Arhive etichetă: Hristos

Ce ascunde urmarea unui gând bun!

Ieşi de la serviciu. Cele 8 ore şi  ceva de lucru într-un spaţiu închis s-au scurs… Închizi o uşă şi o deschizi pe alta. Aerul rece îţi năvăleşte în faţă. Brusc, te trezeşti într-o altă lume. Mergi ca năucul pe strada pustie de oameni, de copii, de câini…

E deja seară! Pluteşti printre maşini… Gânduri, gânduri, planuri, vise, se lăfăie în voie în dosul frunţii tale. Iată-te deja în dreptul bisericii din cartier. Priveşti cum, rând pe rând, băbuţele cu nişte plăsuţe în mână păşesc cele două trepte care separă trotuarul de incinta impunătoarei biserici.

A! e miercuri, îţi aminteşti tu. În seara asta, se face Sfântul Maslu. Treci prin faţa bisericii urmându-ţi în continuare visările, planurile, socotelile. Pe portiţa larg deschisă, băbuţele continuă să intre mereu.

Ai trecut de portiţă, eşti la colţ. Brusc, auzi o chemare: Vino şi tu !

Hai să mă duc şi eu la Maslu…! îţi zici.

Te întorci. Încaleci prima treaptă, apoi pe a doua… Deschizi uşa bisericii şi pătrunzi sfios înăuntru. Slujba încă nu a început. Te închini şi apoi te aşezi. Priveşti în jur. De peste tot, te privesc zeci de ochi. Sunt sfinţii care zburdă de fericire că ai venit să le dai o mână de ajutor la cântat…

Dintr-o dată, te cuprinde aşa o pace, o tihnă, o linişte, cum numai aici se găseşte. Continui să priveşti în jur. Iei aminte la oameni, la semenii tăi, la chipurile lor muncite de gânduri, de dureri, de vise zădărnicite. Printre ei, observi şi feţe necunoscute… şi iar trec gânduri…

Sunt oameni care vin la Maslu că au auzit că face minuni. Aceştia vin o dată şi, negăsind minunea grămadă, ies precum au venit.

Mai sunt unii care vin aici mereu, Maslu de Maslu…, purtând povara anilor şi a greutăţile alor lor…, ale celor dragi care nu vor, nu pot, nu ştiu să vină…

Sunt unii care nu se mulţumesc să vină aici miercuri de miercuri, ci bat oraşul în lung şi-n lat pe la toate bisericile, mergând tot dintr-un Maslu în altul…, ba şi pe la cele mănăstiri şi pe la cei preoţi vestiţi ajung, doar, doar minunea s-o înfăptui. Şi nu de puţine ori, minunea se arată…

Sunt oameni care vin aici cu credinţă când îi arde vreo trebuinţă… Pentru aceştia, Sfântul Maslu e balsam, e pace, e nădejde, e baie înnoitoare. Aceştia vin aici pregătiţi să înghită doctoria care pătrunde la limita dintre suflet şi trup, la rădăcini. Orice cuvânt e sorbit cu nesaţ. Însăşi prezenţa aici e deja vindecare. Aceştia nu aşteaptă minuni. E destul că se află aici. Şi chiar dacă problema (le) lor nu dispare ca prin farmec, este ca şi cum n-ar mai fi, căci nu-i mai apasă. E purtată altfel… Pentru că a fost purtată de Altcineva înainte…, de Cel Care a deschis Calea…

Hristos a fost om deplin, a simţit frica morţii, dar a biruit-o rugându-se cu lacrimi de sânge…, a spus părintele…

A! Asta e soluţia, vindecarea: rugăciunea în urma căreia coboară Duhul, Care curăţă totul şi linişteşte apele învolburate.

Ce absurdă ar fi viaţa fără Biserică, te gândeşti. Ce sensuri, ce har, ce profunzimi ascunde acest Maslu, de parcă nu l-ai mai trăit niciodată.  Ooo!!! şi cum era să treci pe lângă toate acestea, aşa precum de atâtea ori ai trecut….

Noroc cu băbuţele!!!

babuta la bis

Anunțuri

Două porţii mari, mari îngurgitate şi rumegate azi

Dragilor

Mare binecuvântare este pentru mine şi mare uimire uşurinţa cu care am acces la răspunsuri.

Azi, căutând răspunsuri la subiectele ce mă interesau, am găsit două articole mari şi late din care am înfulecat cu lăcomie bucăţile cele mai faine, pe care apoi le-am şi subliniat.

Primul material găsit m-a condus la următorul, pe care l-am găsit dând căutare ce înseamnă „lumea secularizată”

I: LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU – Maica Siluana Vlad

Un interviu realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor”

Maica Siluana:

Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.

În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.

Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am ­aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:

„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.

Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot”.

Întâlnirea cu propriul sine

Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.

M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la această constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice, atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi.

Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.

O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.

Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?

M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.

Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.

Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.

M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:

„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”

Nu-i spun lui Dumnezeu:

„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.

Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.

Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”

M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”.

Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar.

Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.

Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.

M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…

Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?

M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.”

Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.

Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.

Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine.

Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.

Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.

Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?

M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.

Pr. S.V.: De ce ne este frică?

M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta – să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel.

Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.

Pr. S.V.: Şi de existenţă.

M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…

Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.

M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neurologii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se fotografiază neurotransmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor

Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?

M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum

spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.

Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.

Pr. S.V.: Pe de altă parte, trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.

M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.

Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum deloc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.

Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paharul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase.

Drojdia aceasta trebuie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat.

Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii.

Aceasta este coborârea în iadul din mine: conştientizarea totalei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

Pr. S.V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?

M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic… deci toată „facerea” noastră este să pătrundem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă.

Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zicem: „Doamne”. Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii.

Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.

Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi trebuie să fim convinşi că Hristos este în iad!

M.S.: Şi iadul este în mine.

Omul hazna

Pr. S.V.: Lucrarea aceasta a Mântuitorului a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât…

M.S.: Aceasta este calea, dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovnicească: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua (Bazin subteran de dimensiuni relativ mici, folosit pentru colectarea și decantarea apelor impurificate provenite dintr-un număr mic de gospodării).

Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna”.

Pr. S.V.: „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.

M.S.: Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe.

Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veştejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur elimina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. Acesta a fost, cred, începutul durerii mele când am fost copil, mă întrebam de ce mânca omul lucruri atât de bune şi oricât ar fi de bune sau de rele, fasole sau friptură, tot aşa miroase… şi eram îngrozită. Ziceam:Omul este făcător de caca, asta este tot ce poate omul să facă?”.

Acuma gândul că Dumnezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bucăţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă.

Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sfântul Siluan, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui.

Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.

Pr. S.V.: Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă experienţa răului şi a răutăţii mai departe?

M.S.: Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut cădem mai rău doar dacă ne-am opri undeva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori”, ne ridicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine”, sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă”. Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.

Pr. S.V.: Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării…?

M.S.: Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre intrarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică… o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate… la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumnezeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata violată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi povestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.

Apoi, când L-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-L pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe„, am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles.

Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău când tu îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură banii… Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Însă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el.

Când ai gustat iadul acesta în tine şi nu-l mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu.

Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă”, „Doam­ne, ajută-mă”, cum năpădeşte groaza aceea pe tine.

Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi.

E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea.

De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună…

Pr. S.V.: De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?

M.S.: Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El.

Pr. S.V.: Care este Iubire?

M.S.: Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. Ar trebui, dacă sunt Măriuca să mă iubească Marin, nu? De acolo trebuia să fie iubirea, nu vine din mine. Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg.

Dinăuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia.

Acest „afară” o să descoperim că tot ”înăuntru” este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de talanţi.

Dumnezeu ne dă, cum spune părintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră.

De la înțelepciunea seculară la Hristos

M.S.: Aş mai avea ceva, mă iertaţi. Pentru omul care nu poate să meargă până la capăt cu durerea aceasta, eu recomand şi celor cu care facem noi consiliere sau formare, recomand să folosească şi din înţelepciunea seculară.

De exemplu:

sunt alcoolic; pot să mă duc la un grup de terapie, unde se folosesc metode bazate pe cunoaşterea ştiinţifică, dar şi pe rugăciune să mă bazez ca să depistez vămile acestea, pragurile acestea psihologice care mă despart de mine şi de Dumnezeu.

Dacă sunt soţie de alcoolic să nu ne temem de cuvintele acestea (ale terapeuţilor) care nu sunt din tezaurul nostru, ci să ascultăm ce spun ele. Şi cu rugăciune vom descoperi la Sfântul Maxim şi la alţi sfinţi ai noştri cuvinte care vorbesc despre aceleaşi realităţi, dar care nu mai au acces la mentalul nostru acum.

Şi mai degrabă să mergem prin ce ne învaţă cei de astăzi, pentru că avem mintea pregătită pentru a primi acestea şi atunci Dumnezeu lucrează (şi înţelegi apoi mai bine şi pe Sfinţii Părinţi, n.n!) . Vă recomand din toată inima să folosim terapii.

Pr. S.V.: Că aţi ajuns la chestiuni practice, ce le recomandaţi celor care sunt dependenţi de pornografie?

M.S.: Ei au nevoie să numească boala şi să înveţe de la un consilier în adicţie, de la un consilier care se ocupă cu aceste dependenţe.

Să înveţe cum să-şi ajute psihismul să se lepede şi să fie creştin, ca să poată să-l conducă spre biserică şi spre rugăciune.

Sunt mulţi care merg la biserică şi se spovedesc de neputinţa lor, dar nu reuşesc, atunci ei trebuie să descopere cu un specialist în ale psihismului nostru cum să poată să lupte. La alcoolici există grupurile de alcoolici anonimi care la noi în ţară devin ortodoxe…

Pr. S.V.: Crucea albastră.

M.S.: Da, crucea albastră la fel, apoi avem din ce în ce mai multe grupuri de codependenţi, dar încă nu avem grupuri în care să se lucreze cu un terapeut pe lângă biserică pentru dependenţi de pornografie, dependenţi de jocurile de noroc, pentru dependenţi de violenţă, dependenţi de afectivitatea altcuiva…

Pr. S.V.: Şi pentru stres? Tot mai mulţi oameni de astăzi sunt stresaţi…

M.S.: La stres nu ne trebuie mult ajutor din afară, o să vă dezamăgesc spunându-vă că stresul este ţuica noastră. Omul îşi permite să se streseze aşa cum îşi permite să se îmbete.

Pr. S.V.: Omul se stresează şi pentru că se aglomerează şi îşi pune prea multe pe agendă, vrea să facă prea multe…

M.S.: Se identifică prin multele

Pr. S.V.: Dar nu mai are vreme de el…

M.S.: Păi nu… căci şi aici putem să cădem în capcana egoului care spune: „Eu nu fac aşa, pentru că eu am multe de făcut şi sunt stresat„. Nu! Aceasta este tot o scuză şi-o acuză!

Oricât aş avea de făcut este o mare taină, nu pot să fac două lucruri deodată, chiar dacă eu gătesc şi spăl rufe, dau cu lingura în mâncare, mă duc la cadă şi mai spăl puţin, deci nu fac în acelaşi timp cu mâinile şi să frec rufele şi să amestec în tigaie…

Şi atunci mă pot linişti, eu mai mult decât pot să fac, nu pot să fac şi profit de chestia asta şi orice aş face mă întâlnesc cu Dumnezeu.

Mă rog „Doamne” şi în loc să zic „fir-ar să fie, câte am de făcut”, zic „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie, că am multe de făcut, fac şi eu ce pot când se termină ziua mă culc şi îţi dau Slavă”, şi gata.

Înţelegeţi, această agitaţie a noastră de a face mult şi bine şi de a avea mai mult, ne face plăcere. Ne producem prin aceasta nişte hormoni de stres care ne dăunează sănătăţii, dar care ne fac plăcere: „ce ocupat sunt”, „ce important sunt”, „ce victimă sunt”.

Pr. S.V.: Dar toate sunt spre folosul nostru dacă punem înainte cuvântul „Doamne”…

M.S: Exact. Cum zice părintele Rafail Noica: „Satelitul Doamne”.

Articolul îl găsiţi şi aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/la-capatul-durerii-e-dumnezeu-maica-siluana-vlad

Şi materialul al doilea:

SUNTEM CHEMAŢI SĂ MĂRTURISIM ÎN ACEASTĂ SOCIETATE SECULARIZATĂ

(Articolul: A mărturisi într-o societate secularizată, Olivier Clement)

Ce este secularizarea?

Descriere sumară

Se observă o emancipare, o autonomizare a diferitelor domenii: politic, social, cultural, în raport cu religia crestină.

Astăzi, domeniul ştiinţei, al tehnologiilor, al instrucţiei, al artelor, al autorităţii de Stat, al vieţii economice, toate se situează în afara sferei cu adevărat creştine.

Nu există o autoritate sau o ideologie dominantă, ci o sumă de autorităţi independente, fiecare în domeniul ei propriu.

Ştiinţa şi filozofia nu mai sunt „slujitoare” ale teologiei.

Cultura seculară este o cultură multiplă, heterogenă, o cultură în care nu se poate realiza o ierarhie a cunoştintelor într-un sistem unificat şi autoritar. Fiecare cunoştinţă, fiecare abordare a realului relevă norme care-i sunt intrinseci. Pentru aceeaşi realitate, pot să existe mai multe abordări independente, uneori rivale, şi care nu cunosc o reglare unică.

Aşa pare să fie modernitatea noastră: critică cu sine prin esenţă, niciodată sigură pe bazele sale – după cum nici pe cuceririle sale -, muncită de o dinamică tot timpul în lucrare, de o vie heterogenitate care e în acelaşi timp izvor de tensiuni şi secret al forţei sale de cucerire.

Auschwitzul (denumirea germană (pînă în 1945) a oraşului polonez Oswiécim, în apropierea căruia hitleriştii (adepţii lui Hitler (1889-1945), un conducător german care a creat doctrina naţional-socialistă întemeiată pe pangermanism şi rasism. Hitler a instaurat în Germania o dictatură de extremă dreapta şi a promovat o politică externă agresivă, răzbunătoare, care a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi a supus aproape toate ţările ocupate unui regim de teroare, urmărind, printre altele, exterminarea evreilor). au organizat un lagăr de concentrare şi exterminare. Astăzi, poţi vizita Auschwitz-ul. Iată ce spune spune, Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau: „Ce este Auschwitz pentru mine? Nu este doar o lecţie de istorie. Este modul  în care poţi vedea cea mai neagră parte a fiinţei umane. Noi acum ştim, ştim foarte  bine ce s-a întâmplat. Dar, nimic nu este dat pentru totdeauna. Trebuie să fim conştienţi de pericolele şi provocările viitorului. Rememorarea nu priveşte doar trecutul, ne leagă şi de viitor”.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/70-ani-eliberare-ce-nseamn-auschwitz-ul-ast-zi-0), Gulagul (organism sovietic însărcinat cu administrarea lagărelor de reeducare prin muncă, destinate adversarilor politici din toate categoriile sociale şi naţionale. Sistem concentraţionar sau represiv în URSS şi în ţări cu un regim totalitar), perestroika (doctrină ideologică, iniţiată de Mihail Gorbaciov (între anii 1985-1991), care preconiza un socialism democratic cu faţă umană, de restructurare a sistemului sovietic, prin pluripartitism, proprietate privată, economie centralizată, de piaţă etc.; Perestroika = restructurare) au ucis marile mitologii ale politicii şi ale Istoriei.

Astăzi, se poate să vorbeşti, să cauţi, să te întrebi fără a fi marginalizat sau dispreţuit, chiar dacă eşti creştin! Totul este deschis.

Originile

Secularizarea este un proces istoric lung si complex, în care se pot totusi decela doi factori fundamentali:

  1. Venirea ratiunii instrumentale din a doua jumãtate a secolului al XVII-lea.

Ratiunea instrumentalã implicã o nouã raportare la realitate. Ea vrea nu doar sã cunoascã raporturile dintre lucruri, cum o fãcea gândirea anticã în dependenta sa de ratiunea speculativã, ci, mai mult, ea vrea sã le si utilizeze; nu doar sã cunoascã natura, dar sã o si transforme, sã si-o aproprieze. Max Weber vorbeste în aceastã privintã de „dezvrãjirea lumii”. Lumea vrãjitã este aceea care se scaldã în mister: de exemplu trupul „templu al Duhului Sfânt”. Lumea dezvrãjitã, aceea pe care o descoperã mecanica: cum este trupul sub scalpetul chirurgului.

  1. Traditia biblicã, iudeo-crestinã, care a permis trecerea de la rationalitatea greacã – care vroia sã descopere si sã contemple ordinea universului – la ratiunea experimentalã si instrumentalã.

Iudaismul a pregãtit dezvrãjirea lumii prin povestirea creatiei în Facere si prin lupta profetilor împotriva idolatriei.

Dumnezeu creazã totul prin Cuvântul Sãu. El nu este înnecat în natura sacrã, în prostitutia sacrã si în extazul sexual. O distantã infinitã se introduce între creat si necreat. Autonomia realului, consistenta sa proprie, se afirmã. Ea este încredintatã responsabilitãtii omului, care, supunând natura, dupã porunca lui Dumnezeu, nu devine un rival al Acestuia, ci se manifestã pe sine ca si chip al Lui.

Când Iisus spune: „Împãrãtia Mea nu este din aceastã lume” si „Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, El elibereazã câmpul secular de o înglobare religioasã imediatã si deschide drum libertãtii spiritului. (…)

Astfel, secularizarea este fiica Atenei si a Ierusalimului, a contemplãrii ordinii cosmice si a liberei slujiri a fratilor. Tocmai pentru acestea crestinismului nu-i este fricã de secularizare: el poate sã o înteleagã din interior, poate sã se fereascã de excesele ei si sã o orienteze altfel.

  1. c) Efecte – Secularizarea va fi durabilã. Este o transformare a relatiei omului cu realul. Efectele ei benefice sunt evidente. Eliberarea de sub stãpânirea clericalã a permis prodigioase explorãri – de la quark la quasar -, prodigioase creatii – între care cea mai remarcabilã este fãrã îndoialã muzica occidentalã -, explorarea cosmosului, pe de-o parte, si a omului, pe de altã parte. (…)

Dar secularizarea are si efecte ambigue, si încã redutabile. Civilizatia de productie-consum contribuie la proletarizarea lumii a treia. Cultura occidentalã, în momentul în care tinde sã asume toate experientele umane ale timpului si spatiului, destructureazã celelalte culturi si, în final, chiar propria sa mostenire. Dezvoltarea ratiunii instrumentale dezintegreazã marile referinte simbolice – mã gândesc mai ales la raportul dintre masculin si feminin (aici semnalul destructurãrii este fãrã îndoialã banalizarea homosexualitãtii), sau la raportul paternitate-filiatie (semnul fiind aici nostalgia incestului).

 

În mod cert, marile institutii religioase, Bisericile, sunt si ele afectate de secularizare si de pierderea referintelor simbolice. Se constatã cã ratiunea experimentalã nu poare rãspunde marilor interogatii ale omului, cele înaintea vietii si a mortii, a iubirii si a frumusetii. Si-atunci, asistãm la o reîntoarcere ambiguã a religiosului. Nu mai avem de-a face cu o sacralitate grosierã, de mase, ca-n regimurile totalitare, ci acum ne întâlnim cu sacralitatea pretins spiritualã a gnozelor si a sectelor. Hiperindividualism de «spiritualitãti» de origine californianã, într-o continuã fãrâmitare. Deliruri fuzionale de secte si de mistici de resorbtie, în care se cautã refugiul prin înecare în mareea grupului sau în oceanul divin. „Vibratii”, „energii”. Stranii transpozitii, care fac din reîncarnare, spre exemplu, un linistitor voaiaj individual, în timp ce în India sau în budism nimeni nu transmigreazã (fãrã numai – în India – Absolutul, care se joacã cu sine însusi), iar „roata existentelor” este în realitate o roatã a iluziilor. Midiniste, savanti, oameni politici consultã vizionari si astrologi…

 

Aceastã reîntoarcere a religiosului, asa împestritat cum este, prezintã trei trãsãturi majore: este un scientism al invizibilului, o negare a persoanei si, în fine, o revoltã împotriva unui crestinism degenerat. (…)

  1. Crestinismul într-o societate secularizatã

Secularizarea eliminã un anumit tip de prezentã crestinã, si anume pe acela al dominãrii, al unificãrii autoritare sub egida credintei, al controlului a toate. (…)

Astãzi, nucleul de energie spiritualã a cãrui izbucnire a fãcut posibilã aparitia modernitãtii se epuizeazã. Crestinii pot, cu o smeritã fortã, sã provoace, sã determine un anumit sens, un anumit foc, a anumitã luminã. Dacã ei nu o fac, dacã ei nu vor sti sã-si gãseascã locul în societatea secularizatã, aceasta va însemna abandonarea ei în mâinile pseudo-religiilor pe care le-am evocat mai sus.

