Arhive etichetă: impartasanie

Dacă nu credeţi că EU SUNT, veţi muri în păcatele voastre!

Dragilor,

primiţi să vă împărtăşesc din bucuria ce am primit-o azi la Doamne în bisericuţa noastră minunată. Să vă transcriu cuvântul Părintelui meu, a Părintelui  profesor Vasile Mihoc:

„Astăzi pomenim pe Sf. Evanghelist Ioan iar Evanghelia zilei ne pune în faţă o deosebită mărturie despre Hristos a Sf. Ioan, de fapt Însuşi Hristos vorbeşte în această mărturie şi este vorba despre o discuţie a Mântuitorului cu iudeii credincioşi pe care o găsim în Evanghelia după Ioan, capitolul 8.

Mântuitorul spune: „Dacă nu veţi crede că Eu sunt, veţi muri în păcatul voastru”. Şi o spune repetat. Şi ei (iudeii) se întreabă: Cine eşti? (Mântuitorul nu le răspunde direct;n.n),

Mântuitorul vorbeşte despre relaţia Sa cu Tatăl, Cel care L-a trimis, pe Care El Îl cunoaşte, pe Care El Îl revelează (descoperă) şi Mântuitorul apoi face acest anunţ: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt”. Când veţi înălţa pe Cruce, adică. Crucea este înălţare.

Le vorbea atunci despre moartea Sa pe cruce, arăta cu ce moarte avea să moară, spune Evanghelistul Ioan. Dar apare acest EU SUNT repetat în Evanghelia de astăzi. Şi este aici o aluzie clară la numele preasfânt a lui Dumnezeu: „Eu sunt Cel ce sunt”.

Când, în Vechiul Testament, şi Mântuitorul face această mărturie, Îl prezintă de fapt, pentru cei care înţeleg, ca Cel care este cu adevărat Dumnezeu adevărat. „Eu sunt” se repetă în Evanghelia de azi şi Mântuitorul descoperă că prin Jertfa Lui, urmată de Înviere, cunoaştem întru adevăr Cine este El şi că El este Dumnezeu adevărat şi Mântuitorul lumii.

Pomenim astăzi şi pe Sfântul Arsenie cel Mare şi am auzit la utrenie cântări de laudă în cinstea Cuviosului Arsenie cel Mare şi rugăciuni.

Sigur, ne gândim şi la Părinţii Arsenie ai noştri, Părintele Arsenie Boca şi Părintele Arsenie Papacioc.

Citat-Arsenie-Boca-200x106

Citat-Arsenie-Papacioc

Astăzi este, mai ales la Prislop, este foarte foarte multă lume. Îmi pare rău că, mă gândeam să pot ajunge astăzi la Prislop, dar n-am terminat o lucrare pe care trebuie s-o trimit astăzi şi iată am rămas acasă (spre bucuria noastră a celor ce am venit azi la biserică, n.n). Dumnezeu să primească Sfânta Liturghie şi să ne mântuiască. Amin Să trăiţi părinte, am spus noi într-un cor”.

Cine este Sfântul Ioan Evanghelistul?

sept-26-2012-SaintJohn-640x287

Sfântul Evanghelist Ioan a fost unul dintre cei doisprezece Sfinţi Apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos şi unul dintre cei patru care au scris Sfinta Evanghelie. El a mai scris şi trei Epistole şi Apocalipsa. Mesajul Sfântului Ioan se concentrează în câteva minunate expresii: „Dumnezeu este iubire” şi „Dumnezeu este lumină”. Hristos este „pâinea Vieţii”, „Să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu”.

Pe Sfântul Apostol Ioan, Biserica îl prăznuieşte de trei ori pe an. Astăzi, în ziua de 8 mai, este pomenită minunea care are loc, în fiecare an, în această zi, la mormântul său.

La mormântul Sf. Ioan Evanghelistul izvorăşte, prin lucrarea Duhului Sfânt, o pulbere sfântă, în fiecare an, în ziua de 8 mai. Localnicii o numesc „mană”. Această pulbere cerească este cunoscută pentru darurile ei vindecătoare, atât pentru suflet, cât şi pentru trup.

8-mai-Sărbătoarea-MINUNII-care-se-întâmplă-ÎN-FIECARE-AN-la-mormântul-Sfântului-Ioan-Evanghelistul

Dumnezeu face minuni prin toţi sfinţii săi, prin cei care au suferit sau au murit pentru El, prin proroci, mucenici, apostoli şi ucenici şi toţi cei care au dus o viaţă curată şi sfântă, învrednicindu-I Împărăţiei Cerurilor şi vieţii veşnice, iar locurile de îngropare ale lor le binecuvântează cu multe minuni şi daruri în care noi, credincioşii, mergând să ne închinăm şi să ne rugăm, primim mângâiere şi putere să mergem mai departe pe Calea spre cer, străduindu-i să le prindem urma înaintaşilor noştri întru credinţa în Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru.

Îmi amintesc că în zilele acestea Evanghelia zilei s-a citit tot din Evanghelia lui Ioan.
Iată două dintre cuvintele Părintelui nostru, Pr. profesor Vasile Mihoc, de la sfârşitul sfintei Liturghii:

„Eu sunt pâinea vieţii”. (Evanghelia de la Ioan Cap 6)

„Nu ştiu dacă realizăm cât de important este acest cuvânt pentru noi? Hristos care S-a făcut Pâine, hrană pentru viaţa veşnică. Hristos, fără de Care rămânem flămânzi, însetaţi şi viaţa noastră nu are sens.

Să ştiţi că nu există om necredincios care să poată fi bucuros. Bucuria lor ( a oamneilor necredincioş) este, aşa, foarte trecătoare. Numai credincioşii în Hristos au bucuria aceea nefurată (aluzie la bucuria ce o dă Domnul în noaptea dinainte de Patimi şi care a zis că nnimeni şi nimic nu o va lua de la noi, n.n), care străluceşte în inima lor permanent, în toate situaţiile vieţii şi până în viaţa veşnică.

Şi aceasta pentru că ei au hrana cea adevărată, Care este Hristos, Care este şi Viaţă pentru noi, este pâine, este băutură, este bogăţie şi putem spune în Hristos tot ce înseamnă Hristos pentru noi, Persoana Lui, învăţătura Lui, harul Lui, Cuvântul Lui. Toate acestea dau sens vieţii noastre şi fără El, noi suntem nemulţumiţi, flămânzi şi goi şi mergem într-o cădere, care este căderea iadului. Bunul Dumnezeu să ne ajute ca, căutându-l pe hristo şi iubindu-L pe el, să strălucească în noi puterea Învierii Sale. Amin”.

„Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan Cap 15-16)

Această pericopă face parte din cuvântarea Mântuitorului, care începe cu Porunca cea mare şi nouă: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii”

Sf. Ioan arată sensul concret al acestei porunci. E vorba de iubirea credincioşilor întreolaltă în biserică, pentru că în continuare Apostolul Ioan vorbeşte despre atitudinea lumii faţă de creştini şi anunţă că lumea îi va urî pe creştini. „Dacă voi aţi fi din lume, lumea ar iubi ceea ce îi aparţine, dar pentru că nu sunteţi din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea”. Şi face acest lucru, pentru că slujitorul nu este mai mare decât Stăpânul. Pe Hristos L-a urât în primul rând. „Dacă pe Mine m-au urât şi pe voi vă vor urî”, spune Mântuitorul. Şi urându-mă pe mine, vor urî şi pe Tatăl Meu. Chiar oamenii care credeau sau pretindeau că sunt credincioşi, prin atitudinea lor faţă de Mântuitorul, dovedeau că nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi de fapt Îl urau pe Dumnezeu.

Ei, în această situaţie în care Mântuitorul, de ură a lumii împotriva lui Hristos şi a ucenicilor Săi, Mântuitorul anunţă trimiterea unui Mângâietor. Şi iarăşi în sens precis, în acest context este vorba de Mângâietorul, Cel care mângâie pe cei urâţi, şi batjocoriţi şi prigoniţi de lume, Care este Duhul Sfânt. În acest text, Mântuitorul vorbeşte despre Mângâietorul, Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede şi anunţă în continuare câteva dintre lucrările acestui Mângâietor, care va călăuzi pe ucenici la tot adevărul, îi va învăţa toate, le va aduce aminte de toate .. şi aşa mai departe.
Iubiţi credincioşi, sunt cu adevărat cuvinte ale vieţii acesteia, pe care credincioşii le verifică permanent în viaţa lor, în practica vieţii lor”.

