Arhive etichetă: fericire

Sa invatam sa ne eliberam de pofte si de patimi caci altfel, ele hotarasc pentru noi

Dragii mei dragi

nu stiu daca vi s-a intamplat sa auziti de zeci si zeci de ori o pericopa evanghelica si sa nu aiba niciun efect asupra sufletului…

Se intampla uneori sa auzi o pericopa evanghelica, pe care ai mai auzit-o de nenumarate ori, si dintr-o data sa tresari si sa ciulesti urechile la cuvantul preotului si la intelesurile ce se deschid in minte si in inima.

Asa mi s-a intamplat si mie. Ma aflam cu familia in Constanta si fiind sfanta duminica, am cautat o biserica unde sa multumim Domnului pentru saptamana ce se incheiase si sa cerem pentru saptamana ce incepea…

Astfel, am ajuns la biserica Sfantul Dimitrie.

IMG_20160724_105923

si Cel Vechi de Zile ne-a primit cu bratele deschise.

IMG_20160724_105853

Evanghelia duminicii a fost despre Vindecarea celor doi demonizati din Gadara.

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.
Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?
Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând.
Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.
Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.
Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.
Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. (Matei VIII, 28-34 si IX, 1)

Aceasta evanghelie se citeste in fiecare an in duminica a V-a dupa Rusalii, dar niciodata nu m-am zguduit de intelesul duhovnicesc revelat prin gura parintelui Ilie de la biserica Sfantul Dimitrie din Constanta si anume ca acei doi demonizati erau sub stapanirea diavolilor, dar si cei care sunt impatimiti sunt tot sub stapanirea diavolilor. Fiecare dintre noi avem patimi care nu ne lasa sa fim liber, patimi care hotarasc pentru noi, in locul nostru.

3836854a_img

Sa invatam sa ne eliberam de patimi, ca apoi, sa fim marturisitorii lui Hristos 

Cand am auzit acest cuvant, m-am cutremurat. Cum indraznesc eu sa-L marturisesc pe Hristos, impatimita fiind!?

Am ciulit urechile si mai tare..iar parintele a continuat:

Locuitorii Gadarei I-au cerut lui Hristos sa plece din tinutul lor, preferand sa ramana in patimile lor. Dar noi, cand observam ca ne stapaneste vreo patima, sa-i cerem staruitor lui Hristos sa ramana cu noi, caci numai asa putem sa ne izbavim. 

Am pierdut firul, fiind intrebata ceva de fetita cea mica ….

parintele povestea despre un cuvant al Sfintilor Parinti in care era vorba ca atunci cand trunchiul e ud, e nevoie sa faci foc mic langa el ca sa-l usuci si sa se aprinda… si focul mic este focul virtutilor, micile virtuti, care pot sa incalzeasca trunchiul ud si sa-l faca sa se aprinda  si sa arda in Duh...

Da, da, a repetat paritele, sa invatam sa ne eliberam de patimi…, ca sa fim cu adevarat liberi.

Iar eu ma gandeam.. :

Un om liber de patimi, de pofte, e un om fericit oriunde…,

iar unul legat de mofturi si pretentii nu are liniste nicaieri, oricat de multe ar avea….

Am cugetat toata ziua la acest cuvant si, in timp ce-mi luam ramas bun de la mare, am tot repetat: Curata, Doamne, si patimile mele in marea milostivirii Tale! Amin

IMG_20160724_144816

PS: imaginea reprezentativa am preluat-o de aici:

http://www.manager.ro/articole/florin-campeanu/editorial-florin-campeanu-esti-stapan-sau-sclav-913.html

Va sugerez sa cititi si articolul, e sugestiv…

Rețeta fericirii soției

Salutare pe picior de plecat la mare!

Dragilor, nu v-am mai scris de multicel… Cred că mă înțelegeți… program încărcat, treburi multe….

