Arhive etichetă: Dumneyeu

Când ai o nevoie sau trebuinţă, pune-o înaintea lui Doamne şi aşteaptă cu răbdare

Dragii mei dragi
Zilele acestea am trăit iar nişte minuni.
Am învăţat să pun înaintea Domnului nevoile mele, trebuinţele şi problemele şi să-mi văd de treaba mea, adică ce pot să fac eu şi Domnul şi-a făcut treaba lui, şi şi-a făcut-o foarte bine şi la vreme.
Hai să vă spun secretul: ştiţi că la slujba sfintei liturghii este cântarea aceea frumoasă: „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim…toată grija cea lumească acum s-o lepădăm”.
„No bine Doamne, da cum să lepăd grija de plata facturilor care sunt scadente ieri, cum să lepăd grija de mâncărică pentru copilaşi.., cum , cum?”.
Păi uite-aşa: dă-mi-le Mie, zice Domnul!
Şi de atunci abia aştept să merg la biserică să-i pun la picioarele Domnului grijile mele.
Şi, mama mea, ce de am, dar cum cântarea este cam scurtă, am învăţat să le structurez, să le mai condensez şi să mă rezum la cele importante. Şi nu încetez să le pun toate înaintea Domnului, până se rezolvă. Şi se rezolvă atât de minunat, încât rămân de fiecare dată cu gura cascată! Rezolvarea apare de unde şi cum nu mă aştept.
Doamne ce minunat eşti!
Dragilor, ce Dumnezeu minunat avem şi noi să stăm departe?
Vă amintiţi că Domnul Hristos a spus odată ucenicilor: „cereţi şi veţi primi…, ca bucuria voastră să fie deplină, … dar până acum n-aţi cerut nimic…”
Eu am probat şi mi-au spus şi alţii că cu cei care merg la sfânta liturghie şi dau grijile lor Domnului minunile se petrec la ordinea zilei.
Haideţi să vă povestesc câteva minuni:
Am supărat cândva pe cineva foarte rău şi mergeam la biserică şi nu mă puteam apropia de domnul. Departe de sfântul altar, în spatele bisericii îl rugam să refacă el legătura cu persoana respectivă care nu mai voia să audă de mine, nu-mi răspundea la telefon nici la uşă. Îi ceream iertare zi de zi în gând. Cred că a trecut vreo câteva săptămâni şi nu mai puteam de „disperare” şi când nici nu mai speram, primesc un telefon de la persoana respectivă ca să ne întâlnim să rezolvăm ceva împreună ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic…
Altă minune: De mult îmi doream să-mi cumpăr ceva în casă, ceva foarte trebuitor şi am pus acea trebuinţă înaintea Domnului şi am reuşit „să fac rost” într-un chip minunat.
Da. Domnul ne dă toate la vreme, dar noi nu avem răbdare, vrem acum. Dar, dacă insistăm să primim acum şi nu stăm un pic să ne liniştim şi să ne rugăm, acel lucru nu este de folos sau avem probleme cu el şi nu ne bucurăm la fel de mult ca atunci când aşteptăm întru răbdare.
Aşa am păţit când ne-am cumpărat maşina. Am luat-o în pripă şi am avut tot probleme cu ea.
Acum trăiesc iar o minune despre care o să vă povestesc un piculeţ mai târziu, e în desfăşurare …
Ideea centrală din acest articol este ca atunci când ne dorim ceva să-l punem înainte Domnului cu credinţă şi să aşteptăm, dar nu cu mâinile în sân, ci să facem partea noastră.
Chiar azi a fost la biserică pericopa despre minunea creşterii sămânţei. Nu-i aşa că este o minune cu creşterea sămânţei? Noi semănăm, udăm, dacă putem, dar Dumnezeu este Cel ce face să crească. Sămânţa creşte de la sine, mai întâi un colţ, o mlădiţă, apoi spic cu atâtea boabe. Dar nu noi facem asta, ci Dumnezeu. Şi Părintele nostru a spus că datoria noastră e să semănăm!
Am semănat şi eu acum şi-L rog pe Doamne să facă să crească în noi toţi credinţa şi roadele ei.
Îi mulţumesc Domnului că în marea lui bunătate mă primeşte mereu … şi-mi poartă de grijă şi mie, care atât de mult şi des îl supăr…

Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos Domnul nostru!

