Arhive etichetă: ispita

Cuvânt din Pateric, despre pocăinţă

Dragii mei dragi,

am găsit în seara aceasta în cartea „Proloagele”, din care obişnuiesc să le citesc fetiţelor mele povestea de seară, un cuvânt de învăţătură preaminunat şi doresc să vi-l pun la inimă. Este cuvântul de învăţătură pentru ziua de mâine, 13 iunie (Îl găsiţi în Proloagele pe luna iunie, ziua 13).

Iată-l:

„Un frate, biruindu-se de desfrânare, în toate zilele săvârşea păcatul. Şi în toate zilele, îmblânzea pe Stăpânul său, cu lacrimi şi cu rugăciuni. Şi aşa făcând el, amăgindu-se de obiceiul cel rău, săvârşea păcatul. Apoi, iarăşi, după săvârşirea păcatului, se ducea la biserică şi, văzând cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui, cu amare lacrimi, zicând:

„Miluieşte-mă, Doamne şi ridică de la mine această vicleană ispită, că mă trudeşte cumplit şi mă răneşte cu amărăciunea dezmierdărilor. Că nu am obraz Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi mai strălucit decât soarele, ca să se îndulcească inima mea şi să se veselească.”

Aceasta zicând şi ieşind din biserică, iarăşi, cădea în noroi, dar, iarăşi, nu deznădăjduia de mântuirea sa, ci, de la păcat, întorcându-se la biserică, cele asemenea striga către iubitorul de oameni, Dumnezeu şi zicea: „Pe Tine Doamne, Te pun chezaş de acum, că nu voi mai face păcatul acesta, numai iartă-mi mie, Preabunule, cele ce de la început şi până în ceasul acesta Ţi-am greşit.”

Şi, după ce făcea el aceste înfricoşate tocmeli, iarăşi, se afla în păcatul cel rău şi puteai vedea iubirea lui Dumnezeu cea preadulce şi nemărginita Lui bunătate, cum suferea, în toate zilele, călcarea şi neputinţa fratelui, cea neîndreptată şi rea. Şi, din multă milă, căuta şi aştepta pocăinţa şi întoarcerea lui. Şi nu numai un an a făcut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani şi mai mult.

Vedeţi, fraţilor, suferirea cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea nemărginită a Stăpânului? Cum totdeauna îndelung rabdă, suferind fărădelegile şi păcatele noastre cele cumplite? Că, de acel lucru, este cu putinţă a ne înspăimânta şi a ne minuna, de îndrumările cele bogate ale lui Dumnezeu, că fratele făgăduind, că nu va mai face altădată păcatul, rămânea de minciună.

Deci, într-una din zile, întâmplându-se acestea şi făcând păcatul, fratele a alergat iarăşi la biserică, plângând şi suspinând şi tânguindu-se şi cerând îndurările Preabunului Stăpân ca să Se milostivească spre el, să scape de noroiul înverşunării.

Şi diavolul, începătorul răutăţii şi pierzătorul sufletelor noastre, văzând cum fratele ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu şi cum nimic nu foloseşte, că, cele ce alcătuia el, adică diavolul, prin păcat, fratele prin pocăinţă le risipeşte, a strigat cu neruşinare către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos:

„Ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieşte şi mă surpă, că primeşti pe acest desfrânat, care în toate zilele, minte înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta. Pentru ce nu-l arzi pe el, ci îndelung rabzi şi suferi? Că Tu vii să judeci pe desfrânaţi şi pe toţi păcătoşii să-i pierzi. Cu adevărat, nu eşti drept judecător, pentru că, unde se pare stăpânirii Tale, treci cu vederea. Şi pe mine, pentru o mică înălţare, m-ai aruncat jos din cer. Iar acesta, care zace înaintea feţei Tale, mincinos fiind şi desfrânat, îi dăruieşti blândeţea Ta.

Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine oamenii Judecător preadrept? Că, precum văd, şi Tu faci deosebiri, din multă bunătate, şi treci cu vederea dreptatea.” Şi zicea acestea diavolul, iuţindu-se de multă amărăciune şi pară de foc scoţând pe nările lui. Acestea zicând, a tăcut. Şi s-a făcut glas, ca de la altar, zicând:

„O, balaure, preaviclean şi pierzător, nu te-ai săturat de socotinţa ta cea rea, că ai sorbit lumea? Ci şi pe cel ce a venit la mila Mea, cea nespusă, te sileşti să-l răpeşti şi să-l sorbi? Are atâtea greşeli, ca să pui şi să tragă în cumpănă cu sângele cel scump, pe care L-am vărsat Eu pe cruce, pentru el? Iată, înjunghierea Mea şi moartea au afundat fărădelegile lui şi tu, când vine la păcat, nu-l goneşti pe el, ci îl primeşti cu bucurie, şi nu-l opreşti, nădăjduind să-l dobândeşti pe el.

