Arhive etichetă: Doamne

Oprește-te și…cunoaște…

Salutare, cititorule!

Acum, când scriu aceste rânduri este Vinerea Mare…

Te rog, meditează cu mine un moment la evenimentele petrecute în această zi în viața Mântuitorulului pentru noi.

Mulțumesc.

Mare dar ai câștigat făcând aceasta.

Pentru a face aceasta a trebuit să te oprești și să asculți și apoi, ai primit cunoaștere…

Postul Mare a trecut…

Rememorez toate zilele lui și nu-mi vine să cred că n-am participat la nicio Sfântă Liturghie înainte sfințită… M-am „angajat”, adică am început lucrul la un angajator…, și am fost prinsă acolo, în timp ce în bisericuța noastră se săvârșea, după masă de după masă, Sfânta Liturghie…

Două realități paralele: realitatea liturgică și realitatea lumii acesteia. Acestea două sunt atât de diferite…! Omul care n-a gustat din plin realitatea liturgiucă nici n-o poate bănui… Dar ea se desfășoară zilnic într-u ritm diferit de ritmul cotidian…

Cât de dureros este să treci cu autobuzul, cu masina sau pe jos pe lângă biserică și să fii străin și gol de realitatea de acolo, mai ales în aceste zile mari ale Postului Mare și ale Săptămânii Mari… Alergi ca bezmeticul la lucru, la cumpărături, la treburi. Pari un om împlinit, dar o parte din tine suferă… Cauți să acoperi acel strigăt înăbușit al acelei părți cu diferite lucruri și uneori reușești…, dar te trezești, când lumea, realitatea asta cotidiană, ți-e mai dragă, că plângi, că nu te împlinesc nici cozonacii, nici pasca, nici drobul și…te oprești… Dacă poți să te oprești, dacă ai curajul, îndrăzneala să te oprești în iureșul alergăturii globale…

trafic

Săptămâna trecută, am fost într-o călătorie departe de casă. Era dimineață și conduceam pe un drum care avea limită de viteză. Am încetinit, potrivindu-mi viteza după marcaj, dar, dintr-o dată, în spatele meu a apărut o balenă, un tir, care a început a urla… M-am trezit din gânduri și am accelerat. Tăcere… Mă uit la semnele de circulație și văd repetat semnul limitării de viteză… Pe drum, toți alergau… Poate mi s-a defectat indicatorul de viteză…?!, am gândit. Dar nu, răspunde alt gând, asta e viteza cu care trebuie să circul în siguranță. Și încetinesc. De cum am încetinit, balenele încep să urle, și urlă și urlă și eu, la început, mă mânii, fac planuri justițiare, de restabilire a dreptății, dar apoi, gândesc: N-au decât să urle, eu îmi văd de mersul meu, căci, de mă v-a opri polițistul, nu ei o să plătească amendă, ci eu…

Așa am învățat încă o lecție, deși cam târzior: să-i las pe ceilalți să se ducă cum vor. Ei vor da seama! Eu să-mi văd de volanul meu…!

Și așa, azi, las toate și mă opresc din bucătărit și din toată forfota asta a lumii și mă retrag câteva zile. Desigur, nici n-am apucat să ies din această realitate, numai gândul și deja balenele au început urletele… M-am clătinat o țâră, dar cu darul lui Doamne, mă ridic și plec… Plec cu „Dumnezeu să-mi ajute”, așa cum zicea buni…

Ce să-ți mai spun eu ție, suflete drag care ai avut răbdare să citești până aici?

Te îmbrățișez și îți doresc să ai curaj ca să-ți urmezi inima, care-L dorește pe Doamne, în ciuda tuturor urletelor lumii.

Să ai curajul să te oprești singur, să nu fie nevoit chiar Doamne să te oprească…

Mă rog acum ca Doamne să te binecuvinteze și să-ți umple inima de dragostea și mângâierea Sa.

Să ai parte de Paște!

A ta Doină care-ți cântă dorul străfundului inimii tale.

Azi, am primit un mare ajutor pe Cale

Salutare, dragii mei!

Astăzi sunt bucuroasă, astăzi am primit un mare ajutor pe Cale! De un timp încoace, mă tot frământau gândurile și întrebările despre ce voi face și pe ce drum voi apuca de acum încolo, după atâtea încercări și testări de slujiri și lucrări. Și iată, azi, am primit încredințarea că acesta este darul meu: colecționar de învățături, făuritor și neguțător de cărți pentru suflete, căci după nicio altă îndeletnicire nu arde inima mea mai tare precum arde să învăț și să transmit mai departe cele învățate, să citesc și să scriu.

Deoarece luminarea și izbăvirea mea din robia sărăciei și a deznădejdii din pricina condițiilor în care m-am născut și am crescut a venit prin cărți, consider că e de datoria mea să mulțumesc lui Doamne pentru acest dar, ajutându-i și pe alți oameni care caută soluții pentru a crește și a se dezvolta personal. Consider că, dacă înțelegi sensul lucrurilor care se întâmplă cu tine și în jurul tău și crezi că Domnul nostru Iisus Hristos este cu tine până la sfârșit, orice ți s-ar întâmpla, atunci, trăiești la maximum.

