Arhive etichetă: inviere

A început perioada Triodului, dragilor!

Dragilor

Iată de sâmbătă seara, am intrat în perioada preaminunată a Triodului!

Ce înseamnă Perioada Triodului?

Biserica are o realitate diferită faţă de cea pe care o trăim în cotidian.

Sfânta noastră biserică are rânduieli liturgice (de slujbă) preaminunate cuprinse în anul bisericesc. Anul bisericesc începe la 1 septembrie şi se încheie la 31 august.

Anul bisericesc are în centrul său sărbătoarea Învierii Domnului (Sfintele Paşti) şi a fost împărţit de către Sfinţii Părinţi în trei mari perioade liturgice, care şi-au luat numele de la cărţile de strană cele mai folosite în perioada respectivă (Triod, Penticostar, Octoih):

Perioada Triodului (perioada prepascală, care începe din Duminica Vameșului şi fariseului până în Sâmbăta Mare);
Perioada Penticostarului (perioada pascală care începe din sâmbăta Învierii şi ţine până la Duminica I după Rusalii);
Perioada Octoihului (perioada postpascală, care începe din lunea de după prima duminică după Rusalii şi ţine până în sâmbăta dinaintea Duminicii Vameșului şi Fariseului). Octoihul are în centru sărbătoarea Nasterii Domnului, urmată de Bobotează (Botezul Domnului) (la inceputul creştinismului, aceste două sărbători se oficiau în aceeaşi zi).

Perioada Triodului reînnoieşte activitatea Mântuitorului de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfă, prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce şi culminează cu Vinerea Patimilor;

Triodul are trei săptămâni de pregătire pentru intrarea în sfântul şi marele post al Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este o perioadă de acomodare cu atmosfera de pocăinţă şi umilinţă a postului.

Duminică dimineaţa devreme, la slujba utreniei, după cântarea „Învierea lui Hristos văzând…”, am auzit:

„Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh
Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale!

Si acum și pururea şi in vecii vecilor, amin!
În cărările mântuirii îndreptează-mă de Dumnezeu Născatoare, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul și cu lenevire viaţa mea toată o am cheltuit. Cu rugăciunile tale izbăveşte-mă de toată necurăţia.

Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea indurărilor Tale, curăţeşte-mi făradelegea mea.
La mulţimea faptelor mele celor rele cugetând eu ticălosul mă cutremur de infricoşata zi a Judecăţii. Şi indrăznind la mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta”.

O variantă audio:

Şi astfel, îndrăznim să ne apropiem de Doamne cu smerenie şi dragoste!

Hristos, Paştele nostru, m-a izbăvit din nou de întristare. Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!!!!

Dragilor

iată-mă, după două zile de zbucium, două zile ca veşnicia de lungi, din nou la Liman. Cu ajutorul lui Doamne, iată-mă în Biserică! Mare bucurie! „Astăzi, îmi zice părintele slujitor, se cântă toate cântările ca la Paşti, astăzi e odovania”. „Da!?

O, Doamne ce repede au trecut cele 40 de zile ale Praznicului Învierii!”.

lrg-5471-icoane_invierea_domnuluiinvierea14_

Strana cântă minunatele cântări, de care nu mă mai satur!

La un moment dat aud: „Paştele izbăvirea de întristare...” şi atunci tresar şi cioulesc urechile. Alte şi alte cântări minunate, tot mai minunate. Sufletul meu începe încet să se dezmorţească. Şi gândesc:

Doamne azi e ultima zi din anul acesta când mai cântăm Cu trupul adormind ca un muritor Împărate şi Doamne, ce minunată cântare! Azi e ultima dată din anul acesta (şi poate şi din viaţa mea!) când mai aud în biserică cântarea Îngerul a strigat…Hai să cânt mai cu foc, mai cu adevărat!…

Şi uite-aşa inima mea încet, încet se umplea de bucuria lui Doamne, pe care o împărtăşesc cu voi acum. E dar din dar! Nu este nimic al meu…. Să nu mă lăudaţi…, ba mai mult să vă rugaţi pentru mine, că iadul se răscoleşte şi materia lucrează… Totul e darul lui Dumnezeu pentru mine şi pentru voi….

Fără Harul lui Dumnezeu nu am putut să scriu…nu pot să scriu, nu pot să vorbesc…, deşi nu-mi tace gura nicio clipă, dar fără har, vorbesc în dodii…Şi oricum ce să vorbesc eu? Eu dau mărturie că la Biserică se dă gratis bucurie… Eu tocami am primit-o azi, după dpuă zile de amorţire şi descurajare… mă tem să n-o pierd din nou…şi ca să n-o pierd vă dau şi vouă..ca înmulţindu-se să am mai multă.

Harul lucrează, numai să venim să-L primim…! Dar de multe ori inima noastră se împietreşte, sau ne lăsăm împietriţi de provocări şi încercări, ne lăsăm acaparaţi de potrivnic şi ţinuţi acolo, ca să nu cumva să venim la Hristos şi după cum a spus azi la evanghelie, El să ne vindece. Domnul ne-a spus azi să îndrăznim să fim fii Luminii. Atât cât aveţi Lumina, fiţi fii luiminii! Atât cât mai este Sfânta Liturghie, veniţi, nu staţi departe!

Dragilor

diseară la ora 18 este vecernia praznicului Înălţării Domnului. Mare bucurie…!!!! Ne întâlnim cu Doamne, care ne va spune să stăm cuminţi şi cu răbdare în Cetatea nădejdii, Biserica, că peste puţin timp Mângâietorul va veni. Zece zile mai sunt! Şi aşteptarea noastră se va sfârşi. De la Rusalii, Îl vom avea pe Duhul Sfânt cu noi, în noi, mai cu adevărat şi vom porni pe Cale mai cu spor, mai cu bucurie şi mai cu nădejde.

Vă implor, nu staţi departe, nu vă lăsaţi doborâţi de încercări. Încercările vin şi pleacă…trec… Toate trec, numai sufletul noastru rămâne…şi el nu poate trăi fără Doamne…

Diseară şi mâine, care puteţi, vă dau întâlnire şi vă invit să comunicăm prin Satelitul Doamne…Veniţi, lăsaţi toate…!

Odată în an este vecernia Înălţării Domnului!

Vă îmbrăţişez cu drag mult!

Un cuvânt minunat despre femeia creştină

Dragile mele prietene

vă doresc să trăiţi mulţi ani în bucuria Domnului!

Să îndrăzniţi să răspundeţi chemării de a fi mărturisitoare.

Împărtăşesc cu voi bucuria primită azi la sfânta biserică şi prin cuvântul părintelui meu minunat:

Hristos a înviat!

Duminica aceasta, împreună cu sărbătoarea Bunei Vestiri, poate fi considerată ca o sărbătoare a femeii creştine, duminica numită a mironosiţelor.

În Evanghelia de la Marcu 16, 1-8, am auzit câte ceva despre ceea ce înseamnă mironosiţele, cele pregătite să ungă trupul lui Iisus Hristos, purtând mir.

Aşa au alergat atunci în duminica Învierii foarte devreme, dimineaţa, acest grup de femei, purtând mirurile pe care le pregătiseră. De aceea le numim mironosiţe, adică purtătoare de mir. Gestul lor este un gest de dragoste, un gest de curaj totodată.
Ucenicii îşi pierduseră curajul, îşi pierduseră poate în parte şi credinţa. Ne aducem aminte de cei doi ucenici care mergeau spre Emaus, când a mers Iisus cu ei şi ei spun că „noi nădăjduiam că El este Cel care va izbăvi pe Israel”. „Nădăjduiam”.. Nu mai vorbesc la prezent. Nădejdea lor pare sfărmată, credinţa lor pare pierdută.
Or gestul femeilor din noaptea Învierii este în primul rând un fapt de credinţă. Pentru ele, chiar dacă Iisus este Cel răstignit, rămâne Iisus pe care L-au urmat, pe Care L-au iubit, în care au crezut şi în Care cred.

