Arhive etichetă: iertare

Sfânta Liturghie este salvarea noastră!

Dragii mei dragi,

mulţumesc Domnului că mi-a dăruit încă o zi în care să trăiesc şi să mărturisesc bucuria Lui!

Aseară, după ce le-am citit fetiţelor mele povestea de seară despre ascultarea de părinţi şi despre cum Sfânta Liturghie a salvat de la moarte pe un tânăr, mi-am adus aminte cum şi pe mine tot Sfânta Liturghie m-a salvat şi mă salvează zilnic de multe răutăți.

Mi-am amintit cum am venit aici, în Ardeal, unde în biserici, nu se cânta muzică psaltică, ci pe o altfel de muzică, care nu-mi dădea pace urechilor. Mi-am amintit cum mă tot uitam la prietenul meu, actualul soţior, cum se împărtăşea duminica şi eu mă minunam, căci eram învăţată că la 40 de zile e voie să te împărtăşeşti, nu mai des.

Mi-am adus aminte cum am venit prima dată la slujbă în cartierul unde locuim acum. Eram studentă. Mă invitase prietenul meu să vin la slujbă acolo. M-am dus. Era duminică. Atunci, nu era construită biserica aceasta nouă, ci se făcea slujbă în bisericuţă unde acum se slujeşte pentru credincioşii cu deficienţe de auz şi vorbit. Prietenul meu m-a invitat în pod. Parcă văd şi acum cât de ticsit de oameni era podul, la fel și bisericuța. De sus, priveam cum oamenii stăteau înghesuiţi, dar erau așa de  nu-știu-cum.

Îmi amintesc și momentul împărtăşirii, care nu se mai termina…! Au fost aşa de mulţi la împărtăşit în duminica aceea…! Sau poate că mi s-au părut mulţi faţă de nimeni de pe la bisericile din Moldova de atunci. Şi mă uitam cu dor şi jale la cei ce se împărtășeau și doream și eu să mă împărtășesc, căci nu mă împărtăşisem de mult. Nu aveam duhovnic aici. Duhovnicul meu era în Moldova şi eu eram într-un loc atât de straniu, de rece şi de distant….

După slujbă, mă uitam la prietenul meu ce bucuros era, iar eu eram aşa pierdută şi tristă. Prietenul meu mi-a observat starea şi mi-a zis: „Nu vrei şi tu să te împărtăşeşti duminica viitoare?

M-am despătţit de prietenul meu și am plecat la gazdă. Toată ziua am avut în minte faţa aceea bucuroasă a prietenului meu. El era bucuros, iar eu eram deprimată. Dar în duminica, aceea s-a mişcat ceva în mine. Luni, am mers la cursuri şi am început să mă interesez de programul slujbelor de la capelă şi ce preot spovedeşte acolo. Aşa l-am găsit pe părintele Necula. Am început să merg la slujbă la capelă. La capelă, cântau studenţii şi cântau aşa de frumos! Cântarea lor îmi mângâia sufletul răvăşit, rănit, zbuciumat.

Încet, încet, am început să mă apropii de oameni de aici, de părintele Necula, care-mi devenise duhovnic, de slujbe şi de Sfânta Liturghie. Părintele duhovnic mi-a dat voie să mă împărtăşesc mai des. Lucrurile au început să se schimbe. Nu mai puteam vieţui oricum, mai ales când ştiam că a doua zi trebuia să merg la Sfânta Liturghie să mă împărtăşesc… Era o altă atenţie la slujbă când era vorba de împărtăşit! Când nu mă împărtăşeam, mă puneam cu botul pe labe şi, uneori, mă trezeam că se merge la miruit şi parcă eu n-am auzit nimic…

Încet, încet, m-am acomodat cu Sibiul. Încet, încet în sufletul se mişca câte ceva. Îi vedeam pe acei tineri bucuroşi care se împărtăşeau foarte des şi-mi doream şi eu să mă apropii, dar de multe ori eram ţinută de depresii şi îngrijorări. Aşa, a trecut primul an de facultate. La începutul celui de-al doilea an, ne-am căsătorit. A fost minunată Sfânta Liturghie din ziua nunţii noastre! Atât de minunat au cântat colegii noştri în capelă! Toate au fost minunate: şi slujba Cununiei şi cuvântul părintelui Necula, duhovnicul nostru de atunci. Îmi aduc aminte și acum de începutul romanţat al cuvântării Părintelui Necula: „Nicolae Sebastian şi Doina lor…….” Da, da…

Mi-am amintit că eram însărcinată cu mijlocia şi eram tare speriată să nu pierd din nou sarcina. Veneam la slujbă şi vocea blândă a Părintelui Vasile îmi dădea atâta linişte! Am început să vin des la biserică la slujbe, să vin ca la o terapie… și am observat că slujba Sfintei Liturghii era un balsam pe sufletul meu rănit. Am început să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc tot mai des. Simţeam că numai Domnul îmi poate salva sarcina şi o poate feri de tot răul şi-mi va da un copil sănătos. Părintele m-a binecuvântat să mă împărtăşesc zilnic pentru prunc. Ooo, ce minunat era! Şi ce bucuros era pruncul la slujbă! Şi ce mai dădea din picioruţe când mergeam la împărtăşit!

Încet, încet, zi de zi, sufletul și trupul meu au început să se vindece. Mă spovedeam și mă împărtășeam des și, în paralel, făceam Terapia prin iertare cu măicuţa Siluana şi Terapia prin alimentaţia de post. Şi pruncul a fost salvat. Domnul l-a salvat! Da, Sfânta Liturghie ne-a salvat și ne salvează. Cum voi putea mulţumi vreodată Domnului? Domnul este viaţa mea!

Da, mare dar este Sfânta Liturghie zilnică. Dar a fost un timp când am căzut din acest dar, căci m-am mândrit, am judecat şi n-am avut înţelegere faţă de neputinţa celor din jurul meu. Şi nu mai simţeam nimic, nu mai simţeam bucuria Domnului, nu mai puteam trăi Sfânta Liturghie. Dar Domnul m-a salvat din nou, tot prin Sfânta Liturghie, de care m-am ţinut cu dinţii. M-am ţinut cu disperare de poala veşmintelor părintelui meu şi l-am rugat să mă tragă afară din prăpastie….

Sfânta Liturghie este salvarea mea! Simt că fără ea, fără Domnul pe care-L primesc în timpul săvârşirii ei, nu pot trăi în acest mediu și în aceste vremuri. Aerul e atât de încărcat de…fum de tigară, de zgomotul maşinilor… Tânjesc după mediul și aerul acela curat pe care l-am avut în perioada de liceu. Mulțumesc că acum am o oază în care scap şi mă adăp, că am biserica şi Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie este rugăciunea cea mai mare, cea mai înaltă, cea mai puternică pe care o poate face omul pe pământ şi tocmai, pentru că este cea mai importantă lucrare, cea mai folositoare, cea care ne scapă de la moarte, tocmai de aceea satana ne dă lupta cea mai mare şi caută cu orice chip să ne împiedice să mergem la ea şi să valorificăm cumsecade darul ei. Ne dă orice alternative, să ajută să facem orice, numai să nu mergem la biserică, numai să nu ne împărtăşim. El ştie că, dacă îl avem pe Domnul în noi, el nu mai are putere… Şi dacă, totuși, se întâmplă să scăpăm şi să mergem la biserică, acolo satana ne dă alte ispite: ne împinge să vorbim, să dormităm… Şi dacă totuşi stăm bine la sluijbă, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, el face să ne mâniem după slujbă, să ne tulburăm….

Da, e mare lupta! E imposibil de purtat fără harul lui Dumnezeu. De aceea, avem neaparată nevoie de harul primit prin Sfânta Împărtăşanie! Noi suntem atât de slabi! E imposibil să nu greşim, dar Domnul ne-a dat o scăpare, ne-a dat IERTAREA. Iertarea este răspunsul Lui Dumnezeu la neputinţa umană. Iar noi, oamenii, iertând, devenim ca El. Sunt conştientă că sunt om păcătos, supus greşelii, că sunt bolnavă. Știu că numai Domnul este Vindecătorul şi scăparea mea! Greşesc? Îmi cer iertare. Îmi greşesc oamenii? Îi iert. Îl rog pe Domnul să mă ajute să-i iert, mai ales pe cei pe care nu-i pot ierta. Îi supăr pe oameni? Mă rog Domnului să-i ajute să mă ierte, să mă îngăduie, căci sunt neterminată, nedesăvârşită. Drumul spre asemănarea cu Dumnezeu este în desfăşurare, dar, uneori, vin cotituri. Suntem cu toţii pe Cale şi suntem încă nedesăvârşiţi, de aceea e nevoie să ne îngăduim unii pe alții.

