Arhive etichetă: doctor

La doctor(i)

Salutare, dragilor!

Nu știu cum se făcu, cum se drese, dar de o bucată de vreme, mi s-a cam acrit de preocupările de arta culinară și dădui în altă plăcere, plăcerea de literatură, un deliciu mai vechi de-al meu…, știți, cui pe cui se scoate, bulimie vindecată sau înlocuită cu o altă bulimie, ceva mai spiritualizată, dar tot bulimie se cheamă…

Și dă-i și luptă, halind foaie după foaie, mai am un pic și termin Jurnalul 1 a lui Catrinel.  Și tot cetind, mă entuziasmez, mi se clarifică că eu nu-s făcută pentru bucătar…, caci ”eu îs pro…fesor, domne…!”. Așa că, de data asta, am să vă încânt cu o delicioasă povestire în ramă…, nu e vorba de margarina aia re-numită, nici de rama de portret, ci de tehnica aia literară, aia de povestire în povestire…

Dar ce mai tura-vura. Hai să ascultăm povestea. E cam încurcată povestea asta în poveste… E special pentru cei care au urechi să vadă și ochi să înțeleagă sau viceversa… Și acum să vezi câți au urechile și ochii funcționali!

”Ei, maică…, începu femeia să povestească, fusei și I.O tânără…, zglobie, ușurică.., dar veniră anii ăștia peste mine și mă luară prin surprindere… Nici măcar patruzeci de ani nu sunt și ei au și început să facă o gălăgie, o hărmălaie cu strigături din alea ce nu le-ai văzut la televizor… ”Au, mă dor jenunchii, au mă dor ovarele, au mă dor ochii, au, au mă doare-n spate…, în cot mă doare, peste tot mă doare…!”.

Crezui că, de, cu vârsta, încep a te durea toate… și mă obișnuii și eu cu durerile, cum s-a obișnuit toată lumea… Ba e chiar fascinant să te tot vaiți de una, de alta, că doar e la modă. Nu auzi tu pe ”toată lumea” văitându-se? Peste tot unde meri (mergi), numa vaiuri auzi… până și la besearică, tot vaiuri auzi…, le tot auzi, ș-apăi ce…, sunt melodioase, fac parte din decor. Durerea e că, atunci când te vaiți de-a binelea, nu te mai ia nimeni în samă, nici dom părintele, nici doctorii…, dar mai ales doctorii…

Să vezi fază. Mai deunăzi, mă întâlnesc cu o prietenă, o bună prietenă, cu care mă văd destul de des, și cu care tot sporovăiesc. Sporovăim de una, de alta și râdem. Râdem mult împreună, facem și noi haz de necaz, de necazul altora, că noi știm cum să ne trăim viața, nu ca ”ăia”. Dar de data asta, prietena mea era gravă.

-Ce ai fată? Ce-i cu tine? Ce ai figura asta de parcă ”ți s-o tras pânza di pi ochi”, cum se spune prin Moldova. E rău, sunt bolnavă, o să dau colțul… Ce colț, nu mai vii cu mine de-a dreptul? Azi, te duci după colț?

-Hai, mă, lasă gluma, chiar e treabă serioasă… Azi, n-am chef de râs… Auzi, să vezi…, nu ți-am spus până acum… Eu sunt bolnavă… Chiar dacă am tot râs cu tine, eu nu mă simțeam bine, mi-era rău mereu…

-Păi de ce nu ”te-ai căutat”? Mi-era frică de doctori, de injecții,

doctori-465x390

de operații, de spitale, de tot…, dar mi-am luat inima în dinți și m-am dus. Am cerut trimitere și m-am dus…

-Unde?

-La doctori, unde altundeva?

-Păi și cum ai făcut cu cardul, cu cardul de sănătate? Nu ziceai tu că e de la Satana…

-Măi, n-am mai putut, trebuia să fac ceva… M-am dus la un preot mai luminat și l-am întrebat despre card și mi-o explicat cum e cu cardul, că într-adevăr suntem expuși…, dar mi-o spus că expuși am fost și vom fi mereu… și să fac o cruce peste card, că de cruce fuge satana și să merg să mă caut, căci a nu merge la doctori și a te văita într-una că te doare, nu-i mucenicie… Și mă duc. Și-mi trag ăia vreo trei-patru tuburi de sânge, mă mai duc și eu cu două bidonașe sterilizate din producție proprie, una lichidă și una solidă, îmi bagă și-un băț în gât de să-mi scoată prunele din fundul gâtului, ba mă inspectează și pe la dumneaei, ba mă sucește și mă învârte pe toate coastele și după ceva așteptări, îmi spune că toate-s bune, doar o ușoară îndoitură la gheb, pe care oricum o știam și eu, în rest ”totul e o.k.!” Aaa, zice, un pic de regim că nu strică ca să mai dau jos din acumulări…. și asta a fost tot! Și acum mor de necaz. Îți sacrifici o săptămână întreagă să mergi la ușa lor să aștepți, să te ploconești, să rogi și să zâmbești frumos și ei să te trimită tot de unde-ai plecat, să te trimită tot unde știai și tu să meri (mergi), să te trimită la regim, la mâncat… sănătos!