Când ajung la mormânt, vin îngerii în faţă care le spune: „Căutaţi pe Iisus? La Marcu singur apare: „Pe Iisus Cel Răstignit Îl căutaţi?”. Iisus rămâne în conştiinţa noastră ca Cel răstignit şi înviat, bineînţeles, dar nu e corect deloc să uităm că El este Cel răstignit. Sf. Ap. Pavel, când îşi califică predica sa, spune că nu vrea să ştie nimic între ei decât pe Iisus şi pe Acesta răstignit. Şi la I Corinteni mai spune: Iudeii cer semne, elinii umblă după înţelepciune, noi însă vestim pe Iisus Cel răstignit, Care e puterea lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu.

Aşa Îl caută femeile mironosiţe, pe Iisus Cel răstignit şi aceasta caracterizează foarte bine personalitatea lor de credinţă. Desigur trebuia curaj să faci ce făceau ele. Ştiau că mormântul are păzitori acolo , mai ştiau că mormântul e acoperit cu o piatră grea. Ştiau că Iisus a fost răstignit ca un răsvrătit şi că toţi care se asociau cu Iisus puteau fi suspectaţi, şi mai mult decât atât, urmăriţi la rândul lor, interogaţi şi pedepsiţi. Ucenicii de frica aceasta nici n-au mai ieşit din casă, stăteau închişi de frica iudeilor, spune Evanghelia.

Ori, iată-le pe aceste femei, care erau femei, nu erau bărbaţi, şi erau şi străine, nu erau din Ierusalim, erau toate din Galileea, care în dragostea lor şi-n credinţa lor, biruiesc teama, biruiesc neîncrederea. Mergeau înspre mormânt în grabă şi se întrebau cine le va depărta piatra de pe uşa mormântului şi aşa au găsit piatra la o parte de pe uşa mormântului şi le-au vestit îngerii: „Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi? Nu este aici. A înviat! Iată locul unde a fost pus. Duceţi-vă şi vestiţi!”.

Ele sunt primele care primesc mărturia despre Învierea lui Hristos şi totodată primesc şi trimiterea să devină vestitoare ale Învierii. De aceea Biserica le numeşte „femei binevestotoare”. Iar troparul le numesc„uceniţele Domnului”, pentru că ele, cu adevărat, îşi arată calitatea de uceniţe şi o confirmă prin această credinţă devenită faptă în căutarea lui Iisus Cel răstignit.

Iată cum prin acest gest al lor uceniţele îi întrec pe bărbaţi! Şi gestul lor este răsplătit! Şi ele arată tuturor ce înseamnă ucenicia: să-L cauţi pe Hristos, nu numai când este lăudat, când face minuni, când mulţimea se îmbulzeşte în jurul Lui, ci să-L cauţi pe Hristos când este dispreţuit, batjocorit, când este răstignit, arucat în mormânt. Acesta este cu adevărat un gest de credinţă, un gest de ucenic.
Sf. Simeon Noul Teolog spune că ucenicul trebuie să iubească şi să asculte pe dascălul său în orice împrejurare, să-l apere când este batjocorit, să nu-i creadă pe hulitorii lui şi dacă, în prigonirea aceasta el moare, să-l înmormânteze şi să-i îngrijească mormântul.

Aşa fac aceste sfinte femei. Ele au fost următoare ale Doamnului din Galileea şi până la Ierusalim. Au trăit cutremurate durerea şi încercările vinerii celei mari, dar nu L-au părăsit pe Iisus. Sunt prezente la înmormântarea lui Iisus şi au conştiinţa că această înmormântare s-a făcut prea în grabă şi că mai trebuie făcut încă ceva şi măcar că începuse Sabatul, ele atunci, în grabă, înainte de a începe Sabatul, au pregătit miresme, ca imediat ce va trece Sabatul să poată să înmiresmeze trupul Mântuitorului, aşa cum socoteau ele că se cuvine.

Iubiţi credincioşi, spuneam că duminica aceasta este cu adevărat o sărbătoare a femeii creştine, pentru că de la mironosiţele acestea femei, multe, multe alte femei creştine şi-au manifestat credinţa şi puterea credinţei şi şi-au arătat calitatea de uceniţe ale Domnului.

Când ne gândim la femeile mironosiţe, ne gândim la un grup pe care nu-l cunoaştem deplin încă. Sigur printre ele era Maica Domnului, care are un statut aparte, dar între femeile acestea purtătoare de mir, întotdeuna apare pe locul întâi Maria Magdalena şi apoi cea numită sora Maicii Domnului, Maria mama lui Iacob, care era rudenie cu Maica Domnului şi cu Mântuitorul. Apoi Salomeea, apoi Ioana, care era soţia unui dregător de-al lui Irod Antipa. La care trebuie să adăugăm pe cele două surori din Betania, Maria şi Marta şi altele, despre care spun Evangheliile. Altele care poate nu erau atât de apropiate de acest grup, dar care, într-un fel sau altul, erau şi ele prezente în diferite momente.

Ei la numele acestea, spuneam, se adaugă nenumărate nume de femei credincioase care L-au iubit pe Mântuitorul şi care au marcat viaţa Bisericii, viaţa Lumii. De la femei care sunt menţionate în Faptele Apostolilor, de la Lidia, acea negustoreasă de purpură din Filipi, care i-a spus lui Pavel şi înspţitorilor lui care vesteau evanghelia că „Trebuie să staţi în casa mea!”. La Filipi apostolul şi ucenicii lui nu aveau loc unde să stea. Lidia avea o casă mai rânduită. Era negustoreasă şi circula, a crezut în Domnul şi atunci a dorit, i-a obligat cumva pe misionari să stea în casa ei. Ea a insistat, pentru că ei nu voiau să abuzeze de bunăvoinţa cuiva.

Sau acea diaconiţă din Corint, Febe, sau Priscila, soţia lui Acvila, remarcabilă creştină din vremea Apostolilor, sau Apfia din Colose. Sau Evodia şi Sintihi din Filipi şi alte femei menţionate în Noul Testamnent.

Apoi Tecla, care a fost ucenica Sf. Ap. Pavel şi martiră, continuând cu atâtea şi atâtea alte femei. Continuând cu Olimpiada diaconiţa, cea care a fost ucenica Sfântului Ioan Gură de Aur care i-a purtat de grijă, sau Paula şi Eustochia, uceniţele Sfântului Ieronim, sau Antuza mama Sfântului Ioan Gură de aur, sau Nona mama Sf. Grigorie, sau Emilia, mama Sf. Vasile.
Iată nenumărate femei credincioase, până la Maria Brâncoveanu şi la măturisitoarele credinţei de pe teritoriul ţării noastre. Nu le vom putea niciodată socoti!

Citesc acum seara un volum cu noi muceniţe din fosta Uniune sovietică din vremea lui Stalin. O mulţime de femei, care în vremea comunismului susţineau Biserica şi misiunea creştină. Cu riscul vieţii. Atunci cine susţinea Biserica putea fi suspectat şi uşor arestat şi condamnat la moarte.

Nu poate nimeni număra atâtea nume! Până la soţia lui Soljeniţin, pe care am avut ocazia s-o cunosc şi să stau de vorbă cu ea. La două luni după ce a murit Soljeniţin, fiind la o conferinţă la Moscova a fost invitată şi ea şi la masă am vorbit cu ea şi ea mi-a vorbit.

