Arhive etichetă: intoarcerea vlasinilor

Cu IOANA POSTELNICU între “Bogdana” şi “Plecarea Vlașinilor”

Am găsit într-o carte veche un interviu cu Ioana Postelnicu și l-am salvat transcriindu-l. Cartea era sortită pieirii…

I. S-a vorbit la apariția romanului dv. “Plecarea Vlașinilor” – în 1964, dacă nu mă înșel, de descendența transilvăneană a scriitoarei. Era, desigur, pusă în discuție așa-numita descendență spirituală, înrudirea cu un anume filon ardelenesc, al prozei noastre moderne. Mi se pare însă că la rîndul ei, Eugenia Banu, penumele literar Ioana Postelnicu, poate revendica legături structurale mult mai adânc transilvănene.

Familia dv, este una de ardeleni și v-ați născut, mărturiseați într-o altă împrejurare, chiar în satul Vlașini, din Poiana Sibiului. Am să vă rog, ca atare, să-mi evocați, mai întîi, acea atmosferă a începuturilor, în care a crescut și s-a format scriitoarea care sunteți astăzi.

R. Școala am făcut-o la Sibiu. N-am fost o elevă strălucită. N-am obținut vreun premiu vreodată. În loc să învăț, citeam, citeam tot ceea ce îmi cădea în  mână și visam. Visam și năzuiam. Năzuiam să ajung să-l văd pe Iorga și pe Minulescu, cele două personalități a căror vîlvă ajunsese și la noi cum ajung cercurile apei, cu atît mai departe, cu cît mai grea a fost pricina care le-a provocat. Îmi amintesc cât de uluitoare senzație am avut când am descoperit în revista Viața Românească , căzută în mâna mea nu știu cum, romanul La Medeleni , ce uriaș univers s-a deschis înaintea ochilor mei, care nu cunoșteau decât curtea casei, închisă între ziduri înalte, cu o poartă grea de stejar mereu încuiată și strada care ducea la școală. Descopeream o lume mirifică, imposibil de închipuit că ar exista aevea, cu borcane de dulceață ascunse în sobe, cu vacanțe zgomotoase și prietenii vesele.

Î.  Cum v-ați apucat să scrieți literatură?

R.  Mi-a căzut într-o zi sub ochi un ziar: Rampa. Şi un titlu: S-a schimbat amorul?  Și fetița timidă care nu împlinise 16 ani a luat tocul și a alcătuit un răspuns la ancheta lansată de ziar, articol pe care l-am semnat  “Hildegard”. M-am aşternut pe aşteptare cu vădită emoţie, cumpărând în taină ziarul din economii. La câtva timp am descoperit articolul meu publicat în coloanele anchetei împreună cu un răspuns al redacţiei care mi se adresa cu “ Romanţioasă Hildegard”, comentând cele scrise de mine. Se poate imagina ce zguduire am avut?! L-am citit de o mie de ori apoi l-am arătat colegelor. A fost imposibil să le conving că eu eram autoarea lui.

Î. Ați putea să considerați, deci, acest prim articol, ca debut. Ce i-a urmat însă?

R. Din clipa aceea am început să țin un jurnal și de-atunci, de-a lungul anilor, am umplut sute, mii de pagini, s-au îngrămădit caietele în care înșiram tot ceea ce trăiam, sau năzuiam să trăiesc. Notații, impresii, analize, procese suflești din viața de studentă, de tînără căsătorită, de mamă, nemulțumiri, drame și bucurii, visuri.

Am trăit ani de-a rîndul halucinată, petrecîndu-mi lungi ceasuri ale nopții, povestind paginilor tot ceea ce o inimă tânără și înflăcărată dorea. Orice conflict îmi era mai ușor să-l rezolv înșirându-l pe zece, cinsprezece pagini, decât să-l discut. Îmi păstrasem, se pare, timiditatea. Și câte conflicte de viață n-am avut la acea epocă? Poate, tocmai pentru că nu mi se da prilejul să discut la modul meu. Caietul suporta analizele, divagațiile, formele metaforice. Nu mă obliga să merg la concret, să tai cu sabia nodurile vieții. E atât de greu să procedezi uneori așa.

Î. Cum ați ajuns la Lovinescu? Mai bine zis, cum ați ajuns la “Sburătorul” deoarece, nu este nici o îndoială contactul cu cenaclul “Sburătorul” a fost esențial în definirea profilului dv. scriitoricesc.

