştin şi aşa a fost înecat în mare dimpreună cu Emil.

Şi astăzi am auzit la biserică minunatele cântări de cintire adusă acestor bravi mărturisitori, cum saltă şi cum se veseleşte Biserica triumfătoare de biruinţele mucenicilor şi câtă slavă au primit aceştia în cer. Şi mă gândeam: niciun om „mare” de pe acest pământ nu poate avea măcar o părticică din această negrăită slavă ce o dă Doamne mărturisitorilor Lui.

Mulţumim Domnului că avem exemple atât de vii care ne încurajează şi se roagă pentru noi. O dacă am şti ce mare îndrăzneală au sfinţii mucenici la domnul şi ce mare dar primesc creştinii care îi cinstesc pe sfinţii mucenici în biserica lui Hristo dreptslăvitoare! Doamne fă să cunoaştem asta! Pentru rugăciunile sfinţilor Tăi mucenici ajută-ne Doamne şi pe noi să biruim zi de zi prilejurile care vor să ne despartă de Tine.

Acum, a zice nu unei gogoşi sau unei prăjituri „NU vreau să te mănânc, deşi mi se scurge gura”, eu cred că e mare jertfă. Dar noi nici asta nu putem totdeauna. Dar dacă renunţăm pentru Doamne la plăcerea aceasta de a mânca aceste himere, mare plată vom lua.

Să îndrăznim a spune: „Doamne, pentru bucuria Ta renunţ la această plăcere!” Iar dacă, totuşi, mâncăm, să mulţumim şi să-L binecuvântăm pe Doamne, şi aşa se risipeşte lucrarea potrivnicului, care caută cu orice preţ să ne fure minte de la gândirea la Dumnezeu şi la sfinţii Lui şi ne ademeneşte cu tot felul de plăceri şi pierderi de timp.

Doamne, te binecuvintez şi-Ţi mulţumesc pentru toate darurile ce le-am primit. Îţi mulţumesc pentru mezinuca, care astăzi a împlinit 5 anişori. Îţi mulţumesc că ni Te-ai oferit din nou şi ne-ai ajutat să Te primim, Darul nostru cel mai mare.

Ce frumos miroase mirul cu care părintele ne-a miruit şi cât de minunat îi strălucea chipul Rafaeluţei după Sfânta Împărtăşanie. Acesta este cel mai mare dar pe care i-l pot oferi şi aceasta e cea mai mare bucurie în ziua de naştere. Am răbdare şi aştept timpul în care va putea pricepe şi psihologic ce a trăit astăzi cu duhul. Am tot „şuşotit” în timpul slujbei şi i-am explicat de ce am făcut popas la biserică înainte de a merge la grădiniţă. Şi cred că a înţeles câte ceva. Oricum au copleşit-o sărutările doamnelor şi darurile lor şi a priceput şi mai bine că asta a fost un mare câştig şi nu pierdere.

Îţi mulţumim Doamne! Ne-ai copleşit din nou! O cât aş vrea să cunoască cât mai mulţi fraţi şi surori de-ale mele în credinţă ce mare dar avem noi în Biserica noastră ortodoxă! Aici venim cu toate ale noastre, cu dorul nostru de Doamne, cu poverile noastre cu grijile noastre şi plecăm încărcaţi de daruri. Aici îi spunem toate durerile şi problemele şi nici nu apucăm să ieşim de la slujbă, că Doamne deja ne rezolvă „treburile”, înainte ca noi să ajungem la ele. Dar o face cum ştie El, nu cum bănuim noi că e bine sau cum am dori. Dar e nevoie să avem răbdare, să stăm măcar la toată sfânta Liturghie!

O câte daruri primim la sfânta Liturghie! Dar noi suntem atât de mici, încât adesea darurile ne scapă printre degete şi printre entuziasmul de moment.

Ce minunat e să trăieşti fiecare eveniment din viaţa ta, a familiei tale, în Biserică. Ce bune au fost acele mere binecuvântate şi acele chifle şi acele turtiţe dulci pe care părintele le-a binecuvântat! Acestea nu pot fi egalate de niciun tort în nuş’ce formă sau petrecere la nuş’ce loc de joacă! Oricum sunt şi astea. E şi tort, e şi mâncare, dar mai întâi doamne şi apoi celelalte au alăt lumină, alt înţeles…
Dar cum spunea măcuţa mea „Omul fuge de Hristos, pentru că nu se îndură să renunțe la micile plăceri de câteva clipe, care par ieșiri din timp și din durere, și nu crede că Dumnezeu Se poate amesteca așa, în cele mai mici gesturi și gânduri ale noastre”.