Aleg să mă pun cu totul în slujba Domnului, cu toate darurile și cu toate dorurile mele. Aleg să lucrez la zidirea sufletelor prin cuvânt. Dedic pasiunea mea pentru cărți lui Doamne. Îl rog să facă El ce-o vrea cu ea, s-o pună la îndemâna celor ce au nevoie de ea.

Pentru că sunt om și sunt vulnerabil, Domnul îmi trimite, din când în când, câte-un înger, un glas, o simțire de îmbărbătare ca să merg mai departe. Astăzi, mi l-a trimis pe Sfântul Antim Ivireanul,

sf-antim-2008

care, prin pilda vieții sale, mă încurajează să merg mai departe.

De acum, când vor mai veni gândurile de renunțare ori descurajarea, o să citesc viața Sfântului Antim și o să merg mai departe!

Sfinte mare ierarhe Antim Ivireanul te rog miluiește-mă cu rugăciunile tale și mijlocește la Domnul ca să mă ajute să-mi împlinesc rostul și chemarea. Amin.

care prin pilda vieții sale mă încurajează să merg mai departe.

Despre Sfântul Antim, puteți citi aici:

http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/viata-sfantului-ierarh-martir-antim-ivireanul-mitropolitul-tarii-romanesti

http://ziarullumina.ro/sfantul-ierarh-antim-ivireanul-cu-suflet-de-roman-39124.html

Doamne, dă-mi o picătură din iubirea Ta nemărginită şi-mi este de-ajuns!

Dragii mei dragi

Un fapt simplu petrecut aseară mi-a arătat atât de bine ce înseamnă să te gândeşti mereu doar la tine.

Am trăit multă vreme în egoism, nedându-mi seama; pur şi simplu nu mă gândeam la ceilalţi mai întâi de a mă gândi la mine.

Spre exemplu: mi-e foame. Deschid frigiderul şi găsesc un rest de mâncare. Îl răstorn pe tot în farfurie şi îl „înfulec” (folosesc acest cuvânt pentru că asta este realitatea prezentă care mă supără, m-am obişnuit să înfulec. Pe negândite, înfulecatul pe fugă, în timp ce pregătesc pentru ceilalţi sau mă pregătesc să fug după copii la şcoală, a devenit un obicei, pe care acum îl conştientizez şi mă „chinui” să-l lepăd. De aceea nu mai sunt prea entuziasmată de reţete, ci acum toată atenţia mea este la tihna în care gătesc şi mănânc, la liniştea cu care mestec. Asta e cel mai greu pentru mine, de aceea, vă rog să puneţi o vorbă pentru mine la Doamne), negândindu-mă că poate altcineva mai e flămând şi să mai las o jumătate şi pentru el.

Sau alt exemplu banal: mă urc în autobuz, sunt ruptă de oboseală şi nu-mi doresc decât să stau pe un scaun şi-l caut cu înfrigurare şi mă aşez pe el, neutându-mă în jur, poate este altcineva mai neputincios decât mine.

Recent, am învăţat că gândul mai întâi la celălalt şi apoi la tine este un prim pas spre iubire, spre ieşirea din egoism.

Asta se învaţă. Eu nu l-am învăţat la timp şi am trăit aşa multă vreme şi mi se părea normal, ba mai mut, mă credeam chiar că duc o viaţă virtuoasă….

Aseară, cineva şi-a parcat, din nou, maşina peste noapte pe locul din faţa casei noastre, loc amenajat pentru maşina noastră. Persoana respectivă ştia că acolo parcăm noi maşina, dar a ignorat a doua oară acest lucru. Ba mai mult, când am parcat în faţa maşinei dânsului, a sunat la poartă şi s-a scandalizat că l-am blocat, el având destul loc în faţa casei lui, dar nu e amenajat ca să parchezi cu uşurinţă. Soţiorul a tras maşina şi l-a rugat să elibereze locul, iar acela a plecat cu maşina bombănind. Când mi-a povestit incidentul, am înţeles ignoranţa faţă de celălalt în care am trăit şi eu multă vreme: pur şi simplu nu-ţi dai seama, nu înţelegi, ba ţi se pare atât de natural să faci ceea ce-ţi cade ţie bine, fără să te gândeşti la celălalt, la consecinţele faptelor tale.

Am lăcrimat şi am zis cu toată durerea posibilă:

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”.

Asta este ruga mea zilnică din ultima vreme. Nu mai vreau nimic decât să iubesc oamenii, să-i iubesc cu adevărat şi mai ales pe cei din apropiere, din maxima apropiere, care îmi calcă bătătura.

De multe ori ai impresia că iubeşti pe ceilalţi, când de fapt egoul îţi joacă feste, aşa zisa iubire nefiind de fapt decât un interes, un confort pentru tine, un serviciu….

Iubirea e mult mai mult, e rupere din carnea ta, din tine, din ale tale comodităţi, e jertfă, se rupe încet egoul, ca persoana, sinele tău bun să poată relaţiona cu alte persoane în comuniune sfântă după chipul (modelul) Sfintei Treimi după care am fost creaţi.