Credincioşii dau mărturie prin viaţa şi moartea lor că aceste cuvinte ale Domnului sunt adevărate. Nicio credinţă şi învăţătură n-a transformat atât de mult pe oameni, nicio credinţă nu face moaşte din trupurile adepţilor, moaşte făcătoare de minuni. Acestea sunt dovezile că ortodoxia este dreapta credinţă: sfinţii, revărsarea luminii la ierusalim de Înviere, întorcerea Iordanului înapoi de Bobotează. Aceste lucruri nu pot fi negate. Am văzut cum au încercat persecutorii să radă pe creştini de pe pământ, chinuindu-i şi ucigându-i cu chinuri groaznice. Dar cu cât îi ucideau, cu atât creştinii se înmulţeau şi Biserica creştea.

Vedeţi ce minunat? Numai mâncând pe Hristos în Biserica Lui, putem avea bucurie şi putem să ne iubim unii pe alţiii! Dar tocmai aici se dă lupta cea mare.

Tot Părintele Vasile spunea zilele acestea într-un cuvânt: mă întreb ce are lumea cu creştinii, de ce îi urăşte? Creştinii (autentici) sunt cei mai de treabă oameni şi tocmai pe ei lumea îi urăşte cel mai tare. De ce? Pentru că creştinii sunt ai lui hristos şi pe hristos nu-l poate suferi satana şi lumea, oamenii care îi slujesc răului.

Dar avem un mare ajutor, Îl avem pe Duhul sfânt. El este Mângâietorul nostru minunat. Pe El să-L implorăm mereu când lumea ne provoacă să reacţionăm.

Să ne ajute Doamne să avem o zi rodnică în grădina Domnului, pe tarlaua fiecăruia, acolo unde Domnul ne-a îngăduit să trăim şi să lucrăm! Vă îmbrăţişez cu drag mult!

sept-26-2012-SaintJohn-640x287

Mulţi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este, ci ne facem aşa o părere…. şi alegem să trăim, fie o viaţă de blestem, fie o viaţă de binecuvântare

Dragilor

Domnul mereu îmi vorbeşte şi mă învaţă cum să-mi trăiesc viaţa …
Aseară am ajuns la Sfântul Maslu, la sfârşit de Sfântul Maslu, şi Domnul iar mi-a vorbit prin gura Părintelui meu …şi m-a şi binecuvântat prin aghiasma înviorătoare, tot prin Părintele, care nu s-a zgârcit să mă stropească, ba ne-a şi spus că ar fi bine să facă rost de mătăuze mai mari, aşa cum folosesc unii preoţi din Rusia. (Îi puteţi vedea pe aceşti preoţi în filmuleţele ce sunt postate la finalul articolului).

Dialogul lui Iov cu Dumnezeu
(Iov stă pe gunoi şi „se ceartă cu Dumnezeu”, n.n).

job

Dumnezeu îi dă un răspuns la revolta lui Iov, care nu e păcătoasă în sine, dar e îndrăzneaţă, în ea ne regăsim şi noi uneori. Oameni, care mereu se întreabă de ce Dumnezeu îi pedepseşte, de ce Dumnezeu nu face milă cu ei cum face cu alţii, se simt dezavantajaţi şi ajung la o stare nepotrivită în faţa lui Dumnezeu, o stare de oameni necredincioşi, pentru că ei cred că pricep, când de fapt nu pricep.

Ei, în cartea Iov, găsim această această discuţie dintre Dumnezeu şi Iov care îl arată pe Iov că de fapt nu pricepe cum merg lucrurile.

Şi noi de multe ori nu pricepem, de cele mai multe ori, gândurile lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care are o altă perspectivă decât noi:  „Căile Mele nu sunt căile voastre, spune Dumnezeu, şi gândurile Mele nu sunt gândurile voastre”.

Aş vrea să citesc acest răspuns a lui Dumnezeu către Iov, de la Cartea Iov cap 38
Şi a început să citească (.. …). Ce minunate cuvinte! Le puteţi găsi în Biblia ortodoxă on line
„… şi apoi Părintele încheie citirea cu cuvintele: „şi atunci eu însumi Te voi preamări pentru toate”… şi a făcut o pauză mai lunguţă, apoi a zis:

E aşa un imn al creaţiei… (am înregistrat de afară şi acum când reascult înregistrarea ca s-o transcriu, se aud păsărelele…Ce minunat! Mai mult rezonez acum cu acel imn …)

Şi Iov a răspuns în cap 39: „Ştiu că poţi să faci orice.. (…) Mă pocăiesc în praf şi cenuşă”.
Vedeţi, continuă Părintele, din cartea Iov, ni se spune că Iov a fost încercat din ispită, din ispita celui rău. Relele lumii pot să vină din păcat, relele noastre pot veni din păcat, dar şi din lucrarea celui rău, pe care însă Dumnezeu o îngăduie, şi dacă El o îngăduie, o îngăduie tot spre mântuirea noastră.

Ce minunat este când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu!

Iov a început să-L cunoască pe Dumnezeu. Până atunci avea impresia că-L cunoaşte, dar L-a cunoscut când s-a întâlnit cu El în suferinţă.

Când îl cunoşti pe Dumnezeu, ştii că toate căile Sale sunt înţelepte, toate lucrările Sale sunt minunate şi atunci descoperi şi în viaţa ta că, ceea ce ţi se părea că este spre pedeapsă, este de fapt calea mântuirii şi viaţa ta devine cu totul altfel. Şi atunci începi să vezi cum lucrează Dumnezeu.

Foarte mulţi oameni au impresia că ştiu ceva (despre Dumnezeu, n.n), dar de fapt nu-L cunosc pe Dumnezeu. Şi nu cunosc modul de a lucra a lui Dumnezeu.

Îşi imaginează un Dumnezeu care nu există. Şi atunci deciziile lor sunt eronate, căile pe care le iau sunt greşite şi vezi cum lucrurile nu merg cum trebuie şi lipseşte cu totul progresul din viaţa lor, viaţa spirituală în special.

Este mare lucru să doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu, să te încredinţezi că eşti pe mâna Lui. Şi înţelegând că Dumnezeu este în toate lucrurile Sale minunat, vei descoperi că Dumnezeu este minunat şi în viaţa ta, în lucrările care le face în tine şi cu toţi ai tăi, pentru că planurile Sale sunt cu toul minunate şi măreţe”. A încheiat Părintele.

Şi am găsit de cuviinţă să vă împărtăşesc şi vouă acest minunat cuvânt.

Şi pentru că eu am, în special, doi maeştri de la care învăţ zilnic,

Şi ca să se întregească minunat cuvântul Părintelui Vasile Mihoc, mai adaug încă un cuvânt al măicuţii mele Siluana, pe care l-am găsit în timp ce căutam azi dimineaţă ceva pe internet.
E un răspuns la întrebarea:

Dumnezeu de ce mă lasă să cârtesc, să mă îndepărtez de El. De ce mă lasă să mă chinuiesc, să urlu de durere? Nu mă mai iubeşte? (semnează: o ratată)
Copila mea iubită,

Poate că, din cauza durerii şi a atitudinii pe care o ai faţă de durere, încă nu eşti pregătită să afli răspunsul pe care îl ceri. Poate că întrebi doar pentru a te asigura că poziţia ta e îndreptăţită. Dar dacă doreşti un răspuns, eu Îl rog pe Domnul să mă lumineze ca să ajung la inima ta.
Aşadar:

De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere? Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ţi cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine faţă de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ţie nu! El din milă şi din iubire, a venit la noi şi vine la tine ca să-ţi arate pe viu că durerea se poate trăi şi altfel decât revoltându-ne, acuzând și învinovăţind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El … Tu, lipsită de milă faţă de tine, din cauza dorinţei ca lucrurile să fie așa cum ţi-ar plăcea ţie, alegi mereu soluţii care sporesc suferinţa, întunecă mintea şi otrăvesc viaţa.

Dacă acum, te opreşti din cârtit şi te aşezi în faţa Lui şi hotărăşti să iei în faţa durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.

Ţi se pare că poruncile Lui sunt nori şi sunt grele.

Ele (poruncile, n.n) sunt pur şi simplu puterea pe care nu o ai acum ca sa trăieşti cum ne cere El.

De exemplu: tu nu poţi să nu cârteşti când cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu ştii să faci altceva şi nu te-a învăţat nimeni să fii atentă şi la durerea celorlalţi pe care nu o poţi simţi pe dinăuntru, ca pe a ta.

