Arhive etichetă: educatie

E tot mai stringentă nevoia să-mi însuşesc şi să aplic noile abilităţi de relaţionare cu copiii mei, că altfel nu se mai poate!!!!

Dragilor,

Astăzi, am simţit că nu mai sunt cu frâiele în mână în relaţionarea cu copiii …

Ştiu că cea la care trebuie să lucrez sunt eu.

Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu am avut momente în care nu am ştiut cum să procedez în anumite situaţii, pur şi simplu m-am blocat la comportamentul copiilor mei. Îi apucă câte-o agitaţie, strigă, se împing, vorbesc tare, se bagă în treburile celeilalte

… Pe de-o parte e comportamentul celei mari, adolescenta mea, pe de alta sunt cele mici cu ale lor şi la mijloc sunt eu cu ale mele…. şi nu am reuşit să menţin un echilibru şi pacea sufletului … Sunt foarte obosită …

În dimineaţa asta am simţit nevoia stringentă de o pauză….

Prima regula. Nu fă rău.… dar azi nu am reuşit să nu supăr prin cuvânt…

Am avut un moment de copleşire totală, dublat de ale mele oboseli, neîmpliniri şi nerealizări….

Azi am început ziua rău…., am ajuns şi la sfârşitul sfântei liturghii….că nu s-au trezit fetiţele…

Aşa că am plecat în parc…

Înainte să intrăm în parc, am stabilit că stăm o oră şi am pus să sune ceasul de la telefon…
La un moment dat, au început să apară copii cu pungi de pop corn în mână şi le-am cumpărat (pentru prima dată) şi fetiţelor mele pop corn, ca să aibă şi ele odată câte o pungă de pop corn în mână ca ceilalţi copiii…

Totul era frumos…, când, la un moment dat, aud urlete şi bătăi din picior…
Căutând să văd de unde vin aşa urlete, observ un omuleţ tare, tare supărat, care făcea furios semne cu mâna către mama lui, care era ieşită din parc. Nu m-am putut abţine şi m-am dus lângă el. Am stabilit contactul vizual şi i-am spus:
„Eşti tare furios ….!”.
„Da”, mi-a răspuns el.
„Mami vrea să plecaţi şi tu nu vrei”.
„Da”
„….Hm, ce-i de făcut?”
Între timp, a venit mama…. Nu vrem să plecăm neparat, dar el m-a lovit, a aruncat cu pietre în mine şi am plecat. A făcut o criză, n-a mai făcut aşa până acum……
Am făcut ochii cât cepele: un omuleţ de 2 ani să deţină controlul şi i-am spus mămicii: „E nevoie să învăţăm cum să relaţionăm cu copiii… , să-i învăţăm că mami nu este pentru lovit, că nu e voie să lovească nici în joacă pe mami…. „
„Da, da…, a spus mămica din toată inima.
„Vă pot recomanda câteva materiale pe care să le consultaţi. Când sunteţi disponibilă, putem vorbi. Uitaţi cartea mea de vizită…!”
„Vă mulţumesc foarte, foarte mult….”, mi-a spus mămica şi a plecat de mână cu copilul, care s-a liniştit ca prin farmec.

Am rămas încă un timp gândindu-mă la drama în care ne aflăm atâtea mămici… în faţa unor astfel de situaţii …

Din fericire se mai poate face încă câte ceva… şi cu cât acţionăm mai repede, e mai uşor…
Aşa că uite ce voi face: voi exersa noile abilităţi despre care am citit recent… E de neaparată nevoie asta.

Să ştiu ce am de făcut şi să dau comenzi ferme copiilor, să le amintesc ori de câte ori e nevoie ce au de făcut, fără să mă înfurii…

Iată, Doamne, eu şi pruncii pe care mi I-ai dăruit!

Buna dimineaţa dragilor!

În dimineaţa asta, am strigat cu năduf la Doamne: “Uite, Doamne, spune şi Tu cum să mai răzbesc cu copiii ăştia?”.