Lovinescu avea ambiția,  chiar, să spună că v-a format ca scriitoare.

R. într-una din zilele anului 1937, în luna iunie, deschizând ziarul Dimineața, sub ochi mi-a căzut un titlu scris cu litere de o șchioapă. Douăzeci de ani de critică – E.Lovinescu. Portretul lui E. Lovinescu era înconjurat de articolele sburătăriștilor care povesteau, cu prilejul aniversării cum au pășit pragul maestrului. Am pus mîna pe telefon. După o convorbire cu totul stîngace, Maestrul m-a invitat să-i citesc. Cu caietele la suțioară, am pășit în aceeași după amiază pragul casei. Îmi ticăia inima. Totul avea aerul unei fabuloase aventuri la care visasem mereu. Să ajung la Sburătorul despre care aflasem, dar la care nu puteam ajunge neavînd nici o acoperire.

Î. Dar prima lectură? Care era climatul cenaclului, atunci cînd l-ați cunoscut dv.?

R. Am citit, de față aflîndu-se printre alții T. Vianu, Ion Barbu, Dan Petrașnicu. Rezultatul lecturii mele Lovinescu l-a comentat într-un articol intitulat Lacrima care a apărut la cîteva zile în Adevărul Literar prin care mărturisea cu deplină satisfacție “Apariţia unui talent real”. Am început să frecventez cenaclul. Atmosfera lui era dinamizantă, emulaţia ţinea treze condeiele. Fiecare şedinţă era sărbătoare pentru cel ce citea şi un stimulent pentru cei ce aveau să citească. Lovinescu punea în valoare cărțile apărute. Uneori dădea semn ce se propaga ca undele electrice, cine avea să citească dumineca, mobilizînd astfel auditoriul, intervenea chiar și pentru publicarea unui debutant pe care-l prețuia. M-am bucurat și eu de această atenție discretă.

Î.  De unde Ioana Postelnicu? Cum ați optat pentru acest pseudonim?

R. Iată ce îmi scria la 4 august 1938Lovinescu, căruia i-am lăsat manuscrisul primului meu roman:  “ Din manuscrisul romanului Domniei tale, fragmentul cu şcoala şi ale încercării de sinucidere a eroinei Ioana (aşa numiem eroina) am întruchipat o nuvelă, Ioana. N-am schimbat nimic, înțelegînd prea tîrziu că n-ai nevoie de așa ceva. Am scos doar unele pasajepentru a ușura cantitatea manuscrisului. Semnătura e, Bogdana Postelnicu, căreia îi trimit omagiile mele afectuoase cu ocazia debutului său literar. ” Astfel am aflat că primisem pseudonimul de Bogdana Postelnicu. Mai tîrziu, tot el afăcut un schimb de nume cu eroina romanului iar eu am devenit Ioana Postelnicu,iar romanul a apărut sub titlul Bogdana. Trebuie să menționez că la început mă botezase Sergiu Dușescu, socotind că e mai bine să scriu sub un nume de bărbat. Sub acest pseudonim au apărut în Adevărul literar note dintr-o excursie.

Î.  V-ați impus la Sburătorul așa cum afirma Lovienescu, și ideea a  fost preluată mai tîrziu de Ion Negoițescu, – ca o demnă continuare a prozei Hortescu Papadat Bengescu; aşadar, a prozei de analiză, de introspecţie psihologică. Aş fi curioasăsă aflu dacă elemente autobiorafice, sondări asupra propriei dv. psihologii, s-au materializat în paginile pe care le-ați scris atunci, adică în romanele Bogdan și Bezna.