Recunosc că nu pot să fac nimic fără Domnul. Iar Domnul mă aşteaptă zilnic la Sfânta Liturghie să-mi dea putere. O, Doamne ai milă de mine! Ai milă de toţi ai mei, de toată lumea Ta. Ajută-ne să ardem în râvna pentru Tine!

Aceste gânduri am vrut să vi le împărtăşesc, dragilor, astăzi. Rugaţi-vă şi pentru mine! Şi eu vă port cu mine la Doamne. Să ne dea Domnul azi o zi rodnică! Amin

În rândurile de mai jos, aveţi povestea de seară, citită din cartea ”Proloagele” din ziua de 30 aprilie: Întru această zi, cuvânt despre ascultarea de părinţi:

”În zilele lui Teodosie cel Mare (379-395), era în Constantinopol un om, cu numele Iulian, îmbunătăţit cu viaţa şi foarte bogat în tinereţile lui. Şi avea un singur fiu, numit Teofil. Iar la bătrâneţe, a sărăcit mult şi, neavând cele de nevoie pentru trup, a zis fiului său: „Fiul meu, iată, după cum vezi, eu sunt neputincios şi atâta de sărac, încât nu am cu ce să te hrănesc şi nici cu ce să-mi petrec viaţa mea. Dar vreau să te rog pe tine ca să-mi faci o voie, pentru ca să mă uşurez şi eu, smeritul, să te învredniceşti, pentru ascultarea ta, de fericirea cerească.” Iar acela a zis: „Spune-mi tată, orice pofteşti şi eu te voi asculta la lucrurile cele cuviincioase.” I-a zis lui bătrânul: „Fericitul Avraam avea un fiu din făgăduinţă şi s-a dus la munte, ca să-l junghie, şi acela nu s-a dat înapoi, ci şi lemnele le purta cu bucurie, cu osârdie, purtând urma tatălui său. Şi nu numai aceasta ,ci şi mulţi alţii au ascultat pe părinţii lor. Aşa fă şi tu, fiule preaiubite, ascultă porunca mea şi nădăjduiesc de la Dumnezeu, cel iubitor de oameni, că nu te vei necăji pentru aceasta.”

Deci i-a zis lui Teofil: „Au voieşti şi tu să mă omori?”. Iar tatăl a răspuns: „Să nu fie fiule, ca să fac o fărădelege ca aceasta; ci o poruncă să-mi împlineşti, să primeşti să te vând ca pe un rob al meu, ca să-mi uşurez bătrâneţile mele şi să nu umblu cerând, ca un sărac lipsit. Şi milostivul Dumnezeu va face milă cu tine pentru bunătatea aceasta, ca să-ţi dea ţie bogăţie nemăsurată întru această lume, iar sufletul tău să-l odihnească în sânurile lui Avram.

Şi încă a doua poruncă să o păzeşti, până în ceasul morţii tale: de vei avea un lucru sau o slujbă, la care te va trimite domnul tău, să-ţi aduci aminte ca să te duci mai întâi la Sfânta Liturghie, când este vremea, apoi, iarăşi, du-te la slujba ta, după sfârşitul Liturghiei. De asemenea, să ai către Preasfânta Fecioară multă evlavie. Şi dacă vei face aşa, te va izbăvi Domnul de la o mare şi nesuferită furtună.”  Iar acela a răspuns: „După cum voieşti, părintele meu, aşa fă.”

Deci a doua zi, a vândut Iulian pe fiul său unui dregător al palatului, Constantin cu numele. Acesta ţinea mult la tânăr, pentru multa lui ascultare, pentru înfrânarea şi păzirea curăţiei şi smerenia lui, pentru frumuseţea feţii lui, pentru cunoştinţa şi învăţătura lui. Şi îl însoţea totdeauna la plimbare şi la masă, pentru că-l slujea cu sârguinţă. Deci, într-una din zilele acelea, ducându-se la palatul împărătesc, domnul său a uitat acasă un hrisov cu însemnări de seamă şi l-a trimis pe Teofil să alerge, în grabă, să-l aducă. Iar tânărul a alergat, pe cât a putut, şi, intrând în cămara dregătorului cu îndrăzneală a luat hrisovul. În ceasul acela însă, acolo, femeia dregătorului se desfrâna cu un rob al ei, iar tânărul n-a căutat la ei, în graba lui. Însă ticăloşii aceia, care au făcut păcatul, au cugetat rele asupra lui.

Deci, venind dregătorul, i-a zis lui femeia: „Pentru aceasta ai cumpărat pe neruşinatul de rob, ca să vină în pat să se desfrâneze cu mine? Că dacă n-aş fi strigat ca să-mi ajute cutare, lua cinstea mea păgânul acela. Au sunt de neam prost şi nenorocit, de m-ai defăimat? Aşa mă jur pe părinţii mei şi pe mântuirea sufletului meu, de nu voi vedea mâine tăiat capul întru tot îndrăzneţului şi al obraznicului robului aceluia, nu stau nici un ceas mai mult în casa ta, ci mă despart de tine şi îmi iau zestrea mea.”

Acestea auzindu-le, dregătorul s-a mâniat asupra robului şi a făgăduit să-i facă voia ei. Şi, a doua zi, s-a întâlnit în palat cu judecătorul cetăţii şi i-a zis: „Mâine de dimineaţă îţi trimit pe un rob al meu să-i tai capul lui şi să-l pui într-o pânză, să-l pecetluieşti şi să mi-l trimiţi”. Iar judecătorul a zis: „Eu nu fac nedreaptă judecată, trebuie să mărturisească trei oameni, în scris, că este vrednic de moarte, ca să-l omor.” Atunci, dregătorul a zis înaintea a trei martori: „Am cumpărat un rob tânăr şi acela a silit pe doamna mea, ca să doarmă cu dânsa.” Acestea zicând, a luat mărturie scrisă şi aşa a primit judecătorul ca să-l omoare.Deci, când s-a făcut ziuă, a strigat dregătorul pe acel nevinovat, zicându-i lui: „Du-te la judecător şi îi spune lui că îl felicit şi să-mi trimită răspuns.” Şi Teofil ducându-se, a trecut pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în care se slujea. Atunci, şi-a adus aminte de părinteasca poruncă şi, intrând în biserică aceea, a rămas până la încheierea slujbei.

Deci, robul cel rău, acela care se desfrânase cu femeia dregătorului, văzând că a zăbovit judecătorul ca să trimită capul lui Teofil, a zis dregătorului: „Să mă duc eu să-l aduc, dacă porunceşti.” Iar acela a zis lui: „Du-te.” Şi acesta, alergând, ca şi când ar fi vrut să ia o comoară de mult preţ şi, ajungând la casa judecătorului, a intrat, felicitându-l pe dânsul, în numele dregătorului. Dar acolo, sta ascuns călăul cu sabia ascuţită şi i-a tăiat capul lui îndată. Şi, spălându-l, l-a înfăşurat într-o pânză.

Iar când a vrut să-l pecetluiască, iată, a ajuns şi robul cel credincios şi fără de vicleşug, după ce s-a isprăvit Liturghia. Şi, felicitând pe judecător, a luat de la dânsul capul pecetluit într-un sorţ, neştiind ce are înăuntru. Când s-a întors la stăpânul său, toţi s-au minunat şi, mai ales doamna lui; că l-au trimis să-i taie capul, iar el s-a întors sănătos. Şi, întrebându-l pe dânsul ce a adus acela a răspuns, zicând: „După cum mi-ai poruncit, doamne al meu, am felicitat pe judecător şi, îndată, mi-a dat lucrul acesta să ţi-l aduc, eu nu ştiu ce este înăuntru.” Deci, luându-l şi despecetluindu-l, au aflat capul desfrânatului. Iar desfrânata s-a îngrozit şi a rămas fără glas mult timp. Apoi, după ce şi-a venit în mintea ei, a înţeles judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Şi, fiindu-i frică, ca nu cumva, să pătimească ceva asemenea şi ea, ca o pricinuitoare a răului, a plâns din toată inima şi a mărturisit cu îndrăzneală fărădelegea ei, zicând:

„Domnul meu, eu ticăloasa şi nenorocita sunt pricina răului acestuia. Şi mă tem să nu pătimesc, cumva, după lucrurile mele, că nu este lucru ascuns, cum zice glasul Domnului, care să nu se facă arătat. Iată, sunt astăzi trei ani şi jumătate de când fac păcatul acesta, cu robul tău cel omorât şi tu n-ai ştiut, iar robul acesta tânăr este curat şi păcat nicidecum nu a făcut, ci cu nedreptate l-am defăimat, eu ticăloasa. Pentru aceasta, Domnul cel drept a iubit dreptatea, dând fiecăruia după lucrurile lui. Deci iartă-mă pe mine, domnul meu, pentru îndurările lui Dumnezeu, că de astăzi, înainte nu-ţi voi mai greşi ţie.”