Şi atunci, toate se aşază într-o altă ordine şi trăieşti bucuria. Pur şi simplu, trăieşti prin iubire, te hrăneşti cu ea….şi ieri, mi s-a dat să experimentez asta, să dau cuiva porţia mea de mâncare, cuiva care a apreciat valoarea ei şi am simţit la propriu cum m-am hrănit şi pentru prima dată am mâncat în tihnă, o tihnă nemaigustată şi am mestecat bine, chiar dacă între timp, urmăream să nu dea în foc laptele de soia sau să nu se prindă omleta de soia de tigaie.

Atenţia, mare este puterea atenţiei! Ea este de fapt conştientizarea…..

Dar cât de repede uit toate acestea!!

Oo, cât de inconştientă am trăit!!!

M-am obişnuit să trăiesc egoist, să fac multe în viteză…

Acum, vreau să iubesc, să încetinesc ritmul …. şi să-i dau voie Atotputernicului să lucreze în mine, în viaţa mea….

Nu eu mântuiesc lumea…., nu mâncarea pe care o gătesc va hrăni, ci dragostea pusă în ea…

Am fost creaţi din iubire şi pentru a trăi în iubire unii cu alţii şi acum, mai mult ca oricând avem nevoie de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi noi o primim prin împărtăşire şi o menţinem şi o înmulţim prin dăruirea celorlalţi. Iubirea se cere de la Doamne zilnic:

„Dă-mi Doamne, un dram de iubire azi ca să Te iubesc, să-mi iubesc copilaşii, soţiorul, vecinii, pe trecătorii de pe trotuar, pe soferii din trafic, pe fraţii şi surorile prezenţi la slujbă în biserică, pe preoţii care slujesc în biserică şi pe toţi cei care îmi solicită iubirea”.

şi se practică….:

Şi dau iubire simplu: privindu-i, ascultându-i când îmi vorbesc şi uitându-mă pe mine, povestea mea, durerile mele, necazurile mele, problemele mele (astea le spun lui Doamne, părintelui duhovnicesc, soţului…., nesfârşitele poveşti cu colegele sau prietenele doar ne uşurează psihic, nu aduc rezolvare sau vindecarea lor).

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”. Amin

Mare dar e sa poti sa asculti durerea celuilalt!

Dragii mei dragi

Daca anul trecut, la Targul de carte religioasa mi-am cumparat o carte superba, Spovedanie neterminata, anul acesta la targ mi-am cumparat mai multe carti, printre care si cartea Maica gavriliia…, o carte uluitoare, care mi-a schimbat optica cu totul…..

Am invatat multe din aceasta carte, dar cel mai mult m-a uimit faptul ca noi, oamenii , nu ne mai ascultam unii pe altii…, nu ne pasa unii de altii, ci vorbim fiecare paralel:

Of, ce ma doare capul, spune o prietena…, dar noi imediat adaugam: sa vezi pe mine ce ma doare… si o dam inainte cu vaicarelile noastre, fara sa ne pese de durerea prietenei noastre…

cand am constientizat acest lucru, l-am rugat pe Doamne sa ma ajute sa ascult durea celor din jur…. Eram tocmai in masina si asteptam, cand apare o prietena, i-am cerut sa-mi faca un serviciu si ea s-a scuzat ca are de lucru mult…… Am primit realitatea…nu m-am necajit ca nu ma poate ajuta…. apoi, a inceput sa-mi spuna greutatile ei…, a inceput sa-mi spuna oful…, imediat am dat sfaturi, solutii…., dar in toiul discutiei, mi-am amintit de cele citite in cartea Maicii Gavriliia si m-am oprit si am inceput sa ma rog , sa tac si s-o ascult…o priveam cum ii curg lacrimile, o intelegeam atat de bine, ii traiam durerea ca si cum ar fi fost a mea.

Ne-am imbratisat si i-am spus ca singura solutie de Doamne

Dupa ce a plecat, a inceput gandurile sa ma apese, ma durera durerea prietenei mele, aparent, cand o vezi, nici nu banuiesti ca ar avea asa probleme…

Mi-am adus aminte ca maicva Gavriilia spune sa nu petrecem in ganduri .., ci sa incredintam Domnului persoana respectiva, sa punem totul la picioarele Domnului

si apoi sa petrecem in pace.

Astfel, i-am spus Domnului despre prietena mea si i-am predat Lui grija de ea si am simtit cum doamne a luat-o in grija.

E uimitor! E adevarat. Domnul e viu si lucrator.

Indrazniti sa primiti sa ascultati durerea celor care vi se deschid si abtineti-va sa dati sfaturi daca nu vi se cer si nu va povestiti durerile voastre, ci fiti cu inima la cel care va povesteste… Mare dar e acesta!

Va imbratisez cu drag!

Şi ce dacă…? Despre cum mi-am înfruntat stresul

Dragilor

Nu ştiu voi cum aţi fost şi sunteţi zilele astea, îmi doresc să ştiu….
Îl rog pe Doamne să fiţi în pace…

Zilele astea am trecut şi trec printr-o mari prefaceri…. Deşi m-am străduit să anticipez acest stres de început de an, nu am reuşit întru-totul….Din nou, cerinţe mari şi fonduri care lipsesc cu desăvârşire….

Trei copii la şcoală, buchete de flori de la florărie, că în curte nu cresc…, fondul clasei pentru fiecare, rechizite…. şi mâncărică pe masă şi în ghiozdan… şi, peste astea, şi dinţii mei…. şi-n portofele…. bate vântu’ în voie….