Ieri, am stat mai bine de jumătate de zi să gătesc tot felul de bunătăţi: am făcut două feluri de tort, am făcut pâinică bună, bună şi toate celelalte şi spre seară, am ieşit în parc şi apoi, am intrat într-un magazin. Nici n-am intrat bine, că mijlocia m-a şi întrebat: “Şi ne iei îngheţată?”. “Păi, nu ai mâncat atâtea azi? Nu ai terminat cu câteva minute punga de pufuleţi pe care ai primit-o?”. Nici un răspus, numai chipul acela de milog… Și am continuat: ”Nu cumpărăm… Am discutat acest subiect și am stabilit că nu vom mai cumpăra dulciuri dinmagazine, ci o să vă fac eu…”

Intrăm în magazin şi cumpărăm banane și o cutie cu 36 cupe pentru înghețată. “Vom face îngheţată şi veţi mânca pe săturate!”, le-am spus .“Da, Da….”, au răspuns amândouă în cor. Mai dăm un ocol, şi mijlocia spune din nou: “Şi nu luăm şi noi ceva, măcar o napolitană.., ceva acolo?”. Am simţit că tâmpesc și am spus: Dumnezeul meu, asta n-o mai pot răbda! Copilul acesta are o problemă, e nesimţit complet, mă exasperează! Şi atunci, Domnul îmi vorbeşte în inimă şi-mi spune că copilul e normal, eu am o problemă. Și îmi amintește ceea ce tocmai am “cetit” deunăzi: Copilul are în program să testeze limitele. El gândește:  “Poate mama s-a răzgândit şi-mi ia şi mie ceva sclipitor, o împachetură din asta ademenitoare”. Lucrul meu cu copiii e să rămân calmă, să păstrez limitele impuse şi să ofer empatie şi să-i zic: ”Sunt tentante toate aceste împacheturi, draga mea, dar noi două ştim ce se ascunde după acele hârtii şi plasticuri sclipitoare…”.

Ce bine era să-mi fi amintit un pic mai repede de acestea. Hm..! Încă nu am învăţat, nu mi-am însușit comportamentul proactiv, ci prima dată mi-a venit să-i trag una sau să mă răstesc la ea şi să-i spun că-i nesimţită. Luasem atâtea banane, luasem cupe pentru îngheţată, mâncase atâtea bunătăţi azi şi ea acum, îmi cerea o nenorocită de napolitană…!!! Toată strădania mea, toate bunătăţile făcute de mine “cu atâta osteneală” nu valorau nici măcar cât o napolitană ordinară?! Dar am avut “noroc” că Îl chemasem pe Doamne cu puţin înainte şi El mai era încă lângă mine “activ” și mi-a amintit că copiii nu înţeleg, nu pot să înţeleagă, nu pot să facă faţă la impulsuri, să raţioneze, să se opună, ei vor…

Ce să mă mai mir de copiii, dar noi, adulții, nu facem la fel? Nu mă văd pe mine, cu atâta teorie în cap, că mă port ca mânată spre câte-o apucătură? Ca să facem ce trebuie, să mâncăm ce trebuie, cum trebuie, e nevoie de mult exerciţiu, până ce scriem în noi un alt fel de a face, unul sănătos. Aşa şi copiii, ei nu ştiu, nu pot şi nici nu vor să facă binele, binele acceptat social, ci e nevoie să-l înveţe de la noi. Iar noi e nevoie să îi îndrumăm, să le amintim mereu cu dragoste, aşa cum face şi Domnul, Care nu ne trăsneşte când facem câte-o greşală. Dar noi uităm de multe ori şi ne lăsăm mânaţi de apucături şi folosim intrucţiuni de folosire a relației părinte-copil expirate….

