Arhive etichetă: dragoste

Învățând iubirea care vindecă

Vino să te îmbrățișez draga mea surioară/dragul meu frățior!

bearhug2-300x224

Iertare că te-am provocat să aștepți atâta timp un semn că încă viez. Da, slavă Domnului, sunt încă în viață și iată azi, Doamne m-a împins să merg să beau și să mănânc Viața și să mă deschid ca să curgă și către tine acest belșug ce stă mereu pregătit să se reverse peste noi toți la cea mai mică deschidere din partea noastră.

Acum când scriu, mă gândesc la voi toți, dragii mei cititori dragi.

Mă gândesc la tine Gina, căreia îți datorez  un meniu de sărbători, la tine Kati că îți datorez un răspuns cu privire la oalele de bucătărie, la tine Adinuța, oare cum te mai descurci cu coptul pâinicii zinice, la tine Cristina cum mai răzbești să faci față la provocarea fiecărei zi, la tine Mary la cum faci față singurătății și neputințelor trupești, care s-au acumulat în atâțea ani ai tăi, la tine Luminița, la tine, și la tine, și la tine, și la tine cel/cea care citești acum și mai ales la tine Alinuța mea scumpă, care în fiecare dimineață, în cele două luni de tăcere din parte-mi, mi-ai deschis blogul, așteptând un cuvânt, dar spre mâhnirea ta, el nu era acolo ca de obicei…

Dar azi, am primit îndemnul să-ți scriu.

În timp ce ascultam Apostolul și Evanghelia zilei…

Apostolul: I Petru IV, 1-11 Capitolul I (…)

  1. Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi…
  2. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.

Evanghelia de la Marcu XII, 28-37

  1. Şi apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei şi, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate?
  2. Iisus i-a răspuns că întâia este: Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.
  3. Şi: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă.
  4. Iar a doua e aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. (…)

Da.da!!!

Să iubești. Asta este tot ceea ce ai de făcut.

Și uneori chiar crezi că iubești, crezi că îți pasă de oameni…, dar te trezești că așa zisa ta iubire rănește, vorba unui omuleț: „Dacă zici că mă iubești, de ce mă faci să plâng mereu?”. De fapt, iubirea ta e o părută iubire, o ceva pe care tu o numești iubire.

Iubirea nu e un concept sau un simțământ. Iubirea este făptuire și mod de viață, pe care e nevoie să-l deprinzi prin exercițiu zilnic susținut.

Te-ai născut din iubirea lui Dumnezeu și din dorul de iubire al părinților tăi și ești avid după iubire. O cauți, o ceri, o revendici… Dar ce ai primit? Frânturi, bucățele din când în când… Tu le-ai luat ca atare și ai crezut că acelea erau iubire și ai început să o dai mai departe, să dai mai departe ceea ce ai primit…: o iubire condiționată și… în valuri…: Acum iubești, acum nu mai iubești… Procedezi precum copiii de la grădiniță și din clasa întâi:

„Dacă nu-mi dai guma, nu mai ești prietena mea…!”

Sau: ”Atâta timp cât ești cuminte, nu mă soliciți, te iubesc, cum oare să nu te iubesc, dar când îmi ceri să-ți fac un serviciu, să mă așez pe locul doi, nu prea îmi convine…

Ș-apoi…, dacă nu-mi zici bravo, cum să te mai suport. Să fii tu mai grozav decât mine? Nu. Asta nu suport…! ”.

Și iată cum se arată adevărata față a lucrurilor…!!!

Spunem că ne iubim copiii. Și îi iubim, nu-i așa? Doar pentru ei muncim din zori și până seara. Lor le-am dat și le dăm ce-i mai bun… și totuși asta nu e destul…, ba chiar nu e nimic. Nu ți s-a întâmplat să auzi un copil zicându-i mamei sau tatălui: „Ce ai făcut pentru mine, ce mi-ai dat?”.  Deși tu i-ai dat atâtea…, dar n-ai apucat să-i dai privirea ta, mângâierea ta și atenția ta atunci când el avea nevoie… și atunci el nu a primit nimic… Ai crezut că o cameră e destul, un calculator sau un telefon e destul, haine și mâncare… Dar nu…, nu e destul…, mai e nevoie de încă un pic, de încă ceva atât de puțin: de o privire în ochi cu dragoste, de o atingere, de câteva momente ca să-ți povestească ceva de la școală sau de la activitățile extra-școlare…, dar tu pici rupt de oboseală… Vorbim mâine…, la anu, după aceea… și te trezești că vrei să privești și nu mai ai pe cine…

Da, sunt lucruri atât de simple, dar atât de greu de făcut. De ce? Pentru că nu fac parte din noi, din bagajul moștenirilor… Lucruri simple dar care TREBUIE să le faci zilnic și de mai multe ori pe zi… Din fericire, nu ne hrănim doar cu alimente, ci și cu priviri, mângâieri îmbrățișări, împărtășirea impresiilor… Și toate acestea sunt de fapt iubire.

Iubirea se învață. Obișnuiesc să le spun omuleților mei zilnic:

„Viața aceasta ne este dată ca să învățăm iubirea. Să învățăm să ne iubim unii pe alții. Să învățăm să relaționăm cu iubire, să învățăm să lucrăm împreună cu iubire, să învățăm să ne jucăm împreună cu iubire, să învățăm să mâncăm împreună cu iubire. De toate astea depind mântuirea noastră”.

Unii învață iubirea mai repede, altora le trebuie un car de ani, iar alții nu mai apucă…

M-am deschis să învăț iubirea, iubirea lucrătoare prin fapte… Doamne mi-a presărat în cale cărți și oameni, oameni și cărți, care mă învață cum să iubesc. Fenomenală este cartea Maica Gavrilia, asceta iubirii. La fel e și cartea Educația prin iubire, precum și cartea Dăruiește iubirea care vindecă.

Zilele acestea, am devorat cartea Creierul și inteligența emoțională, din care am înțeles atâtea lucruri…

Am devorat aceste cărți, le revăd zilnic și puțin câte puțin exersez manifestarea iubirii necondiționate.

Greu mi-a venit să mențin contactul vizual atunci când vorbesc cu cineva. Dar Doamne mi-a dăruit un mare ajutor pe cale. Mezinuca, ori de câte ori voia să-mi vorbească ceva neaparat și important și eu nu puteam să mă opresc din ale mele sau evitam să țintesc ochii undeva ca să nu-i obosesc și mai mult, mi-a luat efectiv capul între mânuțele ei minunate și mi-a spus: „Mami, uită-te la mine!!! Mami, uită-te la mine!!!” și am ales să mă uit. Am făcut efortul să mă uit exact la ea, la ochișorii ei minunați și am descoperit atâtea taine și minunății…și descopăr mereu.

Da, da. Să te uiți în ochii copiilor și ai oamenilor cu care vorbești e foarte important…, dar un autist, unul care e mereu în lumea lui, nu poate face acest lucru și cât de mult pierde…!

Nimic nu poate compesa privirea pe care o caută omuleții tăi de când au deschis ochii pe acest pământ. L-ai privit un pic cât a fost mic și drăgălaș, dar cu timpul, cu înmulțirea boacănelor, năzdrăvăniilor, tu ți-ai retras privirea, nu-l mai poți privi în ochi cu drag. În schimb, adesea, îi oferi priviri usturătoare, căutături fioroase și amenințătoare și otrăvitoare care-l seacă pe dinăuntru.

Prin privire, pătrunzi în sufletul copilului tău și torni ce ai în tine… Da. Nu ai decât oboseală, griji, neîmpliniri, frici… și de aceea eviți să-l privești. Dar este un Izvor nesecat care te așteaptă să bei iubire și să dai iubire, iubire necondiționată…

Cum procedezi?

Ești pe drumul întoarcerii de la lucru. Gândurile te învălmășesc…, dar muți comutatorul spre casă. Acolo unde te așteaptă soția/soțul și copiii. Ridici privirea la cer și spui: „Doamne revarsă peste mine harul Tău, ca să-i îmbrățișez cu drag și dor!

