Arhive etichetă: har

Iată, Doamne, eu şi pruncii pe care mi I-ai dăruit!

Buna dimineaţa dragilor!

În dimineaţa asta, am strigat cu năduf la Doamne: “Uite, Doamne, spune şi Tu cum să mai răzbesc cu copiii ăştia?”.

Ieri, am stat mai bine de jumătate de zi să gătesc tot felul de bunătăţi: am făcut două feluri de tort, am făcut pâinică bună, bună şi toate celelalte şi spre seară, am ieşit în parc şi apoi, am intrat într-un magazin. Nici n-am intrat bine, că mijlocia m-a şi întrebat: “Şi ne iei îngheţată?”. “Păi, nu ai mâncat atâtea azi? Nu ai terminat cu câteva minute punga de pufuleţi pe care ai primit-o?”. Nici un răspus, numai chipul acela de milog… Și am continuat: ”Nu cumpărăm… Am discutat acest subiect și am stabilit că nu vom mai cumpăra dulciuri dinmagazine, ci o să vă fac eu…”

Intrăm în magazin şi cumpărăm banane și o cutie cu 36 cupe pentru înghețată. “Vom face îngheţată şi veţi mânca pe săturate!”, le-am spus .“Da, Da….”, au răspuns amândouă în cor. Mai dăm un ocol, şi mijlocia spune din nou: “Şi nu luăm şi noi ceva, măcar o napolitană.., ceva acolo?”. Am simţit că tâmpesc și am spus: Dumnezeul meu, asta n-o mai pot răbda! Copilul acesta are o problemă, e nesimţit complet, mă exasperează! Şi atunci, Domnul îmi vorbeşte în inimă şi-mi spune că copilul e normal, eu am o problemă. Și îmi amintește ceea ce tocmai am “cetit” deunăzi: Copilul are în program să testeze limitele. El gândește:  “Poate mama s-a răzgândit şi-mi ia şi mie ceva sclipitor, o împachetură din asta ademenitoare”. Lucrul meu cu copiii e să rămân calmă, să păstrez limitele impuse şi să ofer empatie şi să-i zic: ”Sunt tentante toate aceste împacheturi, draga mea, dar noi două ştim ce se ascunde după acele hârtii şi plasticuri sclipitoare…”.

Ce bine era să-mi fi amintit un pic mai repede de acestea. Hm..! Încă nu am învăţat, nu mi-am însușit comportamentul proactiv, ci prima dată mi-a venit să-i trag una sau să mă răstesc la ea şi să-i spun că-i nesimţită. Luasem atâtea banane, luasem cupe pentru îngheţată, mâncase atâtea bunătăţi azi şi ea acum, îmi cerea o nenorocită de napolitană…!!! Toată strădania mea, toate bunătăţile făcute de mine “cu atâta osteneală” nu valorau nici măcar cât o napolitană ordinară?! Dar am avut “noroc” că Îl chemasem pe Doamne cu puţin înainte şi El mai era încă lângă mine “activ” și mi-a amintit că copiii nu înţeleg, nu pot să înţeleagă, nu pot să facă faţă la impulsuri, să raţioneze, să se opună, ei vor…

Ce să mă mai mir de copiii, dar noi, adulții, nu facem la fel? Nu mă văd pe mine, cu atâta teorie în cap, că mă port ca mânată spre câte-o apucătură? Ca să facem ce trebuie, să mâncăm ce trebuie, cum trebuie, e nevoie de mult exerciţiu, până ce scriem în noi un alt fel de a face, unul sănătos. Aşa şi copiii, ei nu ştiu, nu pot şi nici nu vor să facă binele, binele acceptat social, ci e nevoie să-l înveţe de la noi. Iar noi e nevoie să îi îndrumăm, să le amintim mereu cu dragoste, aşa cum face şi Domnul, Care nu ne trăsneşte când facem câte-o greşală. Dar noi uităm de multe ori şi ne lăsăm mânaţi de apucături şi folosim intrucţiuni de folosire a relației părinte-copil expirate….

Revin la şirul poveştii, dimineaţă copiii s-au trezit cu greu (nu ca ieri, când era un eveniment şi era rost de ceva interesant şi bun şi merita să te scoli) și am ajuns cam târzior la bisericuţă şi cum am ajuns, mijlocia, tot ea săraca, de la care am pretenţii la cei opt ani şi jumătate a ei, să trânteşte în strană cu picioarele răsfirate, cu spatele la sfântul altar, de parcă n-ar mai fi intrat niciodată într-o biserică. Şi atunci, văzând-o, m-a apucat iar nervii: “Păi, stai frumos! Ce stai ca la teatru! Nu ştii cum se stă în biserică? Hai să cântăm!” Nimic. Niciun sunet. Zic din nou: ”Hai să cântăm!” Nimic… Şi când mi-am amintit cât de tare vorbeşte acasă, de-mi ţâuie urechile, iar aici abia deschide gura să zică un “Doamne, miluieşte”, m-a apucat toate nădufurile şi n-am mai putut şi m-am uitat aşa de urât la Domnul, cu atâta reproş, de s-a clătinat şi jilţul din icoana Deisis. “Da, bine Doamne, chiar nu vezi…!? Ce, am venit la biserică să mă cert cu copiii? Şi aşa am întârziat aşteptându-i să se trezească! Nu mi-ar fi mie bine să-mi văd de mine? Dar cu copiii cum să fac, că ei nu mă văd că eu stau cuviincios, că fac cruce, că fac închinăciuni şi metanii, că cânt, ei mă văd numai când mănânc ceva bun…Te rog să faci ceva, că altfel, nu ştiu ce-o să fac… Măcar linişteşte-mă…!”

Ooo, drăguţul meu Domn! Nu mi-a dat peste gură spunându-mi: cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa creatură ce eşti?, ci mi-a oferit empatie. Am simţut că Domnul mă înţelege, că-mi înţelege neputinţa şi mi-a dat har să mă liniştesc şi să accept momentul şi să-mi amintesc că atunci, când e ceva în neregulă, eu am o problemă şi la mine trebuie să lucrez. Iar copiilor să le amintesc mereu cu dragoste şi răbdare ce au de făcut.

Am luat atunci pe fiecare copil pe rând în braţe şi le-am vorbit: ”Copilul meu, am venit aici să luăm bucurie şi bunătate, să ne hrănim sufletul. Stăm aici o oră şi apoi, mergem să facem şi altele. Aici, cântăm, ne rugăm şi mulţumim pentru tot ce am primit şi primim. Eu mă necăjesc când văd că nu vrei să cânţi şi să fii atentă la slujbă. Datoria mea e să te iubesc şi să te ajut să primești pe Domnul, nu să te cicălesc. Eu doar îți amintesc că în biserică cântăm după strană şi facem sfânta cruce, nu stăm așa lungite în strană. Înţeleg că asta presupune un pic de efort din partea ta şi a mea, dar e nevoie să-l facem, chiar dacă nu avem chef. Cheful ne vine făcând ce trebuie”.

Au înţeles cumva şi ne-am iertat şi ne-am strâns toate trei într-o îmbrăţişare mare şi apoi, am mers, spăşite, la părintele, rugându-l să ne ierte şi să ne binecuvinteze să şedem la Masă. Şi așa, am primit Duhul cel ceresc, ca să răzbim şi astăzi în faţa celor ce ni se vor pune dinainte. Şi azi mergem la bibliotecă…

Să ne dea Domne iubirea şi îndelunga Sa răbdare!

