Arhive etichetă: Dumneze

Am nevoie să primesc iubirea şi să dau iubirea. Iubirea e un verb, adică acţiune

Dragii mei

Suntem cu toţii însetaţi de iubire. O căutăm cu orice preţ. Şi e normal! Pentru că aşa ne-a creat Dumnezeu. Ne-a creat din iubire şi pentru iubire. Dar ce este iubirea? Şi cum o putem dobândi?

Astăzi în Biserică am întrezărit un răspuns. Astăzi se face pomenire de cinstirea lanţului Sf Ap Petru. La Sfânta Evanghelie s-a citit pasajul despre întâlnirea Sf. Petru cu Domnul după Înviere. Ştim că Sf. Petru s-a lepădat de Domnul de trei ori de şi după aceea a plâns cu amar. „Nu-L cunosc pe omul Acesta!”, a spus Petru. „Nu L-am văzut niciodată! N-am treabă cu El!”, sunt expresii destul de uzuale în gura unui laş, a unui fricos. Le ştim, şi noi le-am folosit de multe ori. Dar cu Petru s-a întâmplat ceva: după ce oamenii aceea care „s-au luat de el” şi voiau să-i facă rău, a trecut Domnul pe lângă el. era legat şi s- uitat la Petru şi privirea aceea l-a scurtcircuitat şi Petru s-a cutremurat. A înţeles ce făcuse, şi-a dat seama ce păcat a săvârşit când a zis că nu-L cunoaşte, când şi-a negat Prietenul cu care stătuse la masă. Atunci sufletul lui s-a cuprins de disperare, de deznădejde: „eşti pierdut Petru, i-a spus gândul rău. Cum ai putut să faci una ca asta? Eşti vrednic de iad. Şi deznădejdea creştea. Dar petru s-a ridicat de acolo, a ieşit afară şi a început să plângă, să se roage, să-l roage pe domnul să-l ierte. A plâns mult Petru, numai domnul ştie cât, dar nu s-a sinucis ca Iuda, ci aştepta iertarea. Petru era în iad, în mari chinuri sufleteşti şi o luptă de gânduri foarte grea.

În ce iad era pogorât sufletul lui Petru, ne putem imagina fiecare dintre noi, care am trecut prin ceva asemănător, atunci când ne-am negat prietenul, când l-am supărat prin vorbe sau comportament, când ne-am rupt şi lepădat prin păcate grele de Doamne. Şi plângem mult şi ne rugăm şi acolo în acel iad aşteptăm cu nădejde să pătrundă Lumina. Şi Lumina nu întârzie să vină. Îţi pare rău, ai vrea să iei cuvintele înapoi, ai vrea să ştergi orice urmă a faptei. Îţi este ruşine de tine, te scârbeşti de fapta făcută.

Şi cum spunea şi maica Siluana: „În iadul din tine așteaptă Mângâietorul Dumnezeu să-ți arate că te iubește, că știe cum ești și că nu e nevoie să te mai ascunzi de El, că nici măcar nu-ți cere să te schimbi, dacă tu nu vrei. Doar să fii cu El ca să te mângâie! Abia când vei simți și vei crede în iubirea Lui vei avea cum să fii cum te dorești! Fără El nu putem face nimic!El nu vrea decât să te mângâie și să pornească împreună cu tine pe Calea Bucuriei.
Dar locul de întâlnire e acolo, în iad!”

Dar e nevoie de răbdare. Întunericul e tot mai greu şi Domnul întârzire să vină. Dar iată-L la nici 3 zile după acea nenorocire, apare Lumina, apare Hristos, Care întreabă pe om prin Petru:

„Mă iubeşti Petre? Da, Doamne! Paşte mieluşeii Mei!”.

Şi iarăşi: „Mă iubeşti Petre? Da, Doamne. Paşte mieluşeii Mei!”

Şi iarăşi, pentru a treia oară: „Mă iubeşti, Petre?”

Şi, spune Evanghelia, că s-a mâhnit Petru că Domnul l-a întrebat şi a treia oară dacă-L iubeşte. Şi atunci Petru a răspuns cu toată fiinţa lui: „Da, Doamne! Tu ştii toate, Tu ştii că te iubesc! Ei atunci,

Paşte oile Mele!”. Adică arată-mi prin fapte iubirea ta!

Şi acele cuvinte au fost şi pentru mine. Şi pe mine m-a întrebat dimineaţă Doamne:

„Mă iubeşti, Doina?”.

„Da, Doamne, Te iubesc! Păi, slujeşte copilaşilor mei! (ce tot cârteşti, ce tot oftezi?)

Păi, Doamne, stai să vezi cât mi-e de greu…

Şi Domnul mi-o retează şi-mi zice:

„Mă iubeşti, Doina?”