Ooooooooo, sunt prea multe…, simt că nu fac faţă …şi prima reacţie care vine, potrivit obiceiului străvechi al meu: scăparea în depresie…., nervozitate, reproşori…., plasare de responsabilitate…
Dar cu mila Domnului, nu m-am lăsat afectată de schema nefericirii care voia să mă acapareze.

Mă rugam şi ceream pacea şi soluţiile…

Ieri, am lăsat copiii la şcoală şi am fugit la Doamne, la sfânta liturghie la catedrală. Eram atât de împrăştiată, atât de împietrită şi confuză…, nicio atenţie, nicio tresărire sufletească profundă la mare har ce era acolo…, parcă eram moartă…, ce parcă, eram amorţită sufleteşte la gândul de unde şi cum vor veni rezolvările problemele.

După Tatăl nostru am fugit să-i iau de la şcoală şi, tot în fugă, ne-am întors la catedrală unde era cuvântul de învăţătură. A vorbit frumos Părintele Abrudan! Cu vocea-i calmă ne-a spus că până la urmă, printr-o tainică minune, Crucea tot va birui şi parcă s-a mai înmuiat ceva acolo înăuntru-mi….şi am îndrăznit să-i spun lui Doamne: „Iată-mă-s aici, vin să mă învii, să mă hrăneşti…! Fă ceva şi cu mine şi voi da mărturie că eşti viu şi adevărat şi eşti cu noi….”. Şi m-am apropiat „cu frică şi cu credinţă”, fără să simt înfiorare şi evlavie într-un nuştiu care fel …, ci doar crezând că El e acolo şi că va face din nou minunea învierii cu mine, cu noi…. şi „Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu Doina, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” şi am răspuns „Amin”.

După masa s-a scurs lină…, până spre ora 17, când ne-am dus la şcoală, la şedinţa cu părinţii, la copii cei mici. Pe drum am discutat cu soţul că le vom spune că vom achita fonduri şi alte „taxe” când vom putea…, că m-am săturat, nu mai vreau să mai trăiesc în stres. Că „ce dacă” nu plătim acum şi plătim când avem….?

Ne-am dus, unul la un copil, altul la celălalt. Toate bune şi frumoase…., cu scântei multicolore… din discuţii aprinse…, până la lista cu plata fondului clasei… Atunci au năvălit stresul, deprimarea lui „nu am, nu pot” …. şi atunci le-am răspuns acestor atacuri: „Şi ce dacă?” „ Şi ce dacă nu dau banii? Ei, în clipa aceea, am simţit o mare uşurare sufletească, o slobozire….. Desigur, între timp, şedinţa de la mijlocia s-a terminat şi a venit şi soţiorul meu în clasa mezinei şi a rezolvat problema, a rupt dintr-o parte şi mi-a dat să plătesc fondul clasei, zicându-mi „cu ajutorul lui Doamne, om vedea cum om mai face!”.

Ne-am întors acasă în pace. Primul impuls a fost să mergem să cumpărăm pe credit rechizitele, dar am zis să vedem ce mai găsim prin casă şi am scotocit în lucruri şi am mai găsit ceva caiete, culori, creioane, ascuţori, gume…şi încet le-om lua pe toate… Mulţumesc Domnului că m-a ajutat să ies din acel stres al urgenţei….

Dar cel mai mare stres a fost cu toaleta de la şcoală pentru mezinuca…

De care am scăpat azi dimineaţă când m-am dus, înainte de a intra în clasă, cu ea la toaletă şi am lăsat-o să se descurce singură. Şi-a pus hârtie pe capac, apoi cu o mână ţinea sulul de hârtie şi cu cealaltă să-şi ridice hăinuţele, când să se aşeze, a căzut hârtia jos…, a luat-o şi a pus-o la loc, eu feţe, feţe, năduleşi…

Şi la urmă de tot: „Şi ce dacă?” . Am făcut ce am putut acum. De acum Te las pe Tine…, poţi Tu s-o fereşti să nu ia microbi, să nu se îmbolnăvească… La grpdiniţă, cu toată dezinfectarea, tot mi-a făcut infecţie… Nu mai rezist acestui stres.., Doamne, ia-l…..
Te rooooooooooooooooooooooog!!!! Şi l-a luat. Am simţit asta când a ieşit acel năduf din mine….
Dragilor,

Nu e nimic urgent în afară de a-ţi păzi pacea lăuntrică şi a te ruga…..Am băgat de seamă că o inimă paşnică şi plină de rugăciune e mai eficientă decât una agitată….
Când eşti în situaţia în care trebuie să faci ceva şi, pur şi simplu, nu ai cu ce sau cum, întreabă-te:

Şi ce dacă nu fac, ce se întâmplă? Se sfârşeşte lumea? Îmi cad laurii? Mă arată lumea cu degetul? Suferă copilul? (Dar i-am pus în gardă: rugaţi-vă să ne ajute Doamne să vă putem asigura cele necesare! Cu ajutorul Domnului, o să aveţi cele necesare. Nu vă compara cu nimeni, sunteţi unice şi veţi primi ce aveţi nevoie la vremea cuvenită, numai să vă rugaţi pentru noi)

Şi ce dacă? Şi vorba, învăţătoarei mijlociei, „până nu curge sânge, nu-i grav!”….Şi apoi, chiar să ne taie capul…, cu atât mai bine, scăpăm de nebunia lumii acesteia!

