Arhive etichetă: disciplina

E tot mai stringentă nevoia să-mi însuşesc şi să aplic noile abilităţi de relaţionare cu copiii mei, că altfel nu se mai poate!!!!

Dragilor,

Astăzi, am simţit că nu mai sunt cu frâiele în mână în relaţionarea cu copiii …

Ştiu că cea la care trebuie să lucrez sunt eu.

Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu am avut momente în care nu am ştiut cum să procedez în anumite situaţii, pur şi simplu m-am blocat la comportamentul copiilor mei. Îi apucă câte-o agitaţie, strigă, se împing, vorbesc tare, se bagă în treburile celeilalte

… Pe de-o parte e comportamentul celei mari, adolescenta mea, pe de alta sunt cele mici cu ale lor şi la mijloc sunt eu cu ale mele…. şi nu am reuşit să menţin un echilibru şi pacea sufletului … Sunt foarte obosită …

În dimineaţa asta am simţit nevoia stringentă de o pauză….

Prima regula. Nu fă rău.… dar azi nu am reuşit să nu supăr prin cuvânt…

Am avut un moment de copleşire totală, dublat de ale mele oboseli, neîmpliniri şi nerealizări….

Azi am început ziua rău…., am ajuns şi la sfârşitul sfântei liturghii….că nu s-au trezit fetiţele…

Aşa că am plecat în parc…

Înainte să intrăm în parc, am stabilit că stăm o oră şi am pus să sune ceasul de la telefon…
La un moment dat, au început să apară copii cu pungi de pop corn în mână şi le-am cumpărat (pentru prima dată) şi fetiţelor mele pop corn, ca să aibă şi ele odată câte o pungă de pop corn în mână ca ceilalţi copiii…

Totul era frumos…, când, la un moment dat, aud urlete şi bătăi din picior…
Căutând să văd de unde vin aşa urlete, observ un omuleţ tare, tare supărat, care făcea furios semne cu mâna către mama lui, care era ieşită din parc. Nu m-am putut abţine şi m-am dus lângă el. Am stabilit contactul vizual şi i-am spus:
„Eşti tare furios ….!”.
„Da”, mi-a răspuns el.
„Mami vrea să plecaţi şi tu nu vrei”.
„Da”
„….Hm, ce-i de făcut?”
Între timp, a venit mama…. Nu vrem să plecăm neparat, dar el m-a lovit, a aruncat cu pietre în mine şi am plecat. A făcut o criză, n-a mai făcut aşa până acum……
Am făcut ochii cât cepele: un omuleţ de 2 ani să deţină controlul şi i-am spus mămicii: „E nevoie să învăţăm cum să relaţionăm cu copiii… , să-i învăţăm că mami nu este pentru lovit, că nu e voie să lovească nici în joacă pe mami…. „
„Da, da…, a spus mămica din toată inima.
„Vă pot recomanda câteva materiale pe care să le consultaţi. Când sunteţi disponibilă, putem vorbi. Uitaţi cartea mea de vizită…!”
„Vă mulţumesc foarte, foarte mult….”, mi-a spus mămica şi a plecat de mână cu copilul, care s-a liniştit ca prin farmec.

Am rămas încă un timp gândindu-mă la drama în care ne aflăm atâtea mămici… în faţa unor astfel de situaţii …

Din fericire se mai poate face încă câte ceva… şi cu cât acţionăm mai repede, e mai uşor…
Aşa că uite ce voi face: voi exersa noile abilităţi despre care am citit recent… E de neaparată nevoie asta.

Să ştiu ce am de făcut şi să dau comenzi ferme copiilor, să le amintesc ori de câte ori e nevoie ce au de făcut, fără să mă înfurii…

Iată, Doamne, eu şi pruncii pe care mi I-ai dăruit!

Buna dimineaţa dragilor!

În dimineaţa asta, am strigat cu năduf la Doamne: “Uite, Doamne, spune şi Tu cum să mai răzbesc cu copiii ăştia?”.

Ieri, am stat mai bine de jumătate de zi să gătesc tot felul de bunătăţi: am făcut două feluri de tort, am făcut pâinică bună, bună şi toate celelalte şi spre seară, am ieşit în parc şi apoi, am intrat într-un magazin. Nici n-am intrat bine, că mijlocia m-a şi întrebat: “Şi ne iei îngheţată?”. “Păi, nu ai mâncat atâtea azi? Nu ai terminat cu câteva minute punga de pufuleţi pe care ai primit-o?”. Nici un răspus, numai chipul acela de milog… Și am continuat: ”Nu cumpărăm… Am discutat acest subiect și am stabilit că nu vom mai cumpăra dulciuri dinmagazine, ci o să vă fac eu…”

Intrăm în magazin şi cumpărăm banane și o cutie cu 36 cupe pentru înghețată. “Vom face îngheţată şi veţi mânca pe săturate!”, le-am spus .“Da, Da….”, au răspuns amândouă în cor. Mai dăm un ocol, şi mijlocia spune din nou: “Şi nu luăm şi noi ceva, măcar o napolitană.., ceva acolo?”. Am simţit că tâmpesc și am spus: Dumnezeul meu, asta n-o mai pot răbda! Copilul acesta are o problemă, e nesimţit complet, mă exasperează! Şi atunci, Domnul îmi vorbeşte în inimă şi-mi spune că copilul e normal, eu am o problemă. Și îmi amintește ceea ce tocmai am “cetit” deunăzi: Copilul are în program să testeze limitele. El gândește:  “Poate mama s-a răzgândit şi-mi ia şi mie ceva sclipitor, o împachetură din asta ademenitoare”. Lucrul meu cu copiii e să rămân calmă, să păstrez limitele impuse şi să ofer empatie şi să-i zic: ”Sunt tentante toate aceste împacheturi, draga mea, dar noi două ştim ce se ascunde după acele hârtii şi plasticuri sclipitoare…”.