îți amintești că cu o seară înainte soția/soțul ți-a spus un cuvânt și te-a enervat… „Doamne, vino în sufletul meu și ajută-mă să iert și iartă pe soția/soțul meu!”.. intri în casă și deschizi brațele. O îmbrățișez pe soție, care e obosită de plânsetele micuților…. Se miră că ce ți-o fi venit…, copiii sar și ei pe tati… Le zburlești un pic părul, îi mângâi pe fățucă, îi săruți. Îi întrebi cum a decurs ziua lor și…asta-i tot… Dimineață faci la fel. Umpli rezervoarele copiilor cu iubire. Asta e cea dintâi grijă a ta. Zi de zi. E simplu, dar nu ai obiceiul…, dar poți să-l faci.

Bucurie și spor în lucrarea iubirii necondiționate!

Cu darul lui Doamne, vă port în ruga mea și-n dorul meu de Cer.

Reclame

Am început din nou școala … în forță

Salutare!

Ieri, așa, după cum bine știți, a început un nou an școlar!

După un sfârșit de săptămână, care a părut unora neînchipuit de lung, iată-ne pe baricade!

Dus-întors, împodobită ca un pom de Crăciun cu 4 ghiozdane și imensa mea geantă în spate, molfăind, totodată, și un biscuite !

14358675_1085311738249677_4542876024926092632_n

Am început școala în forță! Pe de-o parte copilașii mei, respectiv clasa X, III și I, iar pe de alta, subsemnata…, clasa O, clasa de acomodare la Școala Viața trăită din toată inima.

Învăț mereu. Toată viața o să învăț.

Zilele acestea, am mai învățat o lecție.

Lectura cărții despre Alice Herz-Sommer, minunata pianistă, mi-a răsturnat toate edifiiciile pe care-mi clădisem bazele dependenței mele de nefericire și m-a împins la metanoia, la o schimbare urgentă și importantă de perspectivă …

Și, cu ajutorul lui Doamne, m-am apucat de învățat și exersat noi abilități.

Doamne, cât mai este de învățat și ce perspective minunate se deschid!

Vă invit alături de mine la cursurile Școalii Viața trăită din toată inima, la care predă Maestrul Maieștrilor și Prietenul meu scump Împăratul ceresc, Mângâietorul și Dătătorul tuturor bunătăților. Azi, mi-a trimis un semn că mă iubește, chiar și atunci când eu nu depun tot efortul de care sunt în stare…, nu pun la bătaie tot potențialul cu care El m-a înzestrat.

Azi, ajunsesem la Întâlnire cu multă întârziere…..  Locurile la Masă se ocupaseră…. Stăteam și priveam cu jind, sorbind cu dor de departe fiecare linguriță pe care o primeau cei harnici…. și șopteam: Domnuțul meu, iartă-mă…., iartă-mă și ajută-mă mâine să fiu și eu harnică. Acum Te rog să-mi dai și mie o firimitură din iubirea Ta de oameni și mi-e destul.

Și, o minune, o bătrânică, de care până acum, nu reușisem nicidecum să mă apropii de sufletul dânsei, căci o vedeam încruntată, închistată, tăcută, retrasă, absentă la strădaniile zâmbetelor mele…., după ce a primit Păpica cea minunată, vine, târșindu-și picioarele, spre mine și-mi întinde mâna plină de firimiturile de la Masa Stăpânului, de la Marele Banchet celest… Eu, casc ochii și întreb:

Doamne, vine spre mine! Spre mine??? Același chip, chiar mai sobru ca niciodată, vine spre mine…, mă țintește, se apleacă cu greutate, picioarele i se încurcă în covor, se descurcă …, scheletul se apleacă și o mână tremurândă îmi întinde movilița cu firimituri…

Am un moment de ezitare… Întind degetele…, ating .. E real, nu am vedenii… Mi se oferă dragostea pe taler viu… Mă înclin și prind între degete o firimitură (un cubuleț de anafură). Ating, prind,  duc la gură și mestec, mestec îndelung….. și tot mestec și dragostea curge peste mine, în mine, prin mine și plâng și râd și salt și strig  din toate bucățelele, din toate celulele, din toate fibrele sufletului:

Mulțumesc că m-ai primit…, pe mine cea întârziată, moșcolită, împotmolită, mocirlită, năclăită….., dar flămândă, hămisită, lihnită de foame, că M-ai primit, M-ai încredințat că mă iubești, trimițându-mi un semn al nemărginitei Tale iubiri prin acest chip al măreției Tale, prin această icoană, această femeie, acest trup uscățiv venit parcă din peșterile asceților…. aspri, tăcuți, ridicați deasupra zvârcolirilor, hlizirilor și entuziasmurilor cărnii…

Te-am pipăit și acum strig cu nădejde și încredințare: Exiști și eu contez pentru Tine! M-ai văzut și M-ai primit.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Osteneala din bucătărie este răsplătită de Dumnezeu

Bună seara dragilor!

Zilele acestea, am lucrat în bucătărie cu multă osteneală. Nu m-au mai durut aşa de tare picioarele parcă niciodată. Seara, după tot lucrul obositor de peste zi, a trebuit să o iau de la capăt. Parcă nu mai puteam deloc şi am pregătit cina bodogănind. În plus, nici măcar un semn de mulţumire sau recunoştinţă de la nimeni. Asta e ceea ce trebuie să primească, li se cuvine, asta fac mamele, nu? Poate că aşa le-am şi învăţat….!?

Oricum, eram puţin afectată, tristă, mâhnită că mă ostenisem în zadar, că nu le pot mulţumi pe „prinţesele mele mofturoase”…. Ce mai, luasem hotărârea să nu mai gătesc nimic, să mânce ce le dau alţii mai arătos şi mai gustos….

În seara asta, când le-am citit povestea de seară din cartea noastră obişnuită, Proloagele, un cuvânt de acolo mi-a schimbat cu totul planurile de alaltăieri. Acum am înţeles că totul pleacă de la mine, de la dispoziţia cu care eu slujesc în bucătărie. Exteriorul din jurul meu este reflecţia interiorului meu îmbâcsit de ego, la care mai am încă de şlefuit; mai am încă multe rânduri de piele de lepădat…..!!!

Pentru frumuseţea cuvântului, vi-l transcriu aici:

Cuvânt din Pateric despre dragoste

Un pustnic, aflând pe un om îndrăcit, care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. Şi l-a ascultat pe el Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul, de dracul fiind îngreunat, răbda în post şi în rugăciune şi zdrobindu-se în nevoinţă. Şi după puţine zile, mai mult, pentru dragostea lui, a gonit Dumnezeu pe dracul şi de la dânsul.

Un monah (călugăr) avea în grija sa pe un alt monah, care era într-o chilie departe, la zece mile. Deci, i-a zis lui gândul: „Cheamă pe fratele să vină să ia pâine”. Şi iarăşi a socotit: „De ce pentru pâine să supăr eu pe fratele meu, să vină la mine, zece mile? Mai bine să o duc eu”. Şi, luând-o, s-a dus la el. Iar mergând, s-a lovit cu piciorul de o piatră şi, rănindu-i-se degetul, curgea sânge mult. Iar el de durere a început să plângă şi îndată a venit la el îngerul, zicând: „De ce plângi?”. Iar el, arătându-i rana, a zis: „Pentru aceasta plâng”.

Zis-a îngerul: „Nu plânge pentru aceasta, că paşii pe care-i faci se numără pentru Domnul şi spre mare răsplătire înaintea feţii lui Dumnezeu se fac”. Atunci pustnicul, mulţumind lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se. Şi venind la fratele, i-a adus pâinile şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, dându-i pâinea, s-a întors.

A doua zi, luând iarăşi pâine, se ducea, la alt monah, s-o dea şi s-a întâmplat atunci că venea şi acela la el şi s-au întâlnit pe cale amândoi. Deci a zis cel ce mergea către cel ce venea: „O comoară aveam şi ai căutat să mi-o prădezi”. Iar acela a zis lui: „Au doară, uşa cea strâmtă, numai pe tine te încape? Lasă-ne şi pe noi să venim împreună cu tine” şi, îndată vorbind ei, li s-a arătat îngerul Domnului şi le-a zis: „Osteneala voastră s-a suit la Dumnezeu, ca un prinos cu bună mireasmă”. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

IMG_20160206_184040

„Femeia nu are nevoie de diete, ci ar trebui să mănânce mai puțin”

Dragilor,

răsfoind pagina ziarului nostru local Sibiu 100%, am dat peste un articol, care mi-a sărit în ochi: „Femeia nu are nevoie de diete, ci ar trebui să mănânce mai puțin”. Da, da, are dreptate, am zis. Ia să vedem ce spune articolul! Și m-am așternut la citit. Mi-au plăcut cele cele 12 sfaturi și vi le transcriu și vouă:

  1. Nu-mi place graba. Atât pe scenă, cât și în viață. De asemenea, nu iubesc cuvintele de prisos.
  2. Nu am iubit vreodată să mă antrenez și să fac repetiții. Cred că, din această cauză cariera mea a durat atât de mult. Nu mi-am istovit picioarele.
  3. Oamenii nu se clasifică după scara socială, rasă și sisteme de guvernare. Oamenii se împart în răi și buni. Doar așa. Cei buni sunt o excepție, un dar al cerului.
  4. Eu nu am de ce să fiu invidiată. Domnul mi-a dat capacități, iar în Teatrul Bolshoi am avut o sumedenie de spectacole, care ulterior mi-au adus faima mondială. Însă, cel mai important, eu am un soț minunat, ce altceva mai pot cere?
  5. Bărbații adoră siluetele frumoase. Nu cred că balerinele au cucerit bărbații din viața lor prin inteligență.
  6. Prefer berea și cârnățeii mai mult decât dulcele. Dar, de fapt, oamenii nu au inventat nimic mai delicios decât pâinea și untul.
  7. Întreaga mea viață am iubit noutățile. Mereu privesc spre viitor. Așa îmi este interesant să trăiesc.
  8. Nu sunt sigură că cea mai frumoasă calitate a omului este bunătatea. Există suflete bune, cu minți umplute cu prostii.
  9. Femeia nu are nevoie de diete, ci ar trebui mai puțin să mănânce.
  10. Pentru mine, în lumea modei totul începe și se termină cu Pierre Cardin. Această combinație de gust, imaginație și frumusețe va rămâne mereu în modă.
  11. Nimeni nu va putea să scape de procesul de îmbătrânire, însă cât e de frumos să vezi cum un bătrânel sau o bătrânică întinerește. La orice vârstă este importantă îngrijirea corporală.
  12. Dau un sfat pentru generațiile următoare. Nu ceda, chiar dacă stai la margine de prăpastie. Lupta, zbate-te, împușcă, bate tobe, până la ultima răsuflare. Toate succesele mele le-am obținut doar prin luptă. Caracterul tău este de fapt soarta ta.

Sursa: http://ea.md/12-reguli-de-viata-de-la-mayei-plisetskaya-femeia-nu-are-nevoie-de-diete-ci-ar-trebui-sa-manance-mai-putin/

 

Întâlnirea intimă dintre dintre bărbat şi femeie. De ce este interzisă relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie înainte de căsătorie, dacă totuşi tinerii se iubesc?

Dragii mei

Astăzi doresc să vorbim, un pic ,despre relaţia dintre bărbat şi femeie. Relaţia aceasta este o taină, pe care Dumnezeu ne-a învrednicit s-o trăim în cadrul Tainei Nunţii, prin care Domnul binecuvintează întemeierea familiei, începând de atunci de când a participat El Însuşi la acest unic eveniment din viaţa bărbatului şi a femeii: Cununia.

72584_nunta_din_cana_galileii

După Nuntă, cei doi, bărbatul şi femeia devin, sunt transformaţi de binecuvântare, soţ şi soţie. Dacă înainte de Nuntă, erau doi oameni străini, acum sunt una în Hristos, unindu-şi viaţa în forma convieţuirii împreună.

Vieţuirea împreună are frumuseţile ei, dar dintre toate, întâlnirea intimă le întrece pe toate. De ce? Pentru că este o taină. Dar asta se trăieşte doar în har şi în ascultare de rânduielile dumnezeieşti. Şi care sunt aceste rânduieli? Ca să vă răspund, am ales discuţia Maicii Siluana din acest loc . Mi-a plăcut că măicuţa explică aşa de simplu şi pe înţelesul tuturor. Printre cuvintele măicuţii, vei găsi şi reflecţiile mele.

Biserica noastră ne învaţă că întâlnirea intimă dintre bărbat şi femeie este permisă doar în cadrul binecuvântat al căsătoriei. Aşa a rânduit Dumnezeu pentru binele nostru. Dar fiecare suntem liberi să alegem, să facem ce vrem. Însă, dacă tu alegi să încalci această rânduială, Biserica îţi spune că aceasta este păcat şi te anunţă că o să te doară. Şi n-o să te doară doar imediat, ci şi în timp, când o să vezi că viaţa ta nu merge, că numai rău ţi se întâmplă. Dar tu nu ştii că acest rău l-ai făcut şi îl menţii singură.

Dar hai să vedem un pic ce e păcatul! Păcatul este o boală. Dumnezeu ne-a dat poruncile şi ne-a pus rânduieli de vieţuire sănătoasă şi ne-a zis: „Omule fă aşa, ca să trăieşti în bucurie ani mulţi pe pământ”. Dar tu, eu, noi toţi oamenii suntem liberi. Dacă tu ai ales sau alegi să faci altfel de cum te-a sfătuit Dumnezeu, e alegerea ta, Dumnezeu îţi respectă libertatea (şi aici vedem marea Lui iubire pentru om!). Dumnezeu nu te trăsneşte când tu alegi să te uneşti cu iubitul tău fără să fii cununată cu el, dar te anunţă că aceasta o să te doară. Că aceasta este păcat.

Şi unii se miră. Mai ales bărbaţii se miră. Păi de ce este păcat că doar ne iubim. Şi iubirea este un lucru bun. Dar eu vin şi întreb: oare acţiunea aceasta, pe care tu crezi că o faci când te uneşti cu iubita, fără să fii căsătorit, fără să ai binecuvântare de la Dumnezeu prin preot, o faci pentru iubire? Hai spune! Întreabă-te sincer! „Da!”, spune acela. „Da?”. Păi de ce a doua zi după ce iubita te refuză să „te iubeşti” cu ea, tu dispari şi te duci la alta?

Stai că-ţi spun eu de ce! Pentru că iubirea ta de fapt a fost doar plăcere.

E adevărat că unirea dintre bărbat şi femeie produce plăcere, dar această plăcere, fără harul lui Dumnezeu, duce la păcat şi la boală. „Păcatul sexualităţii, spune maica Siluan, actul sexual care aduce atâta plăcere omului este calea spre păcat şi greu ajungi să nu fie păcat, trebuie să ai mult har ca să nu fie păcat pentru că voluptatea te desparte şi de Dumnezeu şi de tine şi de iubită. Oamenii spun că este extaz, că este ieşire din sine, dar este ieşire din sine întru nimic: nu ştii nici cine eşti, iubita poate să fie oricine, iar dacă ea pleacă şi tu eşti tocmai în extazul ieşirii din tine, poţi să-ţi închipui că ea mai este acolo, poate să fie şi virtuală… Deci, acesta este păcatul: este o prăbuşire întru nimic, întru singurătate pe care cei doi o trăiesc fiecare altfel.

Femeia se simte văzută înainte de îmbrăţişarea aia erotică şi după aceea nu mai e văzută. Se simte ca şi consumată. Şi dacă aţi şti câte tinere suferă…!!!! Şi cele care se mint (se autosugestionează că sunt iubite, nu vor să accepte că-s folosite ca obiecte ale plăcerii, n.n), dacă se gândesc, suferă că se simt obiecte, obiecte de consum ale unei pofte şi ale unei dorinţe care îl desfiinţează pe cel care îi spune că o iubeşte.