Dragilor aveţi credinţă şi păstraţi-vă pacea sufletului. Domnul este şi va fi cu noi până la sfârşit. Rugaţi-vă şi pentru noi! Ceea ce şi eu fac pentru voi.

Fiţi binecuvântaţi!

Relaţia cu copiii mei – o provocare la schimbare, creştere şi perfecţionare continuă

Dragii mei dragi

Vă spuneam la începutul vacanţei că mi s-a lansat o nouă provocare: aceea de a petrece împreună cu copiii în bună înţelegere.

Cei care aţi citit cartea Mă bucur că sunt femeie

coperta

aţi băgat de seamă povestea mea vizavi de copilaşi…

Vara asta mi-am propus să suspend activităţile mele, să iau şi eu vacanţă şi să mă bucur cu copii mei…

Până acum, bilanţul nu arată satisfăcător, ţinând cont de perfecţionismul care încă mă mai bântuie din când în când. Dar am făcut multe progrese. Mă uimesc pe zi ce trece de evoluţia mea dimpreună cu cea a copilaşilor.

Relaţia cu copilaşii este foarte provocatoare. Copiii mei au scos şi scot mereu ce-i mai bun şi cei mai rău din adâncurile mele.

Deşi mi-am făcut lucrarea de diplomă pe tema: „Creşterea şi educarea copilului în primii 7 ani de viaţă”, m-am văzut reacţionând la provocările lor într-un chip deplorabil.

Simţeam că ceva trebuie să fac, dar nu ştiam precis ce.

Într-o zi, soţiorul mi-a întins o carte şi mi-a spus să mă uit puţin prin ea, mai ales acolo unde a pus el semne. M-am uitat prin ea şi mi-a plăcut…Aş fi vrut s-o citesc de fir-a-păr, dar era împrumutată şi trebuia returnată a doua zi. Am spus că o voi căuta s-o cumpăr.

Dar, ştiţi cum e…, durează…

Când am împlinit cei 38 de ani frumoşi şi minunaţi dăruiţi de Doamne, soţiorul meu preţios mi-a făcut un cadou. „Uau ce surpriză! O carte!” ???? V-aţi prins… cartea pe care doream să o cumpăr… Uşor de iubit, greu de disciplinat….

Am început s-o citesc…

Această carte nu se citeşte orişicum, ci te provoacă la acţiune….

Din primele pagini, mi-am dat seama că stilul educaţional pe care începusem să-l practic cu copiii mei era învechit………şi că era nevoie de schimbare … vorba ceea: „La vremuri noi, e nevoie de unelte noi…!”

Aşa am început o nouă lucrare…. E anevoiasă, căci presupune o rescriere de programe în însuşi forum-ul meu interior… şi va dura….

Am conştientizat că eu priveam greşit pe micuţi…
Aveam şi o moştenire grea…

Şi culmea, parcă moştenisem numai pe cele rele… Sau poate pe astea am ochi acum să le văd, din cauza perfecţionismului…!?

Îl moşteneam pe tata, care a trăit într-un mod pe care l-am contestat, dar am preluat aproape totul de la el. Mama însă, a fost plin de virtuţi, dar de la mama ea am luat doar „darul vorbirii”, nu în limbi, ci „darul” (în sensul folosit de Creangă: „darul suptului”) de a vorbi mult, mult de tot.

De la tata am moştenit indiferentismul şi setarea pe ce tre’ să fac eu, pe ce îmi place…În rest, nu mă interesa…

Propria comoditate conta…

Ei, dar am văzut că aşa nu-i bine.

Astfel, am ales să fac o schimbare radicală.

Şi cartea asta venea la timp…

E nevoie de o schimbare permanentă de comportament, numai schimbându-mi eu comportamentul, voi reuşi să schimb comportamentul propriilor mei copii.

E nevoie să trasform poziţia de jandarm, pe care nici nu ştiu cum am dobândit-o, într-una de învăţător şi îndrumător cu dragoste…

Dacă mai demult, pe vremea părinţilor mei, copiii ascultau necondiţionat din prima, acum vremurile s-au schimbat enorm: copiii nu mai ascultă, părinţii nu mai fac faţă…şi căminul a devenit un iad, în care ţipetele se lăfăie în voie…

Frica nu mai funcţionează… ! Copiii sunt mult mai inteligenţi…, te au la degetul mic…, imediat sună la Protecţia copilului…Noroc că în cazul meu, tat’su lucrează acolo ….

Lăsând gluma, realitatea e dură: copiiI au devenit dificili şi noi, mai ales mămicile, nu mai ştim cum să răspundem, mai ales că de cele mai multe ori suntem epuizate de atâtea responsabilităţi, pe când, ei sunt odihniţi şi bine hrăniţi şi ne doboară pur şi simplu…

Frica, ameninţările, pedepsele NU MAI FUNCŢIONEAZĂ… sau cel puţin nu pentru mult timp…
E nevoie să învăţăm să dobândim aptitudini noi şi cel mai urgent să dobândim aptitudini care promovează respectul.