Vedeţi, de multe ori, când se vorbeşte despre femeia creştină se spune mai ales despre ceea ce nu are voie să facă ea. Că nu are voie să fie preot, de pildă. Deşi, şi femeile şi bărbaţii, primind tainele de iniţiere, şi Botezul şi Sf. Euharistie, au o preoţie, ceea ce se numeşte preoţia împărătească. Toţi creştinii au această preoţie.

Da. Femeile nu sunt hirotonie. Am aflat din apostolul de astăzi despre hirotonia primilor diaconi, care erau toţi bărbaţi.. cu nume bun…7 bărbaţi. Apoi au fost hirotoniţi preoţi şi episcopi, tot bărbaţi, nu femei. Dar aceasta nu este însă o lipsă, pentru că femeia are alte chemări nu mai puţin importante. Femeia nu este preot prin hirotonie, dar este mamă de preot. Femeile dau preoţi. Ca să ai preoţi buni, trebuie să ai mame bune. Femeile sunt soţii de preoţi. Femeile ţin în atâtea feluri Biserica.

Nu se cade într-o zi ca aceasta să vorbim de păcatele femeilor sau de păcatele bărbaţilor. Tocmai pentru că rolul lor este aşa de important în Biserică, diavolul caută să deturneze pe oameni de la chemarea lor mântuitoare şi să-i arunce în mizeria păcatelor. Da. Sunt multe păcate! Şi multe sunt consecinţele păcatelor! Oamenii îşi fac viaţa un iad prin faptul că se supun celui rău şi ascultă de faptele lui şi cad în păcate de moarte şi atunci viaţa este marcată atât de teribil de lucrarea păcatului.
Dar cum spuneam, se cade să vorbim într-o zi ca aceasta ce face harul lui Hristos (cu femeile şi cu bărbaţii, n.n). Harul lui Hristos care face din oameni sfinţi, care ridică la o înălţime negrăită, care ridică la împărăţia lui Dumnezeu.

Citeam zilele trecute mărturia unui om care a fost în comă multe zile, un accident de maşină grav. El a fost rănit grav rănit şi nu se mai credea că mai scapă. El mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acel accident. I s-a arătat iadul şi raiul. I s-a arătat cum urmăresc demonii pe oameni. Când merge o salvare la un bolnbav sau rănit, e plin de diavoli în jur, căci îl aşteaptă pe cel rănit să-l prindă. Spitalul e Mall-ul diavolul, acel mare complex de magazine, aşa a văzut el, cum dau năvală diavolii ca să prindă sufletele oamenilor, stând aproape de ei. Spitalul e Mall-ul diavolului! Dar l-am văzut pe Dumnezeu, spune el, sau pe Înger, Bunătatea absolută care i-a întins mâna, care i-a arătat că Dumnezeu există, că este bun, că mântuirea este lucrul cel mai de preţ. E cutremurătoare această mărturie. Pe internet se află cu titlul „Omul atins de Dumnezeu”, care mărturiseşte despre omul care l-a văzut pe Dumnezeu.

Când harul face sfinţi din oameni îi pregăteşte pentru harul cel nemărginit al lui Dumnezeu. Şi în Împărăţia lui Dumnezeu sunt sfinţi şi sfinte. Nu ştim proporţia, dar probabil că femeile sunt mai multe sfinte, şi asta o vedem şi din biserică. Câţi bărbaţi sunt de faţă şi câte femei. Bărbaţii, care lipsesc, n-au nevoie de Dumnezeu, n-au nevoie de Biserică.

Iubiţi credincioşi, slăvim pe Dumnezeu pentru ziua aceasta. Dorim să înţelegem cât de mare este chemarea Lui. Nu noi îi facem cinste lui Dumnezeu că venim la Biserică, ci El ne face cinste că ne primeşte în faţa Lui.

Nu noi, ştiu eu, avem ceva merit că petrecem un ceas la Biserică, ci bunătatea lui Dumnezeu se arată prin chemarea ce ne-o face şi iată că ne întâlnim de fiecare dată cu Hristos în SfântaLiturghie şi El ni se dăruieşte iară şi iarăşi spre viaţa veşnică. Amin.

Un moment de regăsire a sinelui: înmormântarea lui Uţu (Ioan Farcas)

11149446_10206486432897191_7467732648796750672_n

Ieri, la amiază, am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu şi a celor care au preluat din îndatoririle mele cu copilaşii, la slujba de înmormântare a lui Uţu (Ioan Farcaş).
Am ajuns, cum de puţine ori mi se întâmplă să ajung, înainte de a începe.

Sicriul a fost mutat din capela de la subsol, în biserică, în frumoasa biserică-catedrală de pe strada Mihai Viteazul din Sibiu. Am intrat cu sfială în biserică şi m-am apropiat de sicriu.

Din fotografie Uţu mi-a zâmbit şi, fără să vreau, i-am zâmbit şi eu.

Împrejurul sicriului erau cei apropiaţi, printtre care şi naşa noastră. M-am dus lângă ea s-o salut şi s-o îmbrăţişez. Alături de ea, era Andreea Turu, prietena lui Uţu, cea care i-a fost alături în toţi aceşti 4 ani de suferinţă.

După ce am salutat, m-am aşezat deoparte într-o strană şi priveam pe cei care veneau pentru slujbă.

O priveam pe Andreeaa cum în tăcere se căznea să aprindă tămâia şi cum lumânarea din sfeşnic a tot căzut….parcă nu mai putea să stea în sfeşnic…, dar ea, cu fermitate, a fixat-o din nou, şi prima dată şi a doua oară…

În scurt timp, biserica s-a umplut… Corul s-a aşezat după rânduială în stânga sfântului altar…

Erau toţi cerniţi…

Doamne ce imagine…!

Priveam la acea imagine şi mă gândeam la ultima imagine a acestui Cor.., al Corului Caedonia şi al Corului Catedralei, care acum s-au unit spre a-l prohodi pe unul dintre membrii lui care stătea acum în mijloc în sicriu.

Îi priveam pe toţi pe rând …, pe aceşti oameni cerniţi şi trişti de pierderea celui drag…..

La un moment dat, mi-a atras atenţia nişte unghii mari colorate în verde deschis…care tastau un ecran de IPhone…şi mă gândeam… Aceşti oameni distinşi, mondeni, au atâta dragoste, atâta dăruire…, cum rar mi s-a dat să văd printre „fuste lungi şi baticuri”….şi mi-a venit aşa o idee în cap că măreţia omului este totuşi prezentă în fiecare suflet, chiar dacă e acoperită uneori de măşti sociale de conjunctură…

Au început să cânte… Fiori prin tot trupul … Acest cor minunat…nu a mai cântat atât de duios parcă niciodată … şi parcă niciodată nu m-a zguduit atât de mult aceste cântări de înmormântare… „Cu duhurile drepţilor…. „ ; „Tu eşti Dumnezeu care te-ai pogorât în iad …”

Mă gândeam la Uţu…la viaţa lui luminoasă… şi ..

La un moment dat, a început să cânte altcineva…un cântat care se deosebea de cântarea corului…, care nu mi-a plăcut în mod deosebit …şi parcă mă stânjenea  la urechi…şi mă aşteptam ca Uţu să se ridice şi să le spună coriştilor…, „da ce faceţi dragilor, aţi obosit? Ia cântaţi mai departe aceste cântări care-mi mângâie sufletul….!”.

Dar nu.., Uţu nu a spus nimic…doar zâmbea încontinuu… şi se uita la fiecare, la chipurile acestea atât de binecunoscute lui….

Păcat că n-am avut un aparat să fotografiez…..