După aceea, bărbatul devine cât de cât tandru şi cât de cât iubitor, pentru că vrea să-şi întreţină obiectul care-i aduce plăcere. Când femeia, iubita, nu-i mai aduce plăcere, pentru că îi face mai multă neplăcere decât plăcere – îl bate la cap, îi cere bani, îi cere să urce rapid pe scara socială, cere respect şi aşa mai departe – aceste neplăceri devin atât de mari, încât plăcerea aceea trece pe planul doi, odată ce poate să o obţină în altă parte” .

Un tânăr care iubeşte, şi din prea mult drag şi neputinţă se uneşte şi trupeşte cu iubita, o cere imediat în căsătorie, dar unul care caută doar plăcerea, pleacă la altă sursă de plăcere, pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât. De aceea, majoritatea băieţilor sunt nestatornici pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât!!!

Dragostea are două dimensiuni, două direcţii: dorire şi dăruire

Cel ce iubeşte îl doreşte pe iubit şi se dăruieşti pe sine celuilalt. Şi când oamenii se iubesc, inclusiv în viaţa sexuală, cu această iubire de dorire şi dăruire, atunci iubirea lor poate să dureze.

Şi am văzut oameni care se iubesc, chiar dacă nu s-au cununat sau nu s-au unit în Dumnezeu. Dar este o iubire care treptat, treptat se degradează.

De ce? Pentru că relaţia intimă de iubire dintre bărbat şi femeie este cea mai atacată de vrăjmaş şi cea mai vulnerabilă la atacul acestuia. E cea mai atacată de păcat prin pofta iraţională şi prin căutarea plăcerii. Pe măsură ce partenerii sunt confruntaţi cu provocări, obstacole, greutăţi, dureri, feţele adevărate ale celor doi încep să iasă de sub vălul acela diafan al îndrăgostelii şi iubirea începe să pălească şi chiar să se se stingă, făcând loc dezamăgirii.

Şi atunci ce-i de făcut? Mai este doar o scăpare: implorarea ajutorului lui Dumnezeu, intervenţia harulului. Harul acela necreat pe care l-au primit la Cununie şi care a stat acolo până atunci nepus la treabă. Şi dacă se imploră acest har, el face din iubirea care moare o iubire care înviază şi creşte. Şi aşa ajung unii bărbaţi „treziţi” să o iubească mai mult pe baba lor, decâttrage pe un tânăr atunci când cre au iubit-o pe tânăra cu care s-au însurat!!!!

Ce îl atrage pe un tânăr atunci când crede că îl iubeşte pe celălalt?

„Oamenii, spune măicuţa mea, când se îndrăgostesc sau când se caută unul pe altul şi aşteaptă iubirea, doresc să iasă din iadul acestei lumi, din iadul lăuntric, şi să ajungă în raiul iubirii. Şi zic: A, ăsta mă face fericită! Asta mă face fericit! Eu o să-l fac fericit pe el! Eu o s-o fac fericită pe ea!. Deci omul caută raiul, caută fericirea.

Dar, de fapt, omul are în adâncul lui iadul. Şi noi suntem în iad, iadul e în noi. Nu lumea aceasta este iadul, ci în mine este iadul, felul în care trăiesc eu contactul cu lumea, evenimentele lumii – acesta este iadul. Şi când mă întâlnesc cu tine şi ne căsătorim, eu aduc dorul meu de rai şi tu dorul tău de rai şi sub dorul acesta este iadul meu şi iadul tău. Şi dacă noi nu suntem în stare să intrăm cu Domnul în iad, (să intrăm în iadul din noi, unde este Domnul, nu mai putem trăi şi ne despărţim, n.n). Fiindcă El este acolo, în iad – nu ne putem întâlni cu Dumnezeu decât în iad, prima întâlnire este în iad. Şi după aceea, El ne scoate din iad, ne eliberează de răutăţile iadului, de vrăjmaşii care ne ţin acolo legaţi şi ne arată lumina raiului şi ne duce acolo”.

Ce se întâmplă? Cei doi se căsătoresc cu acel dor de rai şi după trăiesc dezamăgirea, după ce îşi dau seama că asta nu se poate, că nu există rai, că nu asta este viaţa ce au căutat-o (şi au visat-o, se ceartă cu Dumnezeu: De ce Doamne? Sau se smeresc şi spun: Ce să fac Doamne? Şi Dumnezeu zice: sunteţi bolnavi, veniţi să vă vindec, veniţi să vă vindec viaţa, să vă vindec de moarte, să vă vindec de stricăciune, ca să vă iubiţi, pentru că acea făgăduinţă din perioada îndrăgostirii nu era o minciună. „Şi atunci harul lucrează, transformând iadul din ei în rai. Şi aceea este iubirea”.

Şi la început pare foarte greu, un an, doi, trei, (13), depinde cât de activi suntem fiecare în lucrarea cu harul. Dar după ce ne obişnuim să lucrăm cu harul, „iubirea devine o împreună-lucrare cu Dumnezeu de vindecare a patimilor şi apoi de iluminare. Şi dacă oamenii au răbdare şi lucrează cu harul, vor fi uimiţi ce minune este bărbatul, ce minune este femeia. Altfel, n-o să vadă niciodată. Adică o să-i vadă zbârciturile, o să-i vadă decăderea şi n-o să vadă minunea. Că nu se vede. Sufletul nostru este văzător, dar dacă el este astupat de patimi, dacă este robit de patimi…., nu vedem decât ce ne place, ce ne stârneşte poftă.

Vindecându-mă de patimi, încep să lucreze darurile Duhului Sfânt. Şi când lucrează darurile Duhului Sfânt, realitatea se vede aşa cum este ea în Dumnezeu, şi nu aşa cum este ea în privirea mea pătimaşă. Impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical” .

Şi atunci

Relaţiile sexuale devin relaţii binecuvântate

„Aici sunt două învăţături ale Bisericii.

Prima pare punitivă, reductivă, şi reduce dragostea trupească doar la naşterea de prunci. Deşi aceasta pare ciudată, are un rost binecuvântat, pentru că se adresează omului care nu devine duios şi tandru decât când dă naştere unui copil. (…).

Pe de altă parte, relaţia aceasta dintre bărbat şi femeie este o formă de a lupta împotriva desfrânării. Deci remediul desfrânării este relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie în Hristos,în Dumnezeu, când sunt un singur trup în Hristos.

Ce se întâmplă? Care e diferenţa? Bărbatul şi femeia fireşti se îndreaptă unul către altul împinşi de poftele, de impulsurile lor sălbatice, să zicem, ale firii căzute. În Hristos, atracţia şi toate impulsurile fireşti şi trupeşti se înduhovnicesc prin contactul cu harul. (…) Şi din frângerile şi ruperile de muşchi, de oase, de piele, de ce mai face dragostea în avântul sălbatic al firii, se ajunge la o privire tandră, la o atingere tandră, la ascultarea respiraţiei celuilalt şi la o tot mai adâncă percepere a celuilalt ca pe o taină. O taină care este o prezenţă pentru mine şi nu un obiect care mă eliberează de un impuls animalic. Şi impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical.

Deci fără această animalitate din noi, noi n-am fi nici oameni, dar această animalitate din noi e nevoie să fie înomenită şi îndumnezeită ca să-şi arate rostul – de ce m-a făcut Dumnezeu cu senzualitate, cu simţire, cu carne. Toate tensiunile cărnii devin corzi ale unui instrument muzical pe care sufletul meu cântă şi în Duhul Sfânt devine o cântare armonioasă.

Puteţi experimenta, ca să nu pornim pe fantaxie: mângâiaţi-vă soţia rugându-vă, binecuvântând pe Dumnezeu, binecuvântând-o pe ea. Atingeţi-o cu gândul că este făptura lui Dumnezeu, că e plină de Dumnezeu, că s-a împărtăşit şi că-L pipăi de fapt pe Dumnezeu, fără ca să-ţi pierzi nevasta. Deci Dumnezeu nu vine, nu ni se dă ca să ne desfiinţeze, nu-ţi cere să-L îmbrăţişezi pe El, ci să-ţi îmbrăţişezi soţia, care este în Hristos, în Dumnezeu. Şi lucrurile se schimbă.