Revin la şirul poveştii, dimineaţă copiii s-au trezit cu greu (nu ca ieri, când era un eveniment şi era rost de ceva interesant şi bun şi merita să te scoli) și am ajuns cam târzior la bisericuţă şi cum am ajuns, mijlocia, tot ea săraca, de la care am pretenţii la cei opt ani şi jumătate a ei, să trânteşte în strană cu picioarele răsfirate, cu spatele la sfântul altar, de parcă n-ar mai fi intrat niciodată într-o biserică. Şi atunci, văzând-o, m-a apucat iar nervii: “Păi, stai frumos! Ce stai ca la teatru! Nu ştii cum se stă în biserică? Hai să cântăm!” Nimic. Niciun sunet. Zic din nou: ”Hai să cântăm!” Nimic… Şi când mi-am amintit cât de tare vorbeşte acasă, de-mi ţâuie urechile, iar aici abia deschide gura să zică un “Doamne, miluieşte”, m-a apucat toate nădufurile şi n-am mai putut şi m-am uitat aşa de urât la Domnul, cu atâta reproş, de s-a clătinat şi jilţul din icoana Deisis. “Da, bine Doamne, chiar nu vezi…!? Ce, am venit la biserică să mă cert cu copiii? Şi aşa am întârziat aşteptându-i să se trezească! Nu mi-ar fi mie bine să-mi văd de mine? Dar cu copiii cum să fac, că ei nu mă văd că eu stau cuviincios, că fac cruce, că fac închinăciuni şi metanii, că cânt, ei mă văd numai când mănânc ceva bun…Te rog să faci ceva, că altfel, nu ştiu ce-o să fac… Măcar linişteşte-mă…!”

Ooo, drăguţul meu Domn! Nu mi-a dat peste gură spunându-mi: cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa creatură ce eşti?, ci mi-a oferit empatie. Am simţut că Domnul mă înţelege, că-mi înţelege neputinţa şi mi-a dat har să mă liniştesc şi să accept momentul şi să-mi amintesc că atunci, când e ceva în neregulă, eu am o problemă şi la mine trebuie să lucrez. Iar copiilor să le amintesc mereu cu dragoste şi răbdare ce au de făcut.

Am luat atunci pe fiecare copil pe rând în braţe şi le-am vorbit: ”Copilul meu, am venit aici să luăm bucurie şi bunătate, să ne hrănim sufletul. Stăm aici o oră şi apoi, mergem să facem şi altele. Aici, cântăm, ne rugăm şi mulţumim pentru tot ce am primit şi primim. Eu mă necăjesc când văd că nu vrei să cânţi şi să fii atentă la slujbă. Datoria mea e să te iubesc şi să te ajut să primești pe Domnul, nu să te cicălesc. Eu doar îți amintesc că în biserică cântăm după strană şi facem sfânta cruce, nu stăm așa lungite în strană. Înţeleg că asta presupune un pic de efort din partea ta şi a mea, dar e nevoie să-l facem, chiar dacă nu avem chef. Cheful ne vine făcând ce trebuie”.

Au înţeles cumva şi ne-am iertat şi ne-am strâns toate trei într-o îmbrăţişare mare şi apoi, am mers, spăşite, la părintele, rugându-l să ne ierte şi să ne binecuvinteze să şedem la Masă. Şi așa, am primit Duhul cel ceresc, ca să răzbim şi astăzi în faţa celor ce ni se vor pune dinainte. Şi azi mergem la bibliotecă…

Să ne dea Domne iubirea şi îndelunga Sa răbdare!

 

Două experienţe uluitoare cu copiii

Salutare, dragilor!

Astăzi, am trăit două experienţe uimitoare cu copiii, care m-au întors pe toate părţile.

Prima, a fost cu mijlocia mea, pofticioasa şi mâncăcioasa mea, care îmi seamănă atât de mult la acest capitol!!!

Nu-i chip să intrăm în magazin că îmi şi plasează o rugăminte, să-i iau câte ceva „împachetat”. Chestia asta mă termină pur şi simplu ….!!! dar încerc să rămân pe poziţie, amintindu-i că am intrat să cumpărăm cutare şi cutare, aşa cum am vorbit mai dinainte. Dar se pare că memoria îi face feste…. şi astfel, face ce face şi iar îmi plasează cererea… şi să nu te uiţi ce faţă de miloagă face, de-ţi rupe inima… şi eu ce teroristă cu sânge rece sunt şi rămân pe poziţie….!!!