 

Cuvântul Părintelui meu, Vasile Mihoc de la vecernia din duminica tuturor sfinţilor „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine

Dragilor

cu ajutorul lui Doamne, am reuşit să transcriu acest minunat cuvânt al părintelui meu. O să-l revăd adesea….

Vi-l dăruiesc cu drag mult!

„ Aţi auzit dimineaţă sfânta evanghelie. A fost alcătuită din trei pericope: de la Matei cap 10, primele două şi a treia de la cap. 19 de la Matei.

Ei, în a doua pericopă s-a spus un cuvânt, care pe mulţi îi derutează: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Trebuie să înţelegem că nu putem iubi cu adevărat pe cineva pe pământ, dacă nu avem iubirea faţă de Hristos. Iubirea faţă de Hristos ne învaţă şi celelalte iubiri. Nu poiţi spune cu adevărat că îl iubeşti pe al tău, pe copilul tău, pe fratele tău, pe aproapele tău, dacă nu-l iubeşti pe Hristos, pentru că dacă n-ai descoperit Iubirea pentru Hristos, nu ştii să iubeşti. Iubirea ta rămâne una trupească, exterioară. O iubire care nu face bine, o iubire care nu face cel mai mare bine. Când îl iubeşti pe cineva în Hristos, atunci înţelegi cât de mare ste bine pe care Hristos vrea să i-l facă celui drag al tău şi că hristos îi poate face acest mare dar şi prin tine, prin cuvântul tău, prin exemplul tău, prin dragostea ta.

Noi în Hristos descoperim iubirea şi Sf. Ap. Ioan spune acest lucru lămurit: „În El (adică în Hristos), am cunoscut iubirea. Că El şi-a pus sufletul Său, viaţa Sa, pentru noi”. Hristos ne-a învăţat această iubire jertfelnică. O iubire nejertfelnică nu este iubire.

Vedeţi, oamenii declară dragoste, dar până la o adică şi când au de jertfit ceva, nu mai sunt în stare să se mai jertfească. Copii care vorbesc foarte frumos despre mamă, când mama cade la pat, ei nu mai sunt în stare s-o îngrijească şi caută să se scape şi vezi pe un părinte pasat de la un copil la altul sau vezi atitudini din acestea când copii socotesc că a îngriji pe un părinte în neputinţă este un lucru prea greu pentru ei. oamenii aceştia ar avea de învăţat de la Hristos ce înseamnă iubirea. Iubirea cea adevărată este cea care se jertfeşte. Hristos şi-a dat viaţa pentru noi. În El am cunoscut iubirea, că El şi-a pus viaţa pentru noi.

Şi când învăţăm de la Hristos iubirea, învăţăm să ne punem şi noi viaţa pentru cei din jurul nostru şi sigur, în primul rând pentru cei dragi din familia noastră.

Hristos ne învaţă iubirea, de aceea când Mântuitorul spune despre această iubire mai mare, el de fapt ne arată că întru El descoperim adevăprata iubire. Nu poţi pretinde că-l iubeşti pe copil, dacă îi dai numai cele pământeşti. Îl iubeşti cu adevărat dacă vrei ca el să ajungă la cel care mai mare bine, care este Împărăţia cerurilor. Aceasta este iubirea în Hristos. Iubindu-l în Hristos, îl ajuţi şi-l pregăteşti, şi-l educi şi îl călăuzeşti spre această iubire şi spre acest cel mai mare bine, care este Hristos şi Împărăţia Sa şi viaţa sa cea veşnică. Mântuitorul de fapt continuă acest cuvânt spunând: Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Adică jertfa. Crucea înseamnă jertfă. Pe Hristos suntem chemaţi să-L cunoaştem în aşa fel, încât să-L iubim cu o iubire jertfelnică. Prin aceasta se disting sfinţii, sfinţii pe care îi pomenim astăzi. Sfinţii s-au jertfit, sfinţii au suferit. Dacă căutăm în viaţa lor, vedem că sfinţii au suferit pentru Hristos, chiar şi cei care nu au murit ca martiri, au fost în stare să lepede toate amăgirile lumii, toate ispitele de dragul lui hristos. Viaţa lor a fost marcată definitiv de întâlnirea cu Hristos.

Nu poţi fi credincios până nu te-ai întâlnit cu adevărat cu Hristos şi până când nu ai fost pătruns de iubirea Lui şi până când cu voia ta nu ai luat crucea ca să mergi după El.

Câte lucruri minunate nu ne învaţă această evanghelie!

Şi ea ne vorbeşte şi de răsplată, care este luată din capitolul 19 de la Matei. Pun Apostolii această întrebare, era în alt context, e adevărat,

„Doamne, iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?

Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Chiar în viaţa aceasta Dumnezeu ne face bucurii, ne dă daruri, pe care lumea niciodată nu ni le poate da. El ne dă harul Lui prin care toată viaţa noastră este minunată şi trăim în bucurie, o bucurie şi o pace şi o bogăţie, pe care lumea niciodată nu ne-o poate da şi sigur nu ni le poate lua atunci când le-am primit. De aceea, fiind cu Hristos, care este viaţa noastră, care este nădejdea noastră, care este plinătatea darurilor şi a bucuriilor, noi nu mai avem nevoie de altceva şi nu putem decât să-I mulţumim Lui din toată inima.

Iată cu aceste cuvinte, intrăm în Postul Sfinţilor Apostoli care în anul acesta este de 3 săptămâni, până în 29 iunie şi aş dori ca în postul acesta să descoperim câte ceva din taina acestei mari iubiri, pe care Mântuitorul o are faţă de noi, şi a arătat-o faţă de noi prin Jertfa sa şi pe care şi noi suntem chemaţi s-o descoperim în mod practic şi s-o trăim în realaţia cu Dumnezeu, dar şi în relaţia cu semenii noştri, cu cei de aproape sau cei de departe.

Bunul Dumnezeu să primească sfânta slujbă, să ne binecuvinteze, să ne dea un post cu spor duhovnicesc”.

Întâlnirea intimă dintre dintre bărbat şi femeie. De ce este interzisă relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie înainte de căsătorie, dacă totuşi tinerii se iubesc?

Dragii mei

Astăzi doresc să vorbim, un pic ,despre relaţia dintre bărbat şi femeie. Relaţia aceasta este o taină, pe care Dumnezeu ne-a învrednicit s-o trăim în cadrul Tainei Nunţii, prin care Domnul binecuvintează întemeierea familiei, începând de atunci de când a participat El Însuşi la acest unic eveniment din viaţa bărbatului şi a femeii: Cununia.

72584_nunta_din_cana_galileii

După Nuntă, cei doi, bărbatul şi femeia devin, sunt transformaţi de binecuvântare, soţ şi soţie. Dacă înainte de Nuntă, erau doi oameni străini, acum sunt una în Hristos, unindu-şi viaţa în forma convieţuirii împreună.