R.  Evident, scriitorul recurge la propria lui experiență pentru a-și elabora cărțile, cu atît mai mult în romanele de introspecție, romane care țîșnesc dintr-un proces de neadaptare  la viața pe care o trăiești, din constrîngerile impuse de tot felul de prejudecăți, din ceea ce ai năzuit și n-ai reușit să atingi pe planurile sufletești. Propria experiență de viață este transfigurată prin facultatea scriitorului de a atribui experiența lui, diverselor personajeale romanului, care sînt creația lui pe care le angrenează într-o acțiune imaginată de el, nu copiată din viață, ci doar clădită după propria lui sensibilitate, după modul său de gîndire. Atît Bogdana, cît și Bezna, cît și nuvelele scrise sub semnul Sburătorului, conțin sub aspectul autobiografiei doar atitudini psihologice, conținceea ce aș fi dorit în clipa cînd le elaboram să existe în propria mea viață și n-a existat, conțin proiecții romantice, lirice. Ceea ce a existat real au fost problemele, modul de suferință sau de exaltare, aspirație spre o realizare sufletească. Năzuința spre ele m-a împins la închipuirea unor acțiuni pecare,  ca autoare, le-am putut desfășurași trăi… În viață a fost altfel…

Cu aceste romane, am eliberat densul material psihologic din mine și m-am eliberat de propriile mele chingi, putînd să văd dincolo de mine. La acest stadiu m-am aflat după terminarea războiului. De altfel, la acea epocă și lumea era schimbată și concepțiile.

Î. Dacă ar fi să fixați în cîteva linii portretul lui Lovinescu, cum ați face-o? Ce influență a exercitat asupra scriitoarei Ioana Postelnicu, conducătorul cenaclului  “Sburătorul”.

R. Mi-amintesc că la venirea mea la Sburătorul, Lovinescu s-a informat asupra lecturilor pe care le făceam. I-am spus că am citit, încă elevă,  cu pasiune, literatura Hortensiei Papadat –Bengescu, ceea ce a fost o notă bună pentru mine și a rămas perplex cînd i-am înșirat numele altor cărți pe care le citeam. Lovinescu, m-a orientat în selectarea cărților, înzestrîndu-mă cu tot ceea ce apărea mai nou și mai bun în literatura romînă, sau franceză, alcătuindu-mi o bibliotecă. Și cîte n-am învățat de la el: cum se ascultă un concert, cum se citeşte o poezie, cum se judecă o lucrare literară.

Î. Care au fost scriitorii mai semnificativi pe care i-aţi întîlnit la  “Sburătorul”?

R. Am cunoscut la Sburătorul scriitori care în acea vreme își zideau faimă și care azi au trecut în Panteonul literaturii noastre.

La venirea mea în anul 1937, Hortensia P.Bengescu era o doamnă înaltă, îmbrăcată în negru, purtînd o vulpe argintie   și o pălărie de fetru neagră, trasă pe o sprînceană. De sub borurile ei fluturau răzleț șuvițe crețe castanii, înspicate de fire albe. Avea un nev acvilin, puternic, osos, aproape bărbătesc, deasupra unei guri care zîmbea necontenit. Un zîmbet amabil… Și cum vorbea? Niciodată o frază dusă pînă la capăt. Erau mai mult interjecții, rețineri întretăiate de un mic rîset convențional, pierdut în adîncul gîtului, un glas cu disonanțe. Părea, că, vorbind, se apără, se scuză, se retranșează. Era o doamnă mare, cum se zice la noi în Ardeal, care prin aceste mici artificii nu-și cheltuiește vorbirea cu oricine. Avea ochii verzi, cu pleoape mari, adîncite, cu gene tremurătoare. Vorbea și cu ei și cu buzele, fugindu-i privirile de la dreapta la stînga. Extrem de amabilă, extrem de inaccesibilă, vorbirea ei cu tine era o grație binevoitoare, de regină generoasă.

Î.  În afară de Hortensia Papadat – Bengescu?

R. L-am cunoscut pe poetul Ion Barbu, vulcanic și intempestiv, viu și bătăios, aprins și săgetîndu-te din ochii lui de smaragd pînă în adîncul ființei. În cursul săptămînii venea la E. Lovinescu să-i citească poeziile cu vorbirea lui graselată. Le citea Lovinescu apoi neostenitde mai multe ori pentru a le desluși înțelesul din ermetica lor ferecare. Barbule asculta fulgerîndu-l malițios din privire, mîngîindu-și mustața bogată.

L-am cunoscut pe F. Aderca, acest ascuțit spirit neliniștit, după mine, grozav de nedreptațit; tînăr la maturitate, cînd l-am cunoscut și la fel de tînăr, de modern în concepții și după douăzeci de ani, cînd a dispărut.

L-am cunoscut pe Dinu Nicodim, scriitor carenu știu de ce a fost lăsat în uitare. Un om de distincție clară, un estet cu sine și cu literatura pe care o făcea, deosebit de prețuită de E. Lovinescu.Scria într-o limbă romînească ce avea un ritm interior și o punctuație cu totul originală, care ieșea din topica obișnuită. Cărțile lui scoase în condiții grafice de lux cu vignete ale autorului, pe care le dăruia prietenilor erau însoțite de scrisori  bătute la mașină cu diferite cerneluri pe hîrtie prețioasă, colorată, cu plicul lipit cu peceți de ceară. Purta monoclu și inel gros de aur. Era om de finanțe, dar nu știa nimeni acest lucru. Îi plăcea să fie scriitor, un fel de Macedonski, aș spune eu, sau un Matei Caragiale, dar mai grav. Îl iubea pe Lovinescu și acesta îl aprecia.Împreună, în mod discret au venit în întîmpinarea greutăților multor scriitori urmăriți în timpul războiului. Într-o noapte a bătut la ușa lui E. Lovinescu și au pornit amîndoi în grabă să-l scoată pe poetul Sperber, deja urcat  în trenul care trebuia să-l ducă înTransilvania. Am cunoscut la  “Sburătorul” toată pleiada de poeți și scriitori – Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, E. Camilar, Uri Benador, Eftimiu, V. Streinu, D. Stelaru, Marin Preda, Geo Dumitrescu, Ovidiu Constantinescu, M.Moşandrei, Tonegaru etc.

Î. Moartea lui Lovinescu a însemnat teoretic şi dispariţia cenaclului său. Practic însă, membrii cenaclului au mai căutat o vreme să se reunească, să continue tradiţia. Ce aţi putea să-mi spuneți despre această perioadă?

R. După dispariția lui, s-a încercat, într-adevăr, prelungirea vieții cenaclului, prin înființarea “Asociației prietenii lui E. Lovinescu”. Lipsa maestrului între zidurile în care a trăit a fost o suferință pentru toți și ședințele s-au destrămat. Scriitorii s-au strecurat în casă la mine, unde aproape 3 ani, cam pînă în 1948, în fiecare sîmbătă s-a citit și s-a discutat literatură. Au luat parte Camilar, N. Tăutu, Eugen Barbu; aici a asistat cu neclintită prezență, tăcut și tînăr, Laurențiu Fulga. Aci și-a citit poemele regretatul Traian Chelaru. Au citit F. Aderca, Sanda Movilă, Ticu Arhip, Ieronim Șerbu, Virgiliu Monda și cîți alții. Aci a apărut într-o zi un tînăr uscat, lung și pășind încvoiat din umeri care a pătruns în salon ținînd în mînă un buchet de ridichi roșii pe care le ronțăia nestingherit ca un anticipativ hipi, astăzi un bun și serios romancier. Mă refer la Ben Corlaciu. Aci am organizat deri artistice în care se jucau piese într-un act, s-a făcut euritmie, pe versuri de Ion Caraion, s-au recitat poezii de către actori, s-au executat concerte.

Î. Intr-o emisiune radiofonică difuzată cu mult timp în urmă, știu că ați urmărit și ați cunoscut în aproape Cercul literar de la Sibiu.

R. Socotesc că Cercul literar de la Sibiu a apărut datorită cercului “Sburătorul” și mai cu seamă, exponentul său E. Lovinescu. Bineînțeles, el a fost produsul unui mănunchi de tineri entuziaști între care se aflau Radu Stanca, Ion Negoițescu, Ioanichie Olteanu, Recman; primii doi avînd legături nemijlocite cu Lovinescu. Cercul, e drept, a apărut în preajma centrului universitar de la Sibiu, stimulat de Blaga și profesorul Iancu, dar existența unui magister care patrona o literatură modernă, la fel ca aceea care-i  treera pe ei, i-a vitalizat, i-a entuziasmat, le-a dat puterea să lupte să învingă greutățile. Erau cu ochii și cu inima la cele ce avea să spună Lovinescu despre activitatea lor. Exista între cerc și maestru o legătură nevăzută, un fel de conductă prin care se scurgea în ambele sensuri ceea ce se petrecea la “Sburătorul” și la “Cerc”. Am fost ani de-a rîndul purtătoarea de cuvînt a acestor tineri spre Lovinescu și a maestrului spre ei, în popasurile mele la Sibiu. Se vede ce loc ocupa Lovinescu în viața cercului dintr-o serie de scrisori pe care mi le-a trimis Negoițescu în perioda respectivă și pe care am să le public odată.