Şi au luat toţi frică şi spaimă, slăvind pe Domnul cel iubitor de oameni, că niciodată nu trece cu vederea pe cela ce face voia Lui. Atunci, dregătorul a întrebat pe Teofil, să-i spună toate cele despre dânsul, adică petrecerea lui şi faptele lui cele bune. Şi acela i-a povestit despre bunul neam, cel mai dinainte al tatălui său şi sărăcia cea mai de pe urmă, despre ascultarea pe care a făcut-o, de s-a vândut ca rob, ca să hrănească pe tatăl lui cel bătrân şi despre porunca pe care i-a dat-o, ca să se ducă la Sfânta Liturghie şi celelalte. Iar dregătorul, acestea auzindu-le, l-a luat pe dânsul nu ca pe un rob, ci ca pe un fiu al lui adevărat, mâncând împreună cu dânsul şi împreună petrecând. Şi nu numai aceasta, ci şi moştenitor l-a scris, la toată averea lui.

Pentru aceasta, şi noi iubiţilor, să ne temem de judecata lui Dumnezeu şi să ne ducem la biserică şi să stăm cu frică şi cu cutremur până la sfârşitul Liturghiei, ca şi cum am vedea cu ochii cei trupeşti pe Însuşi Stăpânul Hristos, care va să ne judece pe noi, în ziua cea înfricoşătoare a învierii celei de obşte; şi să nu ieşim afară până nu se va sfârşi slujba, şi nici să nu îndrăznească cineva să vorbească în biserică. Iar acela care iese din biserică, fără de mare nevoie, sau va vorbi de grijile trupeşti, se aseamănă lui Iuda, care s-a sculat de la Cina cea de Taină şi, ca un nemulţumitor, s-a dus şi l-a vândut pe Hristos.

O fotografie de la tabara de la Mărişel, cand ne-am impartasit cu totii

14072013037

Uţu (Ioan), prietenul nostru, a plecat la Domnul

11134113_10152961561857772_4014696130741250236_o

Dragilor

Prietenul nostru Uţu (Ioan Farcaş) a plecat la Doamne.
Aseară am fost la priveghi.

Nu-mi venea să mă duc…nu voiam să-l văd mort pe acest om drag pe care întotdeuna l-am văzut zâmbind…

Un tânăr de vârsta mea..38 de ani…măcinat de o mâhnire peste poate de purtat…se luptă 4 ani cu cancerul şi iată acum primim vestea că lupta lui s-a sfârşit…că mâhnirea lui s-a tămăduit şi bucuria a venit ca să fie cu el veşnic…

Am intrat în capela de unde tocmai ieşeau prietenii lui Uţu…colegii lui de cor, de viaţă, de bucurie, de speranţă…

Unii au rămas să-i mai cânte puţin….

O, Doamne şi ce cântări…! Ce imagine …!

Am mai auzit aceste cântări – Cămara Ta mântuitorule, Doamne auzi rugăciunea mea… Ziua Învieri…, dar niciodată nu au avut acest răsunet în mine….

Am înmărmurit…

Nicio lacrimă….

Priveam pe fiecare în parte …toţi aproape de vârsta mea …toţi transfiguraţi de durerea aceea ….învietoare…

Naşa Lucia ne-a văzut şi a venit să ne îmbrăţişeze… şi ca de obicei ne-am strâns în jurul ei toţi finii…Instinctiv, m-am uitat să-l văd pe Uţu…dar el lipsea…de lângă naşa lui şi a noastră …

Dar Uţu el era un pic mai într-o parte… era în sicriul de pe masă….iar chipul lui era atât schimbat!

L-am privit mai îndeaproape…Ochii lui n-au vrut să fie strânşi închişi …, ci mă priveau cu o privire senină…

m-am gândit: Calea lui se sfârşise aici…, el s-a pregătit pentru plecare atât de frumos, are atâţea prieteni în jur care se roagă pentru el…a murit în aceste zile luminoase…

Dar calea mea cum şi când se va sfârşi? Poate fi la noapte, poate fi mâine…Poate nu ştiu…

Iar eu cum mă pregătesc?

Ce rost mai au îngrijorările, agitaţiile… supărările pentru nimicuri…Viaţa aceasta e atât de scurtă…

Doamne dă-mi aducere aminte de acestea atunci când îmi vine să urlu la cei dragi …, când greutăţile mă copleşesc..când îmi vine să reproşez…să cârtesc…adu-mi aminte că nu se merită …, că viaţa aceasta este o exersare a deprinderii bunătăţii, a iubirii, a răbdării, a ioertării, a împreună sederii întru comuniune unii cu alţii..în iubirea ta…

Dar ce văd? La picioarele sicriului o poză…E Uţu cel adevărat, pe care-l văzusem ultima dată la Târgul de carte Religioasă când ne-am strâns iar în jurul naşilor….
O, Doamne, nu-mi vine să cred….Uţu nu va mai fi cu noi…! Şi cu toate acestea, îi simţeam prezenţa…atât de vie printre aceşti oameni minunaţi ai corului Caedonia şi ai Corului Catedralei….

am ascultat poveştile din ultimile zile…ale lui Uţu. Naşa a fost permanent cu el…era „preferata” lui…păi cum să nu fie…un suflet atât de inimos…cum e naşa noastră. O priveam cum povestea…ce minunat! Mulţumim naşa!

Ce suflet minunat a fost Uţu…! Aceste povestiri mi l-au descoperit mai bine pe Uţu…pe care oricum l-am simţit că era deosebit, trăitor…
Uimitor…cu câtă intensitate s-a pregătit de plecare…Câtă grijă pentru Sfânta Împărtăşanie…

Şi atenţia lui la rugăciune…… „mai rar tătă…, citeşte masi rar…că doar nu eşti la strană…avem timp…; vezi că ai sărit un Doamne miluieşte…”

Dar şi mai minunat: iată-l pe tatăl lui! Nu-mi vine să cred: Bătrânul de 77 de ani îşi priveşte copilul de 38 de ani, care acum se află în sicriu şi zâmbeşte…O imagine nemaivăzută!

Mă apropii de el…., de tatăl lui Uţu …

pe soţul meu îl ştia, dar pe mine nu mă ştia, aşa că, m-am prezentat şi l-am întrebat cum de faţa lui este luminoasă şi cum de poate zâmbi atât de minunat…?
„Păi Uţu a murit în săptămâna luminată… Lui i-a plăcut mult biserica, rugăciunea…, cum să nu fiu bucuros?!”.

Dumnezeul meu…ce minunaţi sunt creştinii trăitori!

Am stat până târziu acolo la capelă. Am povestit cu naşii şi cu Pr Claudiu…şi apoi au mai venit şi alţii…Doamne ce minunată a fost acea împreună sedere.
Astăzi la ora 12 va fi înmormântarea. Voi fugi să fiu şi au acolo…e un prilej de a întrezări cerul deschizându-se….

Am vrut înainte să scriu aceste rânduri…

M-am uitat pe pagina lui de facebook.. .

https://www.facebook.com/farcas.ioan.585?fref=tsca să descarc o fotografie…

şi nu-mi vine a crede încă că Neluţu, Uţu nostru, nu mai este printre noi….

Uţu…îmi este dor de tine…de chipul tău luminat!

Domnul să te ierte şi să te odihnească Uţule (Ioan) drag!

Am întrezărit puţin cum va fi la Învierea universală!

Dragilor,

iată-ne, în sfârşit, în duminica Învierii!

Hristos a înviat!

Multă bucurie, multe mesaje şi telefoane. Suntem cu toţii bucuroşi.

Când suntem bucuroşi, dorim să spunem asta tuturor, să arătăm că suntem bine, că ne bucurăm. Punem poze peste tot cu noi bucuroşi, frumoşi, entuziaşti. Se vede, de departe, că aceasta ne place cel mai mult! Dar când suntem supăraţi, trişti, avem tendinţa să ne ascundem, să ne înecăm amarul, să fugim, să scăpăm de el… Dar cu cât fugim de el, cu cât evităm să bem paharul până la capăt, acesta se umple tot mai mult.