E nevoie să trecem de la roluri, la relaţii.

Toţi suntem adesea uşor de iubit şi, mult mai adesea, greu de suferit, de suportat. Şi mai greu e să ne suportăm şi să ne iertăm pe noi…

Relaţia cu copiii este presărată de multe lucruri neplăcute…, provocatoare le spun eu. Personal, am căzut de multe ori în plasă şi am reacţionat… De data asta, vreau să acţionez altfel…

Am ales să privesc realţia, conflictele de interese cu copiii mei ca pe o oportunitate de a învăţa şi de a mă schimba.

Şi cu ajutorul lui Doamne, am început să exersez cele citite…

Le-am luat pe rând.

Am început cu prima putere

Puterea percepţiei: Nimeni nu mă poate enerva fără permisiunea mea.

Pe măsură ce voi întări lucrul cu această putere, vă voi împărtăşi din lupte şi biruinţă.
Vă doresc spor în lupta cea bună.

Cu respect, Doina

A început sezonul căpşunelor româneşti

Dragilor
astăzi am cumpărat primele căpşune româneşti.

d6692903998a4e9eb9518e4ae846058c

Scumpuţe, 7-8 lei/kg…., însă foarte bune şi aromate! De luni, cred că o să mai scadă preţurile, căci vor veni mai mulţi vânzători şi sper să putem să ne permitem să facem o cură de căpşune, măcar o săptămână….

Joi, m-am întânit cu o cunoştinţă, care venea din piaţă cu o lădiţă de căpşune, şi mi-a spus că le-a luat cu 4 lei. Dar ce-i drept erau aşa miculuţe, numai bune pentru dulceaţă. Dar euvreau să le mănânc așa, nu mă îndur să stric bunătate de fructe pe dulceţuri. O să cumpărăm să mâncăm aşa proaspete. Atunci, simţi adevărata sevă a pământului! Dulceţurile sunt doar nişte mofturi. Nu zic că nu-mi plac, dar chiar că nu se merită să pui o tonă de zahăr şi să-i dai un gust… Mănâncă, domnule, acolo un kg de căpşune, cum am mâncat eu astăzi, războindu-mă cu mezinuca, care să apuce pe cea mai mare şi mai coaptă, şi atunci să vezi desfătare adevărată. Te tot lingi pe degete şi spui: „No, ce m-am astâmpărat! Mulţumesc, Doamne!!!!”.

 

LUPTA CU POFTELE ŞI NEBUNIA PÂNTECELUI

Dragii mei

am ajuns şi eu să mă conving că a mânca sănătos nu-i o treabă chiar aşa uşoară. Ba din contra, uneori pare de-a dreptul imposibil. Am trăit asta de multe ori. Acum, cu cât doresc să mănânc sănătos şi liniştit, cu atât tot iadul de pofte îmi năvălesc în mine. Şi, ba îmi aduce aminte de un gust, de o imagine, ba nu mă mai pot opri şi îndes hulpav muşcătură după muşcătură.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când e vorba de mâncare, am ceva probleme, pe care nu le-am prea băgat în seamă, dar acum făcând ceva curăţenie, am început să le zăresc şi „să dau după ele cu aghiazmă”, dar nici pomeneală să se ducă, ba din contră şi mai aprige se fac. Şi au atâtea capete şi forme …!

Gata! Am declarat război! Dar am căzut înfrântă… Mă declar cu totul neputincioasă şi toată nădejdea mea e la Doamne. Dar asta nu-i totul, mai am şi eu niţică treabă, căci nu mi se vâră încă pe gât carnea idolească, ca mucenicilor, ci eu cu mânuţele mele îndes în neştire „tot ce prind”.

Aşa că azi deschid un topic nou:

Lupta cu poftele
în care o să vă împărtăşesc alternativele „mai sănătoase” pe care eu le opun poftelor gâtlejului meu.

Chinurile unei vieți ”confortabile”

Dragii mei,

zilele acestea, sunt prinsă în amenajarea bucătăriei. În dimineaţa asta, când lipeam hârtia pe lângă geamuri, ca să nu le murdăresc cu vopsea, m-am gândit să vă scriu câteva rânduri şi să vă împărtăşesc gândurile mele. Mă gândeam la toate înlesnirile pe care le avem astăzi şi cât de uşor poţi să-ţi faci treburile! Dar cu toate acestea, tot nu suntem fericiţi, mulţumiţi şi liniştiţi.

Îmi amintesc că atunci când m-am căsătorit, i-am zis soţiorului că o cameră să avem, o singură cameră, dar să fie a noastră, să nu mai stau în gazdă, şi voi fi fericită. Da, de unde! Au venit copilaşii şi nu ne mai erau suficiente două camere, care aveau şi igrasie. Şi apoi, mai avem nevoie şi de aia, şi de aia…

A ajutat Domnul de ne-am făcut căsuţă nouă, la care am lucrat pe brânci vreo 5 ani. ”Şi dă-i şi luptă” şi o groază de lucruri lipsă, dar e cu faţa spre soare şi eram fericită, chiar dacă n-aveam baie la etaj, şi nici mobilă de bucătărie, şi nici multe altele… Dar de ceva vreme, nu mai suportam bucătăria, că pereţii nu erau vopsiți, că bateria de la chiuvetă se stricase. Pe de-o parte îmi era jenă când mai venea cineva pe la noi, iar pe de alta, eram tare bucuroasă că am strictul necesar şi ce-mi trebuie ca să fac păpică sănătoasă.