Sunt femei (si eu cunosc destule!!, n.n) care şi-au transformat bărbaţii prin rugăciune, prin binecuvântare: Doamne, binecuvântează-l! Doamne, Tu ai pus har în Taina Cununiei în noi şi relaţia noastră trebuie să fie înduhovnicită. Doamne, binecuvântează trăirea mea! Doamne, binecuvântează neputinţa de a-l întâmpina sau de a fi deschisă! Transformă Tu repulsia mea sau durerea mea sau tristeţea mea sau neputinţa mea în dragoste receptivă!.

Când şi bărbatul începe să se roage, toţi sunt uimiţi. Dar prima uimire o trăieşte bărbatul, fără să ştie ce face femeia. Şi cineva a spus că avea o relaţia cu un iubit şi nu era căsătorită şi s-a rugat şi şi-a oferit dragostea ca rugăciune către Dumnezeu şi acela a mărturisit că nici în cele mai îndrăzneţe încercări ale erotismului n-a avut atâta bucurie şi pace şi că nu poate să se mai despartă de ea, dar să-l înveţe şi pe el ce face ea, de el se simte aşa când e cu ea. Deci, se sfinţeşte bărbatul prin femeie, dacă femeia e în har.

Se poate şi ca el să fie credincios şi ea nu, dar tu să te sfinţeşti, adică să-L aduci pe Dumnezeu în burta ta, în organele tale, în simţirile tale, în privirile tale.

E atât de simplu! Nu trebuie să faci teologie. Ba chiar poate să-ţi dăuneze…”

Da, da!!!!

M-am uitat după tine şi te-am aşteptat, soţiorul meu, minunea mea!

„Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am (…) aflat.
Scula-mă-voi, mi-am zis, (…) amănunţit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am (…) aflat.
Întâlnitu-m-am cu paznicii, cei ce (…) străjuiesc;

N-aţi văzut, zic eu, pe dragul sufletului meu?”.
(Cântarea Cântărilor)

Dragilor
soţiorul meu este plecat în delegaţie şi-mi lipseşte!

Aseară eram tare obosită şi le-am spus fetiţelor că mă duc să mă întind în pat puţin.

Ele au rămas în curte cu bunica. M-am băgat în pat şi mi-am pus o pernă pe urechi să nu aud chicotele din curte. Am adormit. N-am mai auzit nimic. Pe la o bucată din noapte mă întorc pe-o parte şi mă uit după dragul meu soţior….” Poate mai are încă de lucru sus în birou…., am gândit şi mi-am văzut de somn mai departe. Dar la un moment dat, iar m-am trezit şi iar m-am uitat …. lângă mine, nimeni …. am ieşit din cameră şi când m-am uitat pe scări, mi-am amintit că e plecat ………………………

”Ah, eşti plecat! Un dor mi-a umplut inima…nu mai pot dormi…şi locul tău e gol! Mi-e dor de tine … Cât îmi lipseşti …şi cât mai trebuie să te aştept!”. După ce am gândit acestea, alt gând mi-a venit: „Dar de ce să aştept. Dragul meu e cu mine mereu, îl port în inimă. Gândurile noastre nu au distanţe. Şi l-am strâns în inima mea în braţe. Ah, soţiorul meu, minunea mea, ce mare binecuvântare să te am şi să mă ai…şi ce minunat este că îbn Doamne spaţiul dispare, mintea, duhul nostru fiind împreună…. nimic nu ne desparte. Deşi trupurile noastre sunt la sute de kilometri distanţe, te simt aproape… dar vreau să fii deplin aproape…să pot dormi în continuare la pieptul tău!”.

Şi atunci mi-a venit un gând să deschid Sfânta Scriptură şi să citesc Cântarea Cântărilor. Şi am deschis cartea şi am început să citesc cu mare atenţie. Ce cuvinte, ce scriere genială! În cuvintele acelea îi auzeam glasul soţiorului meu…

Capitolul 1
„1. Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul.
2. Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.
3. Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! – Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îţi vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubeşte, după dreptate te iubeşte!
(…)
6. Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ţi paşti tu oile? Unde poposeşti tu la amiază? De ce oare să rătăcesc zadarnic pe la turmele tovarăşilor tăi?
7. Dacă nu ştii unde, tu cea mai frumoasă între femei, ţine atunci mereu urmele oilor, paşte-ti mieii în preajma colibelor, iezii în preajma ciobanilor!
8. Cu un telegar înhămat la carul lui Faraon te aseamăn eu, draga mea! *apreciaza efortul meu, lucrul meu in casa, n.n)
9. Frumoşi se văd obrajii tăi, aşezaţi intre cercei şi gâtul tău împodobit cu şire de mărgăritare.

(…)
10. Făuri-vom pentru tine lănţişoare aurite, cu picături şi crestături de argint.
11. Cât regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă.
12. Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei.
13. Iubitul meu e ciorchinele de ienupăr, din Enghedi, de la vii cules.
14. Cât de frumoasă eşti tu, draga mea! Cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă sunt ochii tăi.
15. Cât de frumos eşti dragul meu! Şi cît de drăgălaş eşti tu! Pajiştea de iarbă verde ne este al nostru pat.
16. Cedrii ne sunt acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sunt chiparoşii.
Capitolul 2
1. Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.
2. Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete.
3. Cum este mărul intre copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!
4. El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea.
5. Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire.
6. Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde.
7. Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!
8. Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.
9. Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.
10. Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino!
11. Iarna a trecut, ploaia a încetat.
12. Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude.
13. Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!
14. Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută.
15. Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.
16. Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.
17. Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart.
Capitolul 3
1. Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am mai aflat.
2. Scula-mă-voi, mi-am zis, şi-n târg voi alerga, pe uliţe, prin pieţe, amănunţit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am mai aflat.
3. Întâlnitu-m-am cu paznicii, cei ce târgul străjuiesc; „N-aţi văzut, zic eu, pe dragul sufletului meu?”
4. Dar abia m-am despărţit de ei şi iată, eu l-am găsit, pe cel iubit; apucatu-l-am atunci şi nu l-am mai lăsat, până nu l-am dus la mama mea, până nu l-am dus în casa ei.
5. Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea, până nu-i va fi ei voia!
6. Cine este aceea care se ridică din pustiu, ca un stâlp de fum, par-c-ar arde smirnă şi tămâie, par-c-ar arde miresme iscusit gătite?
Capitolul 4
1. Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, cît de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă ai, umbriri de negrele-ţi sprâncene, părul tău turmă de capre pare, ce din munţi, din Galaad coboară.
2. Dinţii tăi par turmă de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând două şiruri strânse şi neavând nici o ştirbitură.
3. Cordeluţe purpurii sunt ale tale buze şi gura ta-i încântătoare. Două jumătăţi de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel străveziu.
4. Gâtul tău e turnul lui David, menit să fie casă de arme: mii de scuturi atârnă acolo şi tot scuturi de viteji.
5. Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini.
6. Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie.
7. Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, şi fără nici o pată.
8. Vino din Liban, mireasa mea, vino din Liban cu mine! Degrabă coboară din Amana, din Senir şi din Hermon, din culcuşul leilor şi din munţi cu leoparzi!
9. Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai c-o privire a ta şi cu colanu-ţi de la sân.
10. Cât de dulce, când dezmierzi, eşti tu sora mea mireasă; şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta. şi mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir.
11. Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban.
12. Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit.
13. Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci şi minunate, având pe margini arbuşti care revarsă miresme:
14. Nard, şofran şi scorţişoară cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tămâie lăcrimează, cu mirt şi cu aloe şi cu arbuşti mirositori.
15. În grădină-i o fântână, un izvor de apă vie şi pâraie din Libar.
16. Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflaţi prin grădina mea şi miresmele-i stârniţi; iar iubitul meu să vină, în grădina sa să intre şi din roadele ei scumpe să culeagă, să mănânce.