„Da, Doamne, dar…”

Şi atunci Doamnul mă întreabă şi m-ai hotărât:

„Mă iubeşti, Doina?”

Doamne, Tu ştii inima mea, dar trupul meu e neputincios şi se împotriveşte. Eu nu ştiu, nu pot să te iubesc, eu n-am iubire. Tu eşti Iubirea! Mă abandonez Ţie. Vino tu în mine şi iubeşte pe soţiorul meu şi pe copilaşi şi pe toţi cei cu care mă întâlnesc azi.
Iubeşte-mă pe Mine în cei din jurul Tău. Slujeşte lor cu iubirea Mea!

Da, Doamne!

Dagii mei

Abia acum am înţeles mai profund că iubirea e un verb şi nu un substantiv.

Că iubirea e acţiune şi nu sentiment.

Că iubirea se cere, iubirea se păstrează, iubirea se cultivă, iubirea se creşte, iubirea se învaţă. Iubirea se exersează în lucrarea zilnică. Iubirea nu este sentiment, ci e acţiune. Ce simţim e altceva, e aşa o veselie a trupului, un entuziasm, dar iubirea e mai presus de astea. Iubirea e Dumnezeu şi numai în legătură cu El putem trăi în iubire.

Vedeţi, omul are atâta nevoie de om. Aşa ne-a făcut Domnul: ne-a făcut persoane, nu indivizi. Persoana nu poate trăi singură, ci în comuniune cu alte persoane. Eu nu pot fi „eu” decât în legătură şi-n raportare la un „tu”.

Inconştient simţim cu toţii aceste lucruri. Nevoia de comuniune se vede prin căutarea avidă de prieteni, de comuniune cu cât mai mulţi. Fiecare simţim nevoia şi dorim să fiu apreciat, să mă bage în seamă, să mă iubească cât mai mulţi. Dar observăm că, cu toate că unii au mii de prieteni în jur sau pe facebook, şi aceştia îl felicită spre exemplu la ziua lor, ei se zbat într-o singurătate apăsătoare şi în sufletul lor sunt trişti, acolo e un gol care se vede doar când ei rămân singuri şi ca să nu mai audă cu răsună acel gol, fac orice: dau muzica tare, beau sau mănâncă dulciuri. Dar acel gol nu se umple cu nimic. Căci acel gol îl poate umple doar iubirea. Dar iubirea nu-i de găsit nicăieri. Şi de ce? Pentru că o caută unde nu se găseşte.

Omul nu poate da iubire, dacă nu e conectat la conducta Iubire, la Doamne. Şi asta o vedem la mii de cupluri care stau o perioadă în extaz şi-şi spun: „te iubesc, tu eşti iubirea mea, fără tine nu pot trăi, bla, bla bla …” şi după ce le trece iubirea, care e de fapt entuziasm şi îndrăgosteală, se despart, devin străini. Îl înttrebi: „de ce, de ce nu mă mai iubeşti?” . „…păi nu-mi mai vine…să te iubesc, m-am înşelat, am crezut că te iubesc, dar de fapt iubesc pe altcineva… şi uite-„aşa e viaţa!”.

Dar astăzi am învăţat o lecţie:

Doar Domnul e iubire Care se împărtăşeşte creaturii, iar creatura, omul lucrează cu această iubire, slujind semenilor. Nu trebuie să simt nuş’ce stare de exaltare ca să mă duc la biserică, sau să gătesc o salată soţiorului, sau să şterg la funduleţ copilaşul, sau să-i port mânuţa copilului să facă primele litere, ci fac sfânta cruce şi zic: „ Doamne ajută-mă şi binecuvintează-mă!” şi trec la slujire, la treabă şi asta e iubire.

Şi uite-aşa iubirea creşte în noi, chiar dacă iubitul sforăie noaptea sau îi atârnă burta de grăsime. Chiar dacă iubitei i-a crescut fundul mare sau şi chiar dacă copii – rodul iubirii- te miorlăie la cap….

E greu?

Şi maica răspunde:
„Ți se pare că poruncile Lui sunt grele? Ele sunt pur și simplu puterea pe care nu o ai acum ca să trăiești cum ne cere El. De exemplu: tu nu poți să nu cârtești când cineva face ceva rău sau ceva care te doare, pentru că nu știi să faci altceva și nu te-a învățat nimeni să fii atentă și la durerea celorlalți pe care nu o poți simți pe dinăuntru, ca pe a ta.

Ca remediu la acestă neputință, Domnul îți dăruiește porunca: Binecuvintează pe cel ce-ți face rău. Nu judeca! Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poți, vei descoperi că nu mai cârtești și că durerea devine altceva pentru tine.

Cum binecuvântezi?
„Doamne, binecuvântează pe X care, făcând ce face acum, mă rănește, îmi face rău, mă doare!”Așa, simplu.