Ca remediu la acestă neputinţă, Domnul îţi dăruiește porunca:

Binecuvintează pe cel ce-ţi face rău. Nu judeca!

Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poţi, vei descoperi că nu mai cârteşti şi că durerea devine altceva pentru tine.

Cum binecuvântezi? Aşa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face acum, mă răneşte, îmi face rău, mă doare!”

Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu ştii de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimţire sau ură, din neştiinţă sau cu bună ştiinţă… Tu eşti judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi şi pe mine să mă înveţi cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.

Desigur e doar un exemplu. Poţi găsi alte cuvinte.

Dacă nu ai puterea să rosteşti asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poţi. Ajută-mă!”

Atunci poate că vei auzi cheamarea Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi eu vă voi odihni pe voi”.
Atunci poate că vei alege să mergi la El, la Biserică şi să-L laşi să te mângâie, să te spele de păcat prin Spovedanie, să te întărească în har prin Împărtăşanie, să te înveţe mai multe, cum ştie El.

Şi multe, multe se vor schimba, mergând pe calea ce strâmtă a renunţării la voia noastră, la dorința ca lucrurile să fie aşa cum vrem noi.

Alfel, oricât ai urla şi ai bate din picior, nimic nu se schimbă, pentru că schimbarea poate avea loc numai în tine.

Cu dragoste şi rugăciune, Maica Siluana (http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/1578).

Şi încă un cuvânt al maicii Siluana:

Viaţa ca binecuvântare

„Făcând din sesiunea a şaptea (a Seminarului cu iertarea, n.n) un fel de a fi şi spovedindu-te regulat şi împărtăşindu-te, viaţa ta va fi altfel şi mereu mai plină de o bucurie care nu va mai fi determinată de circumstanţe.

Până când se formează deprinderile acestei noi vieţi, vei mai cădea, probabil, dar vei şti că e cădere şi nu situaţie fără ieşire.

Nu uita, acum ai în tine două feluri de a fi:

1. Unul, cel dat de viaţa trecută, viaţa primită de la părinţi şi de la lume, viaţa în care nu ai avut de ales, viaţa trăită ca un blestem fără ieşire şi

2. Acesta nou, dobândit prin naşterea la Viaţa ca binecuvântare, viaţa liberă de orice blestem moştenit, viaţa la care ne naştem hărnicind împreună cu Harul lui Dumnezeu şi răstignind orice pornire de împotrivire a omului vechi!

Tu alegi în care să trăieşti! Nu e uşor, dar merită, pentru că viaţa ca binecuvântare este adevărata noastră viaţă!

Doare? Da! Doare tare, mai ales la început, pentru că orice naştere doare, nu?

Dar nici viaţa ca blestem nu e mai puţin dureroasă, doar că e o durere care ne trăieşte ea pe noi, noi fiind atenţi doar la tranchilizantele urii şi ale răzbunării, pe când durerea naşterii de sine e o durere asumată şi liberă, care duce la Bucuria pe care nimeni nu o mai ia de la noi!

Vai celui care pleacă de pe pământ doar cu viaţa ca blestem!

Doamne, miluieşte-ne pe noi pe toţi! (MS: http://maicasiluana.blogspot.ro/2012/10/189-viata-ca-binecuvantare-este.html)

Aici puteţi vedea o stropire adevărată cu aghiasmă…


iov1bookjob

Sfânta Liturghie este salvarea noastră!

Dragii mei dragi,

mulţumesc Domnului că mi-a dăruit încă o zi în care să trăiesc şi să mărturisesc bucuria Lui!

Aseară, după ce le-am citit fetiţelor mele povestea de seară despre ascultarea de părinţi şi despre cum Sfânta Liturghie a salvat de la moarte pe un tânăr, mi-am adus aminte cum şi pe mine tot Sfânta Liturghie m-a salvat şi mă salvează zilnic de multe răutăți.

Mi-am amintit cum am venit aici, în Ardeal, unde în biserici, nu se cânta muzică psaltică, ci pe o altfel de muzică, care nu-mi dădea pace urechilor. Mi-am amintit cum mă tot uitam la prietenul meu, actualul soţior, cum se împărtăşea duminica şi eu mă minunam, căci eram învăţată că la 40 de zile e voie să te împărtăşeşti, nu mai des.

Mi-am adus aminte cum am venit prima dată la slujbă în cartierul unde locuim acum. Eram studentă. Mă invitase prietenul meu să vin la slujbă acolo. M-am dus. Era duminică. Atunci, nu era construită biserica aceasta nouă, ci se făcea slujbă în bisericuţă unde acum se slujeşte pentru credincioşii cu deficienţe de auz şi vorbit. Prietenul meu m-a invitat în pod. Parcă văd şi acum cât de ticsit de oameni era podul, la fel și bisericuța. De sus, priveam cum oamenii stăteau înghesuiţi, dar erau așa de  nu-știu-cum.

Îmi amintesc și momentul împărtăşirii, care nu se mai termina…! Au fost aşa de mulţi la împărtăşit în duminica aceea…! Sau poate că mi s-au părut mulţi faţă de nimeni de pe la bisericile din Moldova de atunci. Şi mă uitam cu dor şi jale la cei ce se împărtășeau și doream și eu să mă împărtășesc, căci nu mă împărtăşisem de mult. Nu aveam duhovnic aici. Duhovnicul meu era în Moldova şi eu eram într-un loc atât de straniu, de rece şi de distant….

După slujbă, mă uitam la prietenul meu ce bucuros era, iar eu eram aşa pierdută şi tristă. Prietenul meu mi-a observat starea şi mi-a zis: „Nu vrei şi tu să te împărtăşeşti duminica viitoare?

M-am despătţit de prietenul meu și am plecat la gazdă. Toată ziua am avut în minte faţa aceea bucuroasă a prietenului meu. El era bucuros, iar eu eram deprimată. Dar în duminica, aceea s-a mişcat ceva în mine. Luni, am mers la cursuri şi am început să mă interesez de programul slujbelor de la capelă şi ce preot spovedeşte acolo. Aşa l-am găsit pe părintele Necula. Am început să merg la slujbă la capelă. La capelă, cântau studenţii şi cântau aşa de frumos! Cântarea lor îmi mângâia sufletul răvăşit, rănit, zbuciumat.

Încet, încet, am început să mă apropii de oameni de aici, de părintele Necula, care-mi devenise duhovnic, de slujbe şi de Sfânta Liturghie. Părintele duhovnic mi-a dat voie să mă împărtăşesc mai des. Lucrurile au început să se schimbe. Nu mai puteam vieţui oricum, mai ales când ştiam că a doua zi trebuia să merg la Sfânta Liturghie să mă împărtăşesc… Era o altă atenţie la slujbă când era vorba de împărtăşit! Când nu mă împărtăşeam, mă puneam cu botul pe labe şi, uneori, mă trezeam că se merge la miruit şi parcă eu n-am auzit nimic…

Încet, încet, m-am acomodat cu Sibiul. Încet, încet în sufletul se mişca câte ceva. Îi vedeam pe acei tineri bucuroşi care se împărtăşeau foarte des şi-mi doream şi eu să mă apropii, dar de multe ori eram ţinută de depresii şi îngrijorări. Aşa, a trecut primul an de facultate. La începutul celui de-al doilea an, ne-am căsătorit. A fost minunată Sfânta Liturghie din ziua nunţii noastre! Atât de minunat au cântat colegii noştri în capelă! Toate au fost minunate: şi slujba Cununiei şi cuvântul părintelui Necula, duhovnicul nostru de atunci. Îmi aduc aminte și acum de începutul romanţat al cuvântării Părintelui Necula: „Nicolae Sebastian şi Doina lor…….” Da, da…

Mi-am amintit că eram însărcinată cu mijlocia şi eram tare speriată să nu pierd din nou sarcina. Veneam la slujbă şi vocea blândă a Părintelui Vasile îmi dădea atâta linişte! Am început să vin des la biserică la slujbe, să vin ca la o terapie… și am observat că slujba Sfintei Liturghii era un balsam pe sufletul meu rănit. Am început să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc tot mai des. Simţeam că numai Domnul îmi poate salva sarcina şi o poate feri de tot răul şi-mi va da un copil sănătos. Părintele m-a binecuvântat să mă împărtăşesc zilnic pentru prunc. Ooo, ce minunat era! Şi ce bucuros era pruncul la slujbă! Şi ce mai dădea din picioruţe când mergeam la împărtăşit!