Şi Eu, cel atât de milostiv şi iubitor de oameni, Eu, Care am poruncit lui Petru Apostolul, să ierte celui ce greşeşte, în fiecare zi, până de şaptezeci de ori câte şapte, oare, nu-l voi ierta pe el? Oare, nu-l voi milui? Da, cu adevărat, că, de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el, până ce-l voi câştiga.

pentru păcătoşi M-am răstignit şi preacuratele Mele palme pentru ei le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să ştie unde să alerge şi să se mântuiască. Că de la nimeni nu Mă întorc, pe nimeni nu gonesc. Chiar de-ar greşi de nenumărate ori într-o zi, şi de nenumărate ori ar veni către Mine, nu va ieşi afară nemiluit. Că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă.”

Şi, făcându-se glasul acesta, sta diavolul tremurând şi neputând să fugă. Şi, iarăşi, s-a făcut glas, zicând: „Ascultă, amăgitorule, pentru ce zici că sunt nedrept? Că Eu către toţi sunt drept, că în starea în care aflu pe cineva, îl judec. Deci, iată, pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua, dar, pe el şi-i voi mântui sufletul lui, fiindcă n-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu, care vezi cinstea lui, ruşinează-te.”

Deci, stând fratele cu faţa în jos şi tânguindu-se, şi-a dat duhul. Şi, îndată, venind ca focul, o mare urgie a căzut peste satana şi l-a mistuit pe el.

De aici, să cunoaştem, fraţilor, milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea nemăsurată, şi niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră.

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea ! Amin.

Cu poftele nu-i a glumă!

Măi dragilor să ştiţi că cu poftele nu-i a glumă!

Tăt iadu să sloboade pi ciel ci vre să iasă din rândul gloatei şi să se salveze di povara ci sângur şi-o pus-o pi burtă sau pi şolduri şî pi creer.

Iatî-mî şî pi mini cum am cutezat sî-mi scot capu, deja s-o sesizat poliţia iadului şi-o trimes gărzile să mă aibă în colimator, doar doar m-o prindi cu cieva.

Mai întâiu o vint, tiptil, cu cu slava deşartă, că iatî ci grozavă-s! Acum îmi amintesc c-o fost un timp când în cari mi s-o părut că-s salvată, că deja-s pe drumul ăl bun şî că „nu mai sâmt nevoia” di chestii din astea cu care sî ocupă unii, vezi Doamne, neştiutori. Şi cum am gânditu aşa, am şi judecat şi Jup! Am căzut. Era să-mi rup gâtul. Noroc că avem un Dumnezeu aşa bun şi nu ne reproşează nimic când ne întoarcem „spăşâţî”, miorlăindu-ne că ne-am închedecat, nici mai mult nici mai puţân, de-un tort.

Da! De-un tort tont.

Să vedeţi cum s-o-ntâmplat:

Ca sî nu ni sî rădice la cap că suntem grozavi, anu ista „ne-am smerit” ş-am mâncat di la mama, desigur înfundând pi lângă şi salata obişnuită de crudităţi care, cu mila şi cu îndurările Marelui nostru Dumnezeu, ni străduim sî n-o uităm. Apăi dacă tăt am gustărit oleacă din toati, am zis că n-o fi bai să încercăm şi prăjâturile. Şi atâta mi-o trebuit: am dat di gust şî nu m-am oprit cu una cu două.
Ei, bun. Iaca sărbătorile o trecut. Apa Iordanului ne-o spălat di toate abuzurile făcute „din pricina bucuriei colindelor” şi ne-am revenit şi am purces să punim înşeput bun.

Dar ci credeţi, domniile voastre? Lucru uşor îi asta cu mâncatu sănătos? Da di undi! Numa piedici şî ispite! Să vezi una:

cum stătem eu liniştită întru îceputu bun, numa iaca mă sună sor-mea – asta meşteră în ale cofetărelilelor – şi unde nu s-apucă să-mi povestească, ce credeţi că? Păi ce să-mi povestească mie, ăsteia cu mâncatu sănătos, aşa parcă să-mi râdă în nas, ce-o mâcat ia azi: un tort, da un tort, ea singură umflata! Un tort ”proaspăt-proaspăt, toati prospeti, şî ouî, şî smântânî, tăt, tăt… „. Mamă! Şi unde nu m-o apucat aşa o …ploaie în gură, mai ales că mi-am amintit că am mâncat acu vreo 17 ani unul exact cum mi l-o descris. Măi aşa tort ce-am mâncat atunci, n-am mai întâlnit…! Ăla o fost cel mai bun tort ci l-am mâncat pân’ cel de la nunta me…

Ei, convorbirea s-o terminat, sor-mea s-o aşăzat cu burta în sus ca să nu strivească tortu înfulecat iar eu am rămas cu pofta şi cu gându la ci bun îi o bucatî.
Şi de atunci, de vreo două săptămâni n-am linişte, vreau tort…şi alta nu. Dar vreau tort din acela sau măcar asemănător: din ouă de găină „de curte” cu frişcă din smântână proaspătă… Dar di undi să ieu aşa tort?