De câteva ori, îmi tot cere un anume iaurt: un păhărel frumos colorat, care are un alt păhărel transparent deasupra cu fulgi de porumb în el… I-am tot explicat că chestia aia nu pot să i-o cumpăr, pentru că eu nu pot să cumpăr ambalaje, plasticuri… I-am cumpărat de mai multe un iaurt simplu la o cantitate suficientă, din care să mănânce toate trei şi fulgi de porumb la kilogram… Dar ce crezi că s-a liniştit? Mirajul ambalajului ispititor o cuprinsese atât de mult, încât nu s-a risipit nici cu mâncatul pe săturate din iaurtul cumpărat de mine. Aşa că ieri, când am intrat să luăm ceva din magazin, iar mi-a plasat cerea cu iaurtul buclucaş…, dar i-am răspuns liniştită:

„Azi e miercuri…! Mâine…”
Şi azi, joi, am ales să-i fac o surpriză şi am luat-o special şi am dus-o la magazin să cumpărăm iaurtul mult visat… Am lăsat-o pe micuţa la înot şi am avut timp să stăm doar noi două… O, Doamne, dacă-ai fi văzut-o!

A alergat direct la raft. ştia exact unde e… Îi urmăream reacţiile şi-mi venea să plâng şi mă gândeam: „Doamne, eu când eram copil, au fost zile în care veneam de la şcoală şi nu găseam nimic pe masă de mâncare, nicio firimitură de mămăligă şi mama era pe câmp la sapă. Ai mei nu au avut văcuţă şi cumpăram din când în când lăptic de la vecinii care aveau şi-mi amintesc ce bun era „chişleagul” acela în oale de lut de se răsturna oala şi chişleagul rămânea lipit de oală şi ce bucuroşi eram că aveam ce mânca, dar acum, copiii mei au iaurt, au lăptic, au mâncare, au pâinică la discreţie mereu, pâinică bună, integrală, proaspătă, mâncare proaspătă şi ei nu sunt fericiţi cum este acum acest copil cu acea cutie de plastic colorată în mână ….”
Când a luat cutia, i-am spus că asta e cutia pe care a dorit-o…, asta e mâncarea din seara aceasta şi altceva nu va mai primi…

„ Dar mami…, mai vreau ceva. mai vreau un corn cu ciocolată…..”. „Bine. Mergi şi ia-ţi unul…!”.
Pentru celelalte fetiţe, am luat o găletuţă de iaurt de 900g, care a costat cu 1 leu mai puţin decât cutiuţa mijlociei de 160g şi 1 kg de fulgi de porumb şi am mers la casă ca să plătim…
S-o fi văzut cu câtă nerăbdare a pus cumpărăturile pe bandă, apoi cum şi le-a luat pe ale ei în mână şi ce faţă avea… !!! Pur şi simplu nu-mi venea să cred… Doamne, eu cred că am o problemă… sau ce e să aibă atâta impact nişte imagini????!

Am plecat spre maşină şi pe drum mă gândeam cum să-i spun, ce să-i spun….????

Doamne, să-i spun înainte ceva sau după sau să nu-i spun nimic????

Am intrat în maşină şi am ajutat-o să-şi deschidă misterioasa cutiuţă…

„Uite, priveşte cât de puţini fulgi sunt!!”

Apoi a deschis păhărelul cu iaurt… Era pe jumătate gol….

”Vezi?… Ce mare pare din afară şi uite e jumătate doar”, i-am spus eu. Şi-a pus fulgii şi a început să mânânce cu poftă… „E atât de bun, de dulce, miroase aşa de bine……!!””
Nu am spus nimic…. Apoi, a luat cornul.. Înainte să înceapă să muşte, i-am arătat iluzia: am strâns de un colţ de corn, care s-a pleoştit, s-a făcut ca o clătită şi i-am arătat ce e de fapt: un clei umflat cu aer…

„Dar, mama… colegii mei mănâncă tot timpul aşa ceva şi mie nu mi-ai cumpărat decât odată…”

„O, copilul meu…, cum să-ţi explic… ? Ştii? E ca pe timpul mucenicilor.. Cum crezi că rezistau copiii mucenicilor când îi vedeau pe ceilalţi copii din jurul lor că se purtau altfel, că mâncau cărnurile jertfite idolilor??.. Ce să-ţi spun? Îmi imaginezi că pofteşti şi eu poftesc…multe, dar nu pot să-ţi cumpăr zilnic ceva care îţi face rău… Noi avem încă alternative sănătoase de mâncare… Îţi imaginezi ce greu le era mucenicilor? Mergeau la izvor să ia apă şi lângă izvor era un idol şi ostaşul şi dacă nu se închinau idolului, nu puteau să ia apă… şi răbdau… şi noi avem încă alternative mai sănătoase cu care să ne hrănim… Când îţi mai vine pofta de câte ceva împachetat, adu-ţi aminte că e doar imagine, plasticuri, prafuri umflate… Doar ai văzut cum era păhărelul acela, că era pe jumătate gol, ai văzut cum era de umflat cornul şi când l-am strâns s-a lipit şi s-a făcut ca o clătită mică…