Vieţuirea împreună are frumuseţile ei, dar dintre toate, întâlnirea intimă le întrece pe toate. De ce? Pentru că este o taină. Dar asta se trăieşte doar în har şi în ascultare de rânduielile dumnezeieşti. Şi care sunt aceste rânduieli? Ca să vă răspund, am ales discuţia Maicii Siluana din acest loc . Mi-a plăcut că măicuţa explică aşa de simplu şi pe înţelesul tuturor. Printre cuvintele măicuţii, vei găsi şi reflecţiile mele.

Biserica noastră ne învaţă că întâlnirea intimă dintre bărbat şi femeie este permisă doar în cadrul binecuvântat al căsătoriei. Aşa a rânduit Dumnezeu pentru binele nostru. Dar fiecare suntem liberi să alegem, să facem ce vrem. Însă, dacă tu alegi să încalci această rânduială, Biserica îţi spune că aceasta este păcat şi te anunţă că o să te doară. Şi n-o să te doară doar imediat, ci şi în timp, când o să vezi că viaţa ta nu merge, că numai rău ţi se întâmplă. Dar tu nu ştii că acest rău l-ai făcut şi îl menţii singură.

Dar hai să vedem un pic ce e păcatul! Păcatul este o boală. Dumnezeu ne-a dat poruncile şi ne-a pus rânduieli de vieţuire sănătoasă şi ne-a zis: „Omule fă aşa, ca să trăieşti în bucurie ani mulţi pe pământ”. Dar tu, eu, noi toţi oamenii suntem liberi. Dacă tu ai ales sau alegi să faci altfel de cum te-a sfătuit Dumnezeu, e alegerea ta, Dumnezeu îţi respectă libertatea (şi aici vedem marea Lui iubire pentru om!). Dumnezeu nu te trăsneşte când tu alegi să te uneşti cu iubitul tău fără să fii cununată cu el, dar te anunţă că aceasta o să te doară. Că aceasta este păcat.

Şi unii se miră. Mai ales bărbaţii se miră. Păi de ce este păcat că doar ne iubim. Şi iubirea este un lucru bun. Dar eu vin şi întreb: oare acţiunea aceasta, pe care tu crezi că o faci când te uneşti cu iubita, fără să fii căsătorit, fără să ai binecuvântare de la Dumnezeu prin preot, o faci pentru iubire? Hai spune! Întreabă-te sincer! „Da!”, spune acela. „Da?”. Păi de ce a doua zi după ce iubita te refuză să „te iubeşti” cu ea, tu dispari şi te duci la alta?

Stai că-ţi spun eu de ce! Pentru că iubirea ta de fapt a fost doar plăcere.

E adevărat că unirea dintre bărbat şi femeie produce plăcere, dar această plăcere, fără harul lui Dumnezeu, duce la păcat şi la boală. „Păcatul sexualităţii, spune maica Siluan, actul sexual care aduce atâta plăcere omului este calea spre păcat şi greu ajungi să nu fie păcat, trebuie să ai mult har ca să nu fie păcat pentru că voluptatea te desparte şi de Dumnezeu şi de tine şi de iubită. Oamenii spun că este extaz, că este ieşire din sine, dar este ieşire din sine întru nimic: nu ştii nici cine eşti, iubita poate să fie oricine, iar dacă ea pleacă şi tu eşti tocmai în extazul ieşirii din tine, poţi să-ţi închipui că ea mai este acolo, poate să fie şi virtuală… Deci, acesta este păcatul: este o prăbuşire întru nimic, întru singurătate pe care cei doi o trăiesc fiecare altfel.

Femeia se simte văzută înainte de îmbrăţişarea aia erotică şi după aceea nu mai e văzută. Se simte ca şi consumată. Şi dacă aţi şti câte tinere suferă…!!!! Şi cele care se mint (se autosugestionează că sunt iubite, nu vor să accepte că-s folosite ca obiecte ale plăcerii, n.n), dacă se gândesc, suferă că se simt obiecte, obiecte de consum ale unei pofte şi ale unei dorinţe care îl desfiinţează pe cel care îi spune că o iubeşte.

După aceea, bărbatul devine cât de cât tandru şi cât de cât iubitor, pentru că vrea să-şi întreţină obiectul care-i aduce plăcere. Când femeia, iubita, nu-i mai aduce plăcere, pentru că îi face mai multă neplăcere decât plăcere – îl bate la cap, îi cere bani, îi cere să urce rapid pe scara socială, cere respect şi aşa mai departe – aceste neplăceri devin atât de mari, încât plăcerea aceea trece pe planul doi, odată ce poate să o obţină în altă parte” .

Un tânăr care iubeşte, şi din prea mult drag şi neputinţă se uneşte şi trupeşte cu iubita, o cere imediat în căsătorie, dar unul care caută doar plăcerea, pleacă la altă sursă de plăcere, pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât. De aceea, majoritatea băieţilor sunt nestatornici pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât!!!

Dragostea are două dimensiuni, două direcţii: dorire şi dăruire

Cel ce iubeşte îl doreşte pe iubit şi se dăruieşti pe sine celuilalt. Şi când oamenii se iubesc, inclusiv în viaţa sexuală, cu această iubire de dorire şi dăruire, atunci iubirea lor poate să dureze.

Şi am văzut oameni care se iubesc, chiar dacă nu s-au cununat sau nu s-au unit în Dumnezeu. Dar este o iubire care treptat, treptat se degradează.

De ce? Pentru că relaţia intimă de iubire dintre bărbat şi femeie este cea mai atacată de vrăjmaş şi cea mai vulnerabilă la atacul acestuia. E cea mai atacată de păcat prin pofta iraţională şi prin căutarea plăcerii. Pe măsură ce partenerii sunt confruntaţi cu provocări, obstacole, greutăţi, dureri, feţele adevărate ale celor doi încep să iasă de sub vălul acela diafan al îndrăgostelii şi iubirea începe să pălească şi chiar să se se stingă, făcând loc dezamăgirii.

Şi atunci ce-i de făcut? Mai este doar o scăpare: implorarea ajutorului lui Dumnezeu, intervenţia harulului. Harul acela necreat pe care l-au primit la Cununie şi care a stat acolo până atunci nepus la treabă. Şi dacă se imploră acest har, el face din iubirea care moare o iubire care înviază şi creşte. Şi aşa ajung unii bărbaţi „treziţi” să o iubească mai mult pe baba lor, decâttrage pe un tânăr atunci când cre au iubit-o pe tânăra cu care s-au însurat!!!!

Ce îl atrage pe un tânăr atunci când crede că îl iubeşte pe celălalt?

„Oamenii, spune măicuţa mea, când se îndrăgostesc sau când se caută unul pe altul şi aşteaptă iubirea, doresc să iasă din iadul acestei lumi, din iadul lăuntric, şi să ajungă în raiul iubirii. Şi zic: A, ăsta mă face fericită! Asta mă face fericit! Eu o să-l fac fericit pe el! Eu o s-o fac fericită pe ea!. Deci omul caută raiul, caută fericirea.