-Păi, vezi, măi fată? Și dacă nu ți-aș fi zis și I.O!? Lasă-mă, nu vreau să mai aud nimic… Ori eu îs proastă, ori doctorii ăștia au orbit…! Eu văd brânza cu ochii liberi și ei nici la microscop n-au văzut-o…

-Nu, n-au văzut-o mă, ca să ai și tu încredințare că nu la doctori e rezolvarea. Tu singură simți unde e baiu… Baiu e la zahar, la pită albă, la grăsimi încinse, la nemișcatul piciorușelor… Dar, de…, la zahar nu poți renunța, mai ales la cel alb…. Și acum, n-ai decât să-ți admiri opera de artă… Eu una, mă tot minunez. Toată lumea îi înnebunită să-și facă controale… Vin bieții oameni din provincie în Capitală, în ex Capitala culturală europeană, să se caute, vin la Multisanu.., că au auzit ei că acolo se descoperă adevărul despre dureri… și ăia sunt specialiști la dat vești despre dureri, la pus diagnostice și la scos crescături, mai ales la casăpit… Un-doi te rezolvă. Achiți 500 de lei și hematomu-i în coșulețul infirmierei… Ești ca nou… Te internezi o zi-două, plătești vreo câteva sute de lei și ai foaia cu toată lista ta de dureri…. Și după aia..? Vezi tu ce faci după aia! Eu una te întreb cu ce te ajută că știi că ai una și alta…?

-Cum fată, cu ce te ajută?, se zburlește o rudă de-a mea cu care vorbeam zilele astea la tilifon…, îți vezi de sănătate…

Păi dacă ți-ai vedea de sănătate, îndrăznesc să pliscui și I.O, n-ai mai mânca un tort întreg de una singură sau cinci ouă odată… Și încep și-i explic cum e cu refacerea sănătății, că de, eu am cetit multe… dar ea, rubedenia asta a mea din Moldova, o ținea una și bună…, că trebe să se caute… și eu, ca să-mi salvez urechea de la radiațiile telefonului, închei împăciuitoare: Bine, faci cum crezi, eu una nu mă mai caut…, m-am căutat destul….

M-am convins că ”peștele de la cap se-mpute” și mai adaug, și de la inimă, mai ales de la inimă…, mai cu seamă atunci când tremură de invidie și de ciudă… Sau, și mai fain, cum spunea una din înțeleptele mele odrasle: ”toate bolile de la emoții provin și apoi, se somatizează…” Auzi? ”Se somatizează”! No, că zămislii și filosofi!”, încheie prietena asta a mea.

În nădejdea că ați prins firul, vă salut!

Am pierdut încă un om drag!

Dragii mei dragi,

nu știu voi cum sunteți, dar eu tare mă mai atașez de oameni și mai ales de oamenii care mi-au oferit un ajutor real atunci când am avut nevoie. Așa s-a întâmplat cu o doamnă doctor.

Pe doamna doctor despre care ste vorba aici am cunoscut-o în urmă cu peste zece ani. Am dat de ea într-o noapte când am alergat cu fetița cea mare la urgență. După câteva experiențe mai puțin plăcute cu medici pediatri în disperarea noastră de părinți tineri, iată de data asta am întâlnit un medic altfel. Deși era noapte târzie, doctorița aceasta ne-a vorbit atât de cordial, ne-a lămurit și ne-a dat alternative; ne-a ajutat să ne ridicăm deasupra fricilor și ne-a salvat copilul de șirul de antibiotice lunare….

Anii au trecut. Puiul nostru a crescut, au venit încă alți doi pui. În toți acești ani, am tot vorbit la telefon cuaceastă doamnă doctor. Îmi plăcea s-o sun de ziua onomastică a fetiței dumneaei. Anul trecut, am sunat din nou, dar n-a răspuns nimeni… M-am tot gândit la ea… Mi-era dragă doctorița aceasta, cum rar mi se întâmplă să-mi fie dragă vreo doctoriță!