Am observat un lucru: când îmi asum necazul, care de cele mai multe ori mi-l fac cu mânuţa mea, el îşi pierde din intensitate şi mai că nu-l mai simt.

Vă voi împărtăși câteva lucruri.

Aseară, în timp ce mergeam spre biserică pe la ora 23.40, mă gândeam:

„Doamne, oare cum va fi  la învierea cea de obşte? Care va fi reacţia când ne vom vedea cu toţii laolaltă?

Slujba-Învierii-Râmnicu-Vâlcea-2

Pentru mine, este fascinant să privesc în fiecare an, acea mare de oameni care este în biserică în noaptea de Înviere. Sunt chipuri pe care nu le-am mai văzut până atunci în biserică şi sunt foarte, foarte mulţi şi mă întreb:

„Oare sunt de aici din cartier? Şi tot eu răspund: Cred că majoritatea sunt de aici, că altcumva nu ar veni aici la slujbă. Dar cine sunt? Unde au fost până acum? Ce doruri îi frământă?”.

Şi mă uit la fiecare chip în parte cu nădejdea să recunosc pe cât mai mulţi, dar nu reuşesc. Sunt aşa de mulţi necunoscuţi!

Am intrat în biserică. „Veniţi de luaţi lumina!”, ne invită Părintele.
Curios, oamenii nu „s-au bulucit” ca la luat salcii sau la aghiazmă mare… Sau poate eram eu liniştită…?

Am înaintat uşor spre ieşire, ca să mergem să înconjurăm biserica, încercând din răsputeri să-l susţin pe soţior în cântarea „Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim!”. Preoţii şi corul se îndepărtaseră mult. Nu se mai auzea cântarea. Soţiorul meu făcea eforturi ca să o susţină totuşi.

Ieşim din biserică. În atrium, e ceva mai mult spaţiu. Ajungem în faţa porţii de la stradă şi, pentru o clipă, rămân ţintuită locului. În faţa porţii, era un grup de oameni. Erau dezorientaţi şi trişti.Veniseră şi ei acolo. Poate au întârziat, poate nu pricepeau ce se întâmplă sau poate…nu ştiu… Poate erau aduşi de val? Ce căutau…?

Şi privirile acelea, feţele acelea… O, Doamne, m-au cutremurat! Acele suflete erau şi ei copiii lui Dumnezeu… Atunci, am avut o străfulgerare şi am înţeles că Învierea cea de obşte începe de aici de pe pământ… Dacă nu ne străduim să venim la biserică ca sufletul nostru să învie, nu ne vom putea bucura la Învierea finală…

A fost ca o rază scurtă de fulger şi…atât.

Am continuat înconjurul bisericii. Însă, când să ne întoarcem din nou în curte, pe când mă aflam cu soţiorul şi cu fetele mici în partea stângă a bisericii, am văzut-o pe fetiţa cea mare, care a dorit să stea în altă parte, separat de noi… Asta m-a deranjat şi m-a învolburat şi am reacţionat imediat, dar ea nu a ascultat, ci a plecat unde a vrut. Gestul ei m-a durut.

Şi tocmai atunci Părintele spunea Evanghelia… Apoi a spus Hristos a înviat! Şi în clipa aceea, m-am cutremurat, căci am constatat cu durere că nu am avut înţelegere, că răul  căpătat teren în mine. M-am îngrozit!

Era prima ei separare de noi, prima răzvrătire și eu am reacționat neînțelepțește…

Aş fi vrut să plâng, dar m-am abţinut şi am început urgent să cânt şi eu încet, cu disperare, „Hristos a înviat” şi să-L implor pe Doamne să vină şi în iadul meu şi să mă ridice, să mă vindece şi să mă învieze.

Am început s-o binecuvintez, să mă rog Domnului să mă ajute s-o iert şi să-i respect alegerile…

„Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S! Doamne, iartă-mă şi mă miluieşte. Fii binecuvântat în situaţia aceasta…!”.

„Dumnezeul meu, oare aşa va fi şi la învierea finală…! N-o să pot fi fericită dacă o s-o văd pe S făcând nu ştiu ce gesturi, neconforme cu perfecţionismul meu….!?”.

Dar eu vreau să înviez. Vreau să mă bucur de Înviere! E nevoie să rezolv imediat aceste neajunsuri, ca să mă pot bucura de Înviere! „Dumnezeule, mai dă-mi o şansă! Ajută-mă s-o iert pe S!”

Am făcut Liturghia iertării toată slujba utreniei. O priveam de la depărtare pe S. Avea un chip trist. „Doamne ce am putut să fac! Repară Tu imediat această greşală. Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S, să-i iert neascultarea şi iartă-mă şi pe mine că nu am putut alunga acel impuls de a spune, de a critica, de a atrage atenţia…

Am stat chircită pe scaun, ţinând-o pe mezinuca în braţe. La un moment dat, a venit mijlocia. S-a lipit de obrazul meu cu drag şi mi-a spus că mă iubeşte, că sunt mami ei dragă… Mă gândeam ce şansă pe aceste micuţe! Ele au avut parte de o relaţionare sănătoasă. S-au bucurat de recunoaştere, acceptare şi multe îmbrăţişări… Dar S…? Ea a fost cobaiul devenirii mele ca mămică…, iar acum, la adolescență, s-a răsvrătit. A vrut să fie singură, separată de noi și eu nu am acceptat asta și i-am spus cuvinte grele.

Mi-aş fi dorit să mă întorc în timp. Să reiau şirul din sala de operaţie, când mi-a arătat-o pe S de la distanţă, şi să strig, să cer să mi-o aducă şi să mi-o pună pe obraz ca s-o simt, s-o accept, s-o iubesc, să-mi depăşesc neputinţa…

Îmi doream să mă întorc în timp, ca să recuperez şi să umplu golurile, să o iau în braţe şi s-o mângâi. S-o las să se manifeste fără atâtea interdicţii şi atenţionări. Să fie ea însăşi. Dar nu puteam face asta şi o disperare cruntă a început să-mi năvălească în suflet. Dar, totuşi, mai era o şansă. Domnul putea lucra la inima ei şi a mea.

„Doamneee…, te rog fă ceva! Te rog repară Tu tot răul pe care l-am făcut! Revarsă în inima mea şi a lui S dragostea Ta, dă-i gânduri bune despre mine, dă-i putere să mă ierte şi ajută-mă şi pe mine s-o accept, s-o iubesc, să mă abţin să-i tot fac observaţii. Să-i îngădui să fie”.

Îmi era frig. Mă vedeam ca un câine jegărit care tremură de frig şi schelălăie… Îmi venea să plec departe. Ah, gândurile acelea: „Am să plec, am să fug departe să nu mai otrăvesc, am să mă pedepsesc, n-am să stau cu ei, n-am să mănânc la masă cu ei cu toţi, o să mă ascund departe, o să fug de la faţa lui Doamne, căci mi-e ruşine. Am rănit un suflet de copil pentru un gest atât de mic… Dumnezeul meu, ai milă de mine!”.

M-am ghemuit şi mai mult în fiinţa mea. Aş fi vrut să plec acasă, dar nu am făcut asta şi gândurile nu mă slăbeau. „Degeaba stai aici în biserică, dacă nu te-ai abţinut să reacţionezi la un gest atât de mic. Fugi, ascunde-te…!”. Aşa îmi şoptea întunericul şi sufletul meu era atât de chinuit de remuşcări…!

M-am dus la ea și i-am cerut iertare, dar ea n-a spus nimic.

După ce a citit părintele acea molitfă specială din noaptea Învierii prin care a implorat (şi pentru mine) îndurarea lui Dumnezeu, am făcut câţiva paşi spre Sfântul Altar. Îmi spuneam că, dacă S îmi va răspunde la salutul „Hristos a înviat!” cu bucurie, înseamnă că mă iertase, că Domnul mă iertase şi mă puteam apropia să iau Paştele.

Când am văzut-o pe S, i-am zis din toată inima şi cu toată smerenia de care am fost în stare atunci „Hristos a înviat, S!” şi ea mi-a răspuns, cu zâmbetul ei minunat, şi astfel, m-am apropiat cu recunoştinţă şi am mâncat Paştele, întrând din nou în bucuria Domnului…, în bucuria învierii din morţi.

Mulţumesc, Doamne!

Hristos a înviat, dragii mei!

A patra zi fără pretenţii: Marea Joi

Dragilor

iată-mă în a parta zi de exerciţiu a deprinderii unei vieţi fără pretenţii!
Parcursul într-o viaţă fără pretenţii devine tot mai antrenant.