Cum poate credinta crestinã sã fie pezentã în aceastã societate?

Iatã cum: promovând gratuitul, neasimilabilul; situându-se la nivelul legitimitãtilor ultime; printr-o anume vizibilitate, discretã.

  1. Promovând gratuitul, neasimilabilul

(…) Într-o societate în care totul se schimbã, pericolul este acela al uniformizãrii; (…)

Cea mai mare provocare cu care se întâlnesc astãzi Bisericile nu este ateismul, ci indiferenta.

Dacã deci religia are un sens în societatea modernã, acesta este de a promova gratuitul, neasimilabilul. Simone Weil, în L’Enracinement (Înrădăcinarea), se ridica împotriva unei educatii în care totul poate fi absorbit, asimilat, redus, banalizat. O educatie de acest tip, spunea ea, riscã sã stingã în om orice energie. Dimpotrivã, o educatie autenticã este aceea care-l pune pe om în fata ireductibilului, în fata a ceea ce nu serveste la nimic dar lãmureste totut, în fata gratuitului, a frumusetii. Ori, religia ne pune în fata unei realitãti gratuite, lãmuritoare, secretã în chiar evidenta sa, o realitate care se cere a fi contemplatã, si nu asimilatã.

Anume în aceasta stã puterea antropologicã, socialã a religiosului: el ne prezintã nu un Dumnezeu util, consumabil, ci un Dumnezeu gratuit, si, prin aceasta, izvor de izbãvire; el ne restituie sensul existentei ca celebrare, ca sãrbãtoare. (…)

criza limbajului din societatea noastră

Pentru Ortodoxie, lauda liturgicã – interiorizatã prin trezvia inimii – si sfintenia ca singura libertate veritabilã – aceea de a iubi cu adevãrat – sunt locurile teologice fundamentale în care limbajul nu înceteazã sã se înnoiascã. Mãrturisirea învierii prin sãrbãtoarea liturgicã si prin bucuria si compasiunea pe care la rãspândeste omul duhovnicesc – nu sunt oare acestea singurul mijloc de a stârpi din rãdãcinã deriziunea si indiferenta? (…)

Rãmâne mãrturia frumusetii, a importanţei crescânde a icoanei (…) Icoane, chipuri în care frumusetea nu mai este o frumusete de seductie sau de posesie, ci una de comuniune. (…)

Si, în mod cert, dorirea religiosului trebuie provocatã de o propunere: „Cum vor auzi ei [mesajul] dacã nimeni nu îl proclamã?” întreabã Sfântul Pavel (Rom.10, 14). Propunere astãzi inseparabilã de libertate: „Dacã vrei sã vii la mine, vino, urmeazã-mã”. Propunerea se prezintã sub semnul gratuitãtii. O libertate se adreseazã unei libertãti.

  1. b) Situându-se la nivelul legitimitãtilor ultime. Societatea noastrã cautã o eticã, pentru a limita atât totalitatrismul politic de ieri cât si totalitarismul tehnologic de mâine. (…)

Biserica, în mod sigur, nu are un rãspuns infailibil, juridic, la toate aceste întrebãri (cu prinire mai ales asupra biotecii, n.n). Ea nu poate lansa interdictii fãrã ca încãrcãtura lor existentialã sã fie bine înteleasã. Dar ea poate provoca o reflectie în societate, poate sã aminteascã sensul iubirii, taina copilului.

Ea poate sã punã în gardã societatea contra fatalitãtii tehnocratice, care duce la barbarie considerând cã tot ceea ce este din punct de vedere tehnic posibil trebuie sã si fie realizat. Ea trebuie sã aminteascã societãtii noastre cã nu va putea exista fãrã traditii etice, cã traditiile eveiascã, greacã, crestinã ne-au format simtul persoanei. Si, fãrã îndoialã, e de datoria crestinilor, îmbolditi de Bisericã, sã dea exemplul unei vieti de familie stabile si linistite.

  1. Încã mai profund, problema care se pune este cea a legitimitãtii existentei însãsi. „Mã omor pentru cã viata nu are sens”, scriu niste studenti. Sigur, rãul se exprimã din greu în injustitie, în opresiune, în minciunã si în hipnozele colective. Trebuie fãcut tot ce se poate pentru a-l reduce, pentru a-l limita. Cu toate acestea, descoperim cu din ce în ce mai multã evidentã cã tesãtura existentei este nu doar sifonatã – ceea ce s-ar putea usor aranja cu fierul bine încãlzit al retetelor umane -, ci în mod iremediabil ruptã. Prin rupturã vine nihilismul, acest «în afarã» al tuturor religiilor, unde se protãpeste în protectia jalnicelor si precarelor plãceri.

Si-atunci, vine întrebarea noastrã: aceastã rupturã se deschide spre neant sau spre iubire? Aici crestinul dã mãrturie: rãul ne face sã întelegem cã nu suntem doar din aceastã lume; iar Dumnezeu ne atinge în rãu pentru a face din noi fiinte ale învierii. Plin de aceastã încredere, plin de aceastã putere, credinciosul luptã fãrã sã se descurajeze împotriva oricãror forme de moarte în culturã si în societate. El afirmã caracterul ireductibil al omului si faptul cã omul este în mod ontologic iubire. El înmulteste comunitãtile eclesiale ca o contagiere de comuniune. (…) Credinciosii îndrãznesc sã spunã cã Altundeva-ul rupe finitudinea si face sã izbucneascã în aceastã lume aparent închisã o fortã bunã, o viatã neamestecatã de moarte, o dragoste neamestecatã de urã. Credinta devine binecuvântare a vietii. Si e mai presus de orice îndoialã cã tocmai de aceastã binecuvântare are cel mai mult nevoie societatea noastrã.

  1. În ceea ce priveste Statul, crestinii trebuie sã aibã un rol demistificator si eliberator. Religia nu are ce încerca sã domine Statul. Rolul ei este de a-l obliga pe acesta sã se tinã de functia ce-i este proprie si sã nu-si depãseascã limitele. Functiunea Statului – pentru a relua un cuvânt de-al lui Soloviev – nu este acela de a transforma societatea în paradis, ci de a evita ca ea sã devinã un infern. (…)

Împotriva unui laicism care marginalizeazã Biserica si face din religie o afacere pur privatã, crestinii au datoria sã favorizeze o autenticã laicitate, adicã un autentic pluralism, în care Bisericile, dar si iudaismul si islamul, sã-si gãseascã locul lor, un loc de parteneri recunoscuti si a cãror pãrere este solicitatã. Într-o societate cu adevãrat pluralistã se va auzi vorbindu-se de Biblie în scoli – altfel mostenirea noastrã culturalã va deveni de neînteles pentru tineret -, se va auzi vorbindu-se de Pãrintii Bisericii în studiul gândirii. Statul nu mai are a se proteja – ca în trecut – de un clericalism militant; el poate recunoaste religiilor o functiune socialã si educativã. (…)

Astfel, societatea secularizatã, marcând sfârsitul clericarismului, poate sã devinã pentru Biserici locul unei strãluciri dezinteresate, în acelasi timp fecundã si periculoasã – cãci parteneriatul, dacã vrea sã fie profetic, poate deveni si contestatar. Crestinii, renuntând la putere si la violentã, pot sã devinã slujitorii sãraci si împãciutori ai Dumnezeului crucificat care întemeiazã libertatea persoanei; pot sã fie garantii credintei celorlalti, si de asemeni garantii celor care nu au credintã dar creeazã, uneori cu deosebitã smerenie, frumusete si bunãtate; pot sã fie gardienii omului deschis, într-o culturã deschisã. Cum? – Afirmând cu calm – si chiar pentru cã afirmã – cã Hristos a biruit moartea si iadul pentru toti, cã orice om poartã în el întreaga umanitate si cã e – prin chiar aceasta – unic, cã Biserica este potirul din care curge, „pentru viata lumii”, bucuria învierii.

  1. O discretã vizibilitate

Este esential pentru credinta crestinã de a se siboliza social. Cãci ea este o religia a întrupãrii, a Invizibilului întrupat care «în-semneazã». (…)

În biserici se gãsesc icoane si fresce de o mare frumusete, în fata cãrora poate fi adus un prieten, un cãutãtor al lui Dumnezeu, spunându-i: Vino si vezi. (…)

E important sã existe semne care sã fie prezente în mass-media. (…) Societatea noastrã este o mare consumatoare de semne, care însã se erodeazã prin uzaj. Trebuie deci ca, din timp în timp, sã se inventeze câte un semn scurt, dar nou si puternic. (…)

Si, fãrã îndoialã, trebuie pãstratã o mare suplete, ca aceste semne sã rãmânã semnificanti. Cu alte cuvinte, ele trebuiesc întotdeauna raportate la cel care face semnul, Hristos.

III. Sarcini teologice

  1. a) Prima problemã: abordãrile mesajului, adicã posibilitatea de a-l face inteligibil contemporanilor nostri. Altfel spus: pre-comprehensiunea mesajului.

Semnele utilizate de crestinãtate în alte timpuri – „pedagogia fricii”, explicarea rãului ca bãtaie a lui Dummnezeu, dovada prin unanimitate („Crestinismul este adevãrat pentru cã toatã lumea este crestinã, chiar si împãratul”, spunea Sfântul Atanasie al Alexandriei) -, ei bine, aceste semne nu mai semnificã, nu mai sunt semnificative astãzi.

Si-atunci, de unde sã se porneascã, dacã nu de la omul însusi, de la om ca mister, deschis tainei prin aceste situatii limitã, care sunt iubirea, frumusetea si moartea?