Nu vă spun ci luptă o năvălit în capu’ mieu. Ci ntocmire de strategii, împotriviri… Ei, ci mai, un adevărat război! Ba îmi venea să mă duc la magazin să-mi cumpăr, dar la gândul că-s nişte prafuri cu gust, mi se tăia elanul. Ba îmi venea să fac eu unu, dar…n-am ouă de casă…smâtână…şi nici nu sunt prea talentată la făcut aşa ceva…

Dar îmi ziceam că e o himeră, că e un gust ce s-a fixat acolo undeva şi acum după atâţea ani s-a trezit… şi se va duce de cum o vinit…
Că oricum, orice tort aş mânca, tot nu-i ca ăla, aşa că n-are rost să mă mai gândesc.
Dar pofta nu mă slăbea diloc.

Doamne ce să fac? Vreau tort şi pace, mă obsedează…
Asta e ispita. Vine ca trăsnetul şi pleacă ca urâtu.. sau ca timpul când aştepţi să treacă şi să pleci în vacanţă…sau concediu… când doar de câteva zile te-ai întors…

Mă tot întrebam:
„Măi de unde pofta asta atât de puternică pentru dulcegării, că doar eu n-am fost aşa avidă după dulce de când mă ştiu. Ba din contră, mai bucuroasă pofteam acrul, nu dulcele…”.
Măi ce lucrătură! Dar mi s-o dat să văd cât de vulnerabilă sunt şi aşa să-i înţeleg şi pe alţii.

Şi totuşi cum să scap de pofta asta de dulce-dulce, căci în casă nimic, peste tot numa alimente sănătoase … nici o picătură de zahăr, nici, nici, numa fructe, numa cereale integrale, numa seminţe…

Dar în sara asta ispita a atins cote maxime şi n-am mai rezistat şi „m-am înciudat” şi mi-am făcut o cremă din curmale şi seminţe de cânepă şi carob şi praf de vanilie şi am mâncat cu pâine 75% integrală. Ba mai mult, am lungit-o cu apă şi mi-am făcut şi lăptic de cânepă.
Doamne ce bunătate! Şi ieu tăntălauca salivam după o himeră! Şi mi-am zis:

„No, Doino, acum mâncă şi dă slavă lui Dumnzeu pentru această bunătati şi lasă tu himerele să se ducî pi pustii cu tot cu cei care o trimis-o!”.
Şi am mâncat şi a mai rămas şi am mulţumit Domnului pentru această bunătate a Lui şi că mi-a mai oferit încă o lecţie.

Aşa că dragilor, nu vă miraţi de cei ce cad, miraţi-vă de cei ce stau, că sunt ţinuţi în braţe de mila lui Doamne-Doamne! Feriţi-vă să judecaţi pe careva, pentru că cade sau stă, dar vor sta, pentru că sunt ţinuţi de îndurarea Marelui şi Bunului nostru Domn şi Mântuitor Iisus Hristos. A Căruia fie slava în veci. Amin
Noapte bună!

Atenţie: dezvoltarea personală (creşterea spirituală) se deosebeşte de induhovnicire (îndumnezeire)

Dragii mei

Vreau să vă împărtăşesc ceva foarte important:
Acum „e la modă” preocuparea pentru dezvoltarea personală. Apar tot mai multe cărţi motivaţionale pe piaţă. Sunt multe traduceri şi se găsesc şi în format pdf. Am fost foarte entuziasmată de fiecare dată când am reuşit să citesc cărţi „bune”.

Mă gândeam: „măi uite ce grozavi sunt aceşti lideri, ce chestii super spun!”. Chiar mi-am clarificat câteva lucruri citindu-le, dar totuşi aveam ceva reţineri, ceva scârţâia şi nu ştiam unde. Mă tot miram cum de reuşesc „ăştia” să facă atâtea chestii şi „ortodocşii noştri” sunt atât de fricoşi şi „încuiaţi” la minte. Şi apoi mă întrebam de ce nu simt sau nu înţeleg la fel de clar şi când citesc Sfânta Scriptură sau scrierile Sfinţilor Părinţi.

Şi m-am tot întrebat şi răspunsul a venit treptat şi foarte subtil.
În ajunul anului nou când am luat o foaie şi un creion şi l-am invitat pe soţior să ne facem proiectul pe anul ce vine a început să râdă şi mi-a zis: „iar ceva ai citit…motivaţional!?”.

Şi a continuat: „Dacă ai fost atentă când ai citit tu cartea aceea motivaţională X, poate ai observat care a fost primul lucru pe care l-a făcut autoarea când a pornit să „se perfecţioneze”!?
Despre ce vrei să vorbeşti?, i-am spus. Iar el a continuat: „a scăpat de cel care o împiedica ..a divorţat…

Desigur am făcut ochii cât cepele şi un vârtej de gânduri mi-au năvălit în cap…
Nu prea am înţeles exact ce vrea să spună, deşi am tot discutat mai multe.

Aseară, răsfoind internetul am găsit nişte lucruri atât de faine la mica siluana şi cum soţiorul lucra lângă mine la laptop, l-am deranjat tot arătându-i una alta. Ne-a plăcut un articol despre durere în care persoana cu care vorbeