Arhive etichetă: intimitate

Întâlnirea intimă dintre dintre bărbat şi femeie. De ce este interzisă relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie înainte de căsătorie, dacă totuşi tinerii se iubesc?

Dragii mei

Astăzi doresc să vorbim, un pic ,despre relaţia dintre bărbat şi femeie. Relaţia aceasta este o taină, pe care Dumnezeu ne-a învrednicit s-o trăim în cadrul Tainei Nunţii, prin care Domnul binecuvintează întemeierea familiei, începând de atunci de când a participat El Însuşi la acest unic eveniment din viaţa bărbatului şi a femeii: Cununia.

72584_nunta_din_cana_galileii

După Nuntă, cei doi, bărbatul şi femeia devin, sunt transformaţi de binecuvântare, soţ şi soţie. Dacă înainte de Nuntă, erau doi oameni străini, acum sunt una în Hristos, unindu-şi viaţa în forma convieţuirii împreună.

Vieţuirea împreună are frumuseţile ei, dar dintre toate, întâlnirea intimă le întrece pe toate. De ce? Pentru că este o taină. Dar asta se trăieşte doar în har şi în ascultare de rânduielile dumnezeieşti. Şi care sunt aceste rânduieli? Ca să vă răspund, am ales discuţia Maicii Siluana din acest loc . Mi-a plăcut că măicuţa explică aşa de simplu şi pe înţelesul tuturor. Printre cuvintele măicuţii, vei găsi şi reflecţiile mele.

Biserica noastră ne învaţă că întâlnirea intimă dintre bărbat şi femeie este permisă doar în cadrul binecuvântat al căsătoriei. Aşa a rânduit Dumnezeu pentru binele nostru. Dar fiecare suntem liberi să alegem, să facem ce vrem. Însă, dacă tu alegi să încalci această rânduială, Biserica îţi spune că aceasta este păcat şi te anunţă că o să te doară. Şi n-o să te doară doar imediat, ci şi în timp, când o să vezi că viaţa ta nu merge, că numai rău ţi se întâmplă. Dar tu nu ştii că acest rău l-ai făcut şi îl menţii singură.

Dar hai să vedem un pic ce e păcatul! Păcatul este o boală. Dumnezeu ne-a dat poruncile şi ne-a pus rânduieli de vieţuire sănătoasă şi ne-a zis: „Omule fă aşa, ca să trăieşti în bucurie ani mulţi pe pământ”. Dar tu, eu, noi toţi oamenii suntem liberi. Dacă tu ai ales sau alegi să faci altfel de cum te-a sfătuit Dumnezeu, e alegerea ta, Dumnezeu îţi respectă libertatea (şi aici vedem marea Lui iubire pentru om!). Dumnezeu nu te trăsneşte când tu alegi să te uneşti cu iubitul tău fără să fii cununată cu el, dar te anunţă că aceasta o să te doară. Că aceasta este păcat.

Şi unii se miră. Mai ales bărbaţii se miră. Păi de ce este păcat că doar ne iubim. Şi iubirea este un lucru bun. Dar eu vin şi întreb: oare acţiunea aceasta, pe care tu crezi că o faci când te uneşti cu iubita, fără să fii căsătorit, fără să ai binecuvântare de la Dumnezeu prin preot, o faci pentru iubire? Hai spune! Întreabă-te sincer! „Da!”, spune acela. „Da?”. Păi de ce a doua zi după ce iubita te refuză să „te iubeşti” cu ea, tu dispari şi te duci la alta?

Stai că-ţi spun eu de ce! Pentru că iubirea ta de fapt a fost doar plăcere.

E adevărat că unirea dintre bărbat şi femeie produce plăcere, dar această plăcere, fără harul lui Dumnezeu, duce la păcat şi la boală. „Păcatul sexualităţii, spune maica Siluan, actul sexual care aduce atâta plăcere omului este calea spre păcat şi greu ajungi să nu fie păcat, trebuie să ai mult har ca să nu fie păcat pentru că voluptatea te desparte şi de Dumnezeu şi de tine şi de iubită. Oamenii spun că este extaz, că este ieşire din sine, dar este ieşire din sine întru nimic: nu ştii nici cine eşti, iubita poate să fie oricine, iar dacă ea pleacă şi tu eşti tocmai în extazul ieşirii din tine, poţi să-ţi închipui că ea mai este acolo, poate să fie şi virtuală… Deci, acesta este păcatul: este o prăbuşire întru nimic, întru singurătate pe care cei doi o trăiesc fiecare altfel.

Femeia se simte văzută înainte de îmbrăţişarea aia erotică şi după aceea nu mai e văzută. Se simte ca şi consumată. Şi dacă aţi şti câte tinere suferă…!!!! Şi cele care se mint (se autosugestionează că sunt iubite, nu vor să accepte că-s folosite ca obiecte ale plăcerii, n.n), dacă se gândesc, suferă că se simt obiecte, obiecte de consum ale unei pofte şi ale unei dorinţe care îl desfiinţează pe cel care îi spune că o iubeşte.