În mai multe tãri ortodoxe din Est s-a realizat, în acest secol, o experientã prodigioasã. Nici conditionarea prin propagandã, nici câmpurile concentrationare, nici spitalele psihiatrice speciale n-au reusit sã-l reducã pe om. Întotdeauna oamenii au refuzat sã capituleze. Capabili nu doar de demnitate, ci si de o bunãtate dezinteresatã. Acelasi lucru, dar mai discret, s-a întâmplat si în societatea occidentalã: mai multi decât s-ar crede sunt acei care nu se abandoneazã idolilor banului, consumului, reusitei, hedonismului, cei care cautã linistea, retragerea, prietenia, slujirea dezinteresatã, contactul cu natura.

Asa apare ireductibilul. De ce? Nu acolo ar trebui sã propunem, de o manierã vie si concretã, mai întâi – s-o spunem – în gol, tema chipului lui Dumnezeu?

Societatea secularizatã este o societate în care domneste, cel mai adesea, tãcerea asupra lui Dumnezeu. În multe medii a devenit nepotrivit, aproape obscen, sã vorbesti de Dumnezeu. S-a spus: pudoarea cu privire la Dumnezeu a înlocuit pudoarea cu privire la sex. Si încã mai mult decât pudoare, o veritabilã inhibitie: ceea ce ascetii nostri numesc „uitare” – un soi de somn spiritual, care poate fi foarte agitat, si pe care tehnicile mediatice, în momentele de odihnã, îl umplu cu vise prefabricate.

Atitudinea credinciosului, în aceastã opacitate a tãcerii, este fãrã îndoialã aceea de a refuza sã facã din credintã o ideologie; e aceea de a deveni diferit, cu smerenie, pentru a lãsa sã se înteleagã cã neantul nu este ultimul cuvânt; este, mai ales, pentru a relua o expresie de-a lui Kierkegaard, aceea de a încerca sã-i „aprofundezi” pe oameni „în existentã” printr-o autenticã culturã. Într-un cuvânt: sã-i trezesti – la angoasã si uluialã, la existenta ca interogatie. (…)

Ultimã apropiere a misterului: libertatea. Nu trebuie sã ne fie teamã de aceastã exigentã de libertate de care e muncitã societatea secularizatã si pe care ea o asmute împotriva ultimelor sechele ale clericalismului. Aceastã exigentã trebuie împinsã pânã la capãt, pânã la contestarea mortii, care deschide învierea, pânã la nerãbdarea oricãrei limite, care deschide revelatia, pânã la dorinta de a scãpa de orice sclavaj, care deschide sfintenia.

Astfel, putin câte putin, tãcerea devine un aspect al teologiei negative: lasã sã iasã un cuvânt care pãstreazã pudoarea, dar refuzã mutismul; un cuvânt care pãstreazã durerea, dar lasã sã fie filtratã lumina; departe de orice subtilitate rationalã scolasticã, un cuvânt de fortã smeritã si de frumusete împãrtãsitoare. Un cuvânt prin tãcere, prin durere, un cuvânt de bucurie si de libertate.

Strigãtul lui Dimitri Karamazov: „Dacã Dumnezeu va fi alungat de pe pãmânt, noi îl vom întâlni sub pãmânt!… Atunci noi, oamenii din subteranã, vom intona în mãruntaiele pãmântui un imn tragic Dumnezeului bucuriei. Trãiascã Dumnezeu si bucuria Sa! Îl iubesc!”

  1. Cea de-a doua problemã: asupra cãror puncte din mesaj sã insistãm astãzi?

Am aprofundat noi suficient, departe de teodiceele „prietenilor lui Iov”, cumplita realitate a rãului radical? Stim noi sã punem de acord – fãrã van concordism – lectura teologicã si lectura stiintificã a creatiei, prima vorbindu-ne de o conditie paradisiacã si de o dramã interioarã conditiilor actuale ale vietii cosmice, a doua spunându-ne cã moartea a existat cu miliarde de ani înaintea aparitiei omului?

Am depãsit noi suficient opozitia dintre o „teologie a slavei”, care restabileste prea repede lumea fatã de Fericiri, si o „teologie a crucii”, care uneori uitã învierea? Nu trebuie sã le identificãm? Si n-ar trebui sã rectificãm expresiile traditionale ale atotputerniciei lui Dumnezeu, fãrã sã cãdem într-un «kenotism» extrem care n-ar face altceva decât sã reia defunctele teologii ale „mortii lui Dumnezeu”? Dacã Cuvântul întrupat vine în propria sa absentã, adicã în moarte si în iad, dacã „Unul din Sfânta Treime”, cum zice liturghia bizantinã, moare omeneste pe cruce, apoi aceasta o face pentru a învia si pentru a ne învia, o face pentru a umple totul de lumina Sa.

Am arãtat noi cu adevãrat cã Crucea nu este un sacrificiu de reparatie oferit de Fiu Tatãlui Sãu, ci un sacrificiu de reintegrare, de sfintire, de însufletire? Stim noi sã punem de acord aceste douã certitudini: cã, pe de-o parte, Hristos este o individualitate istoricã foarte concretã – ceea ce permite a-L reprezenta în icoane – si cã, pe de altã parte, El „recapituleazã” în Sine, în sensul cel mai realist, umanitatea si universul, smulgându-le separãrii pentru a le uni cu Tatãl Sãu în Duhul Sfânt? În aceeasi perspectivã, am subliniat noi suficient cã învierea lui Iisus nu este reînsufletirea unui cadavru în conditiile acestei lumi, ci bulversarea acestor conditii, transfigurarea inauguratã a materiei, a timpului, a spatiului?

Fãrã îndoialã cã societãtile sacrale l-au gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Toatã aceastã imagerie se prãbuseste astãzi gratie ateismului purificator al unui Marx, al unui Nietzsche, al unui Freud si al continuatorilor lor. Imageria Dumnezeului imperial, Dumnezeului jandarm, Spionului ceresc, Tatãlui castrator, Tiranului sadic si culpabilizant, „religia” redusã la o moralã represivã armonizatã de un pietism sentimental.

Tâsneste marea antinomie apofaticã a Slavei si a Crucii, pe care o evocam mai devreme: un Dumnezeu atât de puternic încât poate crea alte libertãti, deci sã riste, sã se arate vulnerabil. Un Dumnezeu care-l întâlneste pe om în suferinta si în moartea pentru el, deschizând calea neasteptatã a învierii, pentru a transforma, cum spunea patriarhul Athenagoras, situatiile de diperare în situatii de nastere. Un Dumnezeu care nu apare ca strivitor si îndepãrtat, ci «evidat» prin iubire, un Dumnezeu care se interpune pentru totdeauna între noi si neant. Iar acest Dumnezeu ne cere în mod fundamental sã ne „întoarcem inima”, apel de profundis, pentru a ne oferi, în Suflarea Sa vivificatoare, regalitatea unei iubiri creatoare. Fiindcã El l-a creat pe om „dupã chipul Sãu”, ca „tainicul Sãu supraesential” care se reveleazã în iubire. (…)

În fine, si mai ales, stim noi sã arãtãm întreaga fecunditate a dogmei trinitare, a acelui Dumnezeu care este unic dar nu solitar, care este într-atât Unul – „Supra-unitate”, spune Dionisie Areopagitul – încât poartã în El respiratia Celuilalt? În Hristos, înaintea Lui, sub flãcãrile Duhului, existentialitatea trinitarã se împãrtãseste oamenilor. Are personalismul crestin o altã origine?

Aceastã abordare trinitarã, adicã eclesialã, a omului si a relatiilor dintre oameni n-ar putea ea sã surmonteze opozitia dintre individ si solidaritate, care tortureazã societatea secularizatã, n-ar putea ea sã devinã fermentul Istoriei, elanul viitorului, reconciliind unificarea umanitãtii cu identitatea reafirmatã de fiecare persoanã si de fiecare culturã?

Tarkovski, comentând aparitia luminoasã a icoanei Treimii la sfârsitul filmului sãu despre Andrei Rubleov, scrie: „Iatã în sfârsit Treimea, mare, seninã, strãbãtutã toatã de un freamãt de bucurie de unde tâsneste fraternitatea omeneascã. Împãrtirea concretã în unul si trei, si tripla unime în unul singur oferã o bogatã perspectivã pentru viitorul încã risipit în secole…”

  1. Transfigurare si divino-umanitate

Filosofii religiosi rusi (…) au încercat sã extindã la culturã si la societate notiunea ascetic-individualã de transfigurare.

În perspectiva unei eshatologii active, aceasta înseamnã efortul de a lumina cultura si societatea prin strãlucirea vietii liturgice si duhovnicesti, prelungit în dragostea inventivã.

Aici intervine, la acesti gânditori, tema divino-umanitãtii. Crestinãtatea L-a gândit adesea pe Dumnezeu împotriva omului. Dar Dumnezeu si omul nu se opun unul altuia, dimpotrivã: se unesc si comunicã în Hristos fãrã separare si fãrã confundare. Divino-umanitatea este spatiul Duhului Sfânt si a libertãtii creatoare a oamenilor.

În aceastã luminã va trebui sã înfruntãm marile teme pe care crestinii nu le vor mai putea evita în zorii celui de-al treilea mileniu: tema gnozei, aceea a trupului si a pãmântului, întâlnirea religiilor necrestine.

Presimtim drumurile pe care avem a le amenaja: acela al inimii constiente, al inimii-duh, acela al trupului înviat, devenit interior sufletului, într-o liturghie în acelasi timp traditionalã si înnoitã, într-o ascezã a omului creator si a omului nuptial, care se va alãtura celei a monahului; de asemeni drumul unei relatii „euharistice” cu pãmântul, „contemplarea naturii”, logoi-i lucrurilor, cunoasterea simbolicã si poeticã venind sã lumineze si sã orienteze abordarea pur rationalã, în fine, drumul integrãrii în Hristos prin Duhul Sfânt, al interioritãtii si al transcendentei, al Sinelui si al Celuilalt, adicã al celor douã „emisfere spirituale” ale umanitãtii, pe care am putea sã le numim metaforic emisfera hindusã si emisfera semiticã.