Î. V-aș ruga să citați un scurt pasaj din scrisoarea pe care o cunosc și eu, aceea expediată de Negoițescu la două luni după dispariția lui Negoiță.

R. Cu plăcere: “ Am aflat că manuscrisul  maestrului despre << Manifest>> și cele în legătură cu el, și care trebuia să apară în volumul II din <<Maiorescu>>  nu s-au găsit. E pentru noi o mare pierdere, căci ne-ar fi ridicat prestigiul față de<<inamic>>”. E vorba de mărturia publică față de principiile estetice ale lui Lovinescu, a tinerilor de la Sibiu apărută în ziarul Viața.

Î. O vreme ați colaborat împreună cu G. Călinescu la  Națiunea.

R. Din 1994 și pînă în 1950 am făcut jurnalistică. Am condus pagina a doua de la Națiunea, dar nu l-am cunoscut pe directorul ei, G. Călinescu care apărea meteoritic înredacție și pe care-l ocoleam. Debutul meu cu Bogdana l-a consemnat în Istoria literaturii romîne fără interes. Între cele ce a afirmat el și cele afirmate de E. Lovinescu, cred că s-au împlinit previzinile maestrului Sburătorului.

Î. După eliberare, cum a evoluat creația dv.? De unde a izvorît, în fond, epopeea Vlașinilor?

R. Din anul 1950 am scris romane sociale, piese de tetru, nuvele și am abordat și literatura pentru copii și adolescenți, domeniu atît de delicat, interesant și dificil. Apoi a venit perioada de aur. Numesc astfel cei 4 ani în care am scris ultimul meu roman, Plecarea Vlașinilor. Ideea acestui roman istoric s-a iscat în timpul războiului, în perioada în care am fost dispersată în satul în care m-am născut. De la vîrsta de un an nu mai fusesem în el. Dar îl îndrăgisem din povestirile părinților, din vederea acelor unchi ai meipăstori de oi, care poposeau în curtea noastră de la Sibiu în drumul lor spre Dobrogea, îmbrăcați în cojoace, părînd toți niște haiduci. Atunci am descoperit vitejia, dîrzenia, frumusețea sufletească a neamului din care mă trăgeam și acolo, pe țarinele Poienei, am făgăduit că le voi scrie istoria. Am scris la el peste 20 de ani, cu gîndul, cu cugetul căci un scriitor nu scrie numai cînd are tocul în mînă. El scrie și cînd trăiește, mănîncă, se plimbă, lenevește sau muncește. El organizează în fiecare clipă a vieții lui acțiuni, situații, creează personaje, stă de vorbă cu ele, creionîndu-le viețile, lumea lor individual și colectivă. Scrisul e doar transpunerea din cap pe hîrtie a celor elaborate ani.

Î. Considerați, mi se pare, acest ultim roman al dv. și cea mai realizată carte în stare să vă reprezinte? Mă înșel?

R. Maturizată de o epocă în care s-a zidit un nou concept de viață, cu uneltele întrebuințate în Bogdana și Bezna  și cu altele îmbogățite ca putere de evocare, de conducere a unei acțiuni epice obiective, am realizat romanul acesta pe care îl socotesc tot ce am scris mai bun. Am avut de la această carte satisfacțiile ce și le dorește orice scriitor. Sunt sigură că Lovinescu ar fi apreciat Plecarea Vlașinilor cum a apreciat Bogdana și Bezna. Oare nu el a scris într-o scrisoare din 1939: “Forma talentului dumitale analitic este de natură larg epică. Stăruie deci în această direcție, lăsînd să se desfășoare sub stratul singur, succesiv, fără trepidanță și, de se poate, pe mai multe laturi pînă la tîrzia lui filtrare într-o unitate de concepție dobîndită après-coup”.

   (Radio București, Emisiunea Acasă la … din 29 -V- 1970) din Cartea Biografii posibile scrisă de Ileana Corbea şi Nicolae Florescu 

Comemorarea a 14 ani de la moartea scriitoarei Ioana Postelnicu

Pe Ioana Postelnicu

am descoperit-o în urmă cu două veri…

Am citit cu nesaţ Plecarea şi Întoarcerea vlaşinilor.