Dragii mei dragi
Astăzi vă pun din nou la inimă cuvintele Părintelui meu care ne-a sfătuit să recitim apostolul ce s-a citi astăzi la Biserică (şi pe care eu l-am ratat, că am întârziat!) de la Romani cap 8 partea a doua.
Părintele ne-a îndemnat să urmăm exemplul Apostolului pavel care s-a pus în slujirea dragostei lui Dumnezeu şi a pus-o pe aceasta desupra tuturor preocupărilor lui.
Ca să-mi fie mai uşor să reţin aspectele cheie din acest capitol, am selectat versetele cele mai reprezentative pe care să le revăd din când în când. Mulţumesc părintelui care ne pune mereu la inimă cuvântul minunat a lui dumnezeu şi atunci toate celea prind gust şi culoare şi sens şi greul slujirii din bucătărie şi din casă se uşurează.
Capitolul 8 din epistola către Roamni a sfântului Apostol pavel
1. Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus.
2. Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii,
3. Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup,
4. Pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.
5. Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului.
6. Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace;
7. Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate.
8. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu.
9. Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.
10. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate,
11. Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi.
12. Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup.
13. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii.
14. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.
15. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!
16. Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu.
17. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim.
18. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi.
19. Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu.
20. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde,
21. Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.
22. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum.
23. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru.
24. Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?
25. Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare.
26. De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite.
27. Iar Cel ce cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului, căci după Dumnezeu El Se roagă pentru sfinţi.
28. Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui;
29. Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi.
30. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit.
31. Ce vom zice deci la acestea? Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?
32. El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?
33. Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce îndreptează;
34. Cine este Cel ce osândeşte? Hristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi!
35. Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?
36. Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”.
37. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit.
38. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,
39. Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.

Doamne ajută-mă să-mi văd de treaba mea!

Dragul meu cititor,
De curând am băgat de seamă că în lumea aceasta există trei feluri de treburi:
treaba mea, a ta şi a lui Dumnezeu.
Ce sunt de fapt aceste trei treburi? Care e treaba mea, a ta şi a lui Dumnezeu?
Încep cu treaba lui Dumnezeu:
Orice nu depinde de mine şi de tine, este treaba Lui.
Treaba lui Dumnezeu este să ne iubească, să ne poarte de grijă, să ne dăruiască cele ce ne sunt de trebuinţă. Ei bine, vei zice tu, „dar de ce nu-mi dă când îi cer”?
Pentru că noi adesea confundăm nevoile cu dorinţele şi treaba lui Dumnezeu nu este să ne împlinească dorinţele. Dumnezeu nu este, după cum spunea cineva, „un tonomat de împlinit dorinţe”: bagi fisa şi iese dorinţa şi dacă nu iese dorinţa, baţi cu pumnul în aparat să-ţi dea fisa înapoi.
Şi treaba mea şi a ta care este?
Treaba noastră este să ne întoarcem lângă Dumnezeu şi să învăţăm să trăim ca El, în El, cu El. Dar fiecare om alege … şi tu alegi, sau ai ales şi eşti răspunzător de ceea ce a ales, e treaba ta şi te respect, eu nu mă bag în alegerile tale, eventual mă doare pentru tine dacă ai ales să stasi departe de Doamne, de tine, mă doare că nu-ţi merge bine, dar nu am dreptul şi nici nu pot să mă bag să-ţi dau directive. Când eu gândesc şi zic: „Ar trebui să ai mai multă grijă de tine; trebuie să-ţi găseşti un serviciu, vreau să fii fericit!”, asta înseamnă că mă bag în treaba ta.
Iar când sunt îngrijorată de cutremure, de inundaţii, de sfârşitul lumii, atunci mă bag unde nu-mi fierbe oala, adica în treaba lui Dumnezeu.
Ştii de unde ne vine stresul?
Cea mai mare parte a stresului ne vine din faptul că trăim mental în afara treburilor noastre.
Dacă sunt mental în treaba ta sau a lui Dumnezeu, efectul este agonia, moartea.
Am observat asta la începutul căsniciei mele. De exemplu când mă băgam mental în treaba soţului meu cu gândul: „Soţul meu ar trebui să mă înţeleagă”, simţeam imediat un sentiment de neputinţă, de nefericire şi de singurătate.
A fost nevoie să treacă un timp ca să înţeleg că atunci când mă simt neînţeleasă, nefericită, rănită sau singură, mă aflu de fapt în treaba altora.
Întrebarea este (to be or not to be?):
Dacă soţul meu (copii mei, vecinii, părinţii, cunoscuţii), tu în gereral îţi trăieşti viaţa, iar eu mental trăiesc viaţa ta, cine este aici trăind-o pe a mea?
Când eu sunt mental în treaba ta, acest lucru mă reţine de la a fi prezentă în treaba mea. Atunci sunt separată de mine, întrebându-mă (nedumerită) de ce viaţa mea nu funcţionează.
Să cred că ştiu ce este mai bine pentru altcineva, înseamnă să fiu în afara treburilor mele. Chiar şi în numele iubirii, acest lucru este aroganţă pură, iar rezultatul este agitaţie, supărare şi frică.
Asta este singura mea treabă: să-mi văd de treaba mea.
Să mă întreb adesea: Ştiu ce este bine pentru mine? Să încep să lucrez cu asta, înainte să încerc să rezolv problemele tale pentru tine.
Dacă aş putea înţelege îndeajuns aceste trei tipuri de treburi, încât să stau în treaba mea, viaţa mea s-ar elibera într-un mod uimitor!
Cu ajutorul lui Doamne, mi-am propus un exerciţiu:
atunci când simt stres sau disconfort, să mă întreb: „În a cui treabă mă aflu acum mental?
Întrebarea aceasta mă va ajuta să mă întorc spre mine însămi. Şi voi constata că nu sunt prezentă şi că mi-am vârât iar nasul unde nu trebuia.
Doar simpla observare şi conştientizare a momentului când intenţionez să mă bag în treburile celorlalţi, mă poate aduce înapoi la sinele meu minunat.
Şi dacă practic acest exerciţiu pentru un timp, observ că nici eu nu mai am nicio treabă şi că viaţa mea este în mâna Lui Dumnezeu şi se desfăşoarăaşa cum trebuie.
A-mi vedea de treaba mea nu înseamnă însă a fi indiferent de tine, a nu-mi păsa de tine. Şi pentru că îmi pasă de tine, mă rog pentru tine (de fiecare dată când îmi pasă!). Căci numai Domnul poate într-adevăr să ne ajute. Iar dacă e nevoi să dau şi eu mâna la ajutor, o dau, dar nu-ţi pretind nimic!
Fii binecuvântat!
Mă bucur de tine aşa cum eşti acum, în lumina a ceea ce vei deveni cu ajutorul lui Dumnezeu!