Ce să-ţi mai spun? Chiar nu ştiu… Dar dacă era să le iau şi surorilor tale ce ţi-am luat ţie, ar fi costat mai mult decât am dat pe găletuţă şi pe punga de fulgi… Ai înţeles? Nu e vorba de bani, ci e vorba că îi dăm pe plasticuri…

Cumpărând chestii din astea ambalate, plătim şi ambalajele… „

„Eu am crezuut că-s gratuite…”

„Nu, nu sunt gratuite…, ci sunt incluse în preţ. Păi cum îţi explici că găletuţa asta, care e de 6 ori mai mare decât păhărelul tău a costa cu mai puţin de un leu decât păhărelul tău…? Restul banilor e pentru paharul acesta frumos de plastic.

Eu nu pot să dau bănuţii, pe care tati îi câştigă cu atâta efort, pe plasticuri…
Gustul acela şi culoarea aceea sunt date de prafuri. Tu azi dimineaţă ai mâncat un pahar mare de nectar de afine atât de delicios… Ce copil mai mănâncă ce mănânci tu? La asta de ce nu te gândeşti ?…”

„Am înţeles, mami!.

Dar să ştii că mai vreau fulgi…”

Şi i-am pus într-o caserolă fulgi şi am plecat spre locul de joacă din parc, ronţăind fulgii crocanţi de porumb.

A doua experienţă a fost cu copiii de la casa de copii

Când ne-am apropiat de parc, înainte să intrăm, am observat că parcul era plin de copii

…Erau peste toţi, săreau, zburdau.. era plin de viaţă parcul azi.., faţă de zilele trecute.
Fetiţa a fugit înainte şi s-a dus la locul ei, la nisip, să facă chifle integrale, ca mami…
Intru şi eu în parc şi dintr-o dată, aud: „Bună ziua!”, apoi încă un „Bună ziua!”…Răspund surprinsă şi cu drag….

M-am apropiat de unul dintre ei, care mi-a atras mai mult atenţia, şi l-am întrebat de unde este şi mi-a spus că e împreună cu toţi copiii de aici de la casa de copii…

„Aaaa..!!”

M-am aşezat lângă acel copil pe bancă. Între timp, a mai venit un alt copil, care era prietenul lui…
Le-am ascultat poveştile… Treceau în clasa a VII-a…

Ascultându-i…. dintr-o dată, mi s-a făcut dor de elevi, de catedră…., de pauze în care m-ai povesteam cu elevii…

Mă uitam la chipurile acelor copii…, la sufletul lor minunat.. şi le-am spus că sunt minunaţi, că sufletul nu are culoare…, că important e să aibă un vis… şi să ţină cu dinţii de el…şi Dumnezeu îi va ajuta să-l îndeplinească …, aşa cum m-a ajutat şi pe mine şi pe mulţi, mulţi alţi copii…

„Da, noi doi vrem să ne facem dansatori breakdance…” „Ce să vă faceţi?” „Dansatori breakdance. Nu ştiţi cum e? Uitaţi!”.

Şi mi-au arătat… (Ca să vezi ce „incultă” sunt!!!)… Măi, şi au un talent!!! Şi să cânte… Le-am spus că asta va fi salvarea lor…, că astea sunt darurile ce le-a pus Domnul în ei… şi să le cultive… că albilor le place muzica negrilor…

Şi unul dintre cei doi cu care povesteam, îmi zice: „Mă gândeam într-o zi cum ar fi să fiu alb şi nu am vrut, ci îmi place cum sunt…”.
Apoi, am vorbit de mama lor…

Le-am spus că mama lor le-a făcut un mare bine că i-a lăsat să trăiască… să îi mulţumească în gând pentru acest bine şi s-o ierte că i-a părăsit…atâta a putut să facă, săraca, şi acest puţin, că i-a purtat în burtică şi i-a născut şi nu i-a omorât, este pentru ei darul cel mai de preţ…..