Am înregistrat cântarile corului de la înmormântare. Sunt superbe…, pur şi simplu îţi cutremură fiinţa….Poate le voi putea cândva prelucra şi posta…

Dar, ca o mângâiere, vă postez aici câteva clipe de la închiderea Târgului de carte şi revistă religioasă de anul trecut de aici de la noi de la Sibiu, când a fost ultima dată când l-am văzut viu pe Uţu.

O să vedeţi la final, când încep să plece doamnele din cor, ultima care pleacă este

Andreea…

Acel chip atât de blând…, menit parcă să aline suferinţa.

Aici este un turneu..Uţu este încununat cu flori…

Te vom purta mereu în amintire, dragul nostru Uţu !

Îţi mulţumesc Uţu pentru exemplul de răbdare şi credinţă ce mi l-ai oferit!

Domnul să te odihnească în pace!

11134113_10152961561857772_4014696130741250236_o

Uţu (Ioan), prietenul nostru, a plecat la Domnul

11134113_10152961561857772_4014696130741250236_o

Dragilor

Prietenul nostru Uţu (Ioan Farcaş) a plecat la Doamne.
Aseară am fost la priveghi.

Nu-mi venea să mă duc…nu voiam să-l văd mort pe acest om drag pe care întotdeuna l-am văzut zâmbind…

Un tânăr de vârsta mea..38 de ani…măcinat de o mâhnire peste poate de purtat…se luptă 4 ani cu cancerul şi iată acum primim vestea că lupta lui s-a sfârşit…că mâhnirea lui s-a tămăduit şi bucuria a venit ca să fie cu el veşnic…

Am intrat în capela de unde tocmai ieşeau prietenii lui Uţu…colegii lui de cor, de viaţă, de bucurie, de speranţă…

Unii au rămas să-i mai cânte puţin….

O, Doamne şi ce cântări…! Ce imagine …!

Am mai auzit aceste cântări – Cămara Ta mântuitorule, Doamne auzi rugăciunea mea… Ziua Învieri…, dar niciodată nu au avut acest răsunet în mine….

Am înmărmurit…

Nicio lacrimă….

Priveam pe fiecare în parte …toţi aproape de vârsta mea …toţi transfiguraţi de durerea aceea ….învietoare…

Naşa Lucia ne-a văzut şi a venit să ne îmbrăţişeze… şi ca de obicei ne-am strâns în jurul ei toţi finii…Instinctiv, m-am uitat să-l văd pe Uţu…dar el lipsea…de lângă naşa lui şi a noastră …

Dar Uţu el era un pic mai într-o parte… era în sicriul de pe masă….iar chipul lui era atât schimbat!

L-am privit mai îndeaproape…Ochii lui n-au vrut să fie strânşi închişi …, ci mă priveau cu o privire senină…

m-am gândit: Calea lui se sfârşise aici…, el s-a pregătit pentru plecare atât de frumos, are atâţea prieteni în jur care se roagă pentru el…a murit în aceste zile luminoase…

Dar calea mea cum şi când se va sfârşi? Poate fi la noapte, poate fi mâine…Poate nu ştiu…

Iar eu cum mă pregătesc?

Ce rost mai au îngrijorările, agitaţiile… supărările pentru nimicuri…Viaţa aceasta e atât de scurtă…

Doamne dă-mi aducere aminte de acestea atunci când îmi vine să urlu la cei dragi …, când greutăţile mă copleşesc..când îmi vine să reproşez…să cârtesc…adu-mi aminte că nu se merită …, că viaţa aceasta este o exersare a deprinderii bunătăţii, a iubirii, a răbdării, a ioertării, a împreună sederii întru comuniune unii cu alţii..în iubirea ta…

Dar ce văd? La picioarele sicriului o poză…E Uţu cel adevărat, pe care-l văzusem ultima dată la Târgul de carte Religioasă când ne-am strâns iar în jurul naşilor….
O, Doamne, nu-mi vine să cred….Uţu nu va mai fi cu noi…! Şi cu toate acestea, îi simţeam prezenţa…atât de vie printre aceşti oameni minunaţi ai corului Caedonia şi ai Corului Catedralei….

am ascultat poveştile din ultimile zile…ale lui Uţu. Naşa a fost permanent cu el…era „preferata” lui…păi cum să nu fie…un suflet atât de inimos…cum e naşa noastră. O priveam cum povestea…ce minunat! Mulţumim naşa!

Ce suflet minunat a fost Uţu…! Aceste povestiri mi l-au descoperit mai bine pe Uţu…pe care oricum l-am simţit că era deosebit, trăitor…
Uimitor…cu câtă intensitate s-a pregătit de plecare…Câtă grijă pentru Sfânta Împărtăşanie…

Şi atenţia lui la rugăciune…… „mai rar tătă…, citeşte masi rar…că doar nu eşti la strană…avem timp…; vezi că ai sărit un Doamne miluieşte…”

Dar şi mai minunat: iată-l pe tatăl lui! Nu-mi vine să cred: Bătrânul de 77 de ani îşi priveşte copilul de 38 de ani, care acum se află în sicriu şi zâmbeşte…O imagine nemaivăzută!

Mă apropii de el…., de tatăl lui Uţu …

pe soţul meu îl ştia, dar pe mine nu mă ştia, aşa că, m-am prezentat şi l-am întrebat cum de faţa lui este luminoasă şi cum de poate zâmbi atât de minunat…?
„Păi Uţu a murit în săptămâna luminată… Lui i-a plăcut mult biserica, rugăciunea…, cum să nu fiu bucuros?!”.

Dumnezeul meu…ce minunaţi sunt creştinii trăitori!

Am stat până târziu acolo la capelă. Am povestit cu naşii şi cu Pr Claudiu…şi apoi au mai venit şi alţii…Doamne ce minunată a fost acea împreună sedere.
Astăzi la ora 12 va fi înmormântarea. Voi fugi să fiu şi au acolo…e un prilej de a întrezări cerul deschizându-se….

Am vrut înainte să scriu aceste rânduri…

M-am uitat pe pagina lui de facebook.. .

https://www.facebook.com/farcas.ioan.585?fref=tsca să descarc o fotografie…

şi nu-mi vine a crede încă că Neluţu, Uţu nostru, nu mai este printre noi….

Uţu…îmi este dor de tine…de chipul tău luminat!

Domnul să te ierte şi să te odihnească Uţule (Ioan) drag!

Nu sunt eu Proorocul!

Dragilor

Hristos a înviat!

Iată-ne în a treia zi de Paşte!

Zilele acestea ale Învierii, prin marea lor încărcătură de lumină, ne ajută să trăim mai intens bucuria prezenţei lui Dumnezeu întru noi şi între noi!

Ieri Părintele nostru, Părintele Prof. Dr. Vasile Mihoc, ne-a bucurat sufletele prin cuvântul sfinţiei sale, prin care ne-a tâlcuit Sfânta Evanghelie a zilei.

E minunat când eşti atent la ce se petrece în biserică, la ce se citeşte şi se cântă!
Eu sunt uimită când mi se întâmplă să am aşa o trezire…, un clic…, o înţelegere, o descoperire în Biserică. Mi se întâmplă, câteodată, să aud vreo cântare, sau vreun cuvânt şi să spun: „Doamne, dar asta n-am auzit-o niciodată!”, deşi şi anul trecut am fost la slujba aceasta!

Da, da…atenţia asta! Au fost atâţea ani de dormitare în biserică…! Cuvintele treceau pe lângă ureche, le auzeam, intelectual poate le înţelegeam, dar îmi scăpa sensul profund, acea interiorizare. Dar mi se întâmplă, câteodată, să mă zmulg din dormitare şi din gânduri şi atunci înţeleg şi văd altfel… şi mă uimesc de parcă n-am mai fost niciodată acolo.

Aşa mi s-a întâmplat ieri!