MÂNCAREA DE POST NE REAMINTEŞTE DE NATURALUL TRĂIRII ÎN PARADIS

Dragii mei, vă puteţi oare imagina viaţa primilor oameni în Rai?

După un somn recreativ, mama Eva se trezea dimineaţa şi privea cerul. Era acolo o vară-toamnă caldă tottimpul. O frumuşeţe de nedescris şi ei dormeau sub cerul senin. Dimineaţa soarele îi mângâia faţa omului spunându-i că e timpul să se ridice, să fie vertical. Mama Eva se uita în stânga ei şi-l vedea pe tata Adam. Îl lua de mână şi-i spune Bună dimineaţa. Se priveau un pic şi apoi îşi îndreptau privirile în sus. Domnul le zâmbea. Bună dimineaţa Doamne! Ne-am trezit! Slavă Ţie! Mulţumim că ne-ai învăluit astă noapte cu dragostea Ta şi ne-a fost cald şi bine.

Apoi, ţinându-se de mână pornesc să facă înviorarea de dimineaţă. După o raită prin grădină, clopoţelul stomacului sună şi cere de mâncare. Mama Eva, mai „vigilentă” îi arată un copac încărcat cu cireşe (erau cireşe, erau de toate, oricând, aşa cum încearcă şi acum omul cu disperare să aibă ce-i place tot timpul, roşii în plină iarnă, castraveţi…). întind mâna şi se ospătează. Mai fac o plimbare şi văd spicele de grâu coapte bine la soare. Iau câteva boabe şi le mestecă îndelung. O bucurie năvăleşte în ei şi încep să alegre. Eva face giumbuşlucuri şi se tot ascunde după copaci. Adam după ea. Se obosec însă după atâta zbenguială şi se aşează jos pe iarba moale şi înmiresmată şi se privesc. Eva îi spune lui Adam: în ochii tăi văd marea … văd marea iubire a lui Dumnezeu care ne-a creat. Ce minunat eşti Adame!