O scriitoare cu har. Aş fi mers până la capătul lumii s-o întâlnesc, s-o implor să-mi fie mentor, aşa cum i-a fost dumneaei Lovinescu …

Informaţii despre Ioana Postelnicu găsiţi aici:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Postelnicu

Am găsit un fragment dintr-un interviu…

http://www.trilulilu.ro/video-diverse/ioana-postelnicu-mi-e-mila-de-tineretul-asta

Şi pe mine mă doare inima de tineretul nostru, de liceenii noştri, de studenţii noştri, pentru că mulţi sunt debusolaţi, fără idealuri, fără perspective…

Vă recomand să citiţi cartea Plecarea vlaşinilor şi apoi să vizionaţi filmul

Articolul de anul trecut:

https://indraznescsatraiescsanatos.wordpress.com/2017/11/28/28-noiembrie-in-memoria-ioanei-postelnicu/

Un gând împlinit

Salutare dragilor!

Iată cu ajutorul lui Doamne, am săvârşi şi pomenirea scriitoarei Ioanei Postelnicu (Eugenia Banu)!

De obicei, scriitorii se pomenesc îndata naşterii lor. Am ales s-o pomenesc astăzi28 noiembrie, pe Ioana Postelnicu pentru ca astazi este ziua in care dumneaei s-a alaturat la strabuni.

Am aranjat in biblioteca un colt …

23905504_1500869506693896_8375948931143013634_n

si am invitat copiii in biblioteca….

La vederea candelelor aprinse, un elev a inceput sa cante Hristos a inviat. Intr-un glas, au pornit toti si am cantat impreuna Hristos a inviat!

Apoi, am cantat O ce veste minunata si am mancat bilute de… coliva…

Acum sufletul meu s-a linistit. Am simtit ca sufletul Ioanei Postelnicu s-a bucurat astazi.

23905422_1500869863360527_8029391237840195992_n23905454_1500869446693902_8704947339933511843_n23905504_1500869506693896_8375948931143013634_n24067819_1500869693360544_7314463633449032141_n24068028_1500869730027207_2812783268228679421_n24129799_1500869663360547_5582439866386719274_n

28 noiembrie: În memoria Ioanei Postelnicu

Dragilor,

Scriitorul este un om aparte. Prin dăruirea sa față de public își consacră un statut privilegiat în conștiința celor cărora se adresează.

De copil, m-au fascinat cărțile. Fiecare carte pe care o deschideam mă introducea într-o lume atrăgătoare, care mă ajuta să depășesc situația concretă în care ființam. Pătrundeam în acea lume cu mare curiozitate și, pe măsură ce înaintam în lectură, alte zări mi se deschideau.

Fascinația față de autorii de cărți a venit mult mai târziu. Abia în liceu. Îmi amintesc și acum seara aceea minunată, în care am fost invitată cu întreaga clasă să mergem în sala de clasă. Mi s-a părut tare ciudată invitația și așteptam să descopăr răspunsul la întrebarea: Oare de ce ne cheamă diriga în clasă la ora asta?

Era ora 19, după vecernie. Am intrat cu sfială în clasă. Pe fiecare bancă, ardea câte o lumânare-pastilă. Treizeci de lumânări! Treizeci de ochi care mă priveau și-mi înfiorau carnea. M-am așezat cu grijă în bancă. Era o tăcere de pol. Nu scoatea nimeni niciun sunet. Am stat așa o veșnicie și la un moment dat, doamna dirigintă a năvălit înăuntru. Când a ajuns în față, la catedră, a stat ca în extaz privindu-ne. Treizeci de suflete așteptau cu nerăbdarea dezvăluirea tainei. 60 de ochi o sfredeleau întrebători.

  • V-am invitat aici ca să trăim împreună un moment de reculegere în memoria Părintelui profesor Dumitru Stăniloae… Astăzi, s-a împlinit un an de când Părintele a plecat la Doamne.

Am stat așa o vreme în acea atmosferă cerească ce ne cuprinsese pe toți. Despre Părintele Stăniloae auzisem și citisem o carte de dialoguri cu sfinția sa. Fusese profesor. Poate chiar și doamnei diriginte îi fusese profesor. Auzisem anul trecut de moartea sfinției sale. Ce mare om! Ce mare om! Abia în facultate, am reușit să-mi cumpăr Tratatul de dogmatică scris de sfinția sa… Acea seară a fost cel mai minunat moment din tot liceul…, care, ca prin minune, l-am retrăit acum în timp ce scriu… A fost prima legătură cu un autor de cărți. O legătură mai presus de viață și de moarte, o legătură înveșnicită…, rememorare a amintirii unui om pe care nu l-am întâlnit în carne și oase, ci l-am întâlnit printre filele unei cărți și cu care am stat la taifas ore-n șir…, de parcă ne știam de când lumea…

Trăirile acestea aveau să se repete după 23 de ani…, când aveam să mă întâlnesc din nou, în lumea cărților, cu un alt mare scriitor, cu Ioana Postelnicu.

Era într-o superbă duminică de vară. Vara lui 2017! Stătusem cu toții la Masa cea Mare, trăsesem mașina sub poala brazilor și ne savuram, care pe unde, deliciosul desert: cireșe. De unde eram cățărată, priveam cu nesaț acel tablou minunat. Doar mașinile care treceau pe drum sau vreun motor ce escalada muntele îmi intrerupea din când în când gândurile care hălăduiau hăt departe la primele imagini asemănătoare văzute în viața mea.

Dintr-o dată, o voce de copil mă aduse din nou cu picioarele pe pământ.

  • Mami, hai să vedem dacă sunt frăguțe! spuse Rafi
  • Hai, copilul meu!

Și am pornit în goană, sărind peste pârâiaș și afundându-ne în pădure.

  • Uite, mami, am găsit frăguțe! zise Rafi, întinzându-mi un buchețel cu picățele roșii.
  • Mmm, ce bune sunt!
  • Mmm, lecker! Lecker! (Delicios!), zise Rafi (germanista mea!)
  • Rafi hai să vedem dacă s-au copt murele!
  • Da! Da! Haide!

Și începem să urcăm. Am ajuns în poienița care o descoperisem anul trecut. Murele însă nu erau încă coapte. Un indiciu că ne aflam la sfârșit de iunie sau început de iulie…

  • Hai să urcăm mai sus, poate mai găsim frăguțe, îi spun micuței.

Urcăm și cotrobăim prin iarbă. Descoperim tupilatele frăguțe și le băgăm la concasor. La un moment dat, mă întorc. În spatele nostru era un om îmbrăcat într-un halat. Atunci, am rostit cu uimire:

  • Uau! Cum ați apărut aici? Ați coborât din cer? Căci nu v-am auzit venind în urma noastră!
  • Nu am căzut din cer. Sunt de pe aici…
  • Atunci, Bună ziua! îngaim eu.
  • Bună ziua! răspunse el. Am venit după ciuperci.
  • După ciuperci?
  • Interesant! Mai sunt ciuperci la ora asta? Am văzut că sunt deja trecute.
  • Mai sunt! Mai sunt!
  • Ce fel de ciuperci?
  • Iuțari.
  • Iuțari? Ce-s aia iuțari?
  • Niște ciuperci albe…
  • Pe unde se găsesc?
  • Pe aici. Haideți să vi le arăt!

Urcăm și ne afundăm în pădure. Intr-adevăr, în pădure era plin de iuțari. Am început a culege iuțari.

  • Vă place să citiți? mă întrebă la un moment dat omul misterios.
  • Foarte mult.
  • Ce ați citit?
  • Multe cărți.
  • Dvs?
  • Și mie îmi place să citec. Am acasă multe cărți. Am citit mult la viața mea.
  • Interesant!
  • Cu ce vă ocupați.
  • Acum sunt la pensie.

Și mi-a povestit cum făcea naveta cu bicicleta la Făgăraș… și multe alte minunății. Din vorbă în vorbă, ne trezim că ieșim din pădure și o priveliște uluitoare mi se deschide inainte în mijlocul căruia trona maiestuos biserica schitului Sfântul Ioan Iacob.