După aceea, bărbatul devine cât de cât tandru şi cât de cât iubitor, pentru că vrea să-şi întreţină obiectul care-i aduce plăcere. Când femeia, iubita, nu-i mai aduce plăcere, pentru că îi face mai multă neplăcere decât plăcere – îl bate la cap, îi cere bani, îi cere să urce rapid pe scara socială, cere respect şi aşa mai departe – aceste neplăceri devin atât de mari, încât plăcerea aceea trece pe planul doi, odată ce poate să o obţină în altă parte” .

Un tânăr care iubeşte, şi din prea mult drag şi neputinţă se uneşte şi trupeşte cu iubita, o cere imediat în căsătorie, dar unul care caută doar plăcerea, pleacă la altă sursă de plăcere, pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât. De aceea, majoritatea băieţilor sunt nestatornici pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât!!!

Dragostea are două dimensiuni, două direcţii: dorire şi dăruire

Cel ce iubeşte îl doreşte pe iubit şi se dăruieşti pe sine celuilalt. Şi când oamenii se iubesc, inclusiv în viaţa sexuală, cu această iubire de dorire şi dăruire, atunci iubirea lor poate să dureze.

Şi am văzut oameni care se iubesc, chiar dacă nu s-au cununat sau nu s-au unit în Dumnezeu. Dar este o iubire care treptat, treptat se degradează.

De ce? Pentru că relaţia intimă de iubire dintre bărbat şi femeie este cea mai atacată de vrăjmaş şi cea mai vulnerabilă la atacul acestuia. E cea mai atacată de păcat prin pofta iraţională şi prin căutarea plăcerii. Pe măsură ce partenerii sunt confruntaţi cu provocări, obstacole, greutăţi, dureri, feţele adevărate ale celor doi încep să iasă de sub vălul acela diafan al îndrăgostelii şi iubirea începe să pălească şi chiar să se se stingă, făcând loc dezamăgirii.

Şi atunci ce-i de făcut? Mai este doar o scăpare: implorarea ajutorului lui Dumnezeu, intervenţia harulului. Harul acela necreat pe care l-au primit la Cununie şi care a stat acolo până atunci nepus la treabă. Şi dacă se imploră acest har, el face din iubirea care moare o iubire care înviază şi creşte. Şi aşa ajung unii bărbaţi „treziţi” să o iubească mai mult pe baba lor, decâttrage pe un tânăr atunci când cre au iubit-o pe tânăra cu care s-au însurat!!!!

Ce îl atrage pe un tânăr atunci când crede că îl iubeşte pe celălalt?

„Oamenii, spune măicuţa mea, când se îndrăgostesc sau când se caută unul pe altul şi aşteaptă iubirea, doresc să iasă din iadul acestei lumi, din iadul lăuntric, şi să ajungă în raiul iubirii. Şi zic: A, ăsta mă face fericită! Asta mă face fericit! Eu o să-l fac fericit pe el! Eu o s-o fac fericită pe ea!. Deci omul caută raiul, caută fericirea.

Dar, de fapt, omul are în adâncul lui iadul. Şi noi suntem în iad, iadul e în noi. Nu lumea aceasta este iadul, ci în mine este iadul, felul în care trăiesc eu contactul cu lumea, evenimentele lumii – acesta este iadul. Şi când mă întâlnesc cu tine şi ne căsătorim, eu aduc dorul meu de rai şi tu dorul tău de rai şi sub dorul acesta este iadul meu şi iadul tău. Şi dacă noi nu suntem în stare să intrăm cu Domnul în iad, (să intrăm în iadul din noi, unde este Domnul, nu mai putem trăi şi ne despărţim, n.n). Fiindcă El este acolo, în iad – nu ne putem întâlni cu Dumnezeu decât în iad, prima întâlnire este în iad. Şi după aceea, El ne scoate din iad, ne eliberează de răutăţile iadului, de vrăjmaşii care ne ţin acolo legaţi şi ne arată lumina raiului şi ne duce acolo”.

Ce se întâmplă? Cei doi se căsătoresc cu acel dor de rai şi după trăiesc dezamăgirea, după ce îşi dau seama că asta nu se poate, că nu există rai, că nu asta este viaţa ce au căutat-o (şi au visat-o, se ceartă cu Dumnezeu: De ce Doamne? Sau se smeresc şi spun: Ce să fac Doamne? Şi Dumnezeu zice: sunteţi bolnavi, veniţi să vă vindec, veniţi să vă vindec viaţa, să vă vindec de moarte, să vă vindec de stricăciune, ca să vă iubiţi, pentru că acea făgăduinţă din perioada îndrăgostirii nu era o minciună. „Şi atunci harul lucrează, transformând iadul din ei în rai. Şi aceea este iubirea”.