Ce bine era să-mi fi amintit un pic mai repede de acestea. Hm..! Încă nu am învăţat, nu mi-am însușit comportamentul proactiv, ci prima dată mi-a venit să-i trag una sau să mă răstesc la ea şi să-i spun că-i nesimţită. Luasem atâtea banane, luasem cupe pentru îngheţată, mâncase atâtea bunătăţi azi şi ea acum, îmi cerea o nenorocită de napolitană…!!! Toată strădania mea, toate bunătăţile făcute de mine “cu atâta osteneală” nu valorau nici măcar cât o napolitană ordinară?! Dar am avut “noroc” că Îl chemasem pe Doamne cu puţin înainte şi El mai era încă lângă mine “activ” și mi-a amintit că copiii nu înţeleg, nu pot să înţeleagă, nu pot să facă faţă la impulsuri, să raţioneze, să se opună, ei vor…

Ce să mă mai mir de copiii, dar noi, adulții, nu facem la fel? Nu mă văd pe mine, cu atâta teorie în cap, că mă port ca mânată spre câte-o apucătură? Ca să facem ce trebuie, să mâncăm ce trebuie, cum trebuie, e nevoie de mult exerciţiu, până ce scriem în noi un alt fel de a face, unul sănătos. Aşa şi copiii, ei nu ştiu, nu pot şi nici nu vor să facă binele, binele acceptat social, ci e nevoie să-l înveţe de la noi. Iar noi e nevoie să îi îndrumăm, să le amintim mereu cu dragoste, aşa cum face şi Domnul, Care nu ne trăsneşte când facem câte-o greşală. Dar noi uităm de multe ori şi ne lăsăm mânaţi de apucături şi folosim intrucţiuni de folosire a relației părinte-copil expirate….

Revin la şirul poveştii, dimineaţă copiii s-au trezit cu greu (nu ca ieri, când era un eveniment şi era rost de ceva interesant şi bun şi merita să te scoli) și am ajuns cam târzior la bisericuţă şi cum am ajuns, mijlocia, tot ea săraca, de la care am pretenţii la cei opt ani şi jumătate a ei, să trânteşte în strană cu picioarele răsfirate, cu spatele la sfântul altar, de parcă n-ar mai fi intrat niciodată într-o biserică. Şi atunci, văzând-o, m-a apucat iar nervii: “Păi, stai frumos! Ce stai ca la teatru! Nu ştii cum se stă în biserică? Hai să cântăm!” Nimic. Niciun sunet. Zic din nou: ”Hai să cântăm!” Nimic… Şi când mi-am amintit cât de tare vorbeşte acasă, de-mi ţâuie urechile, iar aici abia deschide gura să zică un “Doamne, miluieşte”, m-a apucat toate nădufurile şi n-am mai putut şi m-am uitat aşa de urât la Domnul, cu atâta reproş, de s-a clătinat şi jilţul din icoana Deisis. “Da, bine Doamne, chiar nu vezi…!? Ce, am venit la biserică să mă cert cu copiii? Şi aşa am întârziat aşteptându-i să se trezească! Nu mi-ar fi mie bine să-mi văd de mine? Dar cu copiii cum să fac, că ei nu mă văd că eu stau cuviincios, că fac cruce, că fac închinăciuni şi metanii, că cânt, ei mă văd numai când mănânc ceva bun…Te rog să faci ceva, că altfel, nu ştiu ce-o să fac… Măcar linişteşte-mă…!”

Ooo, drăguţul meu Domn! Nu mi-a dat peste gură spunându-mi: cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa creatură ce eşti?, ci mi-a oferit empatie. Am simţut că Domnul mă înţelege, că-mi înţelege neputinţa şi mi-a dat har să mă liniştesc şi să accept momentul şi să-mi amintesc că atunci, când e ceva în neregulă, eu am o problemă şi la mine trebuie să lucrez. Iar copiilor să le amintesc mereu cu dragoste şi răbdare ce au de făcut.

Am luat atunci pe fiecare copil pe rând în braţe şi le-am vorbit: ”Copilul meu, am venit aici să luăm bucurie şi bunătate, să ne hrănim sufletul. Stăm aici o oră şi apoi, mergem să facem şi altele. Aici, cântăm, ne rugăm şi mulţumim pentru tot ce am primit şi primim. Eu mă necăjesc când văd că nu vrei să cânţi şi să fii atentă la slujbă. Datoria mea e să te iubesc şi să te ajut să primești pe Domnul, nu să te cicălesc. Eu doar îți amintesc că în biserică cântăm după strană şi facem sfânta cruce, nu stăm așa lungite în strană. Înţeleg că asta presupune un pic de efort din partea ta şi a mea, dar e nevoie să-l facem, chiar dacă nu avem chef. Cheful ne vine făcând ce trebuie”.

Au înţeles cumva şi ne-am iertat şi ne-am strâns toate trei într-o îmbrăţişare mare şi apoi, am mers, spăşite, la părintele, rugându-l să ne ierte şi să ne binecuvinteze să şedem la Masă. Şi așa, am primit Duhul cel ceresc, ca să răzbim şi astăzi în faţa celor ce ni se vor pune dinainte. Şi azi mergem la bibliotecă…

Să ne dea Domne iubirea şi îndelunga Sa răbdare!