În acelasi timp, divino-umanitatea va trebui sã lumineze altfel achizitiile si cercetãrile umanismului modern. Dupã cum o spunea si patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei într-o conferintã tinutã la Sorbona, noi mergem încã si mai departe decât Marx, Nietzsche si Freud. Noi mergem mai departe decât Marx pentru cã nu existã infrastructuri si superstructuri, ci toate structurile istoriei actioneazã unele asupra altora fãrã altã sintezã posibilã decât aceea, inconceptualizabilã, a persoanei înfipte în acelasi timp în pãmânt si în cer.

Noi mergem mai departe decât Nietzsche pentru cã noi L-am întâlnit pe „Dumnezeul care danseazã” pe frescele paraclisului din Chora, la Constantinopol: trup de trãznet sãrit sã-i scoatã pe Adam si pe Eva, pe dumneavoastrã si pe mine, din morminte, si sã-i redea omului vocatia de creator creat.

Noi mergem mai departe decât Freud pentru cã asceza ne învatã sã eliberãm dorinta de nevoi si sã o „îndreptãm cãtre originea ei”, cum spune Sfântul Grigorie Palama. Singurã deschiderea inimii, din abisul ei de luminã, atâta timp inconstient, poate sã ofere dorintei un spatiu infinit, spatiul învierii. Altminteri, izbindu-se de zidul neantului, ea se preschimbã în pulsiune de moarte.

Concluzii:

Într-o societate modernã, secularizatã, Biserica, sau mai degrabã, în Occident, Bisericile au a-si gãsi un loc. Nu este un loc dominant. Dar asta nu vrea sã zicã totusi cã ar fi un loc marginal, un ghetto de fricã si de orgoliu, într-o parte a culturii si a vietii comune. Biserica, Bisericile au datoria de a se situa, fãrã teamã si fãrã orgoliu, într-un anume vis-a-vis în raport cu aceastã societate – cu certitudinea cã aceasta are nevoie de credinciosi spre a exista, cãci „Biserica este inima lumii, chiar dacã lumea nu-si cunoaste inima”, pentru a-l cita pe mitropolitul George Khodr. Este exact situatia pe care o revendicau apologetii secolelor al II-lea si al III-lea în raport cu Statul roman.

Acest parteneriat profetic va fi când polemic – cu riscul martiriului -, când inspirator, constituind el însusi un aspect de explorat a divino-umanitãtii. Sã anunte el un divino-umanism încã de negândit pentru noi, acel aliaj – experientã a unei libertãti eliberatoare – dintre Evul Mediu si Renastere, la care au visat un Nicolae Berdiaev si un Maurice Clavel? Nu stiu.

Stiu doar cã crestinismul secolului XX, si cu deosebire, si poate mai ales Biserica Ortodoxã, are un numãr imens de martiri – fãrã a uita, atât de aproape de Athos, „martiriul alb” al monahilor -, si cã aici se aflã un sâmbure de energie capabilã, dacã nu va fi deturnatã de inteligenta contemporanã, ci o fecundeazã, capabilã sã bulverseze Istoria.

(Contacts, nr.144/1988 – trad. Iulian Nistea)

Articolul netrunchiat e aici:

http://www.nistea.com/secular.html

şi aici:

http://ziarullumina.ro/marturisirea-crestina-in-societatea-secularizata-65593.html

O completare:

Poziţia creştinilor

Tuturor planurilor intunecate si primejdioase de impunere a vreunei noi ordini mondiale si a globalizării fara Hristos si impotriva lui Hristos, noi crestinii, trebuie sa le opunem Lumina si Adevarul lui Hristos.

Trebuie sa le opunem adevarata globalitate, universalitate si ecumenicitate: cea a Bisericii.

Trebuie sa le opunem adevarata globalizare: cea divino-umana (teandrica), ce se realizeaza în Trupul lui Hristos, în Biserica.

Promisiunii mincinoase si luciferice a autoindumnezeirii trebuie sa-i opunem adevărata indumnezeire, cea dupa har, la care suntem chemati de Domnul nostru Iisus Hristos intru impartasire de dragoste cu El si de ascultare de atotsfanta Lui voie.

Toate aceste prefaceri radicale care sunt pregatite sistematic si nu intamplator au loc in jurul nostru trebuie privite de catre noi cu nelinistea cea buna, dupa cum sublinia si fericitul Staret Paisie Aghioritul.

Si sa nu ne culcam pe o ureche, de vreme ce si oamenii lumesti incep sa se trezeasca si sa isi dea seama ce inseamna in realitate Globalizarea, cel putin in plan politico-economic.

Nelinistea cea buna trebuie sa se manifeste ca trezvie duhovniceasca, ca intensificare a nevointei duhovnicesti, a rugaciunii si a pocaintei, dar si ca interventie nemijlocita acolo unde si atunci cand este nevoie, la chemarea Bisericii. Asa vom putea sa-i ajutam si pe oamenii care din nestiinta au fost prinsi in cursa marii minciuni a Noii Ere.

Lucrul de care avem trebuinta cel mai mult in ziua de astazi este rezistenta duhovniceasca la provocarea Noii Ere. Vom reusi lucrul acesta daca vom dezvolta anticorpi duhovnicesti: dacă vom cunoaşte, vom iubi şi vom trăi Tradiţia noastră ortodoxă.

Fiecare manastire si fiecare parohie este chemata sa fie centru al unei astfel de rezistente. (Monahul Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane – o adevarată amenintare, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2006)

Pfoai, asta m-a dat gata! Ca o completare la cele spuse în ultimul articol

Măicuţa mea, maica Siluana mea dragă, ce m-aş face eu fără tine? Doamne să te ţină sănătoasă.

Când să mă liniştesc cumva întru atitudinea mea de retagere, iată ce-mi spune maica:

„E nevoie, când facem ce vrem, să iubim. Să iubim cu iubirea Domnului, cu harul Lui, împlinind toate poruncile Lui, fără a judeca pe cineva. Altfel atitudinea noastră va fi dictată de bunul meu plac. Acest „bun plac” poate fi mai bun sau mai moral sau mai corect decât al celorlalți (din ce perspectivă?!) dar, fiind al meu, va fi egoist. Singura cale pe care ne-a oferit-o Domnul și pe care ne învață Duhul Sfânt pas cu pas este tăierea voii proprii pentru voia lui Dumnezeu. E o știință pe care ne-o tot predau Sfinții de veacuri și singura care ne aduce bucuria după care tânjește inima noastră. Se învață greu, mai ales când nu ai îndrumător experimentat, dar, vorba ta, merită!

Să nu iei ce-ți spun ca pe o observație personală, ci ca o întregire a punctului tău de vedere. Ceea ce spui rămâne foarte valoros și e de multe ori singura ieșire din sclavia emoțională despre care vorbeam. Dar, în logica Domnului Iisus Hristos, ieșirea din robia păcatului trebuie însoțită de intrarea în libertatea Harului care înseamnă ascultarea de Domnul și de Poruncile Lui dătătoare de viață. În această perspectivă poți să faci voia altcuiva din dragoste și nu din obediența sclavului, din frică sau alte motivații înjositoare pentru demnitatea omului chemat să asculte doar de Dumnezeu. Nu?

Cu dragoste și rugăciune,

Maica Siluana” *http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20160303/societatea-mai-ca-l-convins-pe-dragos-sa-ignore-ce-simte-si-sa-faca-ceea-ce

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!, măicuţa mea!

Doamne ajută-mă, dă-mi să iubesc, să mă lepăd de egoul meu!!!!

Dacă n-o să mai apuc să vă mai scriu, vă doresc un post cu roade vrednice de pocăinţă (schimbare a minţii).

Hristos a înviat, dragilor!

Exemplu minunat de mărturisire a lui Hristos: Sfântul Policarp, episcopul Smirnei

Dragilor

Mare mângâiere avem noi în Sfânta noastră Biserică!

Zilele acestea ne-a vorbit Domnul prin Evanghelie despre semnele vremurilor, despre suferinţele de la sfârşit…, care vor fi atât de cumplite, încât, dacă nu le-ar scurta Domnul pentru cei aleşi, nu ar mai scăpa niciun trup.

Te cutremuri, fiinţă plăpândă ce eşti şi te întrebi ce vei face?

Răspunsul ni-l dă Biserica, care ne pune înainte astăzi (23 februarie) pilda unui mărturisitor ai ei minunat, pe Sfântul Policarp.

Policarp2

Unii dintre voi, prietenii mei, vă mai amintiţi cred cum l-am descoperit pe Sfântul Policarp….!?

Eram în anul I la Seminar….

Vă mai amintiţi şi de doamna Ştefana, şi de maica Gorgonia!?, de prima sărbătoare a sfântului Policarp….!?

Iată au trecut 15 ani de atunci! Şi, an de an, tresărim la fiecare pomenire a acestui sfânt minunat, care a mărturisit în faţa mulţimii păgâneşti pe Hristos.

I s-a cerut să spună „Să piară ateii!” (aşa erau numiţi creştinii, pentru că nu credeau în zei), iar el, privind mulţimea nelegiută din faţa sa, a ridicat mâna către ea şi a spus: „Să piară ateii!”

I s-a cerut să-L blesteme pe Hristos, iar el a răspuns:

De 86 de ani Îl slujesc şi nu mi-a făcut niciun rău. Cum aş putea să Îl hulesc pe Împăratul meu Care m-a izbăvit?”

Şi l-au condamnat la moarte prin ardere de viu. La care sfântul a spus: „Tu mă ameninţi cu un foc ce arde un ceas şi apoi curând se stinge; dar tu nu ştii de focul judecăţii ce va să vină şi al pedepsei veşnice păstrat pentru cei lipsiţi de evlavie!”

Îl urau atât de mult evreii, încât într-o clipă au adunat lemne care de pe unde au găsit şi au alcătuit rugul. Singur şi-a dat jos haina de deasupra şi a cerut să nu fie ţintuit căci va sta neclintit şi va răbda zicându-le: „Lăsaţi-mă aşa, căci Cel Care mi-a dat să îndur foculîmi va da să rămân neclintit pe rug chiar şi fără ajutorul cuielor voastre”.