Şi la început pare foarte greu, un an, doi, trei, (13), depinde cât de activi suntem fiecare în lucrarea cu harul. Dar după ce ne obişnuim să lucrăm cu harul, „iubirea devine o împreună-lucrare cu Dumnezeu de vindecare a patimilor şi apoi de iluminare. Şi dacă oamenii au răbdare şi lucrează cu harul, vor fi uimiţi ce minune este bărbatul, ce minune este femeia. Altfel, n-o să vadă niciodată. Adică o să-i vadă zbârciturile, o să-i vadă decăderea şi n-o să vadă minunea. Că nu se vede. Sufletul nostru este văzător, dar dacă el este astupat de patimi, dacă este robit de patimi…., nu vedem decât ce ne place, ce ne stârneşte poftă.

Vindecându-mă de patimi, încep să lucreze darurile Duhului Sfânt. Şi când lucrează darurile Duhului Sfânt, realitatea se vede aşa cum este ea în Dumnezeu, şi nu aşa cum este ea în privirea mea pătimaşă. Impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical” .

Şi atunci

Relaţiile sexuale devin relaţii binecuvântate

„Aici sunt două învăţături ale Bisericii.

Prima pare punitivă, reductivă, şi reduce dragostea trupească doar la naşterea de prunci. Deşi aceasta pare ciudată, are un rost binecuvântat, pentru că se adresează omului care nu devine duios şi tandru decât când dă naştere unui copil. (…).

Pe de altă parte, relaţia aceasta dintre bărbat şi femeie este o formă de a lupta împotriva desfrânării. Deci remediul desfrânării este relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie în Hristos,în Dumnezeu, când sunt un singur trup în Hristos.

Ce se întâmplă? Care e diferenţa? Bărbatul şi femeia fireşti se îndreaptă unul către altul împinşi de poftele, de impulsurile lor sălbatice, să zicem, ale firii căzute. În Hristos, atracţia şi toate impulsurile fireşti şi trupeşti se înduhovnicesc prin contactul cu harul. (…) Şi din frângerile şi ruperile de muşchi, de oase, de piele, de ce mai face dragostea în avântul sălbatic al firii, se ajunge la o privire tandră, la o atingere tandră, la ascultarea respiraţiei celuilalt şi la o tot mai adâncă percepere a celuilalt ca pe o taină. O taină care este o prezenţă pentru mine şi nu un obiect care mă eliberează de un impuls animalic. Şi impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical.

Deci fără această animalitate din noi, noi n-am fi nici oameni, dar această animalitate din noi e nevoie să fie înomenită şi îndumnezeită ca să-şi arate rostul – de ce m-a făcut Dumnezeu cu senzualitate, cu simţire, cu carne. Toate tensiunile cărnii devin corzi ale unui instrument muzical pe care sufletul meu cântă şi în Duhul Sfânt devine o cântare armonioasă.

Puteţi experimenta, ca să nu pornim pe fantaxie: mângâiaţi-vă soţia rugându-vă, binecuvântând pe Dumnezeu, binecuvântând-o pe ea. Atingeţi-o cu gândul că este făptura lui Dumnezeu, că e plină de Dumnezeu, că s-a împărtăşit şi că-L pipăi de fapt pe Dumnezeu, fără ca să-ţi pierzi nevasta. Deci Dumnezeu nu vine, nu ni se dă ca să ne desfiinţeze, nu-ţi cere să-L îmbrăţişezi pe El, ci să-ţi îmbrăţişezi soţia, care este în Hristos, în Dumnezeu. Şi lucrurile se schimbă.

Sunt femei (si eu cunosc destule!!, n.n) care şi-au transformat bărbaţii prin rugăciune, prin binecuvântare: Doamne, binecuvântează-l! Doamne, Tu ai pus har în Taina Cununiei în noi şi relaţia noastră trebuie să fie înduhovnicită. Doamne, binecuvântează trăirea mea! Doamne, binecuvântează neputinţa de a-l întâmpina sau de a fi deschisă! Transformă Tu repulsia mea sau durerea mea sau tristeţea mea sau neputinţa mea în dragoste receptivă!.

Când şi bărbatul începe să se roage, toţi sunt uimiţi. Dar prima uimire o trăieşte bărbatul, fără să ştie ce face femeia. Şi cineva a spus că avea o relaţia cu un iubit şi nu era căsătorită şi s-a rugat şi şi-a oferit dragostea ca rugăciune către Dumnezeu şi acela a mărturisit că nici în cele mai îndrăzneţe încercări ale erotismului n-a avut atâta bucurie şi pace şi că nu poate să se mai despartă de ea, dar să-l înveţe şi pe el ce face ea, de el se simte aşa când e cu ea. Deci, se sfinţeşte bărbatul prin femeie, dacă femeia e în har.

Se poate şi ca el să fie credincios şi ea nu, dar tu să te sfinţeşti, adică să-L aduci pe Dumnezeu în burta ta, în organele tale, în simţirile tale, în privirile tale.

E atât de simplu! Nu trebuie să faci teologie. Ba chiar poate să-ţi dăuneze…”

Da, da!!!!