Dar, de fapt, omul are în adâncul lui iadul. Şi noi suntem în iad, iadul e în noi. Nu lumea aceasta este iadul, ci în mine este iadul, felul în care trăiesc eu contactul cu lumea, evenimentele lumii – acesta este iadul. Şi când mă întâlnesc cu tine şi ne căsătorim, eu aduc dorul meu de rai şi tu dorul tău de rai şi sub dorul acesta este iadul meu şi iadul tău. Şi dacă noi nu suntem în stare să intrăm cu Domnul în iad, (să intrăm în iadul din noi, unde este Domnul, nu mai putem trăi şi ne despărţim, n.n). Fiindcă El este acolo, în iad – nu ne putem întâlni cu Dumnezeu decât în iad, prima întâlnire este în iad. Şi după aceea, El ne scoate din iad, ne eliberează de răutăţile iadului, de vrăjmaşii care ne ţin acolo legaţi şi ne arată lumina raiului şi ne duce acolo”.

Ce se întâmplă? Cei doi se căsătoresc cu acel dor de rai şi după trăiesc dezamăgirea, după ce îşi dau seama că asta nu se poate, că nu există rai, că nu asta este viaţa ce au căutat-o (şi au visat-o, se ceartă cu Dumnezeu: De ce Doamne? Sau se smeresc şi spun: Ce să fac Doamne? Şi Dumnezeu zice: sunteţi bolnavi, veniţi să vă vindec, veniţi să vă vindec viaţa, să vă vindec de moarte, să vă vindec de stricăciune, ca să vă iubiţi, pentru că acea făgăduinţă din perioada îndrăgostirii nu era o minciună. „Şi atunci harul lucrează, transformând iadul din ei în rai. Şi aceea este iubirea”.

Şi la început pare foarte greu, un an, doi, trei, (13), depinde cât de activi suntem fiecare în lucrarea cu harul. Dar după ce ne obişnuim să lucrăm cu harul, „iubirea devine o împreună-lucrare cu Dumnezeu de vindecare a patimilor şi apoi de iluminare. Şi dacă oamenii au răbdare şi lucrează cu harul, vor fi uimiţi ce minune este bărbatul, ce minune este femeia. Altfel, n-o să vadă niciodată. Adică o să-i vadă zbârciturile, o să-i vadă decăderea şi n-o să vadă minunea. Că nu se vede. Sufletul nostru este văzător, dar dacă el este astupat de patimi, dacă este robit de patimi…., nu vedem decât ce ne place, ce ne stârneşte poftă.

Vindecându-mă de patimi, încep să lucreze darurile Duhului Sfânt. Şi când lucrează darurile Duhului Sfânt, realitatea se vede aşa cum este ea în Dumnezeu, şi nu aşa cum este ea în privirea mea pătimaşă. Impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical” .

Şi atunci

Relaţiile sexuale devin relaţii binecuvântate

„Aici sunt două învăţături ale Bisericii.

Prima pare punitivă, reductivă, şi reduce dragostea trupească doar la naşterea de prunci. Deşi aceasta pare ciudată, are un rost binecuvântat, pentru că se adresează omului care nu devine duios şi tandru decât când dă naştere unui copil. (…).

Pe de altă parte, relaţia aceasta dintre bărbat şi femeie este o formă de a lupta împotriva desfrânării. Deci remediul desfrânării este relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie în Hristos,în Dumnezeu, când sunt un singur trup în Hristos.

Ce se întâmplă? Care e diferenţa? Bărbatul şi femeia fireşti se îndreaptă unul către altul împinşi de poftele, de impulsurile lor sălbatice, să zicem, ale firii căzute. În Hristos, atracţia şi toate impulsurile fireşti şi trupeşti se înduhovnicesc prin contactul cu harul. (…) Şi din frângerile şi ruperile de muşchi, de oase, de piele, de ce mai face dragostea în avântul sălbatic al firii, se ajunge la o privire tandră, la o atingere tandră, la ascultarea respiraţiei celuilalt şi la o tot mai adâncă percepere a celuilalt ca pe o taină. O taină care este o prezenţă pentru mine şi nu un obiect care mă eliberează de un impuls animalic. Şi impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical.

Deci fără această animalitate din noi, noi n-am fi nici oameni, dar această animalitate din noi e nevoie să fie înomenită şi îndumnezeită ca să-şi arate rostul – de ce m-a făcut Dumnezeu cu senzualitate, cu simţire, cu carne. Toate tensiunile cărnii devin corzi ale unui instrument muzical pe care sufletul meu cântă şi în Duhul Sfânt devine o cântare armonioasă.

Puteţi experimenta, ca să nu pornim pe fantaxie: mângâiaţi-vă soţia rugându-vă, binecuvântând pe Dumnezeu, binecuvântând-o pe ea. Atingeţi-o cu gândul că este făptura lui Dumnezeu, că e plină de Dumnezeu, că s-a împărtăşit şi că-L pipăi de fapt pe Dumnezeu, fără ca să-ţi pierzi nevasta. Deci Dumnezeu nu vine, nu ni se dă ca să ne desfiinţeze, nu-ţi cere să-L îmbrăţişezi pe El, ci să-ţi îmbrăţişezi soţia, care este în Hristos, în Dumnezeu. Şi lucrurile se schimbă.

Sunt femei (si eu cunosc destule!!, n.n) care şi-au transformat bărbaţii prin rugăciune, prin binecuvântare: Doamne, binecuvântează-l! Doamne, Tu ai pus har în Taina Cununiei în noi şi relaţia noastră trebuie să fie înduhovnicită. Doamne, binecuvântează trăirea mea! Doamne, binecuvântează neputinţa de a-l întâmpina sau de a fi deschisă! Transformă Tu repulsia mea sau durerea mea sau tristeţea mea sau neputinţa mea în dragoste receptivă!.

Când şi bărbatul începe să se roage, toţi sunt uimiţi. Dar prima uimire o trăieşte bărbatul, fără să ştie ce face femeia. Şi cineva a spus că avea o relaţia cu un iubit şi nu era căsătorită şi s-a rugat şi şi-a oferit dragostea ca rugăciune către Dumnezeu şi acela a mărturisit că nici în cele mai îndrăzneţe încercări ale erotismului n-a avut atâta bucurie şi pace şi că nu poate să se mai despartă de ea, dar să-l înveţe şi pe el ce face ea, de el se simte aşa când e cu ea. Deci, se sfinţeşte bărbatul prin femeie, dacă femeia e în har.

Se poate şi ca el să fie credincios şi ea nu, dar tu să te sfinţeşti, adică să-L aduci pe Dumnezeu în burta ta, în organele tale, în simţirile tale, în privirile tale.

E atât de simplu! Nu trebuie să faci teologie. Ba chiar poate să-ţi dăuneze…”

Da, da!!!!

Atitudinea ne determină altitudinea

Hristos a înviat!, dragii mei.

Deschizând emailul în dimineaţa aceasta, am găsit minutul de la John. Cuvântul despre care el a vorbit a fost „atitudine”. John spunea că nu inteligenţa face diferenţa, ci atitudinea. Atitudinea legată de cele din jur .., cum ar fi, spun eu, de învăţat, de citit, de profesorii tăi, de preotul tău, de biserica la care mergi…

John mai spunea că atitudinea e o alegere. Atitudinea este unul dintre cele mai bune lucruri din viaţă. De felul cum ne-o gândim depinde calitatea vieţii noastre. Ar fi trist să nu avem puterea de alegere! Ar fi trist ca lucrurile bune să le avem sau să nu le avem. Ar fi trist ca unii să aibă şi alţii nu. Dar atitudinea este pentru toţi. Şi mă gândeam: cu toţii putem avea o atitudine bună faţă de ceea ce este în jurul nostru, faţă de Evanghelie, faţă de Biserică… Dar de multe ori preferăm să rămânem în obişnuinţele noastre…

Uitaţi, de pildă, exemplul lui Simon magul, despre care s-a vorbit în Apostolul citit astăzi la biserică şi despre care Părintele nostru, Pr. Prof. Vasile Mihoc ne-a vorbit la sfârşitul sfintei liturghii:

„Simon era vrăjitor. Oamenii credeau în vrăjitoriile lui şi-l numeau „puterea lui Dumnezeu”. Dar el era un rătăcit şi Sf. Ap. Petru l-a mustrat.