Să te mai îngrozeşti de moarte? Ce poate fi mai cumplit să mori ars de viu? Sau mă gândesc la pătimirea sfântului mucenic Iacob Persul căruia i s-a tăiat bucăţică cu bucăţică trupul…

Dar ştii ce e minunat? Sângele martirilor este sămânţă, cu cât a curs şi curge, cu atât de ivesc mlădiţe de noi creştini mărturisitori. Iar trupul martirilor e pâine adusă jertfă Domnului, căci se spune în documentele martirajului sfântului Policarp că, în timp ce trupul lui ardea, nu miroasea a carne arsă, ci a pâine coaptă. Despre acest lucru s-a mai amintit şi în slujba sfântului Teodor Tiron, pe care l-am pomenit cu câteva zile în urmă, care şi el a fost aruncat de viu într-un cuptor încins şi spunea cântarea că el s-a adus ca o pâine în cuptor jertfă Domnului.

Sf-Policarp-lumina-219x300

Şi spun şi eu ca Părintele meu astăzi: „Iată ce exemple avem!”

Bunul Dumnezeu să ne ajute să fim martorii învierii şi bucuriei Lui în această lume atât de necăjită!

Spre încurajare, să citim viaţa sfântului Policarp. Mama sa l-a născut în temniţă….., dar Domnul i-a purtat de grijă.

PS: nu vă împiedicaţi, ca mine, de unghiile vopsite!!!!
Aici aveţi viaţa sfantului:

https://ro.scribd.com/doc/290863017/Sfantul-Policarp-Episcopul-SMirnei-pdf

„Da capo al fine”

Dragilor
Astăzi este începutul mântuirii noastre!”, cântăm în sfânta noastră Biserică.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, astăzi punem un nou început vieţii sănătoase, vieţii depline, începând cu prima slujire, fiind credincioşi peste noi, peste emoţiile noastre şi peste toate ale noastre, armonizându-le cu voia lui Dumnezu, slujind celor din familie, fiind credincioşi peste puţinul încredinţat şi, dând dovadă de gestionare eficientă, vom primi multul, după care tânjeşte inima noastră…. Împlinind datoria, dând ajutorul necesar celor din casă, mii de oameni din întreaga lume, pe care dorim să-i ajutăm, vor veni înspre noi de la sine……. Şi vor fi cu lângă şi împreună cu noi… pe targă…(pe pomelnic) în faţa Doctorului şi Dătătorului a tot Binelui.

Tendinţa este să ai multul de la început, să arzi etapele, dar nu se poate…..

Personal, tocmai am testat asta …. şi acum suport arsurile…
E greu să rezişti ispitei…, mai ales când e aşa de atractivă…. (să-ţi şi vezi deja visul împlinit, fără toţi paşii necesari parcurşi ….

La un moment de răscruce…., Opreşte-te şi întreabă: „Ce să fac, Doamne, acum astăzi? Pe unde să apuc?”

Şi răspunsul vine atât de repede…, numai să iei aminte şi să-l pui în lucrare imediat

Acesta a fost răspunsul primit astăzi: „Exersăm iubirea …., punându-ne în situaţia celui de lângă noi. (…) Nu e vorba de ascultare, de supunere, ci mai degrabă de sfătuire…, de conlucrare…”.

Şi acesta,
din apostolul zilei ade astăzi:
„Fiule Tit, toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul. Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi la orice lucru bun, netrebnici.
Dar tu grăieşte cele ce se cuvin învăţăturii sănătoase.
Bătrânii să fie treji, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare; bătrânele de asemenea să aibă în înfăţişare sfinţită cuviinţă, să fie neclevetitoare, nerobite de vin mult, să înveţe de bine, ca să înţelepţească pe

cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii, şi să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu.

Îndeamnă, de asemenea, pe cei tineri să fie cumpătaţi. Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învăţătură neschimbare, cuviinţă, cuvânt sănătos şi fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi.

Slugile să se supună stăpânilor lor, întru toate, ca să fie bine-plăcute, neîntorcându-le vorba, să nu dosească ceva, ci să le arate toată buna credinţă, ca să facă de cinste întru toate învăţătura Mântuitorului nostru Dumnezeu. (Epistola către Tit 1, 15-16; 2, 1-10)

Şi acesta, din Evanghelia zilei de astăzi:
„În vremea aceea cărturarii şi arhiereii căutau să pună mâna pe Iisus în chiar ceasul acela, dar se temeau de popor; că înţeleseseră că împotriva lor a spus El această parabolă. Şi, pândindu-L, au trimis iscoditori, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi a puterii guvernatorului. Şi L-au întrebat, zicând:
„Învăţătorule, ştim că drept vorbeşti şi înveţi şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu.

Se cuvine să dăm dajdie cezarului, sau nu?“
Iar El, pricepându-le vicleşugul, le-a zis: „De ce Mă ispitiţi? Arătaţi-Mi un dinar! Al cui chip şi scriere are pe el?“ Iar ei au zis: „Ale cezarului“. Şi El a zis către ei:

„Atunci, daţi-i cezarului cele ce sunt ale cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu!“

Şi nu L-au putut prinde în cuvânt în faţa poporului; şi, mirându-se de răspunsul Lui, au tăcut. (Evanghelia de la Luca 22, 19-26)

Şi …. acesta:
„daţi-i cezarului cele ce sunt ale cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu!”
Sunteţi israeliţi, puteţi foartebine să le faceţi pe amândouă: să fiţi supuşi autorităţii şi să slujiţi pe Dumnezeu întru adevăr. Această învăţătură este valabilă dintotdeuna: oricare ar fi stăpânirea, credinciosul poate să slujească pe Dumnezeu, dând stăpânirii ce se cuvine, dar nu ce nu se cuvine.

Adică, dacă stăpânirea te obligă ca să nu-l slujeşti pe Dumnezeu, atunci, sigur, că alegi slujirea lui Dumnezeu. Răspunsul acesta îl avem în Faptele Apostolilor, când sinedriştii îi opreau pe Sfinţii Apostoli să vestească Evanghelia şi Sfântul Apostol Petru dimpreună cu Sfântul Apostol Ioan răspund: „Socotiţi voi înşivă: dacă se cuvine să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu?”. (a explicat Părintele meu, Părintele Vasile Mihoc)

Acest răspuns e cel mai greu…: să le faci pe „amândouă”, şi pasiune, şi vocaţie, şi datorie….

Cum?

Mai întâi cele ale lui Dumnezeu…
Şi apoi celelalte…
Şi pe acestea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi…

Prima dată datoria către familie, apoi pasiunile… şi alte doriri…, vocaţii…, visuri…, nebunii..

Prima dată credincioşia peste puţinul încredinţat, cele ale tale, trupul tău, emoţiile tale… făcând armonie cu tine şi cu Doamne… şi cu ai tăi…
Opreşte-te un timp din multul, multele ce le faci pe jumătăţi…, pe fugă…, de musai…

Şi începe astăzi să fii credincios peste puţin, să te sincronizezi cu tine, cu copii, cu soţul….cu gătitul…, să te organizezi, să prioritizezi … şi între timp, pregăteşte-te pentru multul ce va veni…la timpul potrivit….

„Cred, Doamne, ajută-mă să împlinesc Cuvântul Tău!”. Amin
Vă port în plânsul şi în strigătul meu ….:
Fă-mă Tată ca unul dintre argaţii tăi!

PS: iertaţi greşelile de scriere, de voie şi de nevoie…. Tre’ să zbor spre şcoală… am dor-it doar să vă dau un bip…uf şi ce greu e toată exprimarea asta „corectă”….

Revedeţi contextul slujirilor.. din articolul

https://indraznescsatraiescsanatos.wordpress.com/

 

Doamne la Tine am scăpat, învaţă-mă să fac voia Ta!

Dragii mei dragi

Astăzi, am avut senzaţia unei copleşeli sub povara treburilor vieţii acesteia pământeşti în care ni se probează credinţa şi iubirea. Deşi m-am trezit devreme, timpul zboară atât de repede şi tare mă mai necăjesc când nu reuşesc să rup un ceas-două pentru Doamne…..Atâta timp aloc pentru trup….

În timp ce fugeam către Doamne, către bisericuţa noastră minunată, priveam cu cad primii fulgi şi mulţimea de maşini înghesuită la giratoriu… simţeam vânzoleala, graba, neliniştea tuturor acestor oameni, a soţiorului care a plecat în întârziere, târând după el ghiozdane şi strângând cu fermitate mânuţele minunilor noastre…. văzându-le învolburarea celor din jur, care de fapt era reflexia propriei învolburări şi nelinişti şi nemulţumiri şi necăjeli, mă gândeam: Doamne cât de slabi suntem…., dacă acum ni s-ar cere să mărturisim credinţa, cum am răspunde?

Astfel de gânduri îmi fulgerau mintea în timp ce fugeam pe cărăruia ce duce la bisericuţă… Am păşit în atrium şi fără să ştiu ce zic, am exclamat: „Doamne la Tine am scăpat, învaţă-mă să fac voia Ta!”

Era deja târziu…se cânta la strană „toată grija lumească să o lepădăm”, aşa că am vărsat tot oful, toate grijile şi toate planurile şi toate temerile, tot, tot, am pus la picioarele Domnului..

 

 

Iata-mă-s, Doamne, în al unsprezecelea ceas…., am spus gâfâind…Primeşte-mă, Tu eşti scăparea din învolburarea ce stă să mă cuprindă….Doamne ai milă şi de cei care nu sunt aici, de cei care se află în drum spre grădiniţă, spre şcoală, spre serviciu sau în patul de suferinţă….!”

Mulţumesc, Mulţumesc, Mulţumesc!

Doamne ce binecuvântare e sfânta biserică, ce pace, ce linişte, ce balsam pe sufletul meu rănit, bolnav , neputincios…
Aici, în fânta biserică ne încărcăm cu putere de sus şi aşa, mai putem răzbi…..

Aici, Domnul ne vorbeşte în Sfânta Evanghelie… Ieri,, când îmi făceam griji pentru cele necesare, Domnul m-a mustrat….. „oare nu vă amintiţi de minunea înmulţirii pâinilor…? Câte coşuri de firimituri aţi luaţi, puţin credincioşilor!”

Iar azi, prin vindecarea orbului, am primit nădejde că şi eu pot primi lumina de care am nevoie…şi vindecarea durerii ochilor……

Mare eşti, Doamne şi minunat!
În mâinile Tale încredinţez pe ai mei şi pe mine. Fii binecuvântat, doamne al Meu!