Azi am ”prins” un pic de timp să vă împărtășesc ceva de suflet. De ceva vreme, mă preocupă iubirea…. de-a lungul vieții mele, mi-am pus tot felul de întrebări în legătură cu viața minunată trăită în iubire și iertare și am aflat o sumedenie de lucruri faine, de dorit și de întrebuințat. Nu de mult, am aflat și eu, în sfârșit, că iubirea este cheia trăirii unei vieți sănătoase pe toate planurile.

Întrebări precum ”Ce este iubirea?” sau ”Cum să înțeleg porunca să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți” m-au frământat ceva vreme.de o bună bucată de timp, am renunțat să înțeleg și m-am angajat la iubit, ca și cum aș avea iubire. Și L-am rugat și-L rog mereu pe Doamne să-mi dea iubire și mai ales iubire pentru cei ai mei, ăștia din maximă apropiere, care mă calcă frecvent pe bătătură. Dar să știți că am avut de lucru și cred că o să mai am de lucru cu iubitu ăsta.

Să vezi fază. Într-o superbă zi, în timp ce mă întorceam cu soțiorul meu de la cumpărături, mă apuc să-mi exprim mirarea că rochița aia, ce semăna mai mult a pijama, de la SH, costase înainte de reducere, vreo 35 de lei… !!!??? El, nimic, eu continui: Dar de, era de firmă….! La care al meu soțior, răspunde: Fă tu una mai bună, înainte să exprimi judecăți de valoare!

Mamă, ce m-am înfuriat! Că de ce-mi spune asta, căci eu nu avusesem niciun gând de judecată, ci pur și simplu mă miram. Am reacționat foarte urât, i-am spus cuvinte grele, reproșându-i că lui niciodată nu pot să-i povestesc nimic, că ….., că… În fine, soțiorul meu atinsese ceva acolo din adânc, ceva ce nu-i convenise egoului și s-o dus iubirea, am intrat pe altă pantă și am început să mă rostogolesc și să scot flăcări pe nări…. aveam o stare cum nu mai avusesem de mult. Pur și simplu fumegam de furie. Mi-a trebuit ceva vreme să ies din starea aia. Și iată cum am ieșit: mi-am luat un ”time out” și am început să cujet îndelung , să-mi analizez lăuntrul și am descoperit că acele cuvinte nu au fost spuse din iubire și că Doamne îmi vorbise prin soțiorul meu. Astfel, m-am trezit mulțumindu-i soțiorului meu pentru lecția ce tocmai mi-o administrase. Am învățat că acele ”nevinovate” povești ascund de fapt dispreț față de semni, nemulțumiri, invidii…, că de fapt mesajul transmis era: ”ui alții cum câștigă bani pe sama proștilor care cumpără….”

Da, mare lucru e iubirea! Iubirea nu vorbește de rău, nu judecă, nu disprețuiește….  și am cerut atunci Domnului să-mi dea iubire pentru toți oamenii și pentru ai mei….și smerenie și înțelepciune.

Nu putem trăi fără iubire. Rezistăm așa ceva vreme, dar la un moment dat, ceva se rupe. E bine să fim atenți la relațiile cu cei apropiați.

Zilele acestea, am auzit o poveste a unui domn, care după 25 de ani de căsnicie, a divorțat și s-a recăsătorit, pe motiv că prima soție nu-l mai iubea. L-a iubit un pic la început, apoi l-a neglijat. El a răbdat până ce au crescut copiii și apoi, pe la 50 de ani, a divorțat. Și eu, auzindu-l, am făcut ochii cât cepele și mi-am zis: treaba asta cu iubitu e foarte serioasă!

Așadar, dragi soțioare, dacă vreți să dobândiți orice doriți, iubiți-vă soțiorii non-stop, en-gros și en-detail, învățându-i pe soțiorii voștri iubirea, nu așteptând să v-o dea ei, căci ei n-o au, ci au nevoie de iubirea noastră. Și dăruind, dobândim cu… dobândă!