Încet, încet, zi de zi, sufletul și trupul meu au început să se vindece. Mă spovedeam și mă împărtășeam des și, în paralel, făceam Terapia prin iertare cu măicuţa Siluana şi Terapia prin alimentaţia de post. Şi pruncul a fost salvat. Domnul l-a salvat! Da, Sfânta Liturghie ne-a salvat și ne salvează. Cum voi putea mulţumi vreodată Domnului? Domnul este viaţa mea!

Da, mare dar este Sfânta Liturghie zilnică. Dar a fost un timp când am căzut din acest dar, căci m-am mândrit, am judecat şi n-am avut înţelegere faţă de neputinţa celor din jurul meu. Şi nu mai simţeam nimic, nu mai simţeam bucuria Domnului, nu mai puteam trăi Sfânta Liturghie. Dar Domnul m-a salvat din nou, tot prin Sfânta Liturghie, de care m-am ţinut cu dinţii. M-am ţinut cu disperare de poala veşmintelor părintelui meu şi l-am rugat să mă tragă afară din prăpastie….

Sfânta Liturghie este salvarea mea! Simt că fără ea, fără Domnul pe care-L primesc în timpul săvârşirii ei, nu pot trăi în acest mediu și în aceste vremuri. Aerul e atât de încărcat de…fum de tigară, de zgomotul maşinilor… Tânjesc după mediul și aerul acela curat pe care l-am avut în perioada de liceu. Mulțumesc că acum am o oază în care scap şi mă adăp, că am biserica şi Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie este rugăciunea cea mai mare, cea mai înaltă, cea mai puternică pe care o poate face omul pe pământ şi tocmai, pentru că este cea mai importantă lucrare, cea mai folositoare, cea care ne scapă de la moarte, tocmai de aceea satana ne dă lupta cea mai mare şi caută cu orice chip să ne împiedice să mergem la ea şi să valorificăm cumsecade darul ei. Ne dă orice alternative, să ajută să facem orice, numai să nu mergem la biserică, numai să nu ne împărtăşim. El ştie că, dacă îl avem pe Domnul în noi, el nu mai are putere… Şi dacă, totuși, se întâmplă să scăpăm şi să mergem la biserică, acolo satana ne dă alte ispite: ne împinge să vorbim, să dormităm… Şi dacă totuşi stăm bine la sluijbă, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, el face să ne mâniem după slujbă, să ne tulburăm….

Da, e mare lupta! E imposibil de purtat fără harul lui Dumnezeu. De aceea, avem neaparată nevoie de harul primit prin Sfânta Împărtăşanie! Noi suntem atât de slabi! E imposibil să nu greşim, dar Domnul ne-a dat o scăpare, ne-a dat IERTAREA. Iertarea este răspunsul Lui Dumnezeu la neputinţa umană. Iar noi, oamenii, iertând, devenim ca El. Sunt conştientă că sunt om păcătos, supus greşelii, că sunt bolnavă. Știu că numai Domnul este Vindecătorul şi scăparea mea! Greşesc? Îmi cer iertare. Îmi greşesc oamenii? Îi iert. Îl rog pe Domnul să mă ajute să-i iert, mai ales pe cei pe care nu-i pot ierta. Îi supăr pe oameni? Mă rog Domnului să-i ajute să mă ierte, să mă îngăduie, căci sunt neterminată, nedesăvârşită. Drumul spre asemănarea cu Dumnezeu este în desfăşurare, dar, uneori, vin cotituri. Suntem cu toţii pe Cale şi suntem încă nedesăvârşiţi, de aceea e nevoie să ne îngăduim unii pe alții.

Recunosc că nu pot să fac nimic fără Domnul. Iar Domnul mă aşteaptă zilnic la Sfânta Liturghie să-mi dea putere. O, Doamne ai milă de mine! Ai milă de toţi ai mei, de toată lumea Ta. Ajută-ne să ardem în râvna pentru Tine!

Aceste gânduri am vrut să vi le împărtăşesc, dragilor, astăzi. Rugaţi-vă şi pentru mine! Şi eu vă port cu mine la Doamne. Să ne dea Domnul azi o zi rodnică! Amin

În rândurile de mai jos, aveţi povestea de seară, citită din cartea ”Proloagele” din ziua de 30 aprilie: Întru această zi, cuvânt despre ascultarea de părinţi:

”În zilele lui Teodosie cel Mare (379-395), era în Constantinopol un om, cu numele Iulian, îmbunătăţit cu viaţa şi foarte bogat în tinereţile lui. Şi avea un singur fiu, numit Teofil. Iar la bătrâneţe, a sărăcit mult şi, neavând cele de nevoie pentru trup, a zis fiului său: „Fiul meu, iată, după cum vezi, eu sunt neputincios şi atâta de sărac, încât nu am cu ce să te hrănesc şi nici cu ce să-mi petrec viaţa mea. Dar vreau să te rog pe tine ca să-mi faci o voie, pentru ca să mă uşurez şi eu, smeritul, să te învredniceşti, pentru ascultarea ta, de fericirea cerească.” Iar acela a zis: „Spune-mi tată, orice pofteşti şi eu te voi asculta la lucrurile cele cuviincioase.” I-a zis lui bătrânul: „Fericitul Avraam avea un fiu din făgăduinţă şi s-a dus la munte, ca să-l junghie, şi acela nu s-a dat înapoi, ci şi lemnele le purta cu bucurie, cu osârdie, purtând urma tatălui său. Şi nu numai aceasta ,ci şi mulţi alţii au ascultat pe părinţii lor. Aşa fă şi tu, fiule preaiubite, ascultă porunca mea şi nădăjduiesc de la Dumnezeu, cel iubitor de oameni, că nu te vei necăji pentru aceasta.”

Deci i-a zis lui Teofil: „Au voieşti şi tu să mă omori?”. Iar tatăl a răspuns: „Să nu fie fiule, ca să fac o fărădelege ca aceasta; ci o poruncă să-mi împlineşti, să primeşti să te vând ca pe un rob al meu, ca să-mi uşurez bătrâneţile mele şi să nu umblu cerând, ca un sărac lipsit. Şi milostivul Dumnezeu va face milă cu tine pentru bunătatea aceasta, ca să-ţi dea ţie bogăţie nemăsurată întru această lume, iar sufletul tău să-l odihnească în sânurile lui Avram.

Şi încă a doua poruncă să o păzeşti, până în ceasul morţii tale: de vei avea un lucru sau o slujbă, la care te va trimite domnul tău, să-ţi aduci aminte ca să te duci mai întâi la Sfânta Liturghie, când este vremea, apoi, iarăşi, du-te la slujba ta, după sfârşitul Liturghiei. De asemenea, să ai către Preasfânta Fecioară multă evlavie. Şi dacă vei face aşa, te va izbăvi Domnul de la o mare şi nesuferită furtună.”  Iar acela a răspuns: „După cum voieşti, părintele meu, aşa fă.”

Deci a doua zi, a vândut Iulian pe fiul său unui dregător al palatului, Constantin cu numele. Acesta ţinea mult la tânăr, pentru multa lui ascultare, pentru înfrânarea şi păzirea curăţiei şi smerenia lui, pentru frumuseţea feţii lui, pentru cunoştinţa şi învăţătura lui. Şi îl însoţea totdeauna la plimbare şi la masă, pentru că-l slujea cu sârguinţă. Deci, într-una din zilele acelea, ducându-se la palatul împărătesc, domnul său a uitat acasă un hrisov cu însemnări de seamă şi l-a trimis pe Teofil să alerge, în grabă, să-l aducă. Iar tânărul a alergat, pe cât a putut, şi, intrând în cămara dregătorului cu îndrăzneală a luat hrisovul. În ceasul acela însă, acolo, femeia dregătorului se desfrâna cu un rob al ei, iar tânărul n-a căutat la ei, în graba lui. Însă ticăloşii aceia, care au făcut păcatul, au cugetat rele asupra lui.

Deci, venind dregătorul, i-a zis lui femeia: „Pentru aceasta ai cumpărat pe neruşinatul de rob, ca să vină în pat să se desfrâneze cu mine? Că dacă n-aş fi strigat ca să-mi ajute cutare, lua cinstea mea păgânul acela. Au sunt de neam prost şi nenorocit, de m-ai defăimat? Aşa mă jur pe părinţii mei şi pe mântuirea sufletului meu, de nu voi vedea mâine tăiat capul întru tot îndrăzneţului şi al obraznicului robului aceluia, nu stau nici un ceas mai mult în casa ta, ci mă despart de tine şi îmi iau zestrea mea.”