Aceasta ne arată cât de grav este să faci confuzie între lucrarea Duhului Sfânt şi lucrarea demonilor prin vrăji. Simon cere Apostolilor să se roage pentru el, dar el a rămas în continuare eretic. De aici se trage şi numele păcatului simoniei (care se face atunci când plăteşti bani pentru a primi harul…, n.n).

Simon este începutul multor erezii ( vrăjitoreşti, amestecăturilor şi confuziilor spirituale…, n.n)”.

Ne putem întreba de ce a rămas Simon eretic? Poate că pentru câştig material ….
Avea puterea să aleagă…era cu apostolii, putea să se ţină de ei, să-şi mărturisească neputinţa, să lucreze la ea…, dar a ales să rămână totuşi în rătăcire şi de aici un şir de rătăciri…

Mare atenţie ne trebuie. numai Domnul ne poate păzi de rătăciri, dar trebuie să ne ţinem strâns de el, sau mai bine să-l rugăm „disperaţi” să ne ţină El, aşa cum spunea cineva: „Ţine-mă Doamne de urechi, că de nu, te vând ca Iuda…!”.
Doamne ai milă de noi şi ne păzeşte de toată lucrarea cea rea a vrăjmaşului care umblă ca un leu să ne înghită.

Să binecuvinteze Doamne ziua aceasta, ca să petrecem în bucuria Lui!

Aici aveţi textul în întregime:

Faptele Apostolilor, capitolul VIII, versetele 9-24:

„Dar era mai dinainte în cetate un bărbat, anume Simon, vrăjind şi uimind neamul Samariei, zicând că el este cineva mare, la care luau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: Acesta este puterea lui Dumnezeu, numită cea mare.

Şi luau aminte la el, fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui, îi uimise.
Iar când au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei se botezau.

Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip. Şi văzând semnele şi minunile mari ce se făceau, era uimit.

Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus.

Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt.

Şi Simon văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani, zicând: Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt.

Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani.
Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu.

Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale, căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti.

Şi răspunzând, Simon a zis: Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis”.

Nu sunt eu Proorocul!

Dragilor

Hristos a înviat!

Iată-ne în a treia zi de Paşte!

Zilele acestea ale Învierii, prin marea lor încărcătură de lumină, ne ajută să trăim mai intens bucuria prezenţei lui Dumnezeu întru noi şi între noi!

Ieri Părintele nostru, Părintele Prof. Dr. Vasile Mihoc, ne-a bucurat sufletele prin cuvântul sfinţiei sale, prin care ne-a tâlcuit Sfânta Evanghelie a zilei.

E minunat când eşti atent la ce se petrece în biserică, la ce se citeşte şi se cântă!
Eu sunt uimită când mi se întâmplă să am aşa o trezire…, un clic…, o înţelegere, o descoperire în Biserică. Mi se întâmplă, câteodată, să aud vreo cântare, sau vreun cuvânt şi să spun: „Doamne, dar asta n-am auzit-o niciodată!”, deşi şi anul trecut am fost la slujba aceasta!

Da, da…atenţia asta! Au fost atâţea ani de dormitare în biserică…! Cuvintele treceau pe lângă ureche, le auzeam, intelectual poate le înţelegeam, dar îmi scăpa sensul profund, acea interiorizare. Dar mi se întâmplă, câteodată, să mă zmulg din dormitare şi din gânduri şi atunci înţeleg şi văd altfel… şi mă uimesc de parcă n-am mai fost niciodată acolo.

Aşa mi s-a întâmplat ieri!

Ieri Părintele Mihoc a vorbit atât de minunat şi clar…de parcă niciodată n-a vorbit aşa!

Am dorit să înregistrez cuvântul Părintelui, aşa cum obişnuiesc, cu gând să-l reascult mai târziu. Dar ieri, când să deschid reportofonul, am constatat că nu mai are baterie. Aşa că, am scos repede caietul, pe care-l am tot timpul în geantă şi pe care-mi notez „preţioasele” idei care-mi mai trec prin cap, şi m-am apucat să iau câteva notiţe din cuvântul de învăţătură al Părintelui.

E interesat procesul! Dorind să notez, atenţia era încordată la maxim…şi m-am uimit de înţelegerea primită. Atunci am constatat cât de neatentă am putut fi adesea în Biserică…! E acel pericol al rutinii…! Adesea mi s-a întâmplat să nu reţin ce apostol s-a citit sau ce Evanghelie… Pur şi simplu, sunt atentă atunci când se citeşte, dar dacă mă întrebai după slujbă ce pericopă s-au citit, … Ioc…! Nu mai ştiam…!

Dar metoda cu notatul, cu scrisul, este extraordinară…! Nu degeaba au spus latinii: „Verba volant, scripta manent (vorbele zboară, scrisul rămâne – aşa cred că se traduce…;după câtă latină am învăţat eu….!).

Ieri fiind atentă, am avut o înţeleger mult mai profundă..

Şi se mai întâmplă un fenomen interesant: dacă ascultătorul sau ascultătorii sunt atenţi, Duhul Sfânt dă har celui ce vorbeşte şi îl luminează ce şi cum să vorbească şi atunci ai impresia că special pentru tine vorbeşte…, pentru că îţi răspunde la interes…. Pe când, dacă nu eşti atent, ţi se pare că Părintele nu mai termină…..şi te ia cu somn…

Ei, dar să revin la cuvântul Părintelui meu!

Ieri am înţeles ce mare dar avem noi în Biserică, ce bogăţie…şi ce indiferentă sau nepăsătoare sau ce delăsare am avut de a o folosi, de a o „mânca” pur şi simplu…

Dragilor,

Ieri am înţeles că, prin înviere, noi trăim realitatea cerească. Că Împărăţia cerurilor este aici şi acum (tot vorba latinului: nun et hunc!).

În biserică, în această realitate uimitoare în care umanul se întâlneşte cu divinul, lumea aceasta veche, muritoare este împreună cu cerul… Şi cât de jenant este să te vezi ce josnic eşti atunci când te surprinzi că în timpul slujbelor acestora minunate te gândeşti la te miri ce lucruri pământeşti…!

Mi se întâmplă să aud un cuvânt în Biserică şi să-l înţeleg, să fac legături cu alte înţelesuri …şi vreau să le spun şi altora, dar nu-mi găsesc cuvintele…
Înţelegerea mă copleşeşte, dar nu sunt în stare să transpun în cuvinte…

A spune în cuvinte ceea ce simţi şi ce înţelegi este un mare dar, pe care eu îl foarte apreciez…. şi, slavă Domnului, că mai este dat unora din vremurile noastre şi din care ne înfruptăm şi noi cei mici!