Stăteau ore-n şir şi se uitam unul la altul, fără să perceapă timpul, căci trăind împreună cu Dumnezeu, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani e ca o zi, se pătrundeau în fiinţă, se cunoşteau, creşteau spiritual. Meditau, contemplând frumuseţea divină arătată în creaţie. Îşi hrăneau mintea, creerul cu gânduri înalte, generatoare de bine: Slavă Ţie, Doamne! Mulţumim, Doamne!

Dar noi, noi ce facem? Cine are timp să mai privească pe celălat, să vadă în ochii lui marea dragoste divină? Eventual e timp pentru scântei şi venin … , scuipăm flăcări de mânie şi ură şi nemulţumire:: iar trebuie să mă duc la „scârbici!”, UFF, iar taxe, iar probleme. Şi uite-aşa zilele ni se scurg. Interesant, zilele noastre se scurg, nu se adaugă, ca la strămoşi, şi la un moment dat ne trezim blocaţi: pâc, maşinăria nu mai funcţioneşte! Şi ne oprim .. şi blestemăm sau zicem Mulţam Doamne că am dat cu capu în stâlp şi m-am oprit înainte să nu cad în hău!

Dar de ce să ajungi aici? Nu e obligatoriu.

Domnul ne spune din timp: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ. (Psalmul 45, 10). El e puternic, atotputernic, de ce să-mi fac griji, de ce să mă zbat ca şi cum aş fi a nimănui şi în bătaia vânturilor şi la „cheremul” şefilor? O las mai moale!

Se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!” şi aşa este. Am testat!

Starea de bine de peste zi am observat că depinde ce gând am dimineaţa, ce gânduri le las să prindă putere în minte.

Dacă mă trezezsc morocănoasă că n-am dormit bine, mă „forţez” un pic să-mi mut gândul şi să-l îndrept la Domnul: „Slavă Ţie Doamne!”, „Mulţam, Doamne!”, „Cred într-unul Dumnezeu Tatăl atotţiitorul…”. „Ce minunat este Doamne că m-am trezit vie! Dă-mi să fiu astăzi martora bucuriei Tale!”

Apoi am băgat de seamă că starea sufletească şi mintală este influenţată şi de ce bag în gură.

Dacă bag lumină. Fructe şi cereale

Sau bag întuneric: cafea…

Îmi recunosc mărginirea, dar mă deschid să primesc:

Primesc cu mare uşurinţa! Sunt deschisă şi dispusă să primesc astăzi bucuria Ta Doamne! Pătrunde-mă cu harul şi cu mila Ta. Pătrunde în tot sistemul meu nervos, în rărunchi şi în inimă…

Mă lepăd de egoism şi aleg să ajut mii şi mii de oameni să cunoască bucuria Ta. Binecuvintează-mă

Am ostenit. Fac o pauză şi-mi fac o salată. Mă ajută şi aparatura. Un tocător de legume e foarte util. Pun în ele 2 mâin de urzici, le toc bine, tai mărunt o ceapă, o pun peste urzici, le frec bine, ca să iasă pişcăceala. Desfac un avocado mai mic şi îl zdrobesc bine, adaug 2-3 căţei de usturoi pisat sau ras prin răzătoarea mică şi-mi prăjesc nişte pâine, dacă-s prea grăbit să-mi fac „un pui de mămăligă”. Şi ofer o masă regească truditului meu trup. Oferindu-i aminoacizi şi minerale din urzici, vitamine din ceapă şi urzici şi amidon din pâine sau mămăligă. Am aşadar o masă completă. Şi după aceea mă umplu de voie bună şi mulţumesc că m-am hrănit.

Şi aşa pot să mai lucru câte ceva şi vine seara. Mulţumesc din nou pentru ziua minunată care s-a adăugat în rucsacul vieţii mele şi mă arunc în pat cu bucuria copilului care se aruncă în braţele Părintelui după o zi de lipsă.

Noapte bună, Noapte bună…..

Bună dimineaţa, bună dimineaţa…

Şi aşa adăugăm zile şi zile, le punem în străiţucă şi când Domnul v-a binevoi o să le răsturnăm în faţa Sa, zicându-I: Iată Doamne cum mi-am înfrumuseţat zilele ce  mi le-ai dăruit! Primeşte-mă să mă odihnesc definitiv întru Tine, să mă saturi, că tot câte o frântură am reuşit să îmbuc pe pământ….

 

MĂ BUCUR CĂ SUNT FEMEIE!

Dragele mele

Permiteţi-mi să mă folosesc de contextul social care „a creat” o zi în care se rosteşte mai mult cuvântul femeie şi să vă transmit câteva gânduri despre bucuria mea de a fi femeie.