Acestea auzindu-le, dregătorul s-a mâniat asupra robului şi a făgăduit să-i facă voia ei. Şi, a doua zi, s-a întâlnit în palat cu judecătorul cetăţii şi i-a zis: „Mâine de dimineaţă îţi trimit pe un rob al meu să-i tai capul lui şi să-l pui într-o pânză, să-l pecetluieşti şi să mi-l trimiţi”. Iar judecătorul a zis: „Eu nu fac nedreaptă judecată, trebuie să mărturisească trei oameni, în scris, că este vrednic de moarte, ca să-l omor.” Atunci, dregătorul a zis înaintea a trei martori: „Am cumpărat un rob tânăr şi acela a silit pe doamna mea, ca să doarmă cu dânsa.” Acestea zicând, a luat mărturie scrisă şi aşa a primit judecătorul ca să-l omoare.Deci, când s-a făcut ziuă, a strigat dregătorul pe acel nevinovat, zicându-i lui: „Du-te la judecător şi îi spune lui că îl felicit şi să-mi trimită răspuns.” Şi Teofil ducându-se, a trecut pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în care se slujea. Atunci, şi-a adus aminte de părinteasca poruncă şi, intrând în biserică aceea, a rămas până la încheierea slujbei.

Deci, robul cel rău, acela care se desfrânase cu femeia dregătorului, văzând că a zăbovit judecătorul ca să trimită capul lui Teofil, a zis dregătorului: „Să mă duc eu să-l aduc, dacă porunceşti.” Iar acela a zis lui: „Du-te.” Şi acesta, alergând, ca şi când ar fi vrut să ia o comoară de mult preţ şi, ajungând la casa judecătorului, a intrat, felicitându-l pe dânsul, în numele dregătorului. Dar acolo, sta ascuns călăul cu sabia ascuţită şi i-a tăiat capul lui îndată. Şi, spălându-l, l-a înfăşurat într-o pânză.

Iar când a vrut să-l pecetluiască, iată, a ajuns şi robul cel credincios şi fără de vicleşug, după ce s-a isprăvit Liturghia. Şi, felicitând pe judecător, a luat de la dânsul capul pecetluit într-un sorţ, neştiind ce are înăuntru. Când s-a întors la stăpânul său, toţi s-au minunat şi, mai ales doamna lui; că l-au trimis să-i taie capul, iar el s-a întors sănătos. Şi, întrebându-l pe dânsul ce a adus acela a răspuns, zicând: „După cum mi-ai poruncit, doamne al meu, am felicitat pe judecător şi, îndată, mi-a dat lucrul acesta să ţi-l aduc, eu nu ştiu ce este înăuntru.” Deci, luându-l şi despecetluindu-l, au aflat capul desfrânatului. Iar desfrânata s-a îngrozit şi a rămas fără glas mult timp. Apoi, după ce şi-a venit în mintea ei, a înţeles judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Şi, fiindu-i frică, ca nu cumva, să pătimească ceva asemenea şi ea, ca o pricinuitoare a răului, a plâns din toată inima şi a mărturisit cu îndrăzneală fărădelegea ei, zicând:

„Domnul meu, eu ticăloasa şi nenorocita sunt pricina răului acestuia. Şi mă tem să nu pătimesc, cumva, după lucrurile mele, că nu este lucru ascuns, cum zice glasul Domnului, care să nu se facă arătat. Iată, sunt astăzi trei ani şi jumătate de când fac păcatul acesta, cu robul tău cel omorât şi tu n-ai ştiut, iar robul acesta tânăr este curat şi păcat nicidecum nu a făcut, ci cu nedreptate l-am defăimat, eu ticăloasa. Pentru aceasta, Domnul cel drept a iubit dreptatea, dând fiecăruia după lucrurile lui. Deci iartă-mă pe mine, domnul meu, pentru îndurările lui Dumnezeu, că de astăzi, înainte nu-ţi voi mai greşi ţie.”

Şi au luat toţi frică şi spaimă, slăvind pe Domnul cel iubitor de oameni, că niciodată nu trece cu vederea pe cela ce face voia Lui. Atunci, dregătorul a întrebat pe Teofil, să-i spună toate cele despre dânsul, adică petrecerea lui şi faptele lui cele bune. Şi acela i-a povestit despre bunul neam, cel mai dinainte al tatălui său şi sărăcia cea mai de pe urmă, despre ascultarea pe care a făcut-o, de s-a vândut ca rob, ca să hrănească pe tatăl lui cel bătrân şi despre porunca pe care i-a dat-o, ca să se ducă la Sfânta Liturghie şi celelalte. Iar dregătorul, acestea auzindu-le, l-a luat pe dânsul nu ca pe un rob, ci ca pe un fiu al lui adevărat, mâncând împreună cu dânsul şi împreună petrecând. Şi nu numai aceasta, ci şi moştenitor l-a scris, la toată averea lui.

Pentru aceasta, şi noi iubiţilor, să ne temem de judecata lui Dumnezeu şi să ne ducem la biserică şi să stăm cu frică şi cu cutremur până la sfârşitul Liturghiei, ca şi cum am vedea cu ochii cei trupeşti pe Însuşi Stăpânul Hristos, care va să ne judece pe noi, în ziua cea înfricoşătoare a învierii celei de obşte; şi să nu ieşim afară până nu se va sfârşi slujba, şi nici să nu îndrăznească cineva să vorbească în biserică. Iar acela care iese din biserică, fără de mare nevoie, sau va vorbi de grijile trupeşti, se aseamănă lui Iuda, care s-a sculat de la Cina cea de Taină şi, ca un nemulţumitor, s-a dus şi l-a vândut pe Hristos.

O fotografie de la tabara de la Mărişel, cand ne-am impartasit cu totii

14072013037

Despre faptul că poziţia trupului ne influenţează starea sufletului şi mintea şi despre Pâinea vieţii

POZE BOTEZ RAFAELA 001

Hristos a înviat, dragii mei dragi!

Azi dimineaţă m-am trezit un pic cam indispusă, pentru că aseară m-am culcat târziu după ce mi-am „bunghit” ochii lucrând la calculator. Tot aseară am revăzut şi un material despre cum ne influenţează poziţia trupului mintea şi felul cum ne simţim.
A sunat ceasul. Nu-mi venea să mă trezesc. Dar m-am ridicat totuşi din pat. Eram ameţită, morocănoasă, şi gândul că am atâtea de făcut mă făcea şi mai indispusă, dar mi-am amintit ce am citit aseară despre cum pot să-mi îmbunătăţesc starea şi dispoziţia şi astfel, m-am dat jos din pat, am ridicat mâinile în sus şi am deschis gura într-un zâmbet larg spre minunata icoană a Domnului şi a Maicii Domnului şi am spus Slavă Ţie, Doamne! Mulţumesc pentru somnic! Mulţumesc că m-am trezit! Doamne binecuvintează-mă! Dă-mi să fiu astăzi martora bucuriei Tale!”.
Şi chestia asta cu zâmbetul chiar funcţionează! Am reuşit să-mi fac treburile mele totuşi.

Dar să revenim. La ora 6.35 am intrat în bucătărie. Nu ştiam pe ce să pun mâna. La un moment dat am auzit vocea ridicată a soţiorului care le „împingea” pe prinţesuţe să se mişte „mai cu talent”.

Ameţeala nu mi-a trecut de tot cu un zâmbet, dar măcar am aprins un beculeţ…Am băgat de seamă că sunt vulnerabilă în dimineaţa aceasta şi că am nevoie de multă atenţie, ca să nu strig la cei din jur. Am început să cânt Hristos a înviat. Apoi le-am încălzit apa la fetiţe, le-am dat apa sfinţită să bea şi apoi le-am trimis să se îmbrace şi să coboare repede în bucătărie.

Hm, astăzi trebuie să fac lapte de cocos! Am scos lichidul din nucă, am mers iute afară şi am spart-o, am revenit şi am început să desprind miezul din coaja crăpată în două… Măi.., tocmai azi, când sunt aşa cheaună de cap, te-ai găsit şi tu nucă să te desprinzi aşa de greu…!

Copilaşii au coborât în bucătărie. … Aaaa, budincuţa de mere…. Doamne ajută-mă s-o fac… !

Le-am rugat pe fete să cânte şi ele Hristos a înviat….Am spălat merele…dar, măi, tocmai pe cele mai afectate le-am nimerit azi…! Doamne miluieşte! Hristos a înviat… Şi storcătorul ăsta merge ca melcul…Măi. măi…şi după ce fac budinca, trebuie să spăl storcătorul, să schimb sita, s-o pun pe cea deasă ca să fac laptele de cocos… Hm şi e deja 7 fără un sfert şi chiar azi soţiorul mi-a spus că e musai să plece la 7 fix….