Ei bine, nu ai pretenţii! Dar ce te faci când alţii au pretenţii la tine? Cum reacţionezi? Normal: respingi, urli, strigi! Dar e un normalul deformat, un normal în care vechile scheme îşi fac treaba.

Ei, bun!

Ieri a fost Marea Joi. Dimineaţa a început minunat. A continuat apoi prima parte a zilei la fel de minunat. Fetiţele mici s-au dus la şcoală şi la grădiniţă, iar eu cu fetiţa cea mare, care era liberă de la şcoală, am mers la biserică. Am şezut ca pe vremuri când era mică, una lângă alta. Îmi era dor s-o simt, s-o mai ţin în braţe, dar nu mai încape, aşa că ne-am strâns una lângă alta şi nu ştiu când a trecut slujba.

Ne-am împărtăşit cu bucurie. Toate bune şi frumoase. După masă linişte. M-am apucat să mai aerisesc dulapurile, punând în saci lucrurile de dat. Seara am mers la denie şi apoi ne-am întors acasă. Eu cu fetele mici am plecat un pic mai repede şi când am ajuns acasă, fetele au vrut să mănânce ceva. Au vrut portocale. Tăticul lor minunat le luase o cutie mare de portocale, ca să se sature, aşa că au mâncat pe săturate, vreo 2-4 portocale. Le-am spus, însă, că o să trebuiască să-şi întrerupe somnul ca să meargă la WC. Şi-au asumat riscul.

Dar eu ştiam că ziua nu s-a sfârşit, că voi avea din nou o provocare, căci mezinuca încă mai are manifestări de bebeluş, aşa că m-am pregătit.

Fetele mici au mâncat portocale, apoi s-au băgat în pijamale şi au aşteptat cuminţi să vin să le citesc povestea. Acum citim din trei cărţi: din Proloage, viaţa sfântului sau a sfinţilor zilei următoare, dintr-o cărticică cu povestioare scrise de nişte copilaşi de şcoală minunaţi şi din Biblia pentru copii. Aşa a rânduit Domnul să ajungem cu lectura în Biblie exact la momentele pe care le trăim în Biserică în zilele acestea, la Patimile Domnului.

Aseară am citit despre cele ce s-au întâmplat după Cina cea de taină, cum a fost Domnul în rugăciune în grădina Ghetsimani şi cum a fost prins şi judecat în plină noapte. Aşa am fixat încă odată evenimentele pe care preoţii tocmai le-au citit în Cele 12 Evanghelii. Ne-am pupăcit, îmbrăţişat şi ele au adormit buştean.
Eu m-am dus în camera mea, am mai citit o rugăciune şi apoi am deschis materialul cu Seminarul iertării şi am citit:

„Răspunsurile de tip schemă (de inadaptare) sunt reacţii exagerate în situaţii dificile. (…)
Schemele de inadaptare sunt tipare de viaţă formate datorită opiniilor greşite pe care oamenii le au despre sine şi despre cei din jurul lor.

Unele scheme funcţionează scenarii care par a se repeta în viaţa cuiva…”.

Apoi

„Cum poate fi recunoscută o schemă?
Fiecare schemă are o „semnătura” directă, un tipar de stimuli şi de reacţii tipice şi, ca urmare, poate fi recunoscută după:

1.situaţiile care o declanşează,
2.sentimentele şi gândurile care apar în mod automat şi după
3.reacţiile obişnuite care însoţesc aceste stări (care sunt contraproductive).

Cum ne eliberam de sub tirania schemelor?
Începem să ne vindecăm atunci când suntem dispuşi să retrăim sentimentele care ţin fixate aceste tipare. E nevoie de curaj pentru a înfrunta sentimentele mascate de aceste tipare afective.

Ce putem face?

1. Să conştientizăm ceea ce se întâmplă privindu-ne pe noi înşine cu sinceritate, oricât de greu ne-ar fi.

2. Să trăim durerea sau groaza care se ascund în spatele acestor scheme, măcar pentru a ne da seama că vom supravieţui acestui demers. Să cercetăm şi să înfruntăm aceste sentimente.

3. Să ne observăm gândurile care însoţesc aceste sentimente şi să vedem în ce măsura ne justifică ceea ce facem. Gândurile alimentează reacţia afectivă. Reacţiile extrem de puternice sunt indiciul că ceea ce s-a întâmplat are înţelesuri simbolice pentru noi şi acelea ne declanşează reacţia. Amintindu-ne de situaţii similare din trecut, din copilărie, mai ales, identificăm tiparul schemei care ne chinuie.

4. Să fim atenţi la impulsurile şi acţiunile noastre pe toate nivelurile lor de manifestare: ce spunem (tare sau în gând, verbal sau nonverbal), cum spunem, ce facem, ce ne-a venit să facem şi ne-am abţinut… Să nu suprimăm emoţiile, dar nici să nu reacţionăm sub impulsul lor. Le putem trai fără să facem ce ne pretind ele.

5. Să nu ne lăsăm dominaţi de reacţiile emoţionale şi să observăm felul în care se modifică prin conştientizare, prin optarea pentru reacţii mai adecvate situaţiei prezente. (…).

După ce am citit, am pus capul în palme şi am început să mă gândesc la cele citite…cred că adormisem când, la un moment dat aud gălăgie şi voci:
„Ce vrei..? De ce plângi…? Era S care o întreba pe R de ce plânge…

A, imediat am înţeles ce era…ceea ce eu am prevăzut:
Mezinuca, Rafaela, se trezise sub presiunea vezicii urinare.. o şi vedeam cum stă în fund în mijlocul patului şi plânge, neştiind ce se întâmplă cu ea, copleşită fiind de somn…

Eu eram în pat, nu m-am clintit. Doar i-am spus fetiţei celei mari, care încă nu era în pat, cred că abia ajunsese acasă cu tăticul ei de la slujbă, să ia oliţa din baia de lângă ea, ea afându-se în acel moment în holul de la etaj în faţa uşii de la baia de la etaj, dar cum acea baie nu este încă funcţională, ea nu a auzit tot ce i-am spus, că i-am spus „baia de lângă tine”. Aşa că a fugit jos în baia de jos, dar oliţa nu era acolo. R. continua să plângă…Eu eram în pat..

O uşoară tulburare m-a încercat…La un moment dat, intrevine tăticul cu vocea lui „aspră”… : „Hai mai repede…” . Am început să mă rog pentru el, să rostesc mereu „Hristos a înviat din morţi…” şi apoi gânduri: „Doamne sunt mort.. sunt martora unei scene care s-a repetat de atâtea ori şi care m-a scos de atâtea ori din fire.. şi am urlat şi am reproşat şi am împins… şi am dispreţuit… Acum mă opresc.. stau aici.. nu mă ridic…, că de mă ridic.., voi reacţiona…, aşa că mă rog.. înviază-mă! Fă ceva…!”. Aceste gânduri se suprapuneau cu rostirea neîncetată a cântării rugăciune Hristos a înviat…Vocea soţiorului a coborât… L-am auzit…la un moment dat: „E traspirată toată… of… i-a pus şi pătura asta… ( am înţeles că era o aluzie la păturica pe care i-o pusesem mezinucăi pe pat, ca să-i ţină mai călduţ, dar ea se acoperă de plăpumiara de puf până sub bărbie şi aşa e ca într-un cuptor..normal că transpiorase…) „of”… se aude iar.. unde o fi maieul..? Las-o fără..

Soţiorul venit la un moment dat şi mi-a spus situaţia…Am răspuns: „Toate sunt acolo, la locul lor…”. A ieşit şi mi-a stins becul… M-am întins în pat şi .. am continuat să repet „Hristos a înviat!”.