Şi totuşi, trebuia făcut ceva cu bucătăria. Şi aşa, am început să-i zic lui Doamne toate aceste nevoi. Mă rugam să rânduie El cumva să-mi fac unele chestii prin bucătărie. Şi a rânduit. Iată-ne acum că am reușit să adunăm bănuții pentru bucătărie, dar s-a ivit o „problemă existenţială”: ce culoare să fac mobila de bucătărie. M-am tot uitat pe internet şi m-am năucit de cap şi încă nu ştiu exact ce culoare s-ar potrivi la mine şi să fie și cât mai accesibil ca preţ. Şi uite-aşa, a trecut o săptămână. Iar astăzi, mă gândeam în timp ce dădeam cu amorsă pe lângă geamuri: ce simplu era mai demult când eram eu copil. Nu existau atâtea variante, atâtea chestii şi brizbrizuri şi viaţa era mult mai simplă și mama nu era aşa de „stresată” cum am fost eu zilele acestea pentru nişte fleacuri…

Bine este să ceri la Doamne ajutor şi să crezi că l-ai primit şi să mulţumeşti şi apoi să ai răbdare să se desfăşoare. Ei dar noi, oamenii de azi, din acest secol al vitezei, vrem acum toate. Cât mai iute. Nu mai avem răbdare. Şi vrem și multe! Şi de aceea, nu ne poate mulţumi nimic. Am observat că atunci când nu eşti pătimaş, adică nu vrei cu tot dinadinsul să-ţi faci voia, toate se întâmplă atât de minunat. Nu mai speram să facem baia la etaj, îmi luasem gândul, dar a rânduit Doamne săptămâna asta să ne întâlnim cu un domn credincios care a primit să ne pună gresia și faianța și care ne-a lucrat bine şi la un preţ atât de accesibil! Iată acum avem și baie la etaj și oare sunt fericită, mulțumită și recunoscătoare tot timpul? Nu.

Îmi amintesc de vremea când eram însărcinată și cât de greu coboram şi urcam scările la baie. Ce fericită aș fi fost să fi fost baia la etaj, dar acum am uitat de baie, vreau camerele de la mansardă…. Și uite-așa nu prețuiesc îndestul darurile primite. Faptul că nu am avut baie la etaj și a trebuit să urc și să cobor scările cât am fost însărcinată, mi-a prins atât de bine, căci făceam mișcare de nevoie.

Ce am învățat din aceasta? Înlesnirile ne costă foarte mult, pe când unele lipsuri ne provoacă la a ne depăşi comoditatea, care atât de mult ne păgubeşte. La fel se întâmplă și în folosirea mașinii. Pentru că nu mă dau banii afară din casă, fac economie. Când putem merge fără maşină, mergem pe jos. Maşina o folosim doar în cazuri foarte stricte, când plouă tare, când e ceva greu de cărat, când trebuie să mergem undeva mai departe. Desigur că putem găsi motive s-o folosim mereu. Dar pentru a merge pe jos, e nevoie să ne trezim cu o oră mai devreme ca să mergem la şcoală şi la grădiniţă!

Altă „problemă existenţială” pentru mine sunt cadourile de Moş Nicolae şi de moş Crăciun de la grădiniţă şi şcoală: bani aruncaţi pe dulciuri, de parcă asta i-ar face pe copii fericiţi. Sărmanii copii în ce hal au ajuns! Sunt îndopați cu zahăr și apoi, ținuți în ”cușcă”. Dimineaţa, fuga îi bagi în maşină şi îi duci la grădi sau la şcoală. La amiază, îi aduci repede acasă cu maşina şi apoi, îi pui la masa de scris ca să-şi facă temele vreo 3-4 ore şi când scapă bieţii de ei, sunt ca fulgerul. Dumnezeule! Mă uitam o dată, într-o pauză, cum aleargă şi cum ţipă copiii aceştia de clasele I-IV de la școala unde merg copilașii noștri. În pauză, e o zarvă de nedescris în curtea aceea îngustă şi uneori n-am văzut pe nimeni care să-i supravegheze. Doar îngerii, care s-au zăpăcit şi ei de atâta alergătură în jurul lor. Iar copiii cei mari au alte preocupări: tabletele. Astea îi ţin pe loc fizic, dar sufleteşte cât de mult sunt munciţi!

Şi acum, Doamne, spune-mi cum să fac faţă la toate acestea? Gândurile mi se învălmăşesc şi mă opresc, nu de alta, dar mă aşteaptă amorsa…. O zi binecuvântată! Şi vă implor: când aveţi un moment de răgaz, pomeniţi-mă şi pe mine ca să fac faţă la acest ritm nebun. Vă mulţumesc! Şi vă asigur că şi eu vă pomenesc în genul unui părinte, care avea atâtea pomelnice de nu mai răzbea şi le-a pus într-un sac şi la Proscomidie, slujba de dinainte de Sfânta Liturghie şi în timpul Sfintei Liturghii, îi spunea Domnului: „Doamne, pomeneşte-i şi pe cei din sac!”. Aşa şi eu îi mai zic Domnului din când în când: „Doamne, pomeneşte şi pe prietenii mei, şi pe cei din lista mea de pe Facebook!