Iubirea se cultivă mereu. Soții au nevoie de atenția noastră, a soțiilor. Nu avem scuze că avem copii. Să ne facem timp și pentru soți. În fond și la urma urmei,iubindu-ne soții, e spre binele nostru. Ce zic bine, e spre fericirea noastră.

Soții cu care ne căsătorim sunt aceleași persoane și la 50 de ani…., cu aceeași nevoie de iubire și atenție. Îi drept că e nevoie de oleacă de nevoință, căci dragostea mai vine și …..iubind.

E adevărat că, uneori, unii soți sunt imposibil de iubit. În acele momente imposibile, acele momente de încercare a iubirii, să chemăm pe Vistierul bunătăților să reverse darurile Sale peste noi, să reverse iar și iar harul Nunții care ne ajută să ne iubim soțiorii și copilașii. Altfel, creăm atâta suferință la atât de mulți copilași. Din cauza egoismului adulților și a comodității lor suferă niște sărmane ființe nevinovate. Și e păcat. Odată ce am iubit un suflet să-l lăsăm oare de izbeliște și să căutăm iubire pe aiurea? Dar știți ce am observat (și din ce mi-a zis și acel domn), că a doua soție sau al doilea soț e mai rea decât prima, dar oamenii se iluzionează că sunt liberi să aleagă….

Iar unii aleg să petreacă împreună până la adânci bătrânețe, așa ca acești soți minunați pe care i-am cunoscut de curând.

IMG_20160531_183235

si un material fain despre soti

http://vremurivechisinoi.blogspot.ro/2014/05/barbatul-trebuie-sa-fie-foarte-barbat.html

 

Puterea de a fi tu însuţi şi a trăi fericit

Dragilor

Mă bucur că pot şi astăzi să împărtăşesc cu voi gândurile  şi experienţele mele!

Aseară, am terminat de citit cartea „Dependenţa de nefericire”, care s-a încheiat cu ideea că niciodată nu este prea târziu şi niciodată nu eşti prea bătrân ca să identifici şi să-ţi revii din dependenţa de nefericire şi să porneşti pe Cale, pe care o doreşte de fapt sufletul tău…

Schimbarea este însă solicitantă. E mai uşor să te porţi cum ai apucat. Dar, cu puţină atenţie, este posibil să ieşi din cercul acestei dependenţe.

Iată un exemplu banal: Ieri, m-am trezit acţionând după impulsul dependenţei de nefericire, întâmpinându-mi soţiorul, după trei sferturi de zi lipsă, cu o plângere, cu o văicăreală… că mi-am făcut un cucui după ce mi-am dat, din neatenţie de altfel, cu capul de chiuveta din baia de sus (care e mai mare decât cea de jos şi care nu-mi plăcuse de când o cumpărase (singur)). Dar am conştientizat imediat că nu aşa se întâmpină soţiorul care vine de la lucru şi l-am îmbrăţişat, cerându-mi scuze că am reacţionat după impulsul dependenţei de nefericire … şi am râs amândoi…

Revin la lectura cărţii amintită mai sus. Când am ajuns la povestea unui om, care semăna atât de bine cu a mea, care crescuse cu ideea că succesele erau apreciate doar dacă cereau multă muncă şi luptă, am reflectat puţin:

Am crescut cu ideea că în viaţă trebuie să munceşti din greu, aşa cum muncea mama… Că a sta să citeşti e lene, că „neam de nemu’ nostru n-o fost profesor” … a fost un timp în care atunci când stăteam şi citeam, mă simţeam ciudat, că sunt leneşă…. La fel am păţit şi când ne-am cumpărat tot felul de aparate şi unelte care să facă treaba în locul meu…: simţeam că nu-s demnă de aprecierea mamei, care a spălat cu mâna toată viaţa pentru 11 persoane…

Târziu, am înţeles că eu sunt eu, eu sunt Doina şi mama e mama…., că am primit un dar, darul de a iubi cărţile, pe care trebuie să-l valorific spre folosul multora…

Am conştentizat că eu însămi mi-am sabotat propria-mi fericire şi propriul succes comparându-mă cu unii şi cu alţii…

Şi de atunci, am pornit, cu ajutorul lui Doamne, să-mi schimb viaţa fără să-mi schimb viaţa, iniţiind proiectul minunat „Îndrăznesc să trăiesc sănătos” şi să străduiesc să găsesc mai multă fericire în propria-mi bucătărie.

Aştept să-mi împărtăşiţi şi voi din puterea de a fi voi înşivă şi a trăi fericiţi.

O zi binecuvântată!

Un comentariu minunat primit la articolul „Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei…”

Dragilor,
aseară am primit un comentariu minunat prin e-mail la articolul „Copiii nu înţeleg de ce ne mâniem pe ei…” care m-a impresionat şi nu mă rabdă inima să-l ţin doar pentru mine. E un comentariu scris de un copil, o tânără minunată necăsătorită.
Iată-l:

„Da 🙂

Frumos că a adormit aşa 🙂

Eu citesc acum cartea „Dependenţa de nefericire”
şi e incredibil cum atragem noi în toată viaţa noastră
(până când realizăm acest lucru şi-l vindecăm)
atragem „fericirea”, aşa cum am înţeles-o noi de la părinţii noştri.

Spunea acolo că copilul are o atât de mare deschidere faţă de părinţi,
încât el crede că orice fac părinţii îi aduce fericirea.

Şi aşa cum se simte el, ca urmare a acţionării părintelui asupra lui,
acel sentiment copilul îl asociază fericirii şi toată viaţa lui îşi va crea
un asemenea ambient şi va crea asemenea situaţii care să-i ofere din nou acel sentiment imprimat în copilărie.

De exemplu, dacă părintele îşi lasă copilul să adoarmă plângând,
copilul crede că părintele (care în mintea lui îi doreşte numai binele
şi este persoana ideală) aşa doreşte ca el să se simtă.

Eu am trăit acest lucru. Şi eu adormeam plângând.

Şi acum vreo câţiva ani eram convinsă că aşa doresc părinţii mei să mă simt.
Credeam sincer că ei doresc ca eu să mă simt vinovată, să mă simt vinovată existenţial,
adică fiinţial am ceva rău în mine. În capul meu credeam că eu sunt problema lor.
Credeam că, dacă eu aş dispărea, poate chiar aş muri, atunci ei ar fi fericiţi.
Şi îmi doream să dispar…, să mă duc cât mai departe…, să nu mă cunoască nimeni…

Abia acum, îmi explic care era cauza…
Şi, săracii parinţi, habar nu aveau, şi habar nu au nici acum, că,
pentru nişte nimicuri pentru care mă certau şi-mi reproşau,
m-au determinat să mă simt vinovată toată viaţa
şi să mă simt „cu musca pe caciulă”, chiar dacă nu există niciun motiv real.

Când eram mică, mă simţeam acuzată de părinţi.
După ce am crescut, mă acuzam singură şi credeam că aşa vrea Dumnezeu să mă simt.
Dar nu e adevărat.

Acum după această lectură, îmi dau seama de unde veneau erorile din capul meu… 🙂

(Copilul vrea să fie iubit şi să iubească…
şi doreşte să-şi facă părinţii fericiţi… :)”.
Mulţumesc mult, copilul meu drag!

Deschide ochii şi vezi mâinile ce ţi se întind zilnic!

Dragii mei
Aseară am primit un dar neasteptat. E o poveste tare simplă, dar când i-am descoperit taina, am ramas atât de uimită.
Şi iată povestea darului primit aseară:
Încă de vineri văzusem în ziar că săptămâna asta e declarată săptămâna psihologiei cu ocazia căreia se organizează câteva întâlniri cu psihologii sibieni. Când am văzut articolul mi-am dorit şi mi-am propus să ajung să-i văd pe aceşti oameni care se numesc psihologi, aceşti oameni care au ceva special şi de care eu sunt tot mai atrasă, pentru că vreau să învăţ din tainele lor. Doream să-i urmăresc îndeaproape, cum vorbesc. Dar, ştiţi cum e, apar multe chestii şi nu reuşeşti să faci ce-ţi propui: ba am căzut şi m-am lovit la picior, ba a apărut încă ceva de făcut şi aşa au trecut luni şi marţi şi am ajuns la miercuri şi mi-am amintit că voiam să mă duc, dar a apărut o durere mare de burtică şi o greutate şi mi-a venit aşa o greutate de a mai ieşi din casă la ora aceea. Dar uitându-mă iar în ziar şi văzând titlul dezbaterii: psihoterapie şi dezvoltare personală şi numele conferenţiarului care-mi părea atât de cunoscut.., m-am rupt din starea aceea şi cu toată greutatea din suflet şi din trup am făcut primii paşi: mi-am tras repede hainele de fuga obişnuită (pantalonii şi haina lungă de fâş) şi am ieşit din casă cu inima grea de durerea care încă mai persista în suflet de dimineaţa când rănisem sufleteşte pe cineva drag. Dar ieşind la aerul rece de seară, m-am înviorat imediat şi am pornit.
Când am intrat în sală era deja plină, dar am intrat în faţă cu gând să găsesc un scaun şi să şed şi s-o văd şi pe cea care vorbea şi am avut „o revelaţie”, era Mihaela, cea care mă chema, care dorise atât de mult să mă cunoască!
Ce pot să zic? Decât Doamne ce minunate sunt lucrurile tale, dar sunt atât de tainice şi numai cei care se îndură să fie atenţi, să facă primii paşi….
Dragii mei dragi
Ce am reţinut eu din tot ce a spus atât de minunat Mihaela aseară este să fim receptivi la mâinile care ni se întind şi dacă în zilele acestea pe care le trăim nu investim în noi, în dezvoltarea noastră personală, în creşterea noastră spirituală cu alte cuvinte, riscăm să păţim ca în cazul titanicului ce se credea neînvins…
Şi am amai învăţat că
Fericirea se învaţă.. şi asta e minunat!
Ei bine, am primit atâtea şi aş vrea să împart cu voi cu toţi, aş vrea să ne prindem de mâini şi să pornim pe cale mult mai curajoşi şi încrezători, mai cu îndrăzneală, aşa cum ne îndeamnă DDomnul

oamne.
Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea1 el a făcut greul, nouă nu ne rămâne decât să profităm de lucrarea lui, aşa cum punea măicuţa mea siluana într-o conferinţă…
Dar noi nu ne îndurăm să ieşim din cuibul nostru căldicel. Ne doare, e adevărat, dar măcar e cald, e cunoscut, pe când toate celelalte sunt un necunoscut ce ne sperie.. dar frica e doar o părere în mintea mea…
Dar depăşindu-ţi punctul de confort, creşti… fiecare experienţă, fiecare întâlnire cu cineva „nou e o creştere. Aşa am simţit în momentul întâlnirii cu Mihaela.
Mulţumesc Doamne pentru experienţa de aseară. Mulţumesc Mihaela pentru darul de a te fi întâlnit …!

DE CE NU PUTEM POSTI?

Cred că nu putem posti cu uşurinţă pentru că ne-am învăţat cu anumite gusturi şi mâncăruri. Apoi că nu ştim prea bine ce înseamnă post şi apoi nu ştim cu ce să înlocuim animalierele. Ei bine ca să facem faţă la aceste”neputinţe” e nevoie să ni le clarificăm.

Nu tot ce numim noi bun, e bun. Nu tot ce-i gustos e bun şi hrănitor

Dumnezeu a creat tot universul şi a pus în el diferite legi. Dacă suntem atenţi observăm că şi în noi există anumite legi. Una dintre legi este instinctul de a mânca, instinctul nutriţional. Această lege a fost pusă în noi cu un anumit scop şi anume acela de a ne hrăni trupul. Instinctul hrănirii observăm că este însoţit de un sentiment plăcut. Această plăcere existentă î acest instinct are rolul ei. Dacă nu ar fi, noi nu am putea să mâncăm. Cred că cunoaştem câte ceva despre ce înseamnă să nu ai poftă de mâncare?