„Da, da…!”, au aprobat ei.

Am vorbit şi de mâncare…

„O, doamna, noi ne bucurăm atât de mult de ce primim în Centru, de orice mâncare…!”.

„Da, am spus eu, eu mă mâhnesc uneori când fetele mele fac nazuri… şi ele mă au mereu lângă ele…

Dar ele nu pot şti cum e să nu ai… nu înţeleg…, dar voi şi eu ştim…

Măi dragilor., nu în ce ai stă fericirea, bucuria, ci în suflet, în ce gândeşti…în ce doreşti să faci spre bucuria altora… „.

Şi s-a mai alăturat încă un copil, ceva mai mare, şi a aprobat ce spusesem…
Sunase de mult ceasul că mezinuca a ieşit din bazin şi eu mă transpusesem în altă lume….

La revedere copiii, vă îmbrăţişez!!!!!

Şi mă gândeam ce daruri minunate şi ce taine mari sunt copiii…şi eu am ratat atâtea ocazii să le descopăr!!

Mulţumesc, Doamne, pentru înţelegerea acestor lucruri…. şi te rog să mă ierţi că nu m-am purtat cu băgare de seamă cu aceste nestemate, care sunt copiii…

După o dazamăgire din partea adulţilor…, s-a deschis o nădejde din partea copiilor…, la ei mai e nădejde de ecou şi modelare….

Mi-e dor de catedră…!

Visul de a profesa ca profesor n-a murit…, dar va trebui să mă nasc din nou spre altă abordare, spre altă viziune a lucrului cu copiii şi cartea UŞOR DE IUBIT, GREU DE DISCIPLINAT a venit la timp.

Dragilor,

De data asta, am scris mult, că n-am avut timp să scriu puţin… Iertare!

Relaţia cu copiii mei – o provocare la schimbare, creştere şi perfecţionare continuă

Dragii mei dragi

Vă spuneam la începutul vacanţei că mi s-a lansat o nouă provocare: aceea de a petrece împreună cu copiii în bună înţelegere.

Cei care aţi citit cartea Mă bucur că sunt femeie

coperta

aţi băgat de seamă povestea mea vizavi de copilaşi…

Vara asta mi-am propus să suspend activităţile mele, să iau şi eu vacanţă şi să mă bucur cu copii mei…

Până acum, bilanţul nu arată satisfăcător, ţinând cont de perfecţionismul care încă mă mai bântuie din când în când. Dar am făcut multe progrese. Mă uimesc pe zi ce trece de evoluţia mea dimpreună cu cea a copilaşilor.

Relaţia cu copilaşii este foarte provocatoare. Copiii mei au scos şi scot mereu ce-i mai bun şi cei mai rău din adâncurile mele.

Deşi mi-am făcut lucrarea de diplomă pe tema: „Creşterea şi educarea copilului în primii 7 ani de viaţă”, m-am văzut reacţionând la provocările lor într-un chip deplorabil.

Simţeam că ceva trebuie să fac, dar nu ştiam precis ce.

Într-o zi, soţiorul mi-a întins o carte şi mi-a spus să mă uit puţin prin ea, mai ales acolo unde a pus el semne. M-am uitat prin ea şi mi-a plăcut…Aş fi vrut s-o citesc de fir-a-păr, dar era împrumutată şi trebuia returnată a doua zi. Am spus că o voi căuta s-o cumpăr.

Dar, ştiţi cum e…, durează…

Când am împlinit cei 38 de ani frumoşi şi minunaţi dăruiţi de Doamne, soţiorul meu preţios mi-a făcut un cadou. „Uau ce surpriză! O carte!” ???? V-aţi prins… cartea pe care doream să o cumpăr… Uşor de iubit, greu de disciplinat….

Am început s-o citesc…

Această carte nu se citeşte orişicum, ci te provoacă la acţiune….

Din primele pagini, mi-am dat seama că stilul educaţional pe care începusem să-l practic cu copiii mei era învechit………şi că era nevoie de schimbare … vorba ceea: „La vremuri noi, e nevoie de unelte noi…!”