Mai în glumă, mai în serios, să ştiţi că mare putere are rugăciunea unuia pentru celălalt. Mai mare putere are rugăciunea pentru altul decât dacă te rogi pentru tine. Şi numai gândul de a te ruga, chiar numai intenţia e mare, pentru că e dragoste de aproapele. Şi unde e dragoste, e Dumnezeu. Și Dumnezeu e totul. Şi dragostea toate le poate…

Acum, chiar vă las! Mă duc să termin cu amorsa. O să vă ţin la curent cu evoluţia lucrurilor. Vă doresc o zi minunată cu Doamne, în dragoste şi cu „răbdare, până la sfârşit, nu ”până la prăşit”, cum zicea părintele Cleopa.

 

Când ai o nevoie sau trebuinţă, pune-o înaintea lui Doamne şi aşteaptă cu răbdare

Dragii mei dragi
Zilele acestea am trăit iar nişte minuni.
Am învăţat să pun înaintea Domnului nevoile mele, trebuinţele şi problemele şi să-mi văd de treaba mea, adică ce pot să fac eu şi Domnul şi-a făcut treaba lui, şi şi-a făcut-o foarte bine şi la vreme.
Hai să vă spun secretul: ştiţi că la slujba sfintei liturghii este cântarea aceea frumoasă: „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim…toată grija cea lumească acum s-o lepădăm”.
„No bine Doamne, da cum să lepăd grija de plata facturilor care sunt scadente ieri, cum să lepăd grija de mâncărică pentru copilaşi.., cum , cum?”.
Păi uite-aşa: dă-mi-le Mie, zice Domnul!
Şi de atunci abia aştept să merg la biserică să-i pun la picioarele Domnului grijile mele.
Şi, mama mea, ce de am, dar cum cântarea este cam scurtă, am învăţat să le structurez, să le mai condensez şi să mă rezum la cele importante. Şi nu încetez să le pun toate înaintea Domnului, până se rezolvă. Şi se rezolvă atât de minunat, încât rămân de fiecare dată cu gura cascată! Rezolvarea apare de unde şi cum nu mă aştept.
Doamne ce minunat eşti!
Dragilor, ce Dumnezeu minunat avem şi noi să stăm departe?
Vă amintiţi că Domnul Hristos a spus odată ucenicilor: „cereţi şi veţi primi…, ca bucuria voastră să fie deplină, … dar până acum n-aţi cerut nimic…”
Eu am probat şi mi-au spus şi alţii că cu cei care merg la sfânta liturghie şi dau grijile lor Domnului minunile se petrec la ordinea zilei.
Haideţi să vă povestesc câteva minuni:
Am supărat cândva pe cineva foarte rău şi mergeam la biserică şi nu mă puteam apropia de domnul. Departe de sfântul altar, în spatele bisericii îl rugam să refacă el legătura cu persoana respectivă care nu mai voia să audă de mine, nu-mi răspundea la telefon nici la uşă. Îi ceream iertare zi de zi în gând. Cred că a trecut vreo câteva săptămâni şi nu mai puteam de „disperare” şi când nici nu mai speram, primesc un telefon de la persoana respectivă ca să ne întâlnim să rezolvăm ceva împreună ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic…
Altă minune: De mult îmi doream să-mi cumpăr ceva în casă, ceva foarte trebuitor şi am pus acea trebuinţă înaintea Domnului şi am reuşit „să fac rost” într-un chip minunat.
Da. Domnul ne dă toate la vreme, dar noi nu avem răbdare, vrem acum. Dar, dacă insistăm să primim acum şi nu stăm un pic să ne liniştim şi să ne rugăm, acel lucru nu este de folos sau avem probleme cu el şi nu ne bucurăm la fel de mult ca atunci când aşteptăm întru răbdare.
Aşa am păţit când ne-am cumpărat maşina. Am luat-o în pripă şi am avut tot probleme cu ea.
Acum trăiesc iar o minune despre care o să vă povestesc un piculeţ mai târziu, e în desfăşurare …
Ideea centrală din acest articol este ca atunci când ne dorim ceva să-l punem înainte Domnului cu credinţă şi să aşteptăm, dar nu cu mâinile în sân, ci să facem partea noastră.
Chiar azi a fost la biserică pericopa despre minunea creşterii sămânţei. Nu-i aşa că este o minune cu creşterea sămânţei? Noi semănăm, udăm, dacă putem, dar Dumnezeu este Cel ce face să crească. Sămânţa creşte de la sine, mai întâi un colţ, o mlădiţă, apoi spic cu atâtea boabe. Dar nu noi facem asta, ci Dumnezeu. Şi Părintele nostru a spus că datoria noastră e să semănăm!
Am semănat şi eu acum şi-L rog pe Doamne să facă să crească în noi toţi credinţa şi roadele ei.
Îi mulţumesc Domnului că în marea lui bunătate mă primeşte mereu … şi-mi poartă de grijă şi mie, care atât de mult şi des îl supăr…