Capitolul 5
1. Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin şi lapte am băut. Mâncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii mei!
2. De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii.
3. Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar?
4. Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit.
5. Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii.
6. Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat.
7. Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc.
8. Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniţi pe dragul meu, ce să-i spuneţi oare lui? Că-s bolnavă de iubire.
9. Ce are iubitul tău mai mult ca alţii, o tu, cea mai frumoasă-ntre femei? Cu cît iubitul tău e mai ales ca alţi iubiţi, ca să ne rogi aşa cu jurământ?
10. Iubitul meu e alb şi rumen, şi între zeci de mii este întâiul.
11. Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat, negru-nchis, pană de corb.
12. Ochii lui sunt porumbei, ce în lapte trupu-şi scaldă, la izvor stând mulţumiţi.
13. Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate.
14. Braiele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul lui e scut de fildeş cu safire ferecat.
15. Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur aşezate. Înfăţişarea lui e ca Libanul şi e măreţ ca cedrul.
16. Gura lui e negrăit de dulce şi totul este în el fermecător; iată cum este al meu iubit, fiice din Ierusalim, iată cum este al meu mire!

Şi am adormit cu gândul la el…şi am dormit împreună îmbrăţişaţi în îmbrăţişare sfântă….şi zorile m-au trezit fericită…. şi fug în răcoare dimineţii spre Doamne …..

Ce uşor rănesc şi cât de greu obţin iertarea!

Dragilor

astăzi sunt puţin mâhnită…

aseară am intervenit în pedagogia soţului meu aplicată copilaşilor mici…nu care cumva să li se întâmple ceva rău…Ce năroadă am putut fi….am stricat un lucru atât de bun …şi doar mi-o spus odată să nu intervin când el discută cu copiii…şi doar ştiu şi eu că atunci când un părinte ceartă un copil sau îi aplică o pedeapsă.. să nu intervin…

Am greşit!

Altădată femeile ascultau de soţ şi aveau mai multă încredere în ei …
Mi-a povestit odată soţul că bunica lui a luat o palmă de la bunicu, pentru că s-a băgat peste el când îi certa pe copii…

Ideea e că am comis-o…am sărit cu gura pe soţior, luând apărare copiilor…care pe bună dreptate erau certaţi că-şi lasă lucrurile împrăştiate de-ţi rupi capu’ prin ele… L-am oprit pe soţior să nu le certe pe fete şi apoi mă plâng că „ce să mă mai fac cu copiii ăştia!”. Spuneţi şi voi dacă nu am fost nesocotită?

Merit cu vârf şi îndesat comportamentul copiilor mei „împrăştiaţi”, pentru că nu aplic suportarea consecinţelor: …lucrurile trebuie puse la loc..ce e aruncat pe jos sau pus pe aiurea, se aruncă…Dar eu îmi calc pe inimă de fiecare dată…, pentru că-mi zic că nici eu nu-s perfectă…şi că nu-mi place să urmăresc ca poliţaiu’ pe copii…, dar e nevoie să le imprim nişte reguli…că, altfel, ne rupem capul în jucării şi haine…şi papuci…

Ok, mi-am învăţat lecţia, dar ce mă fac cu repararea greşelii…? Mi-am cerut iertare…dar … tăcere…Asta e semn că trebuie să şi fac ceva, nu numai să zic „iartă-mă!”…E nevoie să pun început bun şi să respect atitudinea celuilalt…şi să mă străduiesc să fiu consecventă în relaţia cu copiii…să aplic regula „suporţi consecinţele faptelor”.
Am greşit mult aseară, băgându-mă în treaba soţiorului!
…IERTARE, DRAGOSTEA MEA!

Doamne, ce-o fi aia Empatie?

Dragilor

Până nu demult am trăit doar în egoismul meu. Ceilalţi nu mă interesau decât în măsura în care trebuia să-mi dea ceva…

De fapt ceilalţi existau să-mi ofere ce-mi trebuia iar eu să le ţin discursuri înalte …
Niciodată nu m-a interesat cu adevărat suferinţa cuiva…problemele lui.

..ideea era că ceilalţi sunt pentru a-mi asculta descoperirile şi cunoştinţele mele erudite… să afle cât de „deşteapă” sunt eu şi cât de ignoranţi sunt ei …

Nu m-a interesat niciodată ce-i aia empatie…pentru că nu am trăit niciodată aşa ceva…eu singură eram cea mai necăjită…pentru că eu eram credincioasă…ceilalţi? Îşi meritau soarta.

Eu n-am ştiut să iubesc, n-am ştiut să înţeleg oamenii …

Astăzi când am deschis emailul am văzut mesajul de la John …vorbind despre cuvântul „empatie”:

„Să ieşi din papucii tăi şi să intri în papucii altcuiva, Să ieşi din viaţa ta tine şi să intri în a lor. Numai atunci vei avea empatie”.

În timp ce-l ascultam pe John s-a produs un scurtcircuit …. (Ohoho … ce departe e de mine empatia!)….. şi s-a dat filmul înapoi:

Au fost câteva perioade în viaţa mea:

Prima perioadă a fost cea de victimă:
…..eu sunt un copil sărac.. „ei” trebuie să-mi dea…eu sunt năcăjită…eu trebuie să primesc…mi se cuvine…de ceilalţi copii au şi eu nu?

În acea perioadă nu vedeam decât necazul meu şi fericirea altora..că alţii au şi eu n-am…

Apoi am urcat alt stadiu:
l-am găsit pe Dumnezeu, sau mai degrabă El m-a găsit pe mine, şi viaţa, gândirea mea, s-a schimbat. Nu-mi mai doream ce au alţii…

Faptul că aveam o biserică unde mergeam şi mă hrăneam cu Domnul şi cu cuvintele Lui, faptul că aveam ce mânca, cu ce mă îmbrăca şi încălţa şi un pat unde să-mi întind oasele, îmi era destul. Eram aşa într-o mulţumire …. Îmi era milă de cei din jurul meu că suferă…, dar îmi ziceam că ce să fac? Ei au ales să stea departe de Biserică, de Dumnezeu. …..mă gândeam că ei şi-au făcut-o cu mâna lor…

Dar nu-mi iubeam nici soţul, nici copiii îndestul..în sensul că nu aveam chef să fac ceva pentru ei dacă nu era musai .. eram o egoistă purtată de starea de moment…Vedeam pe unele mămici că-şi drăgălesc într-una copiii şi pe soţi, dar mie nu-mi plăcea să fac asta…le dădeam strictul necesar şi îmi vedeam de ale mele…Eu nu am putut niciodată să fac ceva doar de dragul celuilalt, să fac chiar dacă nu am chef atunci, chiar dacă îmi displace, să fac pur şi simplu pentru celălalt, pentru bucuria lui, pentru veselia lui, chiar şi fără să simt tragere de inimă…

…aşa au trecut anii şi copiii au crescut…şi eu am albit …
Mergeam la biserică zi de zi…..dar biserica era goală. Câteva bătrânele pitite după vreun scaun şi părintele „ascuns” după perdea… dar la un moment dat am simţit aşa o lipsă şi-un dor de ceilalţi.. de chipuri dragi, de clinchet de copii… să fie şi ei acolo..să fie şi alţi copii cu copii mei .. să nu ne mai simţim singuri …Îmi venea să-i strig: Veniţi şi vedeţi ce bine e în Biserică.. şi eu am necazuri, dar cu Doamne ele nu mai sunt aşa de grele…şi copiii mei se mai îmbolnăvesc, dar nu mai am disperarea aceea de a fi la mila doctorilor sau medicamentelor…. dar oamenii treceau pe lângă biserică fără s-o observe…şi erau atât de trişti… şi eu nu-i înţelegeam de ce preferă să stea departe… de ce îşi fac singuri atâta rău…

Până într-o zi când am înţeles că ei nu înţeleg, că ei nu pot, nu ştiu să facă altfel… că ei chiar dacă ar şi veni acolo la biserică, nu ar înţelege ce se citeşte, ce se cântă, s-ar plictisi…Că în familia lor nu le vorbeşte nimeni cu drag…că viaţa lor prinde culoare doar când primesc salariul…şi pentru o zi se simt şi ei domni ca cei pe care îi invidiază că au… În rest viaţa lor e tristă şi grea..şi apăsătoare…

Pentru că ei nu cunosc alta ….nimeni nu le-a spus şi nici ei nu şi-au dorit… să afle…

Într-o zi am asitat la o scena şi un dialog care m-a făcut să mă văd în absurditatea cu care mă comportam cu cei din jurul meu, cu copiii mei, cu apropiaţii mei şi cu toţii oamenii..