Bun! Dar în naturalul instict plăcut de a ne hrăni, se strecoară ispita care ne provoacă să reţinem şi să accentuăm mult prea mult senzaţia de plăcere în detrimentul şi paguba actului hrănirii în sine. Astfel am ajuns tot mai mulţi să numim mâncare bună doar mâncarea foarte procesată şi gustoasă, şi în special pe cea care conţine animaliere (cât încape de multe animaliere), rămânând astfel pe treapta joasă a plăcerii, nemaiavând grijă şi preocupare să ne ridicăm la o treaptă mai înaltă cum este hrănirea. Astfel plăcutul fiind principala preocupare a majorităţii celor care oferă mâncarea. Este o întreagă industrie care are grijă să ne ofere cât mai mult gust bun!

Pervertirea (alterarea) instinctului nutriţional prin accentuarea plăcerii ce-l însoţeşte duce foarte uşor la cuplite tulburări de alimentaţie cu care fiecare, măcar şi o dată în viaţă, ne-am confruntat.

Cu toţii căutăm să ne simţim bine, să ducem o viaţă cât mai plăcută, căuităm să ne împlinim şi să fim fericiţi. Pentru fiecare dintre noi însă a fi fericit este foarte diferit. Dar există o singură şi autentică fericire pe care o găsim doar la Cel Care ne-a creat. Găsindu-L pe Dumnezeu şi plăcându-ne să vieţuim cu El, toate prind alt contur, alt înţeles. Şi foamea îşi găseşte aici împlinirea!

Dar negăsindu-L, şi nehrănindu-ne cu El, orbecăim pe aiurea şi luăm frânturi de fericire de pe ici şi de pe colo. Şi o frântură de fericire poate fi mâncarea. Chiar şi o prăjiturică – două. Acestea oferă instant un sentiment de plăcere şi de bine. Ce urmează, ce mai contează? Trăieşte clipa! După aceea, fie şi potopul! Măcar să mor sătul. O viaţă avem, nu-i aşa? Cu astfel gânduri ne autosugestionăm şi cădem în plasa poftei, a plăcutului. Şi acum există destui potenţiatori de gust! Dând frâu liber poftei, devenim robi ai ei. Un pic azi, un pic mâine şi observăm că nu ne mai putem lăsa, devenim robi. E greu acest cuvânt!

Ce-i de făcut? Să rupem lanţurile poftei, aşa cum ne sfătuieşte Însuşi Dumnezeu când spune lui Cain în timpul luptei dinante de marele păcat al uciderii de frate: „Păcatul bate la uşă, dar tu biruieşte-l!”. Să luăm din faşă în serios ispita şi cu ajutorul Domnului s-o biruim.

Pentru a rupe lanţurile poftei e nevoie de voinţă. Apoi trebuie să vedem un rost în această luptă, să conştientizăm ce se întâmplă. Ce se întămălă dacă văd o gogoşerie, simt mirosul acela cuplit de imbietor şi cumpăr o gogoaşă şi o mănânc sau mă abţin. Că doar şi gogoşile sunt pentru oameni! Aparent e un lucru infim, dar în profunzime este foarte important. Între a te abţine de la o gogoaşă, fie ea şi de post şi a te mulţumi cu 2 mere, e o mare diferenţă!

E nevoie să conştientizăm că pofta este cea care ne poate distruge, ne macină sufletul şi trupul. Îndată ce conştientizăm că putem cu ajutorul Domnului să fim deasupra poftei, vom începe să urcăm spre înălţime şi Domnul ne va veni în ajutor.

Şi deabia de aici începe postul!

Despre el vom vorbi mâine.