O, slavă Ţie Doamne! Budinca e gata, copii! Copii s-au aşezat la măsuţă.
Dar e deja 7 fără 5 minute…şi trebuie să curăţ nuca de coaja aceea maronie ca să meargă mai repede Huromelul ăsta al meu…Hm…dacă aş fi avut blenerul acela ultrarapid, un-doi aş fi făcut laptele de cocos…

Dar ce tot bâigui acolo în minte?…Ce-mi trebuie blender…? Să ameţească laptele de să-l facă…praf…? Storcătorul meu e bun…, eu am o pasă proastă azi…Doamne miluieşte-mă…!
„Eu am plecat…!”, îl aud dintr-o dată pe soţior… Bine, Maica Domnului cu tine….! Ooo Doamne ajută-mă să termin lăpticul până nu iese cu maşina pe poartă şi să îl pun în sticluţă şi să-l pun în plăsuţă alături de chifle ca să aibă ce să mănânce azi soţiorul meu iubit!

Ura…am reuşit…! Între timp soţiorul şi-a adus aminte că mai trebuia s-o ia şi pe mezinuca cu el şi s-o ducă la şcoală… şi a revenit în casă. Mezinuca, în fugă, îşi pune caserola cu cereale în ghiozdan şi mai ia ultima gură de budincă… şi iese după tati ei.

„Mergeţi cu bucurie şi în pace dragilor, Maica Domnului să fie cu voi!”, apuc eu să strig după ei, în timp ce continuam să curăţ la coaja aceea maronie…. care se ţinea aşa de strâns de miezul imaculat al nucii de cocos…

„Micuţa mea, haidem să plecăm şi noi!”, îi spun eu mezinei…

„Încalţă-te azi cu bocănceii că, uite, plouă afară”.

„Da, mami, dar nu pot să leg şireturile!”

….Hm… „Bine, încalţă-te că le leg eu!”. Eu acum trebuie să spăl storcătorul şi cănuţele…şi vasele…. şi Doamne, e deja 7 jumătate…!

„Mami, mami, întârzii la grădi!”.

Aaa, eu mă gândesc că întârzii la biserică….!

Într-un final, reuşim să ieşim pe uşă. Afară plouă…Umbrela e prea mare, se agaţă de pomi, de pereţii caselor, de oamenii de pe stradă…de umbrela micuţei…
Ajungem la grădi… O dezbrac în grabă pe micuţă şi fug la biserică. Cred că am uitat s-o pup…Sper că nu va plânge.

Doamne… am ajuns, slujba e aşa de înaintată….! M-a cuprins mâhnirea, îmi venea să plâng…

Ooo, dacă s-ar fi mişcat mămăruţa mea mai iute… ! Îmi venea să mă fac mică, să mă ghemuiesc şi să plâng…, dar mi-am îndreptat spatele şi am început să cânt cu strana. Aşa de repede a trecut slujba… „Luaţi mâncaţi ….” se aude vocea Părintelui… Rostesc şi eu cu toată gura: „Amin, Amin, Amin”. Apoi Tatăl nostru… şi apoi aud vocea Părintelui meu care spune: „Cred Doamne şi mărturisesc…” şi eu după sfinţia sa…continui cu voce tare…”că Tu eşti Hristos care ai venit să mântueşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt EU….”

O, Doamne am venit, dar am venit aşa târziu… Mi-e foame, mi-e sete…ai milă de mine…!

La strană a început să se citească rugăciunea a 7-a pentru Sf. Împărtăşanie:
„Din buze spurcate, din inima pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primeşte-mi rugăciunea, Hristoase al meu, şi neînlăturându-mi nici cuvintele, nici obişnuinţele, nici neruşinarea, dă-mi voie a grăi cu îndrăzneală cele ce voiesc, Hristoase al meu, şi mai vârtos mă şi învaţă ce mi se cuvine a face şi a grăi”.
Oooo, Doamne, mi-e ruşine să merg la Părintele să iau binecuvântare! Azi n-am ajuns la Sf. Evanghelie…azi am întârziat…Doamne ai milă de mine…! Poate azi e ultima Sfântă Liturghie…, dar mai bine să mor cu Tine Doamne Hristoase înlăuntrul meu, decât să stau departe de Tine.

M-am ridicat şi m-am dus…. Am intrat în cămăruţa de Spovedanie şi aşteptam ca părintele să vină ca de obicei şi să-mi dea binecuvântare.
Rugăciunea pentru Sfânta Împărtăşanie continua la strană şi mi-am ascuţit atenţia s-o pătrund:

„Greşit-am mai mult decât desfrânata, care aflând unde sălăşluieşti, cumpărând mir, cu îndrăzneală a venit să ungă picioarele Tale, ale Stăpânului meu Hristos şi Dumnezeului meu. Cum pe aceea, apropiindu-se din inimă, n-ai lepădat-o, nici de mine nu Te scârbi, Cuvinte, ci dă-mi să ţin şi să sărut picioarele Tale şi cu izvor de lacrimi, ca şi cu nişte mir de mult preţ, cu îndrăzneală să le ung. Spală-mă cu lacrimile mele, curăţeşte-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi greşelile şi îmi dă îndreptare … Ştii mulţimea răutăţilor mele, ştii si bubele mele şi rănile mi le vezi, dar şi credinţa mi-o ştii, voinţa mi-o vezi şi suspinele mi le auzi. Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izbăvitorul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte. (…) Vezi-mi osteneala câtă este şi toate păcatele mi le iartă (…)”.

Iată-l pe părintele. Se apropie, fereşte puţin perdelele să vadă dacă e cineva acolo….

„Părinte, am întârziat…a trebuit să duc copilul la grădi…(m-am scuzat eu), iertaţi-mă şi primiţi-mă la masa Domnului!”.

Şi Părintele meu bun a rostit vorba sa care-mi mângâie sufletul de fiecare dată: „Dumnezeu să vă ajute!”. Şi apoi a rostit dezlegarea şi binecuvântarea pentru Sf. Împărtăşanie….şi lacrimile curgeau în voie…. Am sărutat sfintele icoane şi m-am apropiat de Sf Potir. „Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu cu Sf. Trup şi Sânge a Domnului şi Mântuitorului nostru…spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci… a spus Părintele şi a umplut linguriţa şi am deschis tare gura să-l primesc pe doamne al meu, viaţa mea, bucuria mea. Amin, Amin, Amin. Mulţumesc. Mulţumesc, Mulţumesc!

La sfârşitul sfintei Liturghii Părintele a spus că azi a citit o singură pericopă evanghelică deoarece „evanghelia zilei de azi de la Ioan capitoul VI corespundea cu evanghelia pentru cei adormiţi de azi, de miercuri, deci era aceeaşi evanghelie, şi am citit-o o singură dată.

Evanghelia este scurtă şi în ea se spune cum Mântuitorul îşi începe cuvântarea sa despre Pâinea vieţii, spune despre taina Euharistiei şi faptul că, mâncând Trupul şi Sângele Său avem viaţă întru noi. Apoi Mântuitorul spune mai departe că „pe toţi cei care i-a dat Tatăl, El nu-i va scoate afară”. Noi suntem ai Lui, suntem în Împărăţia Lui şi El ne primeşte şi de dăruieşte şi ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Său”.

Îl priveam pe Părintele şi-mi venea să-i cuprind picioarele… sfinţia sa îl închipuie pe Domnul…Faţa lui era aşa de luminoasă astăzi! Părintele e bucuros… Astăzi, şi de atâtea nenumărate ori, Părintele meu mi-a făcut un aşa mare dar, dăruindu-mi-l pe Doamne…Cum voi putea mulţumi vreodată Doamne, că mă primeşti de fiecare dată, şi nu mă trăsneşti pe mine nevrednica…?

Apoi Părintele a continuat: „Avem aşa de multă bogăţie în lucrarea Bisericii, în Tainele Bisericii, în viaţa Bisericii, în tot ce este biserica. Avem icoane... Citesc acum Cartea scrisă de Vasiliki Rallis din Lesbos…despre Sfinţii mucenici Rafael, Irina şi Nicolae. Ce lucruri minunate sunt scrise în această carte şi ce bogăţie! Ce bogăţie înseamnă pentru noi tot ceea ce este în Biserică şi cât de mare este binecuvântarea pe care Dumnezeu o revarsă în vieţile noastre prin Hristos şi prin sfinţii Bisericii!