La un moment dat l-am simţit pe soţior când s-a întins în pat pe partea lui de pat…Am vrut să-i spun „Noapte bună”, dar aşteptam să-mi zică el…Voiam să zică el …, dar nu a spus… s-a înfăşurat protector cu plapuma lui şi a adormit. L-am binecuvântat…m-am rugat pentru el… „Doamne, binecuvântat fii în situaţia aceasta! Doamne binecuvintează-l pe soţiorul meu! …Iartă-mi neputinţa de a-i spune Noapte bună…!”. Şi nu mai ştiu…..cred că am adormit…

M-am trezit dimineaţa pe la ora 5.30. Îl priveam cum doarme. Era acolo, era viu.. era soţiorul meu…Eram recunoscărtoare pentru aceasta..m-ai aveam o şansă…
Îmi venea să-l îmbrăţişez, dar simţeam o uşoară urmă de supărare… De fapt gândeam că el e supărat că aseară nu am sărit să mă implic…Primul impuls a fost să mă ridic şi să-mi văd de ale mele…dar m-am gândit că azi este Vinerea mare… Să stau în gânduri şi în păreri iarăşi, ca altădată, ca de atâtea ori…să joc un joc absurd, să dau curs unei farse? Nu. Nu vreau…! M-am apropiat de el cu gând să mă lipesc de inima lui… şi am rămas foarte surprinsă când el şi-a deschis braţul şi m-a strâns la pieptul lui…

Iată aşadar, era doar o părere! O părere care mi-ar fi muncit gândurile toată ziua….
I-am zis „Bună dimineaţa” şi iată-mă în a cincea zi fără pretenţii…

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate acestea!

Cu ajutorul lui Doamne, de astăzi exersez serios să renunţ la pretenţii

Dragilor
astăzi a început săptămâna Sfintelor Patimi, Săptămâna Mare, cum se mai numeşte. Săptămâna aceasta este pentru fiecare creştin o săptămână deosebită. Chiar şi cei care nu prea “le au cu biserica” au aşa un respect faţă de această săptămână. În această săptămână mai toţi oamenii se străduiesc să fie mai buni, mai iertători, mai atenţi unii cu alţii şi, chiar dacă nu au ţinut tot postul, se străduiesc ca măcar această săptămână să postească.

În ultimul timp mă tot gândesc la iertare. La minunatele ei efecte asupra sufletului meu şi a celor din jur. Domnul pe Cruce a spus: “Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac!”. Iată răspunsul lui Dumnezeu la neputinţa noastră: iertarea. Dar noi între noi nu ştim, nu putem sau nu vrem să practicăm iertarea. De ce? Pentru că ne simţim nedreptăţiţi. Fac bine şi primesc rău. Cum să iert? Dar Hristos cum a procedat?
Zilele acestea m-am tot gândit de unde ar putea veni suferinţa mea, de unde atâtea neînţelegeri şi certuri între mine şi ceilalţi. Şi aşa am avut o nouă înţelegere. De la pretenţii.

Am pretenţia ca copiii să facă întotdeuna aşa cum le spun eu, am pretenţia ca soţiorul să-mi citească gândurile, am pretenţia ca mama să mă ajute mereu. De ce? Pentru că mi se cade. Eu am făcut aşa, înseamnă că şi celălalt trebuie să facă.

Eu iubesc, fac sacrificii, dar ceilalţi? Ei de ce nu mă iubesc?

De ce? Pentru că nimeni nu răspune la pretenţii, ne spun psihologii.

Toţi avem nevoie de iubire, toţi tânjim după ea, dar puţini ştim ce înseamnă iubirea.
A pretinde iubire este un lucru greşit. Iubirea nu se pretinde, iubirea se dăruieşte.

Ei bine, dăruiesc iubire, dar vreau să şi primesc. Am nevoie să primesc. E un lucru normal asta. Dar eu nu pot forţa pe nimeni să mă iubească. Ceilalţi sunt liberi săfacă ce vor. Nici dumnezeu nu constrânge pe nimeni să-I răspundă la dragoste. Cum îndrăznesc s-o fac eu?

De multe ori am confundat iubirea celuilalt cu pretenţia de a mi se răspunde la dorinţele mele şi am suferit. Consideram legitim dacă iubesc să mi se răspundă la fel. Dar nu se întâmpla asta de fiecare dată şi atunci porneam cu reproşările: “Nu mă iubeşti, nu-ţi pasă de mine!”.

Când am înţeles că iubirea doar se dăruieşte şi nu se pretinde, lucruriles-au schimbat enorm.

Când mi-am lepădat pretenţiile, atunci s-a întâmplat ceva minunat: eu am ieşit din “eu” şi am trăit în altă dimensiune, am trăit în harul lui Dumnezeu. Am văzut lucrarea Lui!

Acum observ că atunci când am pretenţii, toată dorirea mea se îndreaptă spre mine, totul mi se cuvine. Dar când nu mai am pretenţii, tot ce trăiesc şi primesc, devine dar. Totul este dar, nimic nu mi se cuvine. Primesc cu recunoştinţă şi mulţumesc!
Când încetez să mai doresc ca lucrurile să fie aşa, sau altfel, viaţa mea devine altă viaţă, devine viaţă în Hristos. Şi mă minunez!

Deşi am gustat astea, totuşi îmi este greu să fac mereu asta. Şi, de aceea, mi-am propus, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca săptămâna asta să exersez intens lepădarea de pretenţii şi să mă rog pentru cei din jur.

Şi când mă simt îndreptăţită să pretend, îmi propun să mă întreb: cum pot eu, care nu sunt mereu cum ar trebui să fiu, care nu ascult mereu pe Dumnezeu să am pretenţia ca copiii mei să mă asculte sau să stea sau să fie cumva, atâta timp cât eu nu sunt, nu fac?

Îmi propun să mă concentrez pe lucrarea la mine şi să mă rog muuult pentru copilaşi şi soţior. Să-L chem pe Domnul să vină în mine şi să să lucreze în toate ale mele: în dezamăgiri, în furie, în frici, în oboseală, în pofte, în bucurii şi realizări, în toate.
Înainte de a cere ceva cuiva, să vorbesc mai întâi cu Dumnezeu. Spre exemplu dimineaţa când mezinuca mă scoate din răbdări:

“Doamne uite, R se lălăie la masă, îmi vine să strig la ea. Te rog spune-i Tu să stea cuminte şi să mănânce frumos şi să se încadreze în program!” Am observant că asta funcţionează mult mai bine decât să tot repet ca “o moară stricată”: “hai odată, nu te mai lălăi, hai că întârziem!”.

Am observant că rugăciunea şi binecuvântarea în situaţii stresante mă ajută să îmi recapăt pacea. Această pace care se transmite în jur şi mă ajută să le explic copiilor ce au de făcut şi ce se întâmplă dacă nu se conformează programului stabilit de comun acord. Pacea din suflet mă ajută să am încredere în puterea copiilor de înţelegere şi îmi dă puterea să mă abţin să le tot repet instrucţiunile.
Măicuţa mea Siluana spunea odată că voi reuşi să fac asta numai când voi învăţa să respect creaţia lui Dumnezeu, când voi vedea prezenţa Lui în toate şi voi vedea taina lui Dumnezeu în cel din faţa mea.

Eu nu pot schimba pe nimeni.
Ce pot să face eu este să-i înţeleg neputinţa şi să iert. Iert, pentru ca aşa e porunca şi Dumnezeu mă va învăţa să iert, îmi va da putere să iert, numai eu să nu mă mai îndreptăţesc.

Iar cu iubirea? Să-L întreb aşa pe Domnul: Doamne, eu acum de ce pretind să mă iubească? Ce drept am eu asupra lui?

Eu nu am niciun drept să pretend nimic nimănui. Dar m-am obişnuit să tot pretend.
Cum recunoaştem sau cum înţelegem că pretindem?
Specialiştii în comportamnetele umane ne spun că putem cunoaşte asta după reacţia ce o avem când celălalt răspunde la cererile noastre. Să spunem că îi ceri cuiva ceva, spre exemplu eşti la masă şi-ţi este greu (lene) să te ridici şi-i spui cuiva: dă-mi o lingură. Nu ştii atunci dacă-i pretenţie sau cerere, dar vei vedea după reactia pe care o vei avea când celălalt nu-ţi dă ce ai cerut.

Dacă-ţi răspunde: “du-te şi ţi-o ia singură!” şi tu îi răspunzi: “păi da, mă miram eu să-mi dai, că tu nicodată nu faci nimic pentru mine, că eu îţi fac toate şi …”. Dar dacă nu mă supăr şi înţeleg şi mă duc şi-mi iau singură lingura, atunci a fost o cerere.

Aşadar, putem să cerem oricui ce vrem, dar să nu ne superăm dacă suntem refuzaţi. Dacă ne superăm, înseamnă că am pretins.
Te refuză? Spui: am înteles. E atât de simplu! Doare puţin, dar se termină imediat. Fără nervi, fără scandal.

Aşa se ajunge la libertate şi pacea interioară: să am curajul să nu pretind nimic nimănui, căci pretenţiile aduc foarte multă suferinţă.

Doamne ajută-mă să renunţ la pretenţii.

Să ne dăruiască Doamne o săptămână binecuvântată şi să ne ajute să învăţăm iubirea şi iertarea Lui!

