Arhive etichetă: erori

Un comentariu minunat primit la articolul „Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei…”

Dragilor,
aseară am primit un comentariu minunat prin e-mail la articolul „Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei…” care m-a impresionat şi nu mă rabdă inima să-l ţin doar pentru mine. E un comentariu scris de un copil, o tânără minunată necăsătorită.
Iată-l:

„Da 🙂

Frumos că a adormit aşa 🙂

Eu citesc acum cartea „Dependenţa de nefericire”
şi e incredibil cum atragem noi în toată viaţa noastră
(până când realizăm acest lucru şi-l vindecăm)
atragem „fericirea”, aşa cum am înţeles-o noi de la părinţii noştri.

Spunea acolo că copilul are o atât de mare deschidere faţă de părinţi,
încât el crede că orice fac părinţii îi aduce fericirea.

Şi aşa cum se simte el, ca urmare a acţionării părintelui asupra lui,
acel sentiment copilul îl asociază fericirii şi toată viaţa lui îşi va crea
un asemenea ambient şi va crea asemenea situaţii care să-i ofere din nou acel sentiment imprimat în copilărie.

De exemplu, dacă părintele îşi lasă copilul să adoarmă plângând,
copilul crede că părintele (care în mintea lui îi doreşte numai binele
şi este persoana ideală) aşa doreşte ca el să se simtă.

Eu am trăit acest lucru. Şi eu adormeam plângând.

Şi acum vreo câţiva ani eram convinsă că aşa doresc părinţii mei să mă simt.
Credeam sincer că ei doresc ca eu să mă simt vinovată, să mă simt vinovată existenţial,
adică fiinţial am ceva rău în mine. În capul meu credeam că eu sunt problema lor.
Credeam că, dacă eu aş dispărea, poate chiar aş muri, atunci ei ar fi fericiţi.
Şi îmi doream să dispar…, să mă duc cât mai departe…, să nu mă cunoască nimeni…

Abia acum, îmi explic care era cauza…
Şi, săracii parinţi, habar nu aveau, şi habar nu au nici acum, că,
pentru nişte nimicuri pentru care mă certau şi-mi reproşau,
m-au determinat să mă simt vinovată toată viaţa
şi să mă simt „cu musca pe caciulă”, chiar dacă nu există niciun motiv real.

Când eram mică, mă simţeam acuzată de părinţi.
După ce am crescut, mă acuzam singură şi credeam că aşa vrea Dumnezeu să mă simt.
Dar nu e adevărat.

Acum după această lectură, îmi dau seama de unde veneau erorile din capul meu… 🙂

(Copilul vrea să fie iubit şi să iubească…
şi doreşte să-şi facă părinţii fericiţi… :)”.
Mulţumesc mult, copilul meu drag!