…. ideea a fost că mi s-a dat să înţeleg ce absurd e să-i spui unui om, când se află în necaz, cât de netrebnic e

… ce nepotrivit e să-i spui: „Vezi ce ai păţit dacă nu ai trăit cu Dumnezeu?”. E la fel de absurd ca atunci când copilul cade în noroi şi se murdăreşte şi se loveşte şi e rănit şi vine la tine speriat iar tu îi spui: „Vezi ce-ai păţit, dacă nu mai ascultat? Păi, vede şi el, dar nu de asta a venit la tine…ci a venit ca tu să-l mângâi în durerea lui, să-l sprijini în teama lui, în necazul lui …

Abia atunci am văzut cât de departe de dragostea lui Hristos sunt…deşi mă împărtăşeam zilnic…. Atunci am înţeles că oamenii nu au nevoie să le spui că-s păcătoşi, că ei ştiu.. asta, ci au nevoie să le întinzi o mână…să-i iei chiar în spate şi să-i ajuţi şi să-i aştepţi să crească în înţelegerea cea duhovnicească şi în exersarea lucrării binelui.

„Să ieşi din papucii tăi şi să intri în papucii altcuiva, Să ieşi din viaţa ta tine şi să intri în a lor. Numai atunci vei avea empatie. …” îmi răsună în cap…

…acum înţeleg că nu-i destul să mă rog pentru semeni, că mai trebuie să fac ceva…să mă apropii de inima lor speriată, împietrită, rănită ………..
Am văzut oameni speriaţi de preot, de bisrerică, de post, de spovedanie…

….sărmanii, aşa li s-a spus…aşa au preluat…aşa au văzut pe ai lor făcând….

… dacă eu am avut şansa să primesc de mică chemarea Domnului şi să trăiesc între oamenii Bisericii a fost un mare dar…, dar ei, ei cei mulţi…nu au avut poate şansa mea, sau nu au ştiut sau n-au putut s-o primească şi s-o valorifice sau n-au vrut…
.

.. şi poate şi eu sunt vinovată pentru asta …pentru că n-am făcut tot ce am putut ca să-i ajut…şi de aceea îmi cer iertare de la toţi cei care suferă departe de Domnul…şi îi binecuvintez.

Dragilor

…am fost prea dură cu voi…v-am judecat…nu v-am înţeles…v-am dispreţuit…, dar acum, în slăbiciunea ce o trăiesc, vă înţeleg…..şi mă fac slujitorul vostru…vă matur cărarea ce duce la biserică şi vă mărturisesc că vă aştept…vă fac poftă „că bun e Doamne”

Să ieşi din tine, să te uiţi pe tine, să faci ceva doar de dragul celuilat, chiar dacă n-ai chef…am trăit şi văd că e cu adevărat e minunat …dar nu se poate fără ajutor divin.

Acum văd, simt, cred că noi oamenii nu putem nimic fără Dumnezeu…şi când ne depărtăm de El, prin dispreţul sau judecarea aproapelui, rămânem singuri în biologicul şi-n psihicul nostru, biete fiinţe flămânde şi însetate….
Rugaţi-vă pentru mine!

Mă rog şi eu Domnului să vă descopere în inimă mesajul ce am dorit să vi-l trimit acum.
Fiţi binecuvântaţi, dragilor! Fără voi aş fi fost un biet măgar încărcat cu saci de cărţi…..

Nu Dumnezeu este autorul răului

Dragilor

Pentru că cuvântul de astăzi al Părintelui nostru, Vasile Mihoc, mi-a umplut inima l-am transcris şi pentru voi:

„Ateii Îl acuză pe Dumnezeu că este insesibil la suferinţa celor nevinovaţi. Că acum oameni nevinovaţi sunt ucişi. Dar nu Dumnezeu este autorul răului.
Răul vine din libera voinţă a făpturilor raţionale (îngeri şi oameni). Nu Dumnezeu e vinovat că se ucid oameni.

Dumnezeu e una cu cei care suferă. Hristos a murit nevinovat, identificându-Se cu toţii vinovaţii lumii. Şi azi, în Evanghelia înfricosătoarei judecăţi, Hristos se identifică cu cei săraci, flămânzi, bolnavi. Din această evanghelie vedem că răul vine din libera voinţă a omului. Dumnezeu e bunătatea absolută, desăvârşită, e izvorul bunătăţilor.
Răul vine din părăsirea lui Dumnezeu, de când Adam l-a părăsit pe Dumnezeu. De atunci a început istoria fărădelegilor (a uciderilor, calamităţilor), asta e istoria umană.

Dar există şi o istorie a mântuirii, a lucrării lui Dumnezeu care se săvârşeşte întotdeauna. Numai ce a căzut Adam, că Dumnezeu a şi rostit venirea Mântuitorului: „Acela (Hristos) v-a zdrobi capul şarpelui”. Toată istoria decăzută e intersectată de această istorie a mântuirii. Aceasta e Revelaţia, care se descoperă „în multe rânduri şi-n multe chipuri..”.

Evanghelia de astăzi ne ajută să înţelegem de unde vine răul în lume, dar şi de unde vine biruinţa. Faptul că astăzi se omoară oameni, e o tragedie. Dar Evanghelia spune că nu există nicio situaţie în care să nu vină răspunsul ei şi răsplata ei.

Hristos se identifică cu suferinţa. Hristos S-a făcut blestem pentru noi, a murit pe cruce. Moartea lui Hristos pe Cruce e un fapt scandalos. Crucea rămâne un scandal (în lb. Greacă „scandalos”) toţi ne scandalizăm de nedreptate – e strigător la cer că Hristos moare pe Cruce, dar asta nu înseamnă că totul s-a încheiat, ci Hristos e biruitor.

Crucea e sminteală, dar Hristos pe cruce e biruitor, şi prin El, toţi inocenţii (nevinovaţii) care sunt ucişi, toţi sunt biruitori. Nu păcatul, nu călăii au ultimul cuvânt. Crucea e biruitoare. Toţi care participă la Cruce sunt biruitori, pentru că Hristos e prezent cu toţi care suferă. E prezent cu Crucea, dar şi cu biruinţa Sa: „Veniţi de moşteniţi Împărăţia cerurilor cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”

Iată ceea ce este de neînţeles pentru cei fără de Hristos! (Iar la vecernie avea să completeze cu cuvintele Sf Ap. Ioan: „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatal, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El”. (Epistola I, 3,1).)

Prin invitaţia în Împărăţie, toată credinţa şi lupta e minunată, are înţeles pentru noi. Când citim această parabolă, nu ne mai este frică de judecată. Da, lumea e vădită de Duhul Sfânt de păcat, dar oamenii credincioşi au viaţa lui Hristos. Pentru oamenii credincioşi nu există judecată. Nimicurile noastre (simplele gesturi de a da ceva de mâncare, un pahar cu apă) El le adună. Toate sunt scrise (nu-s trecute cu vederea). Dar lipsa la apelul de a-L primi pe Hristos în cei mici, în care Hristos se identifică, va fi judecată şi pedepsită. Şi asta dă sens la toate faptele la care suntem chemaţi să le facem. Dar nu că Dumnezeu are nevoie de fapte. Mântuirea e un dar. Iar omul credincios nu poate trăi decât cu mintea lui Hristos, binele fiind atitudinea normală a vieţii lui.

Hristos este în toate ale noastre, în dezamăgirile noastre, în toate se face una cu noi. Primii creştini se numeau „anabimi”, adică „cei săraci”. Cu toţii suntem săracii Lui, flămânzii Lui. De aceea venim la sfânta liturghie şi ceream pâinea iar şi iar şi ne hrănim şi în El suntem vindecaţi, eliberaţi. El e totul pentru toţi. De aceea nu putem să ne exprimăm bunăvoinţa şi recunoştinţa faţă de El şi faţă de toţi care ni l-au arătat pe Hristos. La sfârşit Îl vom vedea aşa cum este.