Dumnezeu să primească Sf. Liturghie. După amiază este Sf. Maslu …Eu voi fi în călătorie…spre Timişoara..”.

Drum bun, Părinte!

Şi am zbughit-o pe uşă, alergând într-un suflet spre casă, unde treburile mă aşteptau să-mi continui slujirea…în bucătărie. În timp ce fugeam spre casă, cântam: „Îţi mulţumesc şi Te slăvesc Hristoase Domnul meu de tot ce-mi dai mereu!”.
Îndrăzneşte! Domnul ne iubeşte şi ne aşteaptă cu braţele deschise.

Să ai o zi binecuvântată, cititorule drag!

Când ai timp, urmăreşte şi acest video despre limbajul trupului
http://www.ted.com/talk /amy_cuddy_your_body_language_shapes_who_you_are?language=ro#

moto_0145

A patra zi fără pretenţii: Marea Joi

Dragilor

iată-mă în a parta zi de exerciţiu a deprinderii unei vieţi fără pretenţii!
Parcursul într-o viaţă fără pretenţii devine tot mai antrenant.

Ei bine, nu ai pretenţii! Dar ce te faci când alţii au pretenţii la tine? Cum reacţionezi? Normal: respingi, urli, strigi! Dar e un normalul deformat, un normal în care vechile scheme îşi fac treaba.

Ei, bun!

Ieri a fost Marea Joi. Dimineaţa a început minunat. A continuat apoi prima parte a zilei la fel de minunat. Fetiţele mici s-au dus la şcoală şi la grădiniţă, iar eu cu fetiţa cea mare, care era liberă de la şcoală, am mers la biserică. Am şezut ca pe vremuri când era mică, una lângă alta. Îmi era dor s-o simt, s-o mai ţin în braţe, dar nu mai încape, aşa că ne-am strâns una lângă alta şi nu ştiu când a trecut slujba.

Ne-am împărtăşit cu bucurie. Toate bune şi frumoase. După masă linişte. M-am apucat să mai aerisesc dulapurile, punând în saci lucrurile de dat. Seara am mers la denie şi apoi ne-am întors acasă. Eu cu fetele mici am plecat un pic mai repede şi când am ajuns acasă, fetele au vrut să mănânce ceva. Au vrut portocale. Tăticul lor minunat le luase o cutie mare de portocale, ca să se sature, aşa că au mâncat pe săturate, vreo 2-4 portocale. Le-am spus, însă, că o să trebuiască să-şi întrerupe somnul ca să meargă la WC. Şi-au asumat riscul.

Dar eu ştiam că ziua nu s-a sfârşit, că voi avea din nou o provocare, căci mezinuca încă mai are manifestări de bebeluş, aşa că m-am pregătit.

Fetele mici au mâncat portocale, apoi s-au băgat în pijamale şi au aşteptat cuminţi să vin să le citesc povestea. Acum citim din trei cărţi: din Proloage, viaţa sfântului sau a sfinţilor zilei următoare, dintr-o cărticică cu povestioare scrise de nişte copilaşi de şcoală minunaţi şi din Biblia pentru copii. Aşa a rânduit Domnul să ajungem cu lectura în Biblie exact la momentele pe care le trăim în Biserică în zilele acestea, la Patimile Domnului.

Aseară am citit despre cele ce s-au întâmplat după Cina cea de taină, cum a fost Domnul în rugăciune în grădina Ghetsimani şi cum a fost prins şi judecat în plină noapte. Aşa am fixat încă odată evenimentele pe care preoţii tocmai le-au citit în Cele 12 Evanghelii. Ne-am pupăcit, îmbrăţişat şi ele au adormit buştean.
Eu m-am dus în camera mea, am mai citit o rugăciune şi apoi am deschis materialul cu Seminarul iertării şi am citit:

„Răspunsurile de tip schemă (de inadaptare) sunt reacţii exagerate în situaţii dificile. (…)
Schemele de inadaptare sunt tipare de viaţă formate datorită opiniilor greşite pe care oamenii le au despre sine şi despre cei din jurul lor.

Unele scheme funcţionează scenarii care par a se repeta în viaţa cuiva…”.

Apoi

„Cum poate fi recunoscută o schemă?
Fiecare schemă are o „semnătura” directă, un tipar de stimuli şi de reacţii tipice şi, ca urmare, poate fi recunoscută după:

1.situaţiile care o declanşează,
2.sentimentele şi gândurile care apar în mod automat şi după
3.reacţiile obişnuite care însoţesc aceste stări (care sunt contraproductive).

Cum ne eliberam de sub tirania schemelor?
Începem să ne vindecăm atunci când suntem dispuşi să retrăim sentimentele care ţin fixate aceste tipare. E nevoie de curaj pentru a înfrunta sentimentele mascate de aceste tipare afective.

Ce putem face?

1. Să conştientizăm ceea ce se întâmplă privindu-ne pe noi înşine cu sinceritate, oricât de greu ne-ar fi.

2. Să trăim durerea sau groaza care se ascund în spatele acestor scheme, măcar pentru a ne da seama că vom supravieţui acestui demers. Să cercetăm şi să înfruntăm aceste sentimente.

3. Să ne observăm gândurile care însoţesc aceste sentimente şi să vedem în ce măsura ne justifică ceea ce facem. Gândurile alimentează reacţia afectivă. Reacţiile extrem de puternice sunt indiciul că ceea ce s-a întâmplat are înţelesuri simbolice pentru noi şi acelea ne declanşează reacţia. Amintindu-ne de situaţii similare din trecut, din copilărie, mai ales, identificăm tiparul schemei care ne chinuie.

4. Să fim atenţi la impulsurile şi acţiunile noastre pe toate nivelurile lor de manifestare: ce spunem (tare sau în gând, verbal sau nonverbal), cum spunem, ce facem, ce ne-a venit să facem şi ne-am abţinut… Să nu suprimăm emoţiile, dar nici să nu reacţionăm sub impulsul lor. Le putem trai fără să facem ce ne pretind ele.

5. Să nu ne lăsăm dominaţi de reacţiile emoţionale şi să observăm felul în care se modifică prin conştientizare, prin optarea pentru reacţii mai adecvate situaţiei prezente. (…).

După ce am citit, am pus capul în palme şi am început să mă gândesc la cele citite…cred că adormisem când, la un moment dat aud gălăgie şi voci:
„Ce vrei..? De ce plângi…? Era S care o întreba pe R de ce plânge…

A, imediat am înţeles ce era…ceea ce eu am prevăzut:
Mezinuca, Rafaela, se trezise sub presiunea vezicii urinare.. o şi vedeam cum stă în fund în mijlocul patului şi plânge, neştiind ce se întâmplă cu ea, copleşită fiind de somn…

Eu eram în pat, nu m-am clintit. Doar i-am spus fetiţei celei mari, care încă nu era în pat, cred că abia ajunsese acasă cu tăticul ei de la slujbă, să ia oliţa din baia de lângă ea, ea afându-se în acel moment în holul de la etaj în faţa uşii de la baia de la etaj, dar cum acea baie nu este încă funcţională, ea nu a auzit tot ce i-am spus, că i-am spus „baia de lângă tine”. Aşa că a fugit jos în baia de jos, dar oliţa nu era acolo. R. continua să plângă…Eu eram în pat..

O uşoară tulburare m-a încercat…La un moment dat, intrevine tăticul cu vocea lui „aspră”… : „Hai mai repede…” . Am început să mă rog pentru el, să rostesc mereu „Hristos a înviat din morţi…” şi apoi gânduri: „Doamne sunt mort.. sunt martora unei scene care s-a repetat de atâtea ori şi care m-a scos de atâtea ori din fire.. şi am urlat şi am reproşat şi am împins… şi am dispreţuit… Acum mă opresc.. stau aici.. nu mă ridic…, că de mă ridic.., voi reacţiona…, aşa că mă rog.. înviază-mă! Fă ceva…!”. Aceste gânduri se suprapuneau cu rostirea neîncetată a cântării rugăciune Hristos a înviat…Vocea soţiorului a coborât… L-am auzit…la un moment dat: „E traspirată toată… of… i-a pus şi pătura asta… ( am înţeles că era o aluzie la păturica pe care i-o pusesem mezinucăi pe pat, ca să-i ţină mai călduţ, dar ea se acoperă de plăpumiara de puf până sub bărbie şi aşa e ca într-un cuptor..normal că transpiorase…) „of”… se aude iar.. unde o fi maieul..? Las-o fără..