  • Ua! Ce fain!
  • Da! Da! confirmă interlocutorul meu. Este foarte frumos pe aici. Uitați, acolo este un cătun. Cătunul Trăinei.
  • Un cătun?
  • Da, un cătun. Sunt doar câteva case.
  • Foarte interesant! Cât de mult aș vrea să merg și eu acolo să văd acel cătun.
  • E fain acolo! Pe drum sunt mulți cireși.
  • Ua! Ce tare! Așa culegem și cireșe. La anu…
  • Uitați, pe acolo am văzut odată trecând un urs, îmi spune nenea arătându-mi un deluț. L-am confundat cu un câine și l-am fluierat. Doar după felul cum s-a întors mi-am dat seama că e urs…
  • Sunt urși pe aici?
  • Da, sunt. Odată a venit unul și la noi în curte. Dar era scăpat de la grădina zoologică.
  • Cum așa?
  • Eram în șură când a intrat în curte. A trecut prin curte și s-o tot dus. L-au prins până la urmă și l-au dus înapoi.
  • !

Era așa de frumos în acea poiana! Lanul de iarbă! Florile acelea!!! Verdele, culorile! Toate au creat în sufletul meu o stare atât de intensă, care mă traspuse într-o altă lume. Exaltam. Dintr-o dată, omul misterios spuse:

  • Ați citit Plecarea Vlașinilor?
  • Vlahilor poate?
  • Nu, vlașinilor. Este o carte foarte frumoasă scrisă de Ioana Postelnicu, care s-a născut aici la noi, la Poiana Sibiului. De fată, se numea Eugenia Banu. S-a făcut și film după cartea aceasta. Sunt de fapt două cărți: Plecarea Vlașinilor și Întoarcerea Vlașinilor.
  • ! Interesant! N-am auzit de această scriitoare! Și doar am făcut Facultatea aici, la Sibiu! Cum de nu mi-au pomenit nimic profesorii de această mare scriitoare despre care îmi spuneți dvs.?
  • Ioana Postelnicu scrie atât de frumos despre neamul nost, despre apărarea credinței noastre dreptslăvitoare și despre transhumanță!!!
  • Am să caut aceste cărți negreșit și am să le citesc. Mulțumesc foarte frumos!

Nu aș mai fi plecat din poiana aceea. Era o priveliște uluitoare! În stânga, era un gard ce îngrădea o livadă ca o cetate. În dreapta, era omul misterios, căzut din cer, iar în spate, Rafaela, care nu mai dovedea să adune flori și să chicotească de veselie.

Dintr-o dată, vraja se rupse.Telefonul sună. Se aude glasul minunat al soțiorului care întreabă:

  • Pe unde umblați bucuriilor?
  • Suntem aici aproape. Venim imediat!

Intrăm în pădure și coborâm urmând ca într-un vis călăuza noastră.

  • Să vezi unde am fost, tati! Să vezi cu cine ne-am întâlnit! Cu un om căzut din cer, spuse Rafi făcând ochii mari, mari!!!

N-am mai avut răbdare și am dat căutare pe internet. Am descoperit că Ioana Postelnicu a scris mai multe cărți. Ardeam de nerăbdare să citesc cărțile descoperite de acel om misterios, care a dispărut fără urmă. În pofida faptului că i-am salvat numărul de telefon, pot doar să vorbesc cu mesageria vocală…

A doua zi, luni, am mers pușcă la biblioteca județeană și am împrumutat cele două volume și, timp de două săptămâni, am petrecut ca într-o transă. Nu mai citisem niciodată ceva asemănător. Da. E drept că nu mai citisem de multă vreme o carte de literatură, dar ceea ce citeam nu se asemăna cu cele citite în cărțile lui Sadoaveanu sau ale altui scriitor despre care auzisem sau studiasem la școală. Un gând mă chinuia: De ce nu mi-o fi zis nimeni la școală de Ioana Postelnicu?

Mă apucase așa un drag și-un dor de Ioana Postelnicu, încât aș fi fost în stare să merg la capătul lumii s-o întâlnesc și să-i vorbesc. Aveam a-i pune atâtea întrebari!

Întâlnirea nu a întârziat. Peste 4 luni, am întâlnit-o în paginile cărții Seva din adâncuri.

seva-din-adancuri-11

Aici, mi-a vorbit tainic, povestindu-mi despre ea, despre cum a scris Vlașinii, despre tăcerea oamenilor de litere…, despre toate.

Așa am cunoscut-o pe Ioana Postelnicu, care mi-a devenit călăuză și model în dorul meu de scriere.

În acerastă zi a trecerii ei la strămoși o pomenesc cu drag.

Voi mai scrie…