Aşa am început o nouă lucrare…. E anevoiasă, căci presupune o rescriere de programe în însuşi forum-ul meu interior… şi va dura….

Am conştientizat că eu priveam greşit pe micuţi…
Aveam şi o moştenire grea…

Şi culmea, parcă moştenisem numai pe cele rele… Sau poate pe astea am ochi acum să le văd, din cauza perfecţionismului…!?

Îl moşteneam pe tata, care a trăit într-un mod pe care l-am contestat, dar am preluat aproape totul de la el. Mama însă, a fost plin de virtuţi, dar de la mama ea am luat doar „darul vorbirii”, nu în limbi, ci „darul” (în sensul folosit de Creangă: „darul suptului”) de a vorbi mult, mult de tot.

De la tata am moştenit indiferentismul şi setarea pe ce tre’ să fac eu, pe ce îmi place…În rest, nu mă interesa…

Propria comoditate conta…

Ei, dar am văzut că aşa nu-i bine.

Astfel, am ales să fac o schimbare radicală.

Şi cartea asta venea la timp…

E nevoie de o schimbare permanentă de comportament, numai schimbându-mi eu comportamentul, voi reuşi să schimb comportamentul propriilor mei copii.

E nevoie să trasform poziţia de jandarm, pe care nici nu ştiu cum am dobândit-o, într-una de învăţător şi îndrumător cu dragoste…

Dacă mai demult, pe vremea părinţilor mei, copiii ascultau necondiţionat din prima, acum vremurile s-au schimbat enorm: copiii nu mai ascultă, părinţii nu mai fac faţă…şi căminul a devenit un iad, în care ţipetele se lăfăie în voie…

Frica nu mai funcţionează… ! Copiii sunt mult mai inteligenţi…, te au la degetul mic…, imediat sună la Protecţia copilului…Noroc că în cazul meu, tat’su lucrează acolo ….

Lăsând gluma, realitatea e dură: copiiI au devenit dificili şi noi, mai ales mămicile, nu mai ştim cum să răspundem, mai ales că de cele mai multe ori suntem epuizate de atâtea responsabilităţi, pe când, ei sunt odihniţi şi bine hrăniţi şi ne doboară pur şi simplu…

Frica, ameninţările, pedepsele NU MAI FUNCŢIONEAZĂ… sau cel puţin nu pentru mult timp…
E nevoie să învăţăm să dobândim aptitudini noi şi cel mai urgent să dobândim aptitudini care promovează respectul.

E nevoie să trecem de la roluri, la relaţii.

Toţi suntem adesea uşor de iubit şi, mult mai adesea, greu de suferit, de suportat. Şi mai greu e să ne suportăm şi să ne iertăm pe noi…

Relaţia cu copiii este presărată de multe lucruri neplăcute…, provocatoare le spun eu. Personal, am căzut de multe ori în plasă şi am reacţionat… De data asta, vreau să acţionez altfel…

Am ales să privesc realţia, conflictele de interese cu copiii mei ca pe o oportunitate de a învăţa şi de a mă schimba.

Şi cu ajutorul lui Doamne, am început să exersez cele citite…

Le-am luat pe rând.

Am început cu prima putere

Puterea percepţiei: Nimeni nu mă poate enerva fără permisiunea mea.

Pe măsură ce voi întări lucrul cu această putere, vă voi împărtăşi din lupte şi biruinţă.
Vă doresc spor în lupta cea bună.

Cu respect, Doina

„Regim de cruţare”

Dragilor

Ieri am participat la prima sesiune a unui curs de bucătar. A fost atât de relaxant timpul petrecut împreună cu cursanţii! Am discutat lucruri foarte utile.

La acest curs, mi-a atras atenţia o expresie interesantă: „Regim de cruţare”.

A fost rostită de formator în timpul discuţiei avute cu domnia sa despre alimentaţia sănătoasă.