Mult timp am trăit sub tirania unor gânduri rele. Credeam şi simţeam că a fi femeie e un lucru umilitor. Că femeiea nu ştie altceva decât să poarte în pântece şi apoi să cureţe la cratiţe. Că e un obiect în mâna puternică a bărbatului, că ea trebuie să stea sub ascultare şi teamă dominantă.

Frica şi fuga de durere şi de responsabilitate m-a determinat să-mi refuz feminitatea şi maternitatea. Nu puteam accepta realitatea neagră pe care o percepeam şi în care trăiam. Nu credeam că asta e viaţa pentru care merită să trăiesc şi aşa m-am retras în deprimare.

Eu cred că nu numai femeia trebuie să se jertfească, ci şi bărbatul. Dar vedeam prea mulţi bărbaţi care se purtau ca şi cum lor li s-ar cuveni totul, că lor trebuie să li se dea, că numai ei au nevoi. Eram răzvrătită mai ales atunci când auzeam cât de încriminată era femeia în caz că greşea, era numită „curvă” un cuvânt cumplit de greu pe care îl detest. Mă răzvrăteam că atunci când se face un avort este încriminată numai femeia. Şi mă gândeam de ce?

Este oare liberă femeia, sau nu? În ce constă libertatea ei?

Femeia a fost roabă mii de ani. Şi aşa sărmana a rămas cu o spaimă, cu o teamă de bărbat. Ea putea fi vândută, chiar omorâtă de bărbatul ei. Ea nu avea nicio apărare de la nimeni. Dar la un moment dat, Domnul a rânduit „eliberarea” ei socială îndrumându-l pe Sfântul Constantin cel Mare să ridice în discuţiile „puternicilor lumii” situaţia socială a femeii şi a copiilor ei. Şi astfel, în anul 313, femeia este scoasă de sub stăpânirea socială, exclusivă a bărbatului şi i se dă libertate socială.

Astăzi observ că, cu toată această libertate, unele femei aleg sau acceptă să fie „roabe”, să se umilească tot mai mult. Îmi amintesc că am cunoscut o femeie care stătea cu un bărbat şi îi făcea menajul şi îi satifăcea şi „nevoile” sexuale, fără să fie căsătorită, fără să aibă vreo siguranţă. Acceptase situaţia aceea că „n-avea unde se duce”, că-i murise bărbatul sau se despărţise de el, nu mai ştiu exact. Şi am întrebat-o: „dar nu aveţi copii?”. „Ba da, dar nu vreau să stau cu fiică-mea”, că nu ştiu ce are, sau cum e. Mă gândeam în sinea mea: iată, preferă să „slugărească” pe acest bărbat fără nicio pretenţie! M-am uitat atentă la chipul ei şi am văzut o schimonosire de durere. I-am spus că există soluţii dacă vrea să fie liberă, că are o demnitate, că …. Dar ea spunea într-una, „ce să fac, n-am încotro!”.

Unele femei aleg să fie slugi şi nu înţeleg ce înseamnă slujirea şi împlinirea voii lui Dumnezeu Care ne poartă de grijă! Se comportă de parcă ar fi slugi. Şi totul se întâmplă prin atitudine. Deşi Hristos a liberat-o pe femeie din blestem, din robia bărbatului, făcând-o slujitoarea iubirii, unele femei nu înţeleg încă acest lucru. Printre aceste femei m-am numărat şi eu cândva. Nu puteam înţelege cum se poate trăi altfel. Ceea ce puteam să fac atunci era o ură nestăvilită pe „soarta” femeii. Şi am negat şi n-am acceptat chemarea de femeie atunci.

Frica şi fuga de durere şi responsabilitate m-a determinat să-mi refuz feminitatea şi maternitatea. Nu puteam accepta realitatea neagră pe care o percepeam şi în care trăiam. Nu credeam că asta e viaţa pentru care merită s-o trăiesc şi aşa m-am retras în deprimare. Dar Domnul m-a ajutat să mă vindec făcând

Acum, mulţumesc domnului, sunt fericită că sunt femeie. Mărturisesc că sunt o fiinţă împlinită şi preţioasă. Domnul a pus în mine tot ce am nevoie ca să ajung la asemănarea cu El. eu, femeia, nu sunt jumătatea nimănui. Am fost creată desăvârşită, bună. În potenţă am totul, am chipul lui Dumnezeu pe care îl folosesc pentru a-mi lucra asemănarea El la care sunt chemată. Modelul suprem la care privesc este Femeia care a răspuns la chemarea dumnezeiască cu „fie mie!”.