Soţiorul venit la un moment dat şi mi-a spus situaţia…Am răspuns: „Toate sunt acolo, la locul lor…”. A ieşit şi mi-a stins becul… M-am întins în pat şi .. am continuat să repet „Hristos a înviat!”.

La un moment dat l-am simţit pe soţior când s-a întins în pat pe partea lui de pat…Am vrut să-i spun „Noapte bună”, dar aşteptam să-mi zică el…Voiam să zică el …, dar nu a spus… s-a înfăşurat protector cu plapuma lui şi a adormit. L-am binecuvântat…m-am rugat pentru el… „Doamne, binecuvântat fii în situaţia aceasta! Doamne binecuvintează-l pe soţiorul meu! …Iartă-mi neputinţa de a-i spune Noapte bună…!”. Şi nu mai ştiu…..cred că am adormit…

M-am trezit dimineaţa pe la ora 5.30. Îl priveam cum doarme. Era acolo, era viu.. era soţiorul meu…Eram recunoscărtoare pentru aceasta..m-ai aveam o şansă…
Îmi venea să-l îmbrăţişez, dar simţeam o uşoară urmă de supărare… De fapt gândeam că el e supărat că aseară nu am sărit să mă implic…Primul impuls a fost să mă ridic şi să-mi văd de ale mele…dar m-am gândit că azi este Vinerea mare… Să stau în gânduri şi în păreri iarăşi, ca altădată, ca de atâtea ori…să joc un joc absurd, să dau curs unei farse? Nu. Nu vreau…! M-am apropiat de el cu gând să mă lipesc de inima lui… şi am rămas foarte surprinsă când el şi-a deschis braţul şi m-a strâns la pieptul lui…

Iată aşadar, era doar o părere! O părere care mi-ar fi muncit gândurile toată ziua….
I-am zis „Bună dimineaţa” şi iată-mă în a cincea zi fără pretenţii…

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate acestea!

„Daţi-le voi să mănânce …Şi au mâncat şi s-au săturat!”

Dragii mei dragi
Este o mare bucurie şi o binecuvântare că, deşi ne desparte atâta distanţă, pot să vă trimit, atât de uşor şi repede, gândurile mele.
Astăzi, ca de obicei, m-am sculat eu devreme, dar tot nu-i destul parcă…şi după lupte secular, care au durat vreo 3 ore, am izbândit să: coc o pâine şi o tavă de sfeclă roşie, dar spre uimirea mea deasupra mai trebuia să stea un pic, aşa că am pus-o deasupra tăvii cu sfeclă, că jos între timp pusesem o tavă cu chifle….. şi după chifle am mai băgat o pâine la copt, care spre mirarea mea nu s-a copt în 45 de minute, că uitasem temperatura pe 180 de grade de la chifle şi a trebuit să mai zăbovesc vreo 15 minute, timp în care am făcut lăpticul de cânepă cu suc de salată verde şi pătrunjel şi le-am pus la puiuţi în străchinuţe cu pâinică şi am „hrănit” şi noul meu copil- maiaua-…
Ei, ce să zic..treaba multă, nevoie mare, şi nici n-am băgat de seamă că ultima pâine a început să se prea închidă la culoare, semn că a luat-o prea tare căldurile, aşa că am stins cuptorul, am scos tava, am pufăit-o, am acoperit-o, şi am zburat la Doamne.
Şi acolo direct m-a întâmpinat Domnul (chiar atunci se citea Sf Evanghelie). Au fost ca de obicei două sfinte evanghelii, una a zilei şi una pentru morţi… E interesantă şi rânduiala asta, mereu Biserica are grijă să ne amintească că aci suntem provizoriu…
Dar să revenim la Evanghelie:
Prima: înmulţirea pâinilor (măi, ce potriveală!)
„Doamne, au zis ucenicii, uite oamenilor li-i foame după o zi de stat să te asculte…Ce facem?
Daţi-le să mănânce!
Păi să vezi, că nu prea avem ce, că numa nişte pâinici şi ceva peştişori..
Nu-i nimic, aduceţi-le aici!” Şi Domnul le-a binecuvântat şi cu ele s-au săturat mii de guri.
Ce am înţeles eu:
Tre să facem partea noastră în orice situaţie, şi ce nu putem, ce nu ajunge, plineşte Domnul…(Am înţeles…dar ce mult am de făcut la lenea mea….).
A doua Evanghelie a avut legătură cu prima, a completat-o uimitor, tocmai când eu eram aşa mulţumită astăzi cu performanţele mele, că am reuşit să-mi hrănesc copilaşii bine acasă.
În a doua Evanghelie Domnul a zis:
„De nu veţi mânca Trupul şi Sângele Meu nu veţi avea viaţă în voi înşivă!”
No, acum i-acum! Ce să mai înţeleg?
Tre să lucru pe două planuri. Nu se pot hrăni numa cu mâncarea ce am făcut-o, ci mai trebe ceva, „unicul necesar”, Sfânta Împărtăşanie… şi treaba e categorică, „nu ai viaţă în tine, dacă nu te împărtăşeşti. Trebe şi pâinea aceea ce am făcut-o dar, cum a spus şi Părintele meu la sfârşit, Împărtăşania este adevărata pâine.
Da, pare încurcată treaba asta pe două fronturi, dar nu e. Căci Domnul a zis: „Pe astea să le faceţi şi pe celelalte să nu le lăsaţi”.
Da, da, e nevoie de un echilibru..
Şi cum reuşim să facem acest echilibru? E treaba fiecăruia…Dar fără exagerări. Balanţa tre să fie corectă, sufletul e mai flămând, dar şi trupul îşi cere partea şi nu-i prea prieşte la funcţionare pâinea albă ..dar nici una crudă sau pârlită…
Doamneeeeeeeeeeeeeeeeeee miluieşte-măăăăăăăăăăăăăăăă!
Şi acum la sfârşitul expunerii, aşa ca un desert savuros… la finalul sfintei liturghii m-am desfătat de o franceză adevărată, căci Pr Daniel din Franţa, mare scriitor şi conferenţiar, invitatul Pr vasile Mihoc, părintele meu, pe care-l cunoaşteţi, despre care vă tot povestesc…, ne-a spus câteva cuvinte în minunata limbă înrudită cu a noastră:
„Unitatea lumii nu se face cu armele, ci cu rugăciune încrezătoare!” mi-a plăcut expresia”rugăciune încrezătoare”…
Şi încă un cuvânt: „Dacă ne umplem de lumina lui Hristos, întunericul lumii se risipeşte!” alt cuvânt uimitor!
Aaaa, interesant, nu tre să ne luptăm cu întunericul, primim lumina, ne ghiftuim (ne umplem) bine cu ea, şi întunericul dispare, că nu mai are loc. Minunat! Minunat!
E,i ce să mai zic?…Nici nu ştiu cum am ajuns acasă, cu sufletul la gură, să vă spun şi vouă.
M-a cuprns aşa un entuziasm, dar mi-am revenit, că am mai căzut eu în plasă şi altă dată: mă entuziasmam şi ţinea pân’ la amiază cât era singură, iar când începeaau să se „mârâie” cele mici că vor nuştiu câte… , entuzismul dipărea şi apăreau nervii…
Da, da, Să ţineţi strâns aceste daruri… sunt foarte preţioase…
Rugaţi-vă pentru mine, căci am nevoie! Nu mă las, e musai că trebuie să-mi iasă pâinea integrală bine până la urmă…!
Vă pup şi vă aştept să degustăm Pâinica. Se poate şi la distanţă….duminică se întinde Masă mare în toate bisericile, grăbiţi-vă să vă rezervaţi un loc. Să nu vă faceţi griji că nu ajunge pâinea, nu-i bai cu pâinea, e sigur că Viţelul e mult!

Bucuria comuniunii

Bună dimineaţa dragii mei!

Hristos a înviat!

Astăzi la biserică am avut o surpriză: un grup de tineri din Rusia a venit în vizită la noi.
Au cântat aşa de frumos!
Dar ce m-a impresionat, a fost modul lor de manifestare şi trăire în timpul slujbei şi modul lor lin (blajin) de a cânta.
La momentul rostirii Crezului ei l-au cântat lin în limba rusă. Ce minunat!
Bucuria mea a crescut când i-am văzut cum au mers cu mâinile încrucişate la piept la Sfântul Potir ca să-L primească pe Doamne.
Doamne, ai milă de toţi tinerii noştri, adună-i pe toţi lângă Tine!