Dă să fiu astăzi martorul bucuriei Tale în lumea aceasta plină de neguri şi frici…şi de atâta tristeţe şi înţepenire sufletească şi păzeşte-mă de săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Amin

Uimitor! Întrebându-te sincer, primeşti răspuns de fiecare dată!

Dragilor

Mă uimesc de fiecare dată cum lucrează Domnul!

Joi (19 noiembrie), s-a citit o evanghelie care mi-a ridicat câteva întrebări şi m-am rugat Domnului să–i dea prin minte Părintelui Vasile să tâlcuiască Evanghelia zilei. Abia aşteptam momentul cuvântului de final, îmi doream atât de mult să aflu explicaţiile, intenţionam chiar să-l rog pe părintele să ne tâlcuiască în amănunt pericopa evanghelică….., dar, spre uimirea mea, Părintele, după binecuvântarea finală a Sfintei Liturghii, a început direct să săvârşească slujba de parastas pentru cineva…. N-am putut sta la parastas, căci aveam multe de făcut pentru seminarul de nutriţie şi am plecat cu nedumeririle….

Dar în seara aceasta (duminică, 22 noiembrie), la vecernie, Părintele Vasile a tâlcuit acea pericopă evanghelică, pe care dorisem s-o ascult joi.

Fac o paranteză şi adaug: E uimitor cum Dumnezeu lucrează prin cei din jur, pentru a ne răspunde la căutările noastre sincere, cum face din cei din jurul nostru oameni văzători cu duhul… doar pentru că noi căutăm cu toată inima un răspuns pentru sufletul nostru… Întotdeuna vine răspunsul şi lămurirea, numai să fim atenţi….

Cei din jur devin pe rând uneltele Domnului pentru mântuirea fiecăruia. Se poate ca cineva să spună cuvinte foarte frumoase, dar el să rămână neatins de ele, doar pentru cineva anume care-l ascultă….

Personal, am văzut cum a lucrat Domnul prin mine pentru câţiva oameni….

Acest lucru este înfricoşător, căci poţi să sfârşeşti rău, tu cel care vorbeşti atât de frumos altora…

Odată, am urmărit un filmuleţ cu un discurs al unui tânăr care vorbea despre dezvoltare personală … La un moment dat, a pomenit despre un autor care a scris câteva cărţi despre cum să faci bani, cum se fac afacerile. Pe mulţi oameni a folosit aceste cărţi, şi încă mai foloseşte, dar el a sfârşit ca un sărac…, într-un spital oarecare….

De aceea, e nevoie să lucrăm cu frică mântuirea noastră…, permanent…

Dar să revenim la pericopa, iat-o:
„Şi zicea şi către ucenicii Săi: Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile.
Şi chemându-l, i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi socoteala de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie. Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: O sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci. După aceea a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii.
Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice”. (Luca 16, 1-9)

Tâlcuirea Părintelui:

Bunurile pământeşti pe care le avem nu sunt ale noastre. Ele aparţin Stăpânului ceresc, noi suntem numai administratori şi Mântuitorul ne cere ca să avem această înţelepciune duhovnicească ca să le folosim pentru a avea şi noi loc în corturile cele veşnice. Adică să le folosim dând săracilor, făcându-ne din săraci prietenii noştri pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
În Evanghelia aceasta e folosit „mamona al nedreptăţii” (tradus în ediţia folosită „bogăţia nedreaptă”).
„Mamona” e un cuvânt aramaic care înseamnă „câştig sau profit”, nu neapart nedrept, dar pentru că e numit „mamona al nedreptăţii”, e vorba de un câştig nedrept, un câştig care nu ne aparţine pe drept. De aceea, când Mântuitorul spune „Faceţi-vă prieteni cu mamona al nedreptăţii”, adică câştigul acesta care nu ne aparţine de fapt, al căruia noi suntem numai administratori, noi putem să-l folosim făcându-ne prieteni cu el, prieteni pentru Împărăţia lui Dumnezeu, prieteni care vor pleda pentru noi în faţa Judecătorului.

Sigur, Mântuitorul nu se referă la un câştig nedrept, în sensul că noi am fi autorizaţi de Evanghelie să câştigăm pe nedrept. Toată Evanghelia se opune unei astfel de interpretări. Calea câştigului e aceea a „sudorii frunţii” spus lui Adam. Este binecuvântat câştigul dobândit prin muncă cinstită şi prin efort şi este împortiva noastră şi blestemat câştigul nedrept, prin care asuprim prin cineva. Iubirea de aproapele ne opreşte să avem un astfel de câştig.
Parabola aceasta ne vorbeşte despre modul evanghelic de a folosi bogăţia.

Astăzi, am avut pilda cu bogatul nebun căruia i-a rodit ţarina… (…) Ferictul Augustin îi spune bogatului: „N-ai hambare? Dar casele şi cămările şi mâinile întinse ale săracilor sunt toate hambare. N-ai avea tu atâtea bogăţii prin care să umpli toate aceste hambare. N-ai nevoie să-ţi construieşti alte hambare!”.

Ce frumos spus! Să ne aducem aminte de acest cuvânt şi să ştim folosi înţelepţeşte bunurile mai multe sau mai puţine pe care le avem, ca să ne facem prieteni din săraci, cei pe care Domnul îi iubeşte, cei pe care Domnul îi înalţă, cei numiţi „mici”, dar pe aceşti „mici” Mântuitorul îi numeşte fraţii Lui. „Câte veţi face acestor fraţi prea mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut”, spune Mântuitorul. Şi aceasta priveşte şi datoria noastră şi sufletească şi lumească faţă de necăjiţii lumii acesteia, cei necăjiţi sufleteşte sau trupeşte. În atâtea feluri îşi spune prezenţa acestor fraţi ai Mântuitorului şi ei ne provoacă mereu a ne exercita chemarea noastră de ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos. Amin”.

După cum observaţi, cuvintele Evangheliei nu se înţeleg ad-literam, ci au înţeles tainic, parabolic, pe care Domnul ni-l descoperă în Sfânta Biserică prin slujitorii Săi.

Domnul mi-a spus astăzi un cuvânt tulburător

Dragilor

Astăzi, cu mila şi cu îndurările Domnului, am ajuns la Sfânta Liturghie înainte de a se citi Sfânta Evanghelie, care a fost următoarea:

„Şi mergeau cu El mulţimi multe; şi întorcându-Se, a zis către ele:


Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.
Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu.

Că cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească?

Ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând: Acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi.

Sau care rege, plecând să se bată în război cu alt rege, nu va sta întâi să se sfătuiască, dacă va putea să întâmpine cu zece mii pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii?

Iar de nu, încă fiind el departe, îi trimite solie şi se roagă de pace.
Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu.

Bună este sarea, dar dacă şi sarea se va strica, cu ce va fi dreasă?
Nici în pământ, nici în gunoi, nu este de folos, ci o aruncă afară. Cine are urechi de auzit să audă”.

Această Sfânta Evanghelie m-a tulburat. Mi s-a părut greu de primit şi înţeles. Cum vine asta, Doamne, a fost întrebarea neformulată în timpul citirii evangheliei. Tu, care eşti iubirea însăşi a tuturor oamenilor, îmi vorbeşti de ură? Sufletul meu s-a răvăşit şi pentru aceasta am rugat pe domnul să mă lămurească. Şi El, Domnul meu minunat, mi-a vorbit prin Părintele meu, care, în ultima vreme a fost plecat şi cuvântul sfinţiei sale mi-a mers la inimă.

Iată cuvintele Părintelui meu:

„Domnul spune că nu poate fi ucenic al Său cel care nu urăşte pe tatăl său, pe soţul, copiii…, adică nu se poate desprinde de aceştia, ca să urmeze cu totul Mântuitorului.

Şi Domnul dă două pilde: pilda cu un om care a început un turn şi înainte de a-l începe îşi face un calcul dacă îl poate duce până la capăt, ca nu cumva să se facă de ruşine…, să pună temelia şi apoi să nu mai fie în stare să-l continue.

(O, Doamne, mi-am spus…, făcând ochii mari-mari către Părintele, eu am pornit la treabă şi nu mi-am făcut socoteala, nu e punctul meu foarte socoteala, matematica… Desigur, eu nu pot face lucrarea începută, Tu eşti Cel care poţi, eu sunt doar un instrument al Tău…., fă Tu ceea ce ai de făcut pentru oamenii din jurul meu!)

Şi pilda cu împăratul care pleacă la luptă şi îşi face socoteala dacă poate înfrânge cu 10 mii de soldaţi pe cel care vine împotriva lui cu 20 de mii?

Deci, tot aşa şi cel care porneşte pe calea uceniciei spune Mântuitorul, trebuie să fie înţelept şi să-şi facă acest calcul, să fie conştient de cerinţele radicale, am spune noi, ale uceniciei. Faptul că ucenicia cere în primul rând angajament cu toată fiinţa ta ca să poţi face lucrul Evangheliei”.
O, Doamne, revarsă mila şi harul Tău peste mine şi peste toţi ai mei şi peste toţi oamenii!
Amin.

Viroză respiratorie la început de vară?!

Dragilor,

mi s-a dat să văd din nou cât de important este ce mâncăm zilnic.

Primăvara aceasta, am lăsat-o mai moale cu alimentaţia vegetală şi ne-am lăcomit la animaliere.

Rezultatul? Viroză. Bietul organism a început să strige :

“Ho, mă frate, că nu mai pot cu atâtea ouă, brânză şi dulciuri!!!”

Bine că a venit postul, care ne-a forţat să ne revenim! Am stat 3 săptămâni cu secreţii nazale… Mă săturasem de suflat nasul. Nădăjduiesc să mă fi înţelepţit şi lecuit de pofte şi animaliere…!

Durerea a fost că mezinuca a preluat viroza. Şi dăi şi luptă cu mucişorii şi cu durerea de gât. Viroza copilei a fost încă un semn şi mai grăitor că este nevoie să ne revenim să mâncăm din nou multe crudităţi.

No, şi acum, mami îndeasă în copii ceapă, usturoi, sirop de brad, cireşe….!!!