Oamenii lui Hristos ni-L arată pe Dumnezeu aşa cum este El. Cărturarii au arătat şi arată un Dumnezeu aşa cum nu este şi-L acuzau pe Hristos că stă cu vameşii şi cu păcătoşii. La aceste acuzaţii Hristos răspunde cu trei pilde: pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda filului risipitor, zicându-le: „Voi nu ştiţi cum este Tatăl, cum este Dumnezeu! Dumnezeu este Păstorul cel bun care caută oaia cea pierdută, Dumnezeu e precum femeia care şi-a pierdut drahma şi face orice s-o găsească, Dumnezeu e Tatăl care aşteaptă întoarcerea fiului, pentru a-i da tot ce are, fără să socotească nimic, care îl îmbrăţişează şi pregăteşte cină mare. Aşa e Tatăl. Dar cărturarii lumii, oamenii fără Dumnezeu, nu ştiu cum e Tatăl, nici chiar unii credincioşi nu ştiu. Numai sfinţii ni-L arată pe Dumnezeu, pentru că ei L-au văzut. Oamenii lumii Îl descriu deformat pe Dumnezeu.

Noi nădăjduim să-L vedem aşa cum este. Aşa cum frumos spune Părintele Sofronie „Îl vom vedea aşa cum este!”. Dar până atunci vedem ca prin ghicitură, Îl vedem pe Hristos care caută pe saraci, şi pe Hristos în săracii care-L caută.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim de partea celor care sunt chipul lui Dumnezeu, cu care El se identifică!”.

O seară binecuvântată!

Căsătoria se cultivă – precum maiaua pentru pită

Dragii mei astăzi doresc să continui ce n-am apucat să gat ieri..
Sunt mereu pe fugă…
Vorbeam despre cultivarea relaţiilor dintre soţi.
Spuneam ieri că o căsătorie ca să fie „reuşită” are nevoie de susţinere zilnică că altfel se distruge.
Acum nu se mai căsătoreşte nimeni cu forţa, „că aşa o zis tata”…, ci fiecare alege, de bună voie şi nesilit de nimeni, cu cine să călătorească pe calea vieţii.
La început există „un ceva” care te atrage către celălat, către el, către soţ su către ea, fie ceva fizic, fie ceva spiritual, dar cu timpul acel ceva se diminuiază sau dispare şi la un moment dat te poţi mira cine o fi acesta cu care împarţi camera.
Cine este „colegul de cameră”?
Surprinzătoare întrebare, aşa-i?
Uneori ai impresia că nu te ştii cine eşti tu, d-apoi cine e celălalt.
Celălalt e o taină pe care n-o poţi descoperi decât întru Cel Care destăinuie tainele.
M-am căsătorit de dragul soţiorului meu. I-am intuit minunăţia sufletului şi i-am acceptat inima. Mă bucuram de marea-i iubire şi credeam că Taina Nunţii va lucra fără umărul meu… dar nu e aşa..
Acum înţeleg că iubirea se creşte, se întreţine precum maiaua pentru pâine. Zilnic se împrospătează cu atenţie şi cu gingăşie.
Dar de unde gingăşie de la într-un suflet brut?
Gingăşia de la Doamne, pe care este nevoie s-o cer zilnic.
Ieri, Părintele nostru a citit Evanghelia despre luarea crucii şi a accentuat în cuvântul final că doar un singur evanghelist spune s-o luăm „în fiecare zi”.
Să-ţi iei crucea zilnic şi s-o porţi acesta este sensul existenţei noastre în viaţa aceasta. Viaţa aceasta este foarte preţioasă, pentru că doar în ea ne putem lucra desăvârşirea noastră ca fiinţe după chipul şi asemănarea Creatorului nostru.
Venim pe lume nedesăvârşiţi şi începem să creştem şi fizic şi spiritual. În căsătorie creştem împreună. La început doar noi doi, apoi mai mulţi.
E minunată creşterea aceasta împreună şi grija delicată de celălalt şi de ceilalţi ai tăi.
Aceasta e menirea noastră ca femei: înger păzitor, dătătoare de hrană, de dragoste.
Dar în iureşul vieţii intervine riscul de a uita de soţior, de dragostea ce ţi-o poartă şi i-o porţi. Copiii te solicită şi nu-ţi vezi capul de trebi şi trec zile în care nu apuci să-i mângâi făţuca şi să-i spui cât de minunat este. Şi zilele nu se mai întorc…
Luni am fost la înmormântarea vecinului nostru. De când m-am căsătorit şi ne-am stabilit lângă ei, i-am urmărit vieţuirea. Mă oglindeam în ea atât de mult…
Şi acum că dânsul a plecat, privindu-l cum sta senin în sicriu am meditat la relaţia mea cu soţul meu. Mă gândeam la câte zile am ratat să-i spun că este minunat, şi în câte rânduri i-am rănit sufleţelul prin netenţia mea. Într-o zi poate fi el în sicriu…sau eu..ce voi face, ce vor spune cei pe care îi voi lăsa în urmă…
Viaţa este atât de scurtă ca să cheltui pe fleacuri, griji şi stres…
Focul dragostei de la început TREBUIE întreţinut zilnic neaparat. E drept că unele dintre noi nu am fost învăţate de mamele noastre cum să ne manifestăm iubirea zilnic faţă de soţior, dar în situaţia vremurilor în care trăim, e nevoie mai mult ca niciodată să oferim dragoste şi ateţie soţiorilor noştri. Pentru aceasta ne-a creat Dumnezeu, ca să fim ajutor bărbaţilor nostri cu care ne-am unit inimile în Sfânta Taină a Cununiei. Avem poruncă spre aceasta! Grija de treburile casei sau de copii nu ne scuză că nu apucăm să-i oferim soţului un timp special …
… şi făcând asta, vom primi înzecit!
Dragele mele
Să nu care cumva să credeţi că vă dau sfaturi, ci doar împărtăşesc cu voi din gândurile mele. Şi după cum observaţi, o fac în treacăt, în fugă, dar cu nădejdea că ne vom sprijini unii pe alţii întru sporirea dragostei. Nu am atins desăvârşirea, dar sunt pe Cale. Ştiţi vorba aceea din Pateric: „Mă iertaţi fraţilor, eu am văzut călugări, dar eu încă nu m-am făcut călugăr!”
Aşa şi eu vă spun: eu am aflat că se poate cultiva iubirea dintre soţi şi am văzut soţi făcând aşa zilnic, am văzut soţii atente şi iubitoare de soţi, dar eu încă nu m-am lepădat de desăvârşit egoism…
Dar nu deznădăjduiesc, ci-L rog mereu pe Doamne să reverse asupra noastră harul şi dragostea Lui.
Cred şi mărturisesc că existenţa noastră nu ar avea niciun sens fără Doamne. Fără Hristos, omul de lângă e insuportabil, prea îmi arată părţile ce le-am dosit atât de bine în beci. Dar cu Hristos, cu harul Nunţii, ne luăm de mânuţă în fiecare zi şi coborâm la subsol, în beci şi facem curat. Dăm afară „gărgăunii”, aşa încetişor, pe rând câte unul în fiecare zi. Şi avem nădejde că până la sfârşitul zilelor să gătăm curăţenia şi floarea dragostei noastre să poată străluci în voie în lumina cerească.
Amin! Amin! Fie mie Doamne!
„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”, spune Domnul.
Îndrăzniţi să-i spuneţi soţiorului (sau soţioarei) că e minunat(ă), chiar dacă burta s-a mărit sau coapsele s-au „umflat”, sau sforăitul ne deranjează…
Sufleţelul lui sau al ei este minunat şi însetat de dragoste şi atenţie şi ai să observi cum înfloreşte din nou iubirea acoperită de ani dacă o împrospătezi mereu precum maiaua pentru pâinea zilnică…