Nu sunt inferioara bărbatului şi nici egala lui, şi nici măcar rivală. Pământul e mare şi larg şi încăpem cu toţii, cei atât de diferiţi şi atât de minunaţi. Bărbatul şi femeia sunt deopotrivă împăraţi şi slujitori.

Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Conştientizăm îndeajuns oare că destinul întregii omenirii e legat de cuvântul Fecioarei Maria: „Fie mie după cuvântul tău!”, spus îngerului care i-a adus vestea naşterii Mântuitorului lumii? Acel răspuns a schimbat destinul întregii omeniri şi a intervenţiei lui Dumnezeu în lume. O femeie a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume!

Femeia înseamnă „o împărăteasă dăruitoare”, după cum frumos spunea Pr. Arsenie Papacioc. Femeia trebuie respectată cu orice chip. Dar în primul rând e nevoie să ne respectăm noi înşine, să ne preţuim darurile primite şi să le apărăm cu orice chip. E nevoie de educaţie. Dacă ne preocupăm să ne înţelegem pe noi, să ne lucrăm desăvârşirea, perfecţionarea, putem schimba lumea, după cum spunea cineva: dacă educi un bărbat, educi un bărbat, dar dacă educi o femeie, educi un neam, o generaţie! Şi a avut dreptate. Părintele Cleopa spunea odată: „daţi-mi mame sfinte, şi voi schimba faţa României!”

Multe dintre noi femeile suntem căsătorite. Adesea ni se pare că „celălalt” ne umbreşte fericirea. Până nu demult îmi priveam soţul ca pe o persoană care are multe datorii la mine. Trebuia să fie atent, să mă iubească, să-mi dea totul, să-mi ghicească gândurile şi să le împlinească. Dar într-o zi am înţeles că iubirea nu are pretenţii şi atunci mi-am schimbat atitudinea la 360 de grade. Am început să dăruiesc.

Eram permanent nemulţumită şi găseam motive să reproşez, dar mi-am dat seama că e absurd. Soţul meu e om şi asta înseamnă că e limitat, că e vulnerabil. Numai Dumnezeu e perfect şi acest Dumnezeu perfect a făcut pentru mine special un om minunat, pe soţul meu. Din zecile de femei din jurul lui el m-a ales pe mine. Şi pentru aceasta îi sunt recunoscătoare soţului meu şi lui Dumnezeu.

Până nu mi-am dat jos ochelarii prejudecăţilor şi visărilor tinereţii,  nu am putut vedea minunăţia din soţul meu, îi vedeam mai mult neputinţele, defectele şi nedesăvârşirea. Uneori mă enerva felul lui de a fi, tăcerea lui. Dar iată după un timp destul de lung de căutare, am descoperit o metodă de a-mi „crea” soţul pe care mi-l doresc. Această metodă e simplă şi cu putere, e dată de însuşi Domnul.

Iată metoda: când nu vă place ceva (ceva care vă e vrăjmaş, adică vi se împotriveşte dorinţelor, simţămintelor), binecuvântaţi! Ori de câte ori îl auzi şi-l vezi pe soţ, roagă-te aşa: „Doamne binecuvintează pe soţul meu (numele, neaparat!) şi-l miluieşte!”.

Îmi povestea o femeie că la început nu putea să-i spună numele soţului în această scurtă rugăciune, aşa de mult îl dispreţuia. Dar s-a forţat un pic şi a început să aplice metoda fără prea mult drag şi a observat că pe parcurs se întâmplă ceva în inima ei: a început să-l vadă pe soţul ei într-o altă lumină, iar el a început să fie mai atent cu ea.

Aşadar funcţionează metoda, i-am spus? Da! E dumnezeiască această metodă şi dă roade, am să spun despre ea tuturor femeilor pe care le întâlnesc!

Am înţeles că eu nu sunt mântuitorul nimănui, şi cu atât mai puţin al soţului meu. Domnul este Mântuitorul şi Dătătorul a tot binele.

Fie ca în această zi şi în toate zilele ce ni le v-a mai dărui, nouă femeilor, Dumnezeu să preţuim darurile primite cu atâta generozitate de la Doamne!

Fiţi binecuvântată femeie, suflet minunat!