Ieri Părintele Mihoc a vorbit atât de minunat şi clar…de parcă niciodată n-a vorbit aşa!

Am dorit să înregistrez cuvântul Părintelui, aşa cum obişnuiesc, cu gând să-l reascult mai târziu. Dar ieri, când să deschid reportofonul, am constatat că nu mai are baterie. Aşa că, am scos repede caietul, pe care-l am tot timpul în geantă şi pe care-mi notez „preţioasele” idei care-mi mai trec prin cap, şi m-am apucat să iau câteva notiţe din cuvântul de învăţătură al Părintelui.

E interesat procesul! Dorind să notez, atenţia era încordată la maxim…şi m-am uimit de înţelegerea primită. Atunci am constatat cât de neatentă am putut fi adesea în Biserică…! E acel pericol al rutinii…! Adesea mi s-a întâmplat să nu reţin ce apostol s-a citit sau ce Evanghelie… Pur şi simplu, sunt atentă atunci când se citeşte, dar dacă mă întrebai după slujbă ce pericopă s-au citit, … Ioc…! Nu mai ştiam…!

Dar metoda cu notatul, cu scrisul, este extraordinară…! Nu degeaba au spus latinii: „Verba volant, scripta manent (vorbele zboară, scrisul rămâne – aşa cred că se traduce…;după câtă latină am învăţat eu….!).

Ieri fiind atentă, am avut o înţeleger mult mai profundă..

Şi se mai întâmplă un fenomen interesant: dacă ascultătorul sau ascultătorii sunt atenţi, Duhul Sfânt dă har celui ce vorbeşte şi îl luminează ce şi cum să vorbească şi atunci ai impresia că special pentru tine vorbeşte…, pentru că îţi răspunde la interes…. Pe când, dacă nu eşti atent, ţi se pare că Părintele nu mai termină…..şi te ia cu somn…

Ei, dar să revin la cuvântul Părintelui meu!

Ieri am înţeles ce mare dar avem noi în Biserică, ce bogăţie…şi ce indiferentă sau nepăsătoare sau ce delăsare am avut de a o folosi, de a o „mânca” pur şi simplu…

Dragilor,

Ieri am înţeles că, prin înviere, noi trăim realitatea cerească. Că Împărăţia cerurilor este aici şi acum (tot vorba latinului: nun et hunc!).

În biserică, în această realitate uimitoare în care umanul se întâlneşte cu divinul, lumea aceasta veche, muritoare este împreună cu cerul… Şi cât de jenant este să te vezi ce josnic eşti atunci când te surprinzi că în timpul slujbelor acestora minunate te gândeşti la te miri ce lucruri pământeşti…!

Mi se întâmplă să aud un cuvânt în Biserică şi să-l înţeleg, să fac legături cu alte înţelesuri …şi vreau să le spun şi altora, dar nu-mi găsesc cuvintele…
Înţelegerea mă copleşeşte, dar nu sunt în stare să transpun în cuvinte…

A spune în cuvinte ceea ce simţi şi ce înţelegi este un mare dar, pe care eu îl foarte apreciez…. şi, slavă Domnului, că mai este dat unora din vremurile noastre şi din care ne înfruptăm şi noi cei mici!

Da, da…venim la biserică cu lumea veche în noi, cu toate patimile ei…, dar e umitor! O clipă de atenţie şi gata, te rupi, te înalţi…..te transpui într-o altă realitate, intri în Împărăţie…, care este de fapt în noi, dar, dureros, noi nu suntem cel mai adesea în noi…, ci colindăm pe dealuri…

Dacă vrei să fii atent, la început e un efort care deranjează, dar dacă exersezi şi chemi şi ajutorul, îl chemi pe Duhul Sfânt, care este mereu pregătit să vină întru noi, lucrurile se schimbă…

Şi constat, cu stupoare, că anul trecut cred că n-am auzit acest cuvânt:

Evanghelia după Ioan I, 18:

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”.

Hristos este Revelaţia desăvârşită a lui Dumnezeu. Până la venirea Domnului pe pământ au fost o suită de revelaţii, dar când a venit Hristos Domnul pe pământ, ne-a făcut cunoscută definitiv întrega Revelaţie. După Hristos nu mai este o altă descoperire despre Dumnezeu.

Hristos este Revelaţia supremă. În El locuieşte trupeşte toată dumnezeirea. Prin Hristos noi putem să-L „pipăim” pe Dumnezeu.

Prin Hristos a venit Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este o realitate care se află întru noi, şi, cum spunea Părintele „e spaţiul nostru..”.

După ce a venit Hristos a început să se „deruleze” o suită de mărturii despre Hristos. Şi primul care mărturiseşte despre Hristos este Ioan Botezătorul… Apoi îl vom vedea pe Arhidiaconul Ştefan… şi apoi pe martiri şi apoi pe noi. Da, da, pe noi..! Suntem chemaţi, fiecare în parte, să fim mărturisitori, martori ai Învierii, ai bucuriei Învierii.
Ştiţi care a fost primul cuvânt al Domnului după Înviere? El a fost către femeile mironosiţe: „Bucuraţi-vă!” Şi apoi a fost trimiterea: „Mergeţi de spuneţi…apostolilor că am înviat … vestiţi tuturor Învierea…. Da, da, ce mare taină! Nu le-a spus prima dată Apostolilor, ci nouă femeilor… Apostolii s-au temut şi s-au ascuns…dar femeia, care a văzut de atâtea ori „moartea cu ochii” la fiecare naştere… a fiecărui copil … nu se mai teme de nimic…

„Femeie de ce plângi? Vom auzi…Au luat pe domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus! Dar uite-mă-s sunt aici..şi voi fi mereu cu tine…nu mai plţnge…gata cu plânsul acesta disperat…moartea a fost biruită…Eu sunt Învierea şi viaţa…Nu te teme…!”. Uimitor! Nu-i aşa, draga mea prietenă?

E nevoie să ne încurajăm unii pe alţii!

Acesta este rostul nostru (chemarea noastră): să vestim tutror bucuria adusă de Domnul prin Crucea şi Învierea Sa. Şi eu am îndrăznit, deşi îmi ştiu neputinţele…eu am nevoie de încurajare…, chiar şi de entuziasm, dar nu le am tot timpul în jur…dar le doresc şi, vorba lui Steinhardt, „dând altora ceea ce tu nu ai, ceea ce ai vrea să ai”, atunci primesc.

Nu sunt eu Proorocul! A spus Ioan. Eu sunt doar vestitorul Lui. Eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintelor Lui.

Aşa cred şi eu şi spun tuturor: „Eu nu mântuiesc pe nimeni, nu schimb pe nimeni! Eu dau doar mărturie că Biserica este vie, că lucrarea ei este adevărată şi într-adevăr Domnul este împreună lucrător cu noi! Numai să ne îndurăm să intrăm în bucuria Lui, în Biserica Lui, unde, aşa cum minunat spunea Părintele Mihoc, se întâlnesc cele două lumi: lumea mea veche cu lumea nouă adusă de Hristos.

Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul… punctul în care se sfârşeşte lumea veche a păcatului şi începe lumea nouă a harului. Aceasta este o realitate care se înţelege prin trăire… Biserica şi Hristos nu sunt aşa nişte poveşti ale unora, ci ele sunt o realitate, dar pe care o simţim doar dacă intrăm în ele cu deschidere şi cu atenţie şi cu dorinţa de înnoire.

Biserica, spunea Părintele, este o realitate a întâlnirii lumii noastre (vechi..cu toate ale noastre păcate şi slăbiciuni) cu lumea nouă. Sau cum spunea maica Siluana. Venim la Biserică, aducând prescura noastră, viaţa noastră cu tot ce este ea: cu grijile ei, cu fricile ei, şi o punând-o la picioarele Domnului, El o tranformă. El ne face făpturi noi.