Va îmbrăţişez cu drag mult şi dor.

Îl iert pe Bunicul Neculai

Rasfoind saitul maicii Siluana, am dat peste o povestire a unui „seminarist al iertarii” care povestea de bunicul lui şi mi-am amintit şi eu de bunicu dinspre mamă, de bunicu Neculai (Dumnezeu să-l ierte!)

Îmi amintesc că eram copil şi m-am dus la bunicu. Bunica murise de mult..îmi era foame..Ştiam că e vineri şi ştiam că bunicu e zgârcit…avea telemea bună de oaie şi nu prea ne dădea… era zgârcit…

Îmi era foame şi i-am spus. Bunicu s-a dus în grădină, a smuls nişte ceapă şi a splăt-o. Apoi a căutat ceva prin prin casă şi a venit pe prispă cu o bucată de pâine, de franzelă, uscată şi apoi mi-a întins pâinea şi ceapa. Le-am luat şi am început să mănânc şi lacrimile au început să curgă…Nu ştiu …pişca ceapa sau ciuda pe zgârcenia moşului…căci gândeam: „Ce bună era o bucăţică de brânză…dar…e post…!”.

Acum am aproape 38 de ani şi mi-am amintit aceasta întâmplare…îl iert pe bunicu’?!
Această zgârcenie, pe care am urât-o la bunicu..la Cârţan cel zgârcit, cum îi spunea bunica şi mama…, am preluat-o şi eu cu vârf şi îndesat. …şi mă cutremur…că de multe ori poate am procedat la fel…când copii mei ar fi vrut ceva „interzis”…că, deşi eu le-am dat alternative de zeci de ori mai valoroase, mai hrănitoare…ei poate s-au simţit răniţi…

Dar de multe ori m-am întrebat: „Ce să fac, Doamne? Zilnic ieşim din casă şi mi se pare că mai tot timpul fetiţele mele minunate şi preţioase, se uită nuştiu cum la cei de pe stradă care înfulecă gogoşi sau alte celea…şi zilnic trecem pe sub tegheaua magazinului de gogoşi şi plăcinte, ba ne mai pun pancarda chiar în faţa scărilor din apropierea şcolii… Ba, anul trecut, venea cineva cu gogoşi calde chiar în holul şcolii…şi atunci mă întreb: Cum să procedez…? Să le iau zilnic din acestea…? Nu mă îndur să le cumpăr boala…Şi mie îmi plac şi eu poftesc …,dar nu putem mânca zilnic din ele…

Vorbim mult…explicăm mult, dar uneori poate nu acord atenţie la lupta lor, sau nu am răbdare să le explic şi poate atunci le rănesc…şi când îmi revin şi mă rog să primesc putere să le spun să mă ierte, ele pricep, dar mie nu-mi dispare imaginea aceea a feţei lor triste….

Ooooo, Doamne, tare neputincioasă mă simt…tare mi-i greu să fac faţă în situaţii din astea…

Ştii ce, Doamne? Te rog să le aperi Tu pe fete de răutatea şi nedesăvârşirea mea. Să repari tot ce eu am făcut rău..Şi eu cred că Tu poţi face asta…Poţi să ştergi toate rănile, căci îmi pare rău că n-am ştiut sau n-am putut sau n-am vrut să mă port ca Tine, cu iubire, cu îngăduinţă, căci dragostea e mai mare decât postul….

Rugaţi-vă pentru noi!

Şi eu fac acelaşi lucru.

Doamne, ce lumină s-o făcut!

Dragilor

azi dimineaţă am avut o uimire înţelegătoare!

Şi iată cum:

Azi e ziua în care ni se ridică gunoiul. Aveam prin curte tot felul de chestii, plasticuri, cartoane, tot felul de mizerii. Unele erau puse acolo grămadă, altele împrăştiate. Am început să le adun şi să le pun, selectiv, în saci şi în pubelă. Am avut ceva de lucru! Am scos pubela şi sacii la poartă, apoi am măturat încă odată toată curtea.

Când am terminat totul, am dat să urc pe scări în casă, dar m-am întors să privesc curtea şi atunci am avut aşa o uimire şi, fără să vreau, am exclamat: „Doamne, ce lumină s-o făcut!” şi m-am gândit că aşa e şi cu sufletul: adun, adun tot felul de chestii, ba un cuvânt greu, ba o privire mai nuştiu cum, ba o întâmplare neplăcută.. le strâng acolo şi în ritmul acesta nebun în care îmi duc viaţa, nu am răgaz să fac curat şi fără să bag de samă, sufletul e umbrit, chiar sufocat. Dar vine o vreme, un timp în care conştientizez şi începem să fac curat şi cer iertare şi primesc iertare şi dau iertare şi atunci începe să se facă lumină, tot mai multă lumină şi vine încet bucuria. Şi o nouă înţelegere a lucrurilor…

Aseară, în timp ce citeam acest articol http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/482 , mi-am adus aminte că numai mama îmi spunea Doiniţa. Aşa m-a uns la inimă numirea maicii „Doină, Doiniţă…!”. Şi m-am gândit la mama…şi pentru că soţiorul meu minunat era lângă mine şi, deşi îi promisesem că nu-l mai întrerup de la lucru, i-am citit şi lui acest articol, pe care i l-am scris maicii Siluana în anul 2006 şi apoi i-am spus: „Cât mă bucură cum mă numeşte maica…! Mă gândesc la mama …O ce bine ar fi fost să fi putut să vorbesc cu mama cum vorbesc uneori cu mama ta..! Uite, ieri am vorbit cu ea şi a înţeles…”.

După ce i-am spus soţiorului asta, m-am înfiorat… şi am gândit: „Doamne, de ce mai am resentimente faţă de mama? Oare pentru că nu am iertat-o definitiv…sau încă rana nu e vindecată complet…”.

Da, încă mai e nevoie să mă mai rog pentru mama…

Acum, însă, renunţ pentru totdeauna la pretenţia şi dorinţa mea ca trecutul să fi fost altfel…

Îmi accept trecutul aşa cum a fost şi îl binecuvintez pe Dumnezeu că a îngăduit să mă nasc şi îi mulţumesc mamei că m-a primit şi m-a adus la lumina acestei vieţi.

MAMA SI TATA 10947583_676448435799970_154975012_n

Vă mulţumesc, dragii mei părinţi, că m-aţi născut pe acest pământ!

Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dăruit „lumina cea adevărată”!

Ooo, cât de neputinsioşi suntem noi oamenii!

Mă gândesc la relaţia mea cu proprii copiii… Poate, fără să vreau şi fără să-mi dau seama sau poate din nepăsare…, îmi rănesc emoţional proprii copii. Dar ce de bine este că L-am aflat pe Doamne, Vindecătorul meu minunat!

Doamne miluieşte-ne şi vindecă-ne! Îţi mulţumesc pentru această înţelegere ce mi-ai dăruit-o aseară şi azi şi Te rog, iartă-mi nedesăvârşirea şi ajută-mă să cresc sufleteşte şi duhovniceşte dimpreună cu soţiorul şi copilaşii noştri!
Îţi mulţumesc. Fii binecuvântat, Dumnezeul meu!

Fii binecuvântat şi tu, cititorule drag, suflet minunat!

Vindecare prin iertare?

Vindecare de ce?

De boală. Cred că ştiţi că boala e de două feluri trupească şi sufletească. Nu te simţi bine, te doar trupul şi mergi la doctor. Dar noi mai avem un suflet. Te poate durea sufletul? Da. Este oare o boală a sufletului? Da. Cum a apărut boala?
Dumnezeu ne-a făcut bine, de ce suntem bolnavi? Boala e consecinţa faptelor noastre.

Sănătatea se dobândeşte prin vindecare. Ai avut o boală, te-ai vindecat şi acum eşti sănătos. dar de fapt sănătatea ce e?
Sănătatea e starea aceea de început, aşa cum ne-a creat Dumnezeu.

Noi credem că dacă ne spune doctorul că am născut un copil de nota 10, suntem liniştiţi că e sănătos. dar nu e.

De ce? Pentru că se naşte cu o fire căzută din harul lui Dumnezeu, ruptă de Dumnezeu, bolnavă, sufletul lui e bolnav. Am moştenit o fire bolnavă şi de aici concluzia că toţi suntem bolnavi, mai mult sau mai puţin.

Când mi se face o nedreptate sau mi se întâmplă ceva rău, e firesc să mă întristez, să mă necăjesc. Dar asta nu-i păcat. Asta e neputinţa firii mele rupte de Dumnezeu, căzută din har.

Păcat e ceea ce mă îndeamnă să fac ceva rău: să mă răzbun, să-i zic vreo două…
Dar eu nu pot să fac altfel decât îmi vine.. eu nu pot să fac binele decât împreună cu dumnezeu.

Dar rănile mele sufleteşti m-au slăbănogit…nu sunt mulţumită de mine, nu-mi place de mine…eu nu-L pot vedea pe Dumnezeu ca prieten…am nevoie de vindecare..şi asta se poate face prin iertare.. iertarea mea şi a celorlalţi şi a lui Dumnezu.
Cum pot face asta?

Un posibil răspuns îl voi primi azi la ora 17.30 când vei veni şi-mi vei povesti cum ai făcut tu ca să te vindeci…vino şi-mi povesteşte, te aştept!

https://indraznescsatraiescsanatos.wordpress.com/2015/03/24/seminar-gratuit-cum-ne-putem-vindeca-iertand/

Filmuletul cu cateva momente de la Conferinta Femeia si provocarile vietii din 8 martie 2015

Dragilor

am primit astazi filmuletul mult asteptat cu cateva momente de la

Conferinta Femeia si porvocarile vietii

in timpul careia am lansat si cartea

Ma bucur ca sunt femeie.

In filmulet sunt cateva cuvinte despre

Vindecarea prin iertare

De ce VINDECAREA PRIN IERTARE?

Dragilor,

poate vă întrebaţi de ce sau ce rost are să veniţi la un seminar despre iertare….

Iată câteva reflecţii persoanle din dimineaţa asta:
– istoria omului, a lui Adam şi a Evei..izgonirea din Rai…
– toţi suntem bolnavi, toţi avem nevoie devindecare.
– Nimeni nu este perfect, şi asta e marea revelaţie care ne poate vindeca sufletul.

Toţi suntem vulnerabili, toţi suntem din când în când egoişti, lipsiţi de compasiunesau inconştienţi, rănindu-i pe cei din jur.. toţi ştim ce înseamnă să ne luptăm cu propriul ogo, cu frica şi cu lipsa lipsa iubirii.cu toţii am cunoscut, măcar odată, ce înseamnă să-ţi doreşti să fii mare în această lume, dar să acţionezi ca un om mărunt, să-ţi doreşti să fii bun, dar să reacţionezi ca o fiară, dorinţa de a fi înţelept, dar a acţiona prosteşte. Marele dar, ce ni-l putem face nouă înşine şi tuturor celor din jur, este să recunoaştem cu sinceritate acest lucru: că suntem departe de a fi perfecţi şi totuşi să fim împăcaţi cu noi înşine şi cu cei din jur.

– Procesul meu de vindecare a început în urmă cu 14 ani şi a început de la exterior spre interior. Am început să-mi tratez trupul şi am descoperit că de fapt sufletul meu e mai bolnav şi încet am început să lucrez la vindecarea lui.

– Dumnezeu mi-a pus la îndemână mai multe instrumente de vindecare, dar cel mai minunat dintre toate simt că este iertarea

– Am început vindecarea trupului şi am văzut că, ce reuşeam să fac bun prin alimentaţie sau alte lucruri exterioare, risipeam într-o clipă de mânie, de nemulţumire şi depresie şi astfel m-am hotărât să mă focusez pe interior, să fiu atentă la păstrarea păcii şi mai ales la lucrurile care-mi furau pacea şi astea erau legate de gândurile mele şi de acţiunile celor din jur şi de reacţiile mele la ele.

– Am avut descoperirea puterii iertării. Am început să învăţ să-i iert pe cei din jur care făceau aceleaşi greşeli şi am început să cultiv starea de pace interioară

– Poate tu nu ai nevoie de vindecare, poate tu eşti sănătos. Poate chiar nu ai nevoie (deşi nu am cunoscut încă vreun om lipsit de răni sufleteşti nevindecate), dar să spunem aşa, chiar şi în acest caz, tot ai nevoie de lucrarea iertării prin care îi poţi vindeca pe cei din jur.

– De fapt aceasta este marea noastră menire pentru care ne-am născut pe acest pământ: cu toţii ne-am născut în această lume pentru a ne vindeca unii pe alţii de gândurile noastre greşite, de conceptele limitate şi penibile care ne tezesc teama şi care ne împiedică să fim ceea ce suntem chemaţi să fim şi nu putem fi decât în relaţie unii cu alţii. Aurul nu devine strălucitor dacă nu este lustruit îndelung. Aşa şi noi, devenim ceea ce suntem chemaţi să fim, doar împreună, unii cu alţii în Dumnezeu. Şi cum suntem cu toţii nedesăvârşiţi, iertarea (şi îngăduinţa) este singura modalitate prin care putem convieţui.

– Iertarea generează una dintre cele mai profunde transformări pe care ne-o putem imagina în viaţa noastră şi în vieţile celor din jurul noastru. Ea schimbă totul aproape instantaneu. Ea aduce bucurie acolo unde este durere, pace acolo unde este conflict şi fericire acolo unde este mânie. Dar mai mult de atât, iertarea ne ajută să ne regăsim pe noi înşine care ne-am împrăşiat şi împărţit în zeci de bucăţi blocate în ţinerea de minte a răului.

– Am ales această temă deoarece am convingerea profundă că, predând oamenilor o anumită lecţie, primul care are de învăţat sunt eu. Iar iertarea mi se pare lecţia cea mai importantă o pot învăţa. Şi de aceea, de acum încolo, iertarea va fi preocuparea mea de căpătâi.

– Am ales să vorbim despre iertare, pentru a-mi reaminti mie însămi cât de mult îmi doresc să pun capăt suferinţei pe care mi-o provoc singură şi pe care le-o provoc şi altora din jurul meu prin criticile mele, prin neatenţia mea sau când când refuz să iert.

– Vă mărturisesc că iertarea mi-a schimbat viaţa. Şi de fiecare dată când lucrez iertarea, trăiesc o stare de libertate interioară profundă, de nădejde, de pace şi de bucurie pe care nu am simţit-o în niciun alt context al vieţii mele. Iertarea este un proces continuuu. Ea nu se poate încheia vreodată în această viaţă. Iertarea e un proces în continuă desfăşurare, o creştere, o devenire. El nu se sfârşeşte niciodată. Atâta timp locuiesc în acest trup, o parte din mine va fi tot timpul tentată să critice şi să emită judecăţi „de valoare” la adresa celorlaţi oameni.

– Trebuie să vă mărturisesc că nu a fost şi nu este zi în care să nu mă abat de la calea cea dreaptă, fără să mă surprind că îi critic pe cei din jur şi pe mine însămi. Uneori mi se întâmplă într-o manieră josnică. Un singur gest sau cuvânt, îmi fură pacea şi-mi subjugă inima şi-mi construiesc mental tot felul de scenarii de revoltă, de răzbunare şi renunţare de a mai lupta să devin omuleţ.

– Dar încet, încet, am învăţat să practic non-stop iertarea şi fiecare întâmplare „neplăcută” devine un prilej de introspecţie: ce pot învăţa de acici, care-i partea mea?

– De multe ori mi se întâmplă să mă răzvrătesc pe oamenii care fumează pe stradă, care beau şi mănâncă tot felul de „porcării”. Dar simplul proces aplicat al iertării şi îngăduinţei acestor oameni, aşa cum sunt, şi a rugăciunii pentru ei, mă eliberează, încet, încet, de anumite sentimente profunde pe care le aveam în subconştient referitoare la propriul meu comportament din trecut, de atunci când nu ştiam şi nu practicam stilul de viaţă sănătos.

– De curând, mi-am dat seama că o bună parte din criticile mele la adresa celorlalţi nu erau decât o proiecţie a propriei vinovăţii, şi implicit, o autocritică. Am înţeles cât de vindecător este gestul iertării şi cât de mult mă poate elibera de propriul trecut, ajutându-mă să trăiesc plenar şi-n bucurie, momentul prezent.

– Ori de câte ori ne întristăm, este semn că nu iertăm. Un om care iartă şi primeşte iertarea este un om bucuros şi fericit. Dar noi ne cramponăm de ce ne fac cei din jur sau ne împotmolim în propriile noastre greşeli faţă de noi, de sufletul şi de trupul nostru şi ratăm bucuria singurului moment de care atârnă viaţa noastră: momentul de faţă.

Să mă întreb:

– Ce fac în acest moment îmi aduce bucurie sau tristeţe?

…cum folosesc oportunităţile momentului?

Să aveţi o duminică binecuvântată!