Dar numai
„Pe măsură ce omul descoperă că nu poate ieși din închisoarea dependențelor sale de lucruri pieritoare și dăunătoare în care se zbate, devine tot mai pregătit pentru a-L auzi și asculta pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul Cel Viu Care-Și dă Viața Sa omului, și vine efectiv și Se sălășluiește în el, și trăiește cu el, toate ale sale: de la respirație până la Inspirație!” ((http://maicasiluana.blogspot.ro/2012/03/131-dumnezeu-nu-ne-cere-decat-sa-ne-dam.html). Şi apoi observă cât de deşarte sunt toate fără hristos şi că veselia de o seară de la locul de joacă cu prietenii pleacă şi fără hristos copilul e singur şi expus la toate „săgeţile cele arzătoare ale întunericului acestui veac”(Sf Pavel), fără Dumnezeu.

Doamne ai milă şi ajută-ne să creştem sub braţul Tău şi în Biserica Ta! Dă-ne putere să facem faţă provocărilor lumii acestia rupte de Tine şi să mărturisim că numai Tu eşti viaţa noastră şi izvorul tuturor bunătăţilor. Amin.

DARUL PRIMIT LA CRACIUN IN 2014

bucataria 531

Multumesc Domnului pentru cadoul minunat ce l-am primit:

mobila de bucatarie si cu toate celelalte!

Dragii mei

dau slava lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sa ne facem bucataria!

Am facut o poza  cat de cat. O sa v-o arat candva toata cand voi reusi …

Am dorit ca bucataria mea sa ma duca cu gandul la sfantul altar, la slujirea divina.

Initial am vrut sa fac mobila din stejar si fainta de culoare bordo, asa cum sunt perdelele de la sfantul altar din biserica noastra. Dar dupa ce am luat faianta si am vazut palul cu fata de stejar, m-am razgandit, ca iesea prea inchisa la culoare.

Si m-am tot gandit ce culoare sa aleg ca sa se potriveasca cu fanta. Si pana la urma am ales iasomie..

A iesit frumoasa si sunt bucuroasa!

Multumesc tuturor celor care au ajutat la realizarea acestui dar!

Domnul sa-i bucure cum stie El mai bine pe toti cei care ne-au ajutat!

Viaţa: spectacol sau dar al Domnului?

Dragii mei,

În noaptea asta, neavând somn, mi-am deschis emailul şi am găsit o scrisoare interesantă, un articol de pe un blog ce-l urmăresc şi mi-a venit ideea să vă scriu câteva gânduri.
Scrisoarea era desre Viaţa ca spectacol.

Iată câteva pasaje din acea scrisore:

„Cu ani in urma, pana sa incep sa „ma trezesc”, pe vremea cand nu eu imi traiam viata ci viata ma traia pe mine, aveam ciudata senzatie ca sunt pe un peron si astept…nu stiu ce asteptam. Dar stiu ca toata viata mea se derula in fata ochilor mei, iar eu nu reuseam sa fiu prezenta…pentru ca eu eram spectatorul de pe margine care astepta ceva, un viitor altfel.
Stii ce inseamna sa nu poti fi prezent in viata ta? Este ca o pierdere de memorie, ca o amnezie…nu retii momente importante, amintiri frumoase (sau rele) din viata ta, se scurge viata pe langa tine cum se zice. (…)

Felul in care ne traim fiecare zi, defineste de fapt felul in care ne traim intreaga viata.

Tu cum iti traiesti fiecare zi? Care e tabloul fiecarei zi din viata ta, zi care una dupa alta, alcatuieste viata ta, felul in care iti traiesti viata?

De ce trebuie sa asteptam Craciunul sa ne gandim daca vrem sa credem sau nu intr-o forma de divinitate? De ce asteptam Craciunul sa devenim mai buni, cu noi si cu ceilalti? De ce trebuie sa ne asteptam sa ne dea firma liber de Craciun ca sa petrecem mai mult timp de calitate cu copiii nostri (daca mai suntem in stare si nu suntem epuizati)? De ce ne ascundem constiinta sub aceste Sarbatori comandate de altii, dirijate de altii si convertite in ceva atat de departe de menirea lor?

De ce ne acoperim golurile si ranile din suflet cumparand compulsiv kitschurile bagate pe gat de comercianti, kitschuri ieftine sau scumpe care ajung la noi cu pretul suferintei femeilor si copiilor-sclavi? De ce cumparam pentru ca altfel simtim ca nu avem valoare?

De ce alergam in turma bezmetici incolo si incoace, calcandu-ne in picioare prin magazine pentru a ne aproviziona cu mancare multa, pe care o mancam compulsiv si apoi umplem camerele de garda ale spitalelor si mesele de operatie ale chirurgilor? Doar pentru ca noi credem ca numai asa ne simtim bine?

De ce bem pana cadem sub mese ca altfel nu simtim ca e Sarbatoare, nu stim sa mai simtim bucuria decat stimulati de alcool?

Sunt multe de ce-uri, dar ma opresc la acestea….asta inseamna sa fii dus de val, sa te traiasca viata, sa iti traiesti viata de-a lungul, zi dupa zi”.

M-am gândit să răspund la acea scrisore:

„Cu mulţi ani în urmă viaţa mea era un chin. Eram copilul unui tată alcoolic şi a unei mame neputincioase in faţa provocărilor vieţii, dar credincioase. De mic copil mama mă lua cu ea la biserică, dar eu nu înţelegeam mai nimic. Din clasa a VII, de la 13 ani, am început să înţeleg lucrurile şi într-o zi, într-o duminică după masă, când m-am întors din sat de la o prietenă şi când l-am văzut pe tata adunând tăieţeii din ciorba risipită după o ceartă cu mama, am înţeles că sunt şi copilul lui Doamne.

Atunci când am plecat cu ochii în lacrimi pe deal şi m-am ascuns în lanul de grâu de disperare, Dumnezeu mi-a spus în suflet că nu sunt doar copilul acelor oameni, a părinţilor mei, ci sunt şi copilul Lui şi că El îmi v-a purta de grijă. Şi iată sunt atâţea ani, 23 de ani, de când mă bucur să fiu călăuzită prin această viaţă de Doamne! Să nu vă închipuiţi că aceşti 23 de ani au fost „ca în sânul lui Avraam”. Nu, ci au fost cu suişuri şi coborâşuri, cu zâmbet şi cu lacrimi amamre, dar am simţit cum Domnul în fiecare zi mă ocroteşte şi mă luminează ce să fac în momentele dificile.

Zilele acestea am trecut printr-o mare încercare, dar am învăţat o lecţie foarte importantă cu mai multe puncte:

Aşa cum aştept eu de la părintele meu spiritual să-mi acorde atenţie şi să-mi răspundă mereu la necesităţile sufletului, nu numai să-mi creeze condiţiile în care să trăiesc spiritual, aşa şi copiii mei aşteaptă să le acord atenţie zi de zi, nu numai să le ofer păpică sănătoasă şi suport material să înveţe… Am învăţat să nu mai am aşteptări de la alţii, ci să ofer eu ceea ce aştept.

Şi apoi am înţeles şi am simţit că noi oamenii putem să nu fim robii (sclavii) nimănui, nici a medicilor, nici a guvernanţilor şi nici a preoţilor. Noi nu suntem doar nişte contribuabili sau nişte cobai sau nişte numere, ci suntem oameni liberi, suntem ai lui Hristos, a lui Dumnezeu… Asta am înţeles-o în zilele acestea!

Şi după ce am înţeles acestea, am simţit aşa o pace şi aşa o libertate pe care n-am mai simţit-o niciodată.

Am înţeles atunci că în aburdităţile şi nedreptăţile lumii, noi oamenii putem trăi cu adevărat liberi şi că avem un Părinte care ne apără şi că oamenii din jurul nostru nu pot să facă ce vor cu noi. Ei pot eventual să ne priveze de anumite lucruri exterioare sau să ne încătuşeze trupurile, dar sufletele ne sunt libere şi asta ne-a arătat Valeriu Gafencu şi mulţi alţi martiri ai închisorilor.

Pentru mine fiecare zi este un dar pe care vreau să-l împart cu familia mea şi cu toţi ai mei dragi.
Pentru mine apropierea Crăciunului nu mai înseamnă demult roboteală prin bucătărie la frământat cozonaci sau învârtit sarmale, ci înseamnă o mare bucurie şi desfătare la Masa Domnului. Şi păstrând bucuria aceasta, simpla păpică ce o pregătesc, are atunci aşa un gust de bun şi colindele au aşa un înţeles de minunat!

Dar aceasta este un dar foarte mare, pe care eu de multe ori l-am ratat în anii trecuţi, fiind atentă la cozonaci şi sarmale sau l-am pierdut prin judecata semenilor, dar anul acesta, cu ajutorul lui Doamne, nu mai vreau să judec pe nimeni.

Trăiască-şi fiecare viaţa cum o vrea!
Dar mă rog pentru toţi oamenii ca Domnul să-i ajute să descopere cât de minunată este viaţa în Hristos. Mă rog ca oamenii să cunoască că potrivnicul (diavolul) ştie că nimic nu e mai preţios decât comuniunea cu Domnul în Biserică şi în familie şi de aceea bagă tot felul de piedici şi zâzanii şi atracţii artificiale.

Dar noi ne lepădăm de cel rău şi alergăm în braţele Domnului să ne nască şi pe noi, odată cu Naşterea Sa, la o viaţă nouă.

Vă îmbrăţizez cu drag!
Crăciun cu bucurie!