Biserica, creaţia nouă, este o prezenţă permanentă – Domnul a spus: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor…!”. Numai în Biserică se petrece prefacerea noastră din creaţie veche în creaţie nouă. Stând în comuniune cu Hristos cel înviat, are loc prefacerea noastră din slavă în slavă, în slava lui Hristos cel înviat.
Şi prefacerea aceasta, spunea odată maica Siluana, chiar are loc, chiar dacă noi nu o conştientizăm pe deplin…, că nu degeaba spune Părintele când ne cheamă la Sfânta Împărtăşanie „Sfintele sfinţilor”.

Domnul ne transformă, ne curăţă în Biserică. Dacă noi participăm conştient la slujbele Bisericii, când ieşim după slujbă suntem alţii faţă de cei care am intrat. Durerea este că nu avem exerciţiu să ţinem mult această prefacere, nu ştim şi nu putem încă să trăim în mijlocul lumii acesteia ca în Împărăţie…

Primim harul să „ieşim cu pace”, dar adesea, îl pierdem pe drumul spre casă… din nebăgare de seamă. Un gând de judecată şi gata..un cuvânt răstit şi gata…

Da, da… încă nu suntem obişnuiţi să lucrăm cu Harul. Dar e nădejde…! Şi venim iar la Biserică, şi iar luăm har şi iar ne străduim să lucrăm cu El şi puternic este Domnul să ne ajute şi pe noi să creştem… din slavă în slavă!

Hristos cu adevărat a înviat şi este cu noi!

Îndrăzniţi!

Am întrezărit puţin cum va fi la Învierea universală!

Dragilor,

iată-ne, în sfârşit, în duminica Învierii!

Hristos a înviat!

Multă bucurie, multe mesaje şi telefoane. Suntem cu toţii bucuroşi.

Când suntem bucuroşi, dorim să spunem asta tuturor, să arătăm că suntem bine, că ne bucurăm. Punem poze peste tot cu noi bucuroşi, frumoşi, entuziaşti. Se vede, de departe, că aceasta ne place cel mai mult! Dar când suntem supăraţi, trişti, avem tendinţa să ne ascundem, să ne înecăm amarul, să fugim, să scăpăm de el… Dar cu cât fugim de el, cu cât evităm să bem paharul până la capăt, acesta se umple tot mai mult.

Am observat un lucru: când îmi asum necazul, care de cele mai multe ori mi-l fac cu mânuţa mea, el îşi pierde din intensitate şi mai că nu-l mai simt.

Vă voi împărtăși câteva lucruri.

Aseară, în timp ce mergeam spre biserică pe la ora 23.40, mă gândeam:

„Doamne, oare cum va fi  la învierea cea de obşte? Care va fi reacţia când ne vom vedea cu toţii laolaltă?

Slujba-Învierii-Râmnicu-Vâlcea-2

Pentru mine, este fascinant să privesc în fiecare an, acea mare de oameni care este în biserică în noaptea de Înviere. Sunt chipuri pe care nu le-am mai văzut până atunci în biserică şi sunt foarte, foarte mulţi şi mă întreb:

„Oare sunt de aici din cartier? Şi tot eu răspund: Cred că majoritatea sunt de aici, că altcumva nu ar veni aici la slujbă. Dar cine sunt? Unde au fost până acum? Ce doruri îi frământă?”.

Şi mă uit la fiecare chip în parte cu nădejdea să recunosc pe cât mai mulţi, dar nu reuşesc. Sunt aşa de mulţi necunoscuţi!

Am intrat în biserică. „Veniţi de luaţi lumina!”, ne invită Părintele.
Curios, oamenii nu „s-au bulucit” ca la luat salcii sau la aghiazmă mare… Sau poate eram eu liniştită…?

Am înaintat uşor spre ieşire, ca să mergem să înconjurăm biserica, încercând din răsputeri să-l susţin pe soţior în cântarea „Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim!”. Preoţii şi corul se îndepărtaseră mult. Nu se mai auzea cântarea. Soţiorul meu făcea eforturi ca să o susţină totuşi.

Ieşim din biserică. În atrium, e ceva mai mult spaţiu. Ajungem în faţa porţii de la stradă şi, pentru o clipă, rămân ţintuită locului. În faţa porţii, era un grup de oameni. Erau dezorientaţi şi trişti.Veniseră şi ei acolo. Poate au întârziat, poate nu pricepeau ce se întâmplă sau poate…nu ştiu… Poate erau aduşi de val? Ce căutau…?

Şi privirile acelea, feţele acelea… O, Doamne, m-au cutremurat! Acele suflete erau şi ei copiii lui Dumnezeu… Atunci, am avut o străfulgerare şi am înţeles că Învierea cea de obşte începe de aici de pe pământ… Dacă nu ne străduim să venim la biserică ca sufletul nostru să învie, nu ne vom putea bucura la Învierea finală…

A fost ca o rază scurtă de fulger şi…atât.

Am continuat înconjurul bisericii. Însă, când să ne întoarcem din nou în curte, pe când mă aflam cu soţiorul şi cu fetele mici în partea stângă a bisericii, am văzut-o pe fetiţa cea mare, care a dorit să stea în altă parte, separat de noi… Asta m-a deranjat şi m-a învolburat şi am reacţionat imediat, dar ea nu a ascultat, ci a plecat unde a vrut. Gestul ei m-a durut.

Şi tocmai atunci Părintele spunea Evanghelia… Apoi a spus Hristos a înviat! Şi în clipa aceea, m-am cutremurat, căci am constatat cu durere că nu am avut înţelegere, că răul  căpătat teren în mine. M-am îngrozit!

Era prima ei separare de noi, prima răzvrătire și eu am reacționat neînțelepțește…

Aş fi vrut să plâng, dar m-am abţinut şi am început urgent să cânt şi eu încet, cu disperare, „Hristos a înviat” şi să-L implor pe Doamne să vină şi în iadul meu şi să mă ridice, să mă vindece şi să mă învieze.

Am început s-o binecuvintez, să mă rog Domnului să mă ajute s-o iert şi să-i respect alegerile…

„Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S! Doamne, iartă-mă şi mă miluieşte. Fii binecuvântat în situaţia aceasta…!”.

„Dumnezeul meu, oare aşa va fi şi la învierea finală…! N-o să pot fi fericită dacă o s-o văd pe S făcând nu ştiu ce gesturi, neconforme cu perfecţionismul meu….!?”.

Dar eu vreau să înviez. Vreau să mă bucur de Înviere! E nevoie să rezolv imediat aceste neajunsuri, ca să mă pot bucura de Înviere! „Dumnezeule, mai dă-mi o şansă! Ajută-mă s-o iert pe S!”

Am făcut Liturghia iertării toată slujba utreniei. O priveam de la depărtare pe S. Avea un chip trist. „Doamne ce am putut să fac! Repară Tu imediat această greşală. Doamne, vino în sufletul meu şi ajută-mă s-o iert pe S, să-i iert neascultarea şi iartă-mă şi pe mine că nu am putut alunga acel impuls de a spune, de a critica, de a atrage atenţia…

Am stat chircită pe scaun, ţinând-o pe mezinuca în braţe. La un moment dat, a venit mijlocia. S-a lipit de obrazul meu cu drag şi mi-a spus că mă iubeşte, că sunt mami ei dragă… Mă gândeam ce şansă pe aceste micuţe! Ele au avut parte de o relaţionare sănătoasă. S-au bucurat de recunoaştere, acceptare şi multe îmbrăţişări… Dar S…? Ea a fost cobaiul devenirii mele ca mămică…, iar acum, la adolescență, s-a răsvrătit. A vrut să fie singură, separată de noi și eu nu am acceptat asta și i-am spus cuvinte grele.