SIROPURILE IMG_5394caserolele cu salata de la distantaIMG_5397

ceapa-verde80600

Anul trecut, când am mâncat “ca la carte”, am avut linişte, dar primăvara asta, văzându-mă cu sacii în căruţă, m-am pus pe “tânjală”. Drept să vă spun mi-a fost cam lene să spăl atâta verdeaţă. Mi se cam acrise şi mie de atâtea legume, dar văd că nu-i chip altfel.

Mă mir că, de data asta, am privit viroza copilei altfel de cum priveam mai demult. Da, e drept că mezinuca nu a făcut febră cum făcea fetiţa cea mare, dar tot a avut o manifestare ciudată într-o noapte care m-a speriat iniţial, dar imediat am strigat la Doamne şi mi-am păstrat liniştea.

E important să ne păstrăm liniştea şi buna dispoziţie în preajma copiilor, mai ales când sunt bolnăviori. Aceştia, văzându-ne liniştite, înving boala mai repede. Pe când, “panica primordială” (despre care cântă Tudor Gheorghe şi de care se amuză soţiorul) le face foarte mult rău.

Dar să revin la povestea virozei copilei mele celei mai mici de 5 ani şi 6 luni!

A doua zi, după debutul nocturn zgomotos al virozei, i-am zis copilei că ar trebui să mergem să ne vadă domnul doctor, dar fetiţa a spus că nu vrea la doctorul de la cabinet, ci la Doctorul de la biserică, la Doamne. Aşa că, ne-am dus împreună la Doamne. Acolo, i-am spus fetiţei că să ne rugăm Domnului ca s-o vindece şi s-o păzească de rău şi ea s-a rugat. Am mers luni, marţi şi miercuri la Doamne şi fetiţa a primit Medicamentul medicamentelor.

Peste zi, era veselă, dar seara, cum se adunau mucozităţile, o jenau şi nu mai putea să se odihnească bine. Se trezea plângând, neştiind ce se întâmplă.

Miercuri seara, mi-a spus că o doare gâtuţul. Peste noapte, s-a trezit scâncind. M-am dus la ea imediat. Am luat-o în braţe şi am simţit-o cum se încorda. M-am speriat şi l-am chemat repede pe tati ei, care a luat-o în braţe. “Hai să mergem la urgenţă!, a spus soţul. De data asta, “panica primordială” îl cuprinsese pe el. Eu eram liniştită, pentru că ştiam pe ce Mâini se afla copila. Aşa că, L-am întrebat pe Domnul: “Doamne ce să fac acum?” şi în momentul imediat următor, mi-am dat seama ce era: fetiţa dormea profund şi nu putea să se trezească să mergă la toaletă… Tati a luat-o în braţe şi a dus-o la baie, apoi a ţinut-o în braţe şi fetiţa s-a liniştit.

Dimineaţă, ne-am dus totuşi şi la medic, să ne asigurăm că “e linişte la plămâni” şi că în gât nu-s streptococi. În timp ce aşteptam la rând la cabinet, am auzit un copil mic plângând sfâşietor în timp ce i se făcea un vaccin. Am privit copilul meu şi i-am văzut groaza. “Da, îi spun eu, tu nu ştii ce-i aia să-ţi facă injecţie…

Vezi cum plânge puiuţul acela? Nu-i mai bine să plângem un pic când mâncăm ceapă, decât să plângem atâta de durerea injecţiei?”.

“Da, da… Apoi…, nici nu prea pişcă ceapa, dar nu am eu chef s-o mănânc”, a spus copila gânditoare…

Am intrat într-un târziu la medic. A consultat-o şi ne-a spus că este o viroză care va trece… “La plămâni, e linişte, iar gâtul e doar iritat…”.

Slavă şi mulţumire Domnului!

Am venit acasă şi…dă-i cireşe…., dă-i şi sirop de brad preset la rece, dă-i şi cu pufuri în năsuc, ca să se cureţe bine mucozităţile…, dă-i ceapă, dă-i salată, dă-i usturoi şi uite-aşa, a trecut hopul acesta!!! di care am înţeles încă odată că, atunci când corpul primeşte ce are nevoie, când primeşte vitamine, enzyme şi minerale, are muniţiile potrivite pentru “nepoftiţi”.

Şi chiar dacă îl prinde vreo viroză, trece in 2-3 zile, nu 2-3 săptămâni, cum m-a ţinut pe mine.
Mulţam, Doamne, de lecţia ce mi s-a oferit!

Cuvântul Părintelui meu, Vasile Mihoc de la vecernia din duminica tuturor sfinţilor „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine

Dragilor

cu ajutorul lui Doamne, am reuşit să transcriu acest minunat cuvânt al părintelui meu. O să-l revăd adesea….

Vi-l dăruiesc cu drag mult!

„ Aţi auzit dimineaţă sfânta evanghelie. A fost alcătuită din trei pericope: de la Matei cap 10, primele două şi a treia de la cap. 19 de la Matei.

Ei, în a doua pericopă s-a spus un cuvânt, care pe mulţi îi derutează: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Trebuie să înţelegem că nu putem iubi cu adevărat pe cineva pe pământ, dacă nu avem iubirea faţă de Hristos. Iubirea faţă de Hristos ne învaţă şi celelalte iubiri. Nu poiţi spune cu adevărat că îl iubeşti pe al tău, pe copilul tău, pe fratele tău, pe aproapele tău, dacă nu-l iubeşti pe Hristos, pentru că dacă n-ai descoperit Iubirea pentru Hristos, nu ştii să iubeşti. Iubirea ta rămâne una trupească, exterioară. O iubire care nu face bine, o iubire care nu face cel mai mare bine. Când îl iubeşti pe cineva în Hristos, atunci înţelegi cât de mare ste bine pe care Hristos vrea să i-l facă celui drag al tău şi că hristos îi poate face acest mare dar şi prin tine, prin cuvântul tău, prin exemplul tău, prin dragostea ta.

Noi în Hristos descoperim iubirea şi Sf. Ap. Ioan spune acest lucru lămurit: „În El (adică în Hristos), am cunoscut iubirea. Că El şi-a pus sufletul Său, viaţa Sa, pentru noi”. Hristos ne-a învăţat această iubire jertfelnică. O iubire nejertfelnică nu este iubire.

Vedeţi, oamenii declară dragoste, dar până la o adică şi când au de jertfit ceva, nu mai sunt în stare să se mai jertfească. Copii care vorbesc foarte frumos despre mamă, când mama cade la pat, ei nu mai sunt în stare s-o îngrijească şi caută să se scape şi vezi pe un părinte pasat de la un copil la altul sau vezi atitudini din acestea când copii socotesc că a îngriji pe un părinte în neputinţă este un lucru prea greu pentru ei. oamenii aceştia ar avea de învăţat de la Hristos ce înseamnă iubirea. Iubirea cea adevărată este cea care se jertfeşte. Hristos şi-a dat viaţa pentru noi. În El am cunoscut iubirea, că El şi-a pus viaţa pentru noi.

Şi când învăţăm de la Hristos iubirea, învăţăm să ne punem şi noi viaţa pentru cei din jurul nostru şi sigur, în primul rând pentru cei dragi din familia noastră.

Hristos ne învaţă iubirea, de aceea când Mântuitorul spune despre această iubire mai mare, el de fapt ne arată că întru El descoperim adevăprata iubire. Nu poţi pretinde că-l iubeşti pe copil, dacă îi dai numai cele pământeşti. Îl iubeşti cu adevărat dacă vrei ca el să ajungă la cel care mai mare bine, care este Împărăţia cerurilor. Aceasta este iubirea în Hristos. Iubindu-l în Hristos, îl ajuţi şi-l pregăteşti, şi-l educi şi îl călăuzeşti spre această iubire şi spre acest cel mai mare bine, care este Hristos şi Împărăţia Sa şi viaţa sa cea veşnică. Mântuitorul de fapt continuă acest cuvânt spunând: Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Adică jertfa. Crucea înseamnă jertfă. Pe Hristos suntem chemaţi să-L cunoaştem în aşa fel, încât să-L iubim cu o iubire jertfelnică. Prin aceasta se disting sfinţii, sfinţii pe care îi pomenim astăzi. Sfinţii s-au jertfit, sfinţii au suferit. Dacă căutăm în viaţa lor, vedem că sfinţii au suferit pentru Hristos, chiar şi cei care nu au murit ca martiri, au fost în stare să lepede toate amăgirile lumii, toate ispitele de dragul lui hristos. Viaţa lor a fost marcată definitiv de întâlnirea cu Hristos.

Nu poţi fi credincios până nu te-ai întâlnit cu adevărat cu Hristos şi până când nu ai fost pătruns de iubirea Lui şi până când cu voia ta nu ai luat crucea ca să mergi după El.

Câte lucruri minunate nu ne învaţă această evanghelie!

Şi ea ne vorbeşte şi de răsplată, care este luată din capitolul 19 de la Matei. Pun Apostolii această întrebare, era în alt context, e adevărat,

„Doamne, iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?

Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Chiar în viaţa aceasta Dumnezeu ne face bucurii, ne dă daruri, pe care lumea niciodată nu ni le poate da. El ne dă harul Lui prin care toată viaţa noastră este minunată şi trăim în bucurie, o bucurie şi o pace şi o bogăţie, pe care lumea niciodată nu ne-o poate da şi sigur nu ni le poate lua atunci când le-am primit. De aceea, fiind cu Hristos, care este viaţa noastră, care este nădejdea noastră, care este plinătatea darurilor şi a bucuriilor, noi nu mai avem nevoie de altceva şi nu putem decât să-I mulţumim Lui din toată inima.

Iată cu aceste cuvinte, intrăm în Postul Sfinţilor Apostoli care în anul acesta este de 3 săptămâni, până în 29 iunie şi aş dori ca în postul acesta să descoperim câte ceva din taina acestei mari iubiri, pe care Mântuitorul o are faţă de noi, şi a arătat-o faţă de noi prin Jertfa sa şi pe care şi noi suntem chemaţi s-o descoperim în mod practic şi s-o trăim în realaţia cu Dumnezeu, dar şi în relaţia cu semenii noştri, cu cei de aproape sau cei de departe.

Bunul Dumnezeu să primească sfânta slujbă, să ne binecuvinteze, să ne dea un post cu spor duhovnicesc”.