Cum nu judeci?
Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu știi de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimțire sau ură, din neștiință sau cu bună știință… Tu ești judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi și pe mine să mă înveți cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.

Dacă nu ai puterea să rostești asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poți. Ajută-mă!” Atunci poate că vei auzi chemarea Lui: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și eu vă voi odihni pe voi”.

„Acum învățăm să ascultăm, să fim atenți la glasul conștiinței și să nu-l mai înăbușim cu plângerea de milă, revărsarea resentimentelor asupra celor nevinovați din jurul nostru, autoculpabilizarea nevrotică, violentă, adicții, negare…” (spicuiri de pe blogul Gânduri de la Maica Siluana)

Dragii mei

Să îndrăznim să cerem iubire şi să dăm iubire prin tot ce facem

Şi aşa cum ne învaţă măicuţa, „să facem liturghia lăuntrică toată viaţa, pentru a oferi mereu lui Dumnezeu orice durere, orice bucurie, orice simţire, ca El să le prefacă în loc de întâlnire şi împreună-lucrare cu harul Său”.

„Suntem vinovați, nu pentru că am făcut ceva rău, ci pentru că ne-am închipuit și ne-am străduit să facem singuri ceva bun!”

„Altfel, şi „binele” devine rău prin contaminare cu duhurile lumii şi ale întunericului. Nu există bine în afara lui Dumnezeu”.

Să fim oneşti, să acceptăm că suntem însetaţi de iubire, dar că numai Doamne e iubire, numai El ne-o poate da, iar noi o putem oferi doar prin jertfă, prin lucrare, făcând din toate acţiunile noastre o concretizare a iubirii noastre, şi nu declaraţii ieftine de sentimentalisme.

Cum să facem mai concret? Să ne întrebăm în fiecare zi, în fiecare clipă: „Doamne cum aş spune eu „grăsanului” ăstuia de coleg sau de şef, bună ziua, dacă aş avea iubirea Ta? Dacă l-aş iubi cu iubirea Ta? Şi o să vedeţi cum. Încercaţi! Eu am încercat şi m-am uimit.

Sau să te întrebi: „Doamne cum aş reacţiona când acest taximetrist prost crescut mi-a tăiat calea în trafic?” Cum aş răspunde dacă aş avea iubirea Ta?

Aşa ai face: „Doamne miluieşte-l! Doamne iartă-l, că nu ştie ce face!… cum ai reacţiona când mergi pe stradă şi vine unul şi-ţi suflă sub nas o duhoare de tutun? Ce ai putea să-i spun în loc de „luate-ar circu de tâmpit!”. Să-i spui în gând: „Săracul, ce tare urlă după iubire şi ca să se mângăie în dezamăgirea că n-a găsit-o, că nimeni nu i-o dă, încearcă el să se mângâie şi trage din chestia aia crezând că-i trece dorul de iubire …! Doamne, mângâie-l Tu pe acest suflet!

Şi ai să fii surprins că acel om îşi întoarce capul şi face ochii mari. Atunci eşti sigur că mesajul a ajuns. Şi asta nu-i ficţiune. E pe bune!
Ne plângem cu toţii că avem necazuri, că ne e greu, că nimănui nu-i pasă de noi, că toţi sunt numai pentru ei, că toţi îs numa după bani… dar nu ne-a învăţat nimeni să ne întrebăm: Doamne ce pot face eu pentru ei, pentru aceşti „toţi”. Şi domnul ne spune: Să-i iubeşti, căci săracii sunt atât de însetaţi de iubire.

Dar cum? Folosind iubireaMea, care e gata mereu să se reverse în inimile voastre, dacă o cereţi. Şi o putem cere simplu, mai ales când ne vine să-i răspundem celui care ne-a arătat neiubire, „Doamne dă-mi iubirea Ta, ca să pot răspunde acestui om care strigă la mine să-l iubesc, dar eu nu-l pot iubi aşa cum îl văd eu, schimonosit cum e. Ajută-mă să văd în el chipul Tău şi să-l iubesc.

Şi uite-aşa scăpăm de necazuri şi de vrăşmaşi!
Maica Siluana spunea că „omul care se trezeşte, folosind darul lui Dumnezeu, care e mintea, poate ajunge la bucurie fără necazuri. Necazurile sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi pentru că nu conştientizăm. Ne trezesc inima împietrită. Ni se întâmplă necaz ca să ne trezim”.

Să avem curajul să lucrăm cu iubirea Domnului. Asta e lucrarea noastră: să-L primim, să-I facem loc în noi! E atât de simplu! Adevărat, că nu e uşor, dar El Însuşi lucrează împreună cu noi la aceasta!”
Iubirea Domnului să ne umple inimile şi noi s-o dăm mai departe, chiar numai şi printr-o „Bună ziua!”