În seara aceasta, mă aflam la Spitalul de copii cu mijlocia mea, cu Pantelimona, ca să primească ajutor pentru a-și ține spatele drept și doctorul s-a mirat de numele ei și a spus: ”Pantelimona?! Ce nume rar!…”.  În acel moment, așa dintr-o dată, mi-am adus aminte de mirarea doamnei doctor, despre care am povestit mai sus, când a văzut fișa Pantelimonei imediat după ce am născut-o. Ea mi-a spus atunci: ”Vai, ce nume i-ai pus!”. Desigur, i-am spus povestea numelui, cum Sfântul Pantelimon ne-a salvat prunca și că eu am încredințat-o lui s-o păzească toată viața. I-am povestit acelui doctor, fără să-mi dau seama de ce fac asta, faza cu mirarea doamnei doctor… Atunci, doctorul mi-a spus:” Oare știți că a murit? ??? ”.

Am rămas fără grai… Nu știam. Și nici nu credeam că poate fi adevărat. Era tânără, avea în jur de 45 de ani… și era așa plină de viață de fiecare dată când o vedeam. Era imposibil să moară. Îmi aduc aminte de o întâlnire la bazinul de înot când a venit s-o ia pe fiica ei… Deși era ora 19, nu am văzut la ea nicio urmă de oboseală din aia în care respingi discuțiile… O priveam cu cât drag o ajuta pe fiica ei să se îmbrace…, cum se apleca în toată măreția ei și cu toate acele podoabe și în acea ținută elegantă….

Dar acum, Doamne, ea a murit…, a plecat… Nu-mi vine să cred! Refuz să cred asta.

Am ajuns acasă și i-am povestit soțului…., apoi am căutat pe internet despre ea… , să mă conving că e adevărat că a murit. Am găsit-o în lista medicilor de la Spital… și într-o listă de întâlnire cu colegii la 25 de ani de la absolvirea liceului.  Doar atât….. Nicio poză, niciun comunicat de presă, niciun rând despre ea….

Am sunat pe cineva care o cunoștea mai bine și mi-a spus că într-adevăr doamna doctor a murit anul trecut, în toamnă, căci avusese probleme cu ficatul… Așadar, doamna doctor pediatru, doctorița mea de nădejde, nu mai este, n-o s-o mai aud, n-o s-o mai văd, dar o să-i păstrez amintirea și recunoștința!

Această veste m-a provocat la meditație…, la multă meditație…  mai ales că am visat-o aseară și pe mama, care e moartă de 4 ani… și care în vis înviase și mă luase de mână și pluteam…. și pentru prima dată am simțit atât de profund dragostea ei de mamă…. și cum m-a mângâiat pe obraz….

Și mă gândesc acum: Da, oricând pot muri… Dar durerea mea nu e că voi muri, durerea mea e că nici n-am apucat să trăiesc…., să trăiesc cu adevărat din toată inima, fără să mă las dominată de frici și îngrijorări…

O doamna doctor! Ce-i viața asta? După atâta faceri de bine, la atâțea oameni, ce imagine aveți acum? Cine-și mai amintește de dumneavoastră? Familia, da familia! Și restul?

Veșnică să vă fie pomenirea! Dumnezeu să vă ierte!

Mai dragilor, de-o fi să mor așa, pe nepusă masă, să mă pomeniți în rugăciunile voastre, căci dragostea e mai puternică decât frica și deschide cerul.

Pomeniți-o și pe doctorița care mi-a deschis și alte perspective asupra tratării bolilor copiilor…. Mulțumesc

 

Viroză respiratorie la început de vară?!

Dragilor,

mi s-a dat să văd din nou cât de important este ce mâncăm zilnic.

Primăvara aceasta, am lăsat-o mai moale cu alimentaţia vegetală şi ne-am lăcomit la animaliere.

Rezultatul? Viroză. Bietul organism a început să strige :

“Ho, mă frate, că nu mai pot cu atâtea ouă, brânză şi dulciuri!!!”

Bine că a venit postul, care ne-a forţat să ne revenim! Am stat 3 săptămâni cu secreţii nazale… Mă săturasem de suflat nasul. Nădăjduiesc să mă fi înţelepţit şi lecuit de pofte şi animaliere…!

Durerea a fost că mezinuca a preluat viroza. Şi dăi şi luptă cu mucişorii şi cu durerea de gât. Viroza copilei a fost încă un semn şi mai grăitor că este nevoie să ne revenim să mâncăm din nou multe crudităţi.