Da, da…venim la biserică cu lumea veche în noi, cu toate patimile ei…, dar e umitor! O clipă de atenţie şi gata, te rupi, te înalţi…..te transpui într-o altă realitate, intri în Împărăţie…, care este de fapt în noi, dar, dureros, noi nu suntem cel mai adesea în noi…, ci colindăm pe dealuri…

Dacă vrei să fii atent, la început e un efort care deranjează, dar dacă exersezi şi chemi şi ajutorul, îl chemi pe Duhul Sfânt, care este mereu pregătit să vină întru noi, lucrurile se schimbă…

Şi constat, cu stupoare, că anul trecut cred că n-am auzit acest cuvânt:

Evanghelia după Ioan I, 18:

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”.

Hristos este Revelaţia desăvârşită a lui Dumnezeu. Până la venirea Domnului pe pământ au fost o suită de revelaţii, dar când a venit Hristos Domnul pe pământ, ne-a făcut cunoscută definitiv întrega Revelaţie. După Hristos nu mai este o altă descoperire despre Dumnezeu.

Hristos este Revelaţia supremă. În El locuieşte trupeşte toată dumnezeirea. Prin Hristos noi putem să-L „pipăim” pe Dumnezeu.

Prin Hristos a venit Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este o realitate care se află întru noi, şi, cum spunea Părintele „e spaţiul nostru..”.

După ce a venit Hristos a început să se „deruleze” o suită de mărturii despre Hristos. Şi primul care mărturiseşte despre Hristos este Ioan Botezătorul… Apoi îl vom vedea pe Arhidiaconul Ştefan… şi apoi pe martiri şi apoi pe noi. Da, da, pe noi..! Suntem chemaţi, fiecare în parte, să fim mărturisitori, martori ai Învierii, ai bucuriei Învierii.
Ştiţi care a fost primul cuvânt al Domnului după Înviere? El a fost către femeile mironosiţe: „Bucuraţi-vă!” Şi apoi a fost trimiterea: „Mergeţi de spuneţi…apostolilor că am înviat … vestiţi tuturor Învierea…. Da, da, ce mare taină! Nu le-a spus prima dată Apostolilor, ci nouă femeilor… Apostolii s-au temut şi s-au ascuns…dar femeia, care a văzut de atâtea ori „moartea cu ochii” la fiecare naştere… a fiecărui copil … nu se mai teme de nimic…

„Femeie de ce plângi? Vom auzi…Au luat pe domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus! Dar uite-mă-s sunt aici..şi voi fi mereu cu tine…nu mai plţnge…gata cu plânsul acesta disperat…moartea a fost biruită…Eu sunt Învierea şi viaţa…Nu te teme…!”. Uimitor! Nu-i aşa, draga mea prietenă?

E nevoie să ne încurajăm unii pe alţii!

Acesta este rostul nostru (chemarea noastră): să vestim tutror bucuria adusă de Domnul prin Crucea şi Învierea Sa. Şi eu am îndrăznit, deşi îmi ştiu neputinţele…eu am nevoie de încurajare…, chiar şi de entuziasm, dar nu le am tot timpul în jur…dar le doresc şi, vorba lui Steinhardt, „dând altora ceea ce tu nu ai, ceea ce ai vrea să ai”, atunci primesc.

Nu sunt eu Proorocul! A spus Ioan. Eu sunt doar vestitorul Lui. Eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintelor Lui.

Aşa cred şi eu şi spun tuturor: „Eu nu mântuiesc pe nimeni, nu schimb pe nimeni! Eu dau doar mărturie că Biserica este vie, că lucrarea ei este adevărată şi într-adevăr Domnul este împreună lucrător cu noi! Numai să ne îndurăm să intrăm în bucuria Lui, în Biserica Lui, unde, aşa cum minunat spunea Părintele Mihoc, se întâlnesc cele două lumi: lumea mea veche cu lumea nouă adusă de Hristos.

Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul… punctul în care se sfârşeşte lumea veche a păcatului şi începe lumea nouă a harului. Aceasta este o realitate care se înţelege prin trăire… Biserica şi Hristos nu sunt aşa nişte poveşti ale unora, ci ele sunt o realitate, dar pe care o simţim doar dacă intrăm în ele cu deschidere şi cu atenţie şi cu dorinţa de înnoire.

Biserica, spunea Părintele, este o realitate a întâlnirii lumii noastre (vechi..cu toate ale noastre păcate şi slăbiciuni) cu lumea nouă. Sau cum spunea maica Siluana. Venim la Biserică, aducând prescura noastră, viaţa noastră cu tot ce este ea: cu grijile ei, cu fricile ei, şi o punând-o la picioarele Domnului, El o tranformă. El ne face făpturi noi.

Biserica, creaţia nouă, este o prezenţă permanentă – Domnul a spus: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor…!”. Numai în Biserică se petrece prefacerea noastră din creaţie veche în creaţie nouă. Stând în comuniune cu Hristos cel înviat, are loc prefacerea noastră din slavă în slavă, în slava lui Hristos cel înviat.
Şi prefacerea aceasta, spunea odată maica Siluana, chiar are loc, chiar dacă noi nu o conştientizăm pe deplin…, că nu degeaba spune Părintele când ne cheamă la Sfânta Împărtăşanie „Sfintele sfinţilor”.

Domnul ne transformă, ne curăţă în Biserică. Dacă noi participăm conştient la slujbele Bisericii, când ieşim după slujbă suntem alţii faţă de cei care am intrat. Durerea este că nu avem exerciţiu să ţinem mult această prefacere, nu ştim şi nu putem încă să trăim în mijlocul lumii acesteia ca în Împărăţie…

Primim harul să „ieşim cu pace”, dar adesea, îl pierdem pe drumul spre casă… din nebăgare de seamă. Un gând de judecată şi gata..un cuvânt răstit şi gata…

Da, da… încă nu suntem obişnuiţi să lucrăm cu Harul. Dar e nădejde…! Şi venim iar la Biserică, şi iar luăm har şi iar ne străduim să lucrăm cu El şi puternic este Domnul să ne ajute şi pe noi să creştem… din slavă în slavă!

Hristos cu adevărat a înviat şi este cu noi!

Îndrăzniţi!

Lapte de rapiţă

O, câtă bucurie am dragilor să vă spun că „am deprins” gustul laptelui de rapiţă!

Anul trecut am descoperit seminţele de rapiţă şi mi-am luat o cantitate mai mare cu gând să fac lapte din ele, dar am făcut de vreo două ori şi le-am dat uitării. Anul acesta am găsit caserola cu seminţe şi am zis să folosesc seminţele, dacă tot le-am luat.

Aşa că am spălat o cănuţă de seminţe şi apoi le-am pus la înmuiat 24 de ore. Apoi, cu ajutorul storcătorului cu melc am făcut lapticul galben. E cel „mai tare” lapte din seminţe aşa mici şi numai cu storcătorul cu melc se poate face. Cu blenderul ar ieşi prea amar şi imposibil de folosit. Am scris reţeta de lapte de rapiţă exact cum o fac în Cartea de reţete pe anotimpuri.