Mi-aş fi dorit să mă întorc în timp. Să reiau şirul din sala de operaţie, când mi-a arătat-o pe S de la distanţă, şi să strig, să cer să mi-o aducă şi să mi-o pună pe obraz ca s-o simt, s-o accept, s-o iubesc, să-mi depăşesc neputinţa…

Îmi doream să mă întorc în timp, ca să recuperez şi să umplu golurile, să o iau în braţe şi s-o mângâi. S-o las să se manifeste fără atâtea interdicţii şi atenţionări. Să fie ea însăşi. Dar nu puteam face asta şi o disperare cruntă a început să-mi năvălească în suflet. Dar, totuşi, mai era o şansă. Domnul putea lucra la inima ei şi a mea.

„Doamneee…, te rog fă ceva! Te rog repară Tu tot răul pe care l-am făcut! Revarsă în inima mea şi a lui S dragostea Ta, dă-i gânduri bune despre mine, dă-i putere să mă ierte şi ajută-mă şi pe mine s-o accept, s-o iubesc, să mă abţin să-i tot fac observaţii. Să-i îngădui să fie”.

Îmi era frig. Mă vedeam ca un câine jegărit care tremură de frig şi schelălăie… Îmi venea să plec departe. Ah, gândurile acelea: „Am să plec, am să fug departe să nu mai otrăvesc, am să mă pedepsesc, n-am să stau cu ei, n-am să mănânc la masă cu ei cu toţi, o să mă ascund departe, o să fug de la faţa lui Doamne, căci mi-e ruşine. Am rănit un suflet de copil pentru un gest atât de mic… Dumnezeul meu, ai milă de mine!”.

M-am ghemuit şi mai mult în fiinţa mea. Aş fi vrut să plec acasă, dar nu am făcut asta şi gândurile nu mă slăbeau. „Degeaba stai aici în biserică, dacă nu te-ai abţinut să reacţionezi la un gest atât de mic. Fugi, ascunde-te…!”. Aşa îmi şoptea întunericul şi sufletul meu era atât de chinuit de remuşcări…!

M-am dus la ea și i-am cerut iertare, dar ea n-a spus nimic.

După ce a citit părintele acea molitfă specială din noaptea Învierii prin care a implorat (şi pentru mine) îndurarea lui Dumnezeu, am făcut câţiva paşi spre Sfântul Altar. Îmi spuneam că, dacă S îmi va răspunde la salutul „Hristos a înviat!” cu bucurie, înseamnă că mă iertase, că Domnul mă iertase şi mă puteam apropia să iau Paştele.

Când am văzut-o pe S, i-am zis din toată inima şi cu toată smerenia de care am fost în stare atunci „Hristos a înviat, S!” şi ea mi-a răspuns, cu zâmbetul ei minunat, şi astfel, m-am apropiat cu recunoştinţă şi am mâncat Paştele, întrând din nou în bucuria Domnului…, în bucuria învierii din morţi.

Mulţumesc, Doamne!

Hristos a înviat, dragii mei!

A cincea zi fără pretenţii

Bună dimineaţa dragilor!

astăzi este sâmbătă, Sâmbăta cea Mare! Ceasul arată ora 5.30. E linişte. Puiuţii şi soţiorul dorm încă. Am urcat la mansardă în biroul meu şi am deschis geamul, ca să aud păsărelele. Parcă le şi văd pe femeile mironosiţe mergând spre mormântul Domnului şi întrebându-se” „ Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?”. Dar ajungând acolo, la mormânt, au constatat că piatra era deja răsturnată….

Da, da….! Ne facem tot felul de griji, ne întrebăm cum o să trecem prin provocarea care ne stă înainte…, dar când ne hotărâm să trecem prin ea…., constatăm că „piatra este deja răsturnată”…, că greul e deja ridicat….!

Iată-mă la finalul cursei de exersare a unei vieţi fără pretenţii! Provocarea pe care mi-am impus-o săptămâna aceasta fost umitoare….! Am constat, cu mirare, că toată greutatea s-a aflat la mine, la gândurile mele …, la reacţiile mele. Dar, schimbându-le pe acestea, toate cele din jurul meu s-au schimbat… , greul închipuit de frică, de lene, de comoditate, dispărea din momentul în care mă hotăram să-l înfrunt, să merg către el… Am constatat că, ajungând faţă-n faţă cu el, răul, greul era altfel, mult mai mic…era biruit…de fapt.

Da, Domnul a suferit pentru mine, pentru noi toţi şi a biruit pentru noi. Al meu este doar să intru în biruinţa Lui şi în bucuria Lui.

Ieri am comemorat Sfintele Patimi ale Mântuitorului! A fost o zi provocatoare pentru mine…Tendinţa era să reacţionez după scheme, să am pretenţii la alţii să facă una alta, iar eu să-mi urmez confortul…, comoditatea… Dar, cu ajutorul lui Doamne, am renunţat la pretenţii, am făcut eu ce aşteptam de la alţii, de la cei din jur şi am observat că cei din jur doar au reacţionat…, văzându-mă pe mine făcând cele ce trebuia, au răspuns şi ei la fel, ba au făcut şi mai mult…, pentru că au simţit dăruirea, dragostea…. E uimitor…! Dar aceasta se simte doar acţionând, exersând să trăieşti o viaţă fără pretenţii…

Se poate! Mi-e mi-a arătat Doamne că se poate…dacă ai mare atenţie (mai ales la început) şi ceri ajutor de la El, de la Domnul şi Mântuitorul nostru, Care a luat greul nostru, neputinţele noastre, imperfecţiunile noastre şi le-a pus pe Cruce.
La noapte, când cu toţii vom cânta „Hristos a înviat!”, am certitudinea că vom învia şi noi la o viaţă nouă în Hristos.

„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”, spune Domnul.
Nu trebuie să mai biruim noi nimic, ci să ne lăsăm cuceriţi de biruinţa Domnului, să ne deschidem biruinţei Lui, să cerem să se reverse peste noi şi să intrăm pur şi simplu în bucuria Lui şi s-o păstrăm şi s-o împărtăşim cu toţi cei din jurul nostru.

Astăzi este o zi specială! Este Sâmbăta cea Mare! La biserică este o slujbă unică. Sfânta liturghie este precedată de vecernia Sfintelor Paşte. E minunat!

Astfel că, imediat ce închid calculatorul (e deja ora 6!9 frământ de pâinică şi cât va creşte aluatul, fug în piaţă să mai iau câteva verdeţuri şi salate şi apoi intru la bisericuţă, mai ales că bisericuţa este în cartier, la câţiva paşi de noi (fac 10 minute în mersul meu fugărit). Bisericuţa, noastră minunată, frumos împodobită, ne aşteaptă cu braţele deschise să ne dăruiască Darurile lui Hristos, pentru a fi şi noi ca El, buni şi răbdători cu noi înşine şi cu toţi cei din jur, şi împreună unii cu alţii.

Aşa să ne ajute Domnul!

Vă îmbrăţişez pe toţi cu drag mult şi dor!

Hristos a înviat!

Paşte binecuvântat!

Urări de Paşte

Dragii mei dragi, prieteni, cititori şi colaboratori ai proiectului Îndrăznesc să trăiesc sănătos

mulţumesc Domnului că v-a făcut cunoscuţi sufletului meu şi că voi v-aţi lăsat cunoscuţi de mine!

Vă doresc ca, în ziua Învierii, lumina pusă în voi să strălucească şi mai mult!