No, şi acum, mami îndeasă în copii ceapă, usturoi, sirop de brad, cireşe….!!!

SIROPURILE IMG_5394caserolele cu salata de la distantaIMG_5397

ceapa-verde80600

Anul trecut, când am mâncat “ca la carte”, am avut linişte, dar primăvara asta, văzându-mă cu sacii în căruţă, m-am pus pe “tânjală”. Drept să vă spun mi-a fost cam lene să spăl atâta verdeaţă. Mi se cam acrise şi mie de atâtea legume, dar văd că nu-i chip altfel.

Mă mir că, de data asta, am privit viroza copilei altfel de cum priveam mai demult. Da, e drept că mezinuca nu a făcut febră cum făcea fetiţa cea mare, dar tot a avut o manifestare ciudată într-o noapte care m-a speriat iniţial, dar imediat am strigat la Doamne şi mi-am păstrat liniştea.

E important să ne păstrăm liniştea şi buna dispoziţie în preajma copiilor, mai ales când sunt bolnăviori. Aceştia, văzându-ne liniştite, înving boala mai repede. Pe când, “panica primordială” (despre care cântă Tudor Gheorghe şi de care se amuză soţiorul) le face foarte mult rău.

Dar să revin la povestea virozei copilei mele celei mai mici de 5 ani şi 6 luni!

A doua zi, după debutul nocturn zgomotos al virozei, i-am zis copilei că ar trebui să mergem să ne vadă domnul doctor, dar fetiţa a spus că nu vrea la doctorul de la cabinet, ci la Doctorul de la biserică, la Doamne. Aşa că, ne-am dus împreună la Doamne. Acolo, i-am spus fetiţei că să ne rugăm Domnului ca s-o vindece şi s-o păzească de rău şi ea s-a rugat. Am mers luni, marţi şi miercuri la Doamne şi fetiţa a primit Medicamentul medicamentelor.

Peste zi, era veselă, dar seara, cum se adunau mucozităţile, o jenau şi nu mai putea să se odihnească bine. Se trezea plângând, neştiind ce se întâmplă.

Miercuri seara, mi-a spus că o doare gâtuţul. Peste noapte, s-a trezit scâncind. M-am dus la ea imediat. Am luat-o în braţe şi am simţit-o cum se încorda. M-am speriat şi l-am chemat repede pe tati ei, care a luat-o în braţe. “Hai să mergem la urgenţă!, a spus soţul. De data asta, “panica primordială” îl cuprinsese pe el. Eu eram liniştită, pentru că ştiam pe ce Mâini se afla copila. Aşa că, L-am întrebat pe Domnul: “Doamne ce să fac acum?” şi în momentul imediat următor, mi-am dat seama ce era: fetiţa dormea profund şi nu putea să se trezească să mergă la toaletă… Tati a luat-o în braţe şi a dus-o la baie, apoi a ţinut-o în braţe şi fetiţa s-a liniştit.

Dimineaţă, ne-am dus totuşi şi la medic, să ne asigurăm că “e linişte la plămâni” şi că în gât nu-s streptococi. În timp ce aşteptam la rând la cabinet, am auzit un copil mic plângând sfâşietor în timp ce i se făcea un vaccin. Am privit copilul meu şi i-am văzut groaza. “Da, îi spun eu, tu nu ştii ce-i aia să-ţi facă injecţie…

Vezi cum plânge puiuţul acela? Nu-i mai bine să plângem un pic când mâncăm ceapă, decât să plângem atâta de durerea injecţiei?”.

“Da, da… Apoi…, nici nu prea pişcă ceapa, dar nu am eu chef s-o mănânc”, a spus copila gânditoare…

Am intrat într-un târziu la medic. A consultat-o şi ne-a spus că este o viroză care va trece… “La plămâni, e linişte, iar gâtul e doar iritat…”.

Slavă şi mulţumire Domnului!

Am venit acasă şi…dă-i cireşe…., dă-i şi sirop de brad preset la rece, dă-i şi cu pufuri în năsuc, ca să se cureţe bine mucozităţile…, dă-i ceapă, dă-i salată, dă-i usturoi şi uite-aşa, a trecut hopul acesta!!! di care am înţeles încă odată că, atunci când corpul primeşte ce are nevoie, când primeşte vitamine, enzyme şi minerale, are muniţiile potrivite pentru “nepoftiţi”.

Şi chiar dacă îl prinde vreo viroză, trece in 2-3 zile, nu 2-3 săptămâni, cum m-a ţinut pe mine.
Mulţam, Doamne, de lecţia ce mi s-a oferit!