Azi am făcut dimineaţă laptele şi le-am dat la puiuţi o parte şi o parte l-am pus într-un borcănel în frigider. Pe la amiază m-a apucat o roadere de stomăcel, dar mă grăbeam să plec cu o treabă şi astfel  am înmuiat repede 3-4 curmale în apă caldă, am adăugat vreo 3-4 linguri de hrişcă fiartă un pic, mai mult umflată, şi le-am făcut cu mixerul vertical, apoi am adăugat jumătate din lăpticul de rapiţă, (jumate i-am lăsat soţiorului), aşa ca la 100g, (dar l-am făcut concentrat!) şi am amestecat bine cu o lingură apoi l-am pus într-un recipient din care se putea bea şi am fugit la taxiul care mă aştepta… Am băut în taxiu liniştită acest lăptic cu cereale, ca bebeluşii şi vreo 4 ore am avut linişte la stomăcel.

O bunătate! Cât de bine a căzut. Nu se compară cu nicio dulcegărie la care încă poftesc…

În seara asta când mestecam în mâncarea de ovăz, ce o pregăteam pentru dimineaţă, mă gândeam ce binecuvântare că Doamne m-a ajutat să descoper acest fel de a găti şi a mânca. Ce mâncare curată şi uşoară este mâncarea vegetală şi cât de compatibilă este cu partea spirituală şi duhovnicească din noi! Ce diferenţă este de cum îţi simţi trupul după ce mănânci o mâncare sănătoasă şi cum îl simţi când bagi una identic naturală sau plină de animaliere.

Animalierele şi dulcegăriile răvăşesc trupul, îi zvârcolesc poftele, dar vegetalele aduc linişte şi calm şi mintea e limpede şi simţirea „fină”.

Domnul a lăsat să mâncăm hrană naturală, alimente complete, nu părţi extrase din ele. Unii zic că zăhărul e natural, dar eu n-am găsit locul de unde să-l culeg.

O, cât ni s-au pervertit (stricat) simţurile! Nu ne mai ajunge dulceaţa unei salate de sfeclă crudă sau a fructelor, ci vrem ceva mai tare! Cât m-am necăjit când am aflat că unii copii au aruncat la coş turtele dulci făcute în casă cu mai puţin zahăr … şi cu câtă plăcere consumă împacheturile alea, care, pe lângă că-s atât de distrugătoare, şi costă bani pe care unii dau zilnic. În ce mediu trăim şi cât de mult ne autodistrugem prin poftele noastre. Eu încerc să le explic la puiuţii mei cât de mult rău fac împacheturile alea sclipitoare, dar ei săracii încă nu pot pricepe.. dar ce să zic de copii? Nu pricepem noi ăştia mari…. (mulţi adulţi ar zice „câh”: lapte de rapiţă?).

De ce? Pentru că, aşa cum spunea şi maica Siluana: „Ne-am format un stil de a fi în lume, care se bazează pe deprinderi, apucături, scheme, sau cum vrem să le numim, întrupate, scrise în memoria noastră afectivă inconştientă, în creierul nostru, de unde ne comandă ce şi cum să facem”, ca să nu fim mai prejos de alţii.

Dar observăm că acest stil nu ne face bine şi dorim să-l schimbăm. Însă pentru a-l schimba, este nevoie de jertfă, de răstignire.

Ce să răstignim?

Tot măicuţa ne răspunde:

„Să răstignim teama că vom fi călcaţi în picioare şi dorinţa de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii nostre!

Să răstignim dorinţa de a fi desăvârşiţi fără a creşte în Domnul cu răbdare.
Să răstignim nerăbdarea (de a ne „potoli” foamea cu iluzii sau imagini de mâncăruri, n.n). Atunci vom muri nouă înşine şi vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul!”

Da, da!

„Jertfirea dorinţei ne mută, efectiv, în altă dimensiune a vieții și a minții noastre. Când dorim ceva, fie „bun” (adică ne place), fie ”rău” (adică nu ne place), ne proiectăm pe lumea reală propria viziune și credință (gen „eu am credința mea și nu am nevoie să merg la Biserică”). Astfel lumea devine „lumea aceasta”, lumea deformată de patimile noastre, de „hărțile” din creierele noastre. Lumea care se naște în mințile noastre bolnave și se întrupează în evenimentele din jurul nostru”.

Pentru a nu muri (de cancer, adaug eu, să trăim ca în cer, cum spunea dr. V Stroescu), măicuţa spune că e nevoie să ne lepădăm de lume. Dar cum? Să fugim în munţi unde nu sunt aşa multe împacheturi ademenitoare? Nu!

„Lepădare de lume înseamnă să scoţi din minte tot ce ţi-a băgat lumea în cap că e adevărat şi să bagi pe Dumnezeu”.

Dar această scoatere e dureroasă, precum scoaterea ghimpelui, dar după ce o scoţi, ce uşurare!
„Să avem răbdare cu noi! Există „o cale de a sta natural şi firesc, chiar şi în mijlocul celor mai nefireşti oameni” (şi lucruri)! Şi asta e Crucea! Şi pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruieşte în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit şi vine numai prin această cruce!

Pentru a trăi aşa cum ne-a gândit Dumnezeu să trăim e nevoie de împreună lucrare cu Domnul. Această lucrare e devenire şi ea durează „pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele noastre şi, pentru asta, trebuie să se şteargă mai întâi vechile sinapse, vechea informaţie (deprinderile rele, dependenţele, codependenţa, n.n).

Sinapsele vechi sunt foarte puternice, pentru că au fost mereu alimentate cu informaţie şi energie. Acum toate ale noastre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim şi să conlucrăm cu El!”.

„Când Domnul ne-a spus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, ne-a oferit nu doar informația necesară pentru a ne împlini dorul de depășire a lumii create, ci și puterea și învățătura directă și practică necesare.

Așadar, să îndrăznim să cerem, să învățăm, să păstrăm și să folosim această Putere!”

(citatele sunt extrase de pe pagina Web – Gânduri de la Maica Siluana).

PS> vezi si articolul mai vechi Lapticul galben

Hrană pentru suflet: slujbele Bisericii

Dragii mei dragi, bucurie!

Nu mă pot abţine să nu vă împărtăşesc darul primit aseară. Am avut o adevărată revelaţie în timpul deniilor asupra bogatului conţinut duhovnicesc al slujbelor bisericeşti. Deşi de ani de zile merg la biserică parcă a fost atunci prima dată când mergeam la acea denie. M-am cutremurat cât de mult am pierdut şi câtă foame a făcut bietul meu sufleţel. Doamneeee!
Acum de când mi-am schimbat percepţia asupra hranei, atât trupeşti, câtşi sufleteşti, totul s-a schimbat. Sunt extrem de recunoscătoare Domnului pentru acest lucru. Acest post a fost minunat. Astăzi este ultima zi în care se face sfânta liturghie a darurilor mai înainte sfinţite. Nici nu ştiu când au trecut atâtea zile, deşi au fost momente în care am numărat zilele rămase.
Ce mare binecuvântare a fost acest post şi sfânta împărtăşanie! În faţa acestor daruri pălesc toate din lumea aceasta. altădată roboteam în bucătărie să fac „bunătăţuri” pentru Paşti, neştiind că adevăratele bunătăţi se află altundeva.trecea în fugă slujba Învierii cu somn şi oboseală, dar mă învioram la masa bogată de acasă. Acum ciudat, stomacul e gol până la ora 17 şi bucuria e în suflet. Mâncărica aceea simplă e mană cerească şi nu-mi mai arde de cozonaci pentru care sacrificam joia patimilor.
Abia aştept sfânta liturghie. În ea primesc hrana după care tânjeşte sufletul meu. Cu un stomac mai uşurel altfel percep lucrurile. Toate sunt dar. mulţumim! Mulţumim! Mulţumim!
Un Paşte trecut fără să fasci cozonac şi ouă roşii nu-i mare pierdere, dar să ratezi întâlnirea cu Domnul, prin nimic nu mai putem recupera. Am tot timpul să tot fac cozonaci, dar nu acum când sunt aceste unice slujbe în biserică.
Vă invit să fim împreună, dragii mei cititori în biserica noastră minunată. E copleşitoare ortodoxia şi mare pierdere este nedescoperirea şi folosirea darurilor ei!
Bucurie!