Dânsul a numit stilul de alimentaţie adoptat de mine şi familia mea „Regim de cruţare” şi a spus că aşa să-l şi numesc. Să nu-l mai numesc „alimentaţie sănătoasă”, pentru că astfel exclud stilurile celor din jur, care nu sunt chiar nesănătoase…, „nesănătoase sunt fast-food-urile…”
Mi-a plăcut ideea și mai ales cuvântul „cruţare…”

A cruţa, a-ţi fie milă să-l pui la treabă pe bietul stomac să digere mâncăruri grele….

Da! Da!

O mâncărică de leguminoase fierte sau coapte la cuptor sub formă de chiftele sau o mâncare de fasole verde sau mazăre verde proaspătă de sezon cu o salată de verdeţuri de sezon şi cu o chiflă din făină integrală e mai mult decât destul…

Fiecare alege….

Am observat că plictiseala sau monotonia simţită la mâncare nu vine din stomac…, ci din adâncurile înfundate de atâtea „adunături şi apucături”. Acolo e de lucru! Doar ca să nu lucrăm acolo, ne căutăm de lucru prin Reţetare de bucătărie…

Iar când vine vreo durere, tot la Domnul Hristos ajungem….
Să ne dea Doamne gânduri bune şi putere să creştem întru asemănarea cu El.

O zi binecuvântată!

Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei… Pur şi simplu nu pot înţelege!

Dragilor,

aseară mi-am ieşit din fire. Şi iată cum:

Am vorbit clar cu un copil al meu că are voie să se joace 40 de minute, iar apoi 20 de minute să cânte la pian.

piano-s

Bun. A fost deacord. A început să se joace cu pasiune şi voie bună …Timpul expirase demult.. Am aşteptat să-şi amintească de înţelegere, să se uite la ceas…, dar ţi-ai găsit!

Într-un târziu, îi spun: „E aproape ora de culcare. Mai ai ceva de făcut?”. A, da, pianul… Şi a început să urce scările. Şi să vezi în ce stil urca scările! Cum a deschis pianul, aşa lento, lento, lento…şi cu ce greaţă apăsa pe clape…

N-am mai rezistat, am izbucnit ….. M-am înfoiat şi m-am zburlit la bietul copil şi i-am turnat toate cu ton înalt …

La un moment dat, m-am uitat fix la copil. Acesta avea ochii mari şi se uita încremenit la mine… şi cred că se întreba:

„Ce-o fi apucat-o? Oare ce problemă are?”.

Şi atunci i-am zis să meargă direct în pat….

Le-am citit totuşi povestea de seară, despre care poate vă voi povesti în alt articol…

Le-am pupat, totuşi…

şi am plecat în camera mea.

Simţeam o apăsare în suflet. Strigasem la copil… şi, bietul de el, nici măcar nu a ştiut de ce am strigat la el…

Şi mi-am adus aminte de articolul pe care îl citisem recent de pe internet, şi pe care l-am şi postat pe Facebook, că atunci când se iveşte ceva în relaţia cu copilul, problema e la tine, la părinte…, acolo e nevoie de intervenţie, nu la copil…

Şi alt gând a fost că sistemul de recompensă e mai puternic decât responsabilitatea, înţelegerea…
Am luat în mâini cartea Între părinte şi copil a lui H Ginnot.. şi s-a deschis la reguli….dar nu eram în stare să citesc…mă simţeam o mamă ratată…îmi venea să-mi dau palme….
Nu m-am lăsat biruită de aceste gânduri şi m-am uitat la Doamne din icoane şi i-am spus:
„Da, iată am reacţionat ca o fiară. Acum ce să fac?”.

Şi mi-am adus aminte ce m-a sfătuit măicuţa mea Siluana ce să fac: „Când copilul nu poate să facă ce-i ceri, ia-l pe genunchi, mângâie-l şi binecuvintează-l în gând”.

M-am ridicat dintr-o dată şi m-am dus în camera copiilor. Deşi era aproape ora 22, copilul cu pricina nu dormea. M-am aşezat în pat lângă el şi l-am strâns în braţe. Am început să mă rog şi să-i mângâi căpuţul. S-a lipit de mine şi a adormit.

Da, problema era la mine…

Mai am mult de lucrat, până ce Hristos va lua chip în mine… , chipul acela blând, răbdător, milostiv, iubitor şi jertfelnic.

Ai milă de mine, Doamne! Fă-mă Tu mămică bună pentru copii mei! Mulţumesc.