Îndrăznesc să trăiesc sănătos este proiectul vieţii mele, este viaţa mea. El m-a provocat să mă regăsesc pe mine. El m-a provocat să ies din marele meu egoism şi să vin întru întâmpinarea oamenilor şi să dăruiesc. M-a învăţat să dăruiesc, pe mine care tot timpul am aşteptat să primesc. Fiecare persoană întâlnită prin intermediul cărţilor şi seminariilor este o minune pentru mine, un dar nepreţuit pe care nu l-aş fi primit poate niciodată în alt context.

Îndrăznesc să trăiesc sănătos m-a făcut să-L descoper tot mai mult pe Doamne, mi-a intensificat dorul după Dumnezeu şi m-a pornit inima să-L mărturisesc şi să-L fac cunoscut tuturor celor cu care mă întâlnesc în viaţă.

Astăzi am trăit bucuria alături de prietena mea care a reuşit să aplice îndemnurile cuprinse în proiect şi împreună cu soţul ei au postit pentru prima dată postul mare, primul post postit în întregime şi s-au împărtăşit, am avut încredinţarea că e nădejde. Că se poate să înoţi contra valului, că poţi să mai trăieşti sănătos sufleteşte şi trupeşte, dar şi că avem nevoie de încurajare şi într-ajutorare.

Proiectul Îndrăznesc să trăiesc sănătos m-a provocat, totodată, să-mi descoper neputinţele, dar mi-a dat şi puterea să le recunosc şi să le arăt Domnului să le ridice de la mine. Şi văd cum Domnul a luat patima mea de a vorbi mult şi a scrie şi a făcut cu ea lucru util şi prilej de bucurie pentru unii oameni. Nu am cu ce mă lăuda. Totul e dar şi lui Dumnezeu i se cuvine slava. Al meu este dorul acesta de veşnicie, de a fi cu toţii acolo cu Doamne şi cum mie nu-mi place să fiu singură şi cum eu nu pot să tac, e musai să veniţi cu mine, că altfel eu cui o să-i mai povestesc minunile ce le-am şi le voi mai descoperi.

Vă mulţumesc că m-aţi primit în viaţa voastră! Îl rog pe Doamne să reverse asupra noastră dragostea Lui, bucuria Lui. Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostrusă ne umple inimile şi sufletele însetate iubire!

Vă aştept în continuare să-mi fiţi alături în acest proiect minunat Îndrăznesc să trăiesc sănătos şi împreună să aducem lumină, speranţă şi bucurie miilor de oameni din jurul nostru care se află copleşiţi de întunericul acestei lumi depărtate de Dumnezeu, lume care L-a scos afară din ea pe Dumnezeu şi L-a răstignit.

Cred că Domnul se va ţine de cuvânt şi va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi cu El „vom trece prin foc şi prin sabie şi vom ajunge la odină” în Împărăţia cerească.
Dar ca să putem să stăm acolo în Rai, e nevoie să exersăm aici modul de vieţuire de acolo. aici exersăm să ne purtăm aici ca şi cum am fi acolo. astfel, moartea va fi o trecere întru continuarea unui mod de vieţuire deja învăţat.

Aşa să ne ajute Doamne!

Vă îmbrăţişez cu dor şi drag mult!

A treia zi fără pretenţii

Dragilor

e tot mai fascinantă treaba aceasta de a mă observa pe mine!

Ieri a fost linişte până la amiază cât am fost singură fără „ciripelele” (fetiţele) mele.

Ştiţi, atunci când lipsesc factorii declanşatori, mă cred cu aripi, dar în situaţii provocatoare, se arată tot lăuntrul meu, toată nedesăvârşirea mea. Grea este lucrarea aceasta a despătimirii, a lepădării egoului, a maturităţii, a creşterii spirituale şi duhovniceşti!… Sunt atâtea scheme înrădăcinate…!

Ieri am fost cu fetele la urzici şi când ne-am întors, mi-am adus aminte că ele mâncaseră un sandviş cât timp eu am cules urzici şi le-am întrebat dacă au spus mulţumita, adică rugăciunea de mulţumire, şi ele mi-au răspuns că nu. Le-am rugat să o spună atunci. Au spus frumos rugăciunea şi aşa eu am fost liniştită. Dar le-am spus să spună şi Cuvine-se cu adevărat, rugăciunea la Maica Domnului, care se mai obişnuieşte a se rosti după rugăciunea de mulţumire de după masă. Ele au început să o spună şi la un moment dat, observ că mijlocia încurcă cuvintele…

Mi-am dat seama, cu stupoare, că nu ştie s-o rostească…şi am pus-o să o mai spună o dată. Tot la fel, tot nu ştia exact cuvintele, ci le sărea sau adăuga de la altă rugăciune…M-am aprins..şi am început: „Nu pot să accept aşa ceva! Toată ziua mergem la biserică, auzim rugăciunea aceasta şi tu nu o ştii? Nu se poate..! Să repeţi atâtea chestii inutile şi să mă bâzii cu ele la cap, poţi, şi o rugăciune la Maica Domnului să nu o ştii? Asta e sfidare..!”

Dumnezeule, mă apucase aşa o stare şi-mi venea să o ameninţ. Că nu-i mai dau, că n-o mai las să facă, să dreagă…Ce mai, era să înceapă tot scenarul care se întâmpla când eram ofensată…

Însă m-am oprit. Am început să gândesc. Ceea ce i-am cerut eu copilului, ce era?

Era o pretenţie!

Pretindeam ceva ce nu se putea. Copilul ştia rugăciunea doar cântată, nu şi rostită…Apoi acest copil nu era ca primul şi nici ca ultimul, ea era mijlocia, ea avea alt fel de memorare, alt stil. Ea este ea şi eu trebuia s-o accept…aşa cum e şi eu nu puteam…

Nu era nicio tragedie şi Dumnezu n-o trăsnea, dacă nu ştia rugăciunea Cuvine-se.... Prolema era la mine şi eu trebuia s-o rezolv. Dar eu nu am putut atunci..
Dar am decis să opresc avalanşa. Să pun punct discuţiei, atât cu voce tare, cât şi cu gândurile şi să arunc acea situaţie în braţele Domnului.

Am spus repede „Doamne fii binecuvântat în situaţia aceasta!” şi am ieşit din maşină şi am intrat în biserică la ultima sfântă liturghie înainte sfinţită din anul acesta. În biserică m-am rugat pentru mine, pentru vindecarea mea…Desigur că ele nu aveau stare. Am mai ieşit puţin afară să mai dea înconjurul bisericii şi să facă balonaşe cu chestia aia de făcut balonaşe din spumă, ce le-a adusese sora lor cea mare din excursie… Şi privindu-le, am început să pătrund în bucuria lor…

Deşi îmi venea să le tot atrag atenţia că se udă, că bate vântul şi le îngheaţă mâinile, că.., că…, le-am lăsat în bucuria lor…le-am respectat vârsta şi nu le-am mai împovărat cu pretenţiile mele…cu cerinţele mele prea mari… Şi…? Minune! La un moment dat ele singure au venit şi mi-au spus că le-au îngheţat mâinile. Şi am intrat în biserică şi am stat cuminţele şi apoi ne-am împărtăşit. Iar seara, în timp ce alegeam urzicile şi sălăţica de pădure, mijlocia m-a rugat să rostim de mai multe ori rugăciunea Cuvine-se cu adevărat şi după multe repetiţii şi rugăciuni la Maica Domnului.. a reuşit să şi rostească corect rugăciunea Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe Tine Născătoare de Dumnezeu..., nu numai s-o cânte!

Iată cum a lucrat Domnul! Altădată, cu toate agitaţiile mele şi atenţionările mele, nu se întâmpla nimic, nu se transforma nimic… Şi zilele treceau în ciondăneli şi botoşenii de călcare pe orgolii..

Mare eşti, Doamne, şi minunat!

Îţi mulţumesc şi pentru această zi!