MÂNCAREA DE POST NE REAMINTEŞTE DE NATURALUL TRĂIRII ÎN PARADIS

Dragii mei, vă puteţi oare imagina viaţa primilor oameni în Rai?

După un somn recreativ, mama Eva se trezea dimineaţa şi privea cerul. Era acolo o vară-toamnă caldă tottimpul. O frumuşeţe de nedescris şi ei dormeau sub cerul senin. Dimineaţa soarele îi mângâia faţa omului spunându-i că e timpul să se ridice, să fie vertical. Mama Eva se uita în stânga ei şi-l vedea pe tata Adam. Îl lua de mână şi-i spune Bună dimineaţa. Se priveau un pic şi apoi îşi îndreptau privirile în sus. Domnul le zâmbea. Bună dimineaţa Doamne! Ne-am trezit! Slavă Ţie! Mulţumim că ne-ai învăluit astă noapte cu dragostea Ta şi ne-a fost cald şi bine.

Apoi, ţinându-se de mână pornesc să facă înviorarea de dimineaţă. După o raită prin grădină, clopoţelul stomacului sună şi cere de mâncare. Mama Eva, mai „vigilentă” îi arată un copac încărcat cu cireşe (erau cireşe, erau de toate, oricând, aşa cum încearcă şi acum omul cu disperare să aibă ce-i place tot timpul, roşii în plină iarnă, castraveţi…). întind mâna şi se ospătează. Mai fac o plimbare şi văd spicele de grâu coapte bine la soare. Iau câteva boabe şi le mestecă îndelung. O bucurie năvăleşte în ei şi încep să alegre. Eva face giumbuşlucuri şi se tot ascunde după copaci. Adam după ea. Se obosec însă după atâta zbenguială şi se aşează jos pe iarba moale şi înmiresmată şi se privesc. Eva îi spune lui Adam: în ochii tăi văd marea … văd marea iubire a lui Dumnezeu care ne-a creat. Ce minunat eşti Adame!

Stăteau ore-n şir şi se uitam unul la altul, fără să perceapă timpul, căci trăind împreună cu Dumnezeu, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani e ca o zi, se pătrundeau în fiinţă, se cunoşteau, creşteau spiritual. Meditau, contemplând frumuseţea divină arătată în creaţie. Îşi hrăneau mintea, creerul cu gânduri înalte, generatoare de bine: Slavă Ţie, Doamne! Mulţumim, Doamne!

Dar noi, noi ce facem? Cine are timp să mai privească pe celălat, să vadă în ochii lui marea dragoste divină? Eventual e timp pentru scântei şi venin … , scuipăm flăcări de mânie şi ură şi nemulţumire:: iar trebuie să mă duc la „scârbici!”, UFF, iar taxe, iar probleme. Şi uite-aşa zilele ni se scurg. Interesant, zilele noastre se scurg, nu se adaugă, ca la strămoşi, şi la un moment dat ne trezim blocaţi: pâc, maşinăria nu mai funcţioneşte! Şi ne oprim .. şi blestemăm sau zicem Mulţam Doamne că am dat cu capu în stâlp şi m-am oprit înainte să nu cad în hău!

Dar de ce să ajungi aici? Nu e obligatoriu.

Domnul ne spune din timp: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ. (Psalmul 45, 10). El e puternic, atotputernic, de ce să-mi fac griji, de ce să mă zbat ca şi cum aş fi a nimănui şi în bătaia vânturilor şi la „cheremul” şefilor? O las mai moale!

Se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!” şi aşa este. Am testat!

Starea de bine de peste zi am observat că depinde ce gând am dimineaţa, ce gânduri le las să prindă putere în minte.

Dacă mă trezezsc morocănoasă că n-am dormit bine, mă „forţez” un pic să-mi mut gândul şi să-l îndrept la Domnul: „Slavă Ţie Doamne!”, „Mulţam, Doamne!”, „Cred într-unul Dumnezeu Tatăl atotţiitorul…”. „Ce minunat este Doamne că m-am trezit vie! Dă-mi să fiu astăzi martora bucuriei Tale!”

Apoi am băgat de seamă că starea sufletească şi mintală este influenţată şi de ce bag în gură.

Dacă bag lumină. Fructe şi cereale

Sau bag întuneric: cafea…

Îmi recunosc mărginirea, dar mă deschid să primesc:

Primesc cu mare uşurinţa! Sunt deschisă şi dispusă să primesc astăzi bucuria Ta Doamne! Pătrunde-mă cu harul şi cu mila Ta. Pătrunde în tot sistemul meu nervos, în rărunchi şi în inimă…

Mă lepăd de egoism şi aleg să ajut mii şi mii de oameni să cunoască bucuria Ta. Binecuvintează-mă

Am ostenit. Fac o pauză şi-mi fac o salată. Mă ajută şi aparatura. Un tocător de legume e foarte util. Pun în ele 2 mâin de urzici, le toc bine, tai mărunt o ceapă, o pun peste urzici, le frec bine, ca să iasă pişcăceala. Desfac un avocado mai mic şi îl zdrobesc bine, adaug 2-3 căţei de usturoi pisat sau ras prin răzătoarea mică şi-mi prăjesc nişte pâine, dacă-s prea grăbit să-mi fac „un pui de mămăligă”. Şi ofer o masă regească truditului meu trup. Oferindu-i aminoacizi şi minerale din urzici, vitamine din ceapă şi urzici şi amidon din pâine sau mămăligă. Am aşadar o masă completă. Şi după aceea mă umplu de voie bună şi mulţumesc că m-am hrănit.

Şi aşa pot să mai lucru câte ceva şi vine seara. Mulţumesc din nou pentru ziua minunată care s-a adăugat în rucsacul vieţii mele şi mă arunc în pat cu bucuria copilului care se aruncă în braţele Părintelui după o zi de lipsă.

Noapte bună, Noapte bună…..

Bună dimineaţa, bună dimineaţa…

Şi aşa adăugăm zile şi zile, le punem în străiţucă şi când Domnul v-a binevoi o să le răsturnăm în faţa Sa, zicându-I: Iată Doamne cum mi-am înfrumuseţat zilele ce  mi le-ai dăruit! Primeşte-mă să mă odihnesc definitiv întru Tine, să mă saturi, că tot câte o frântură am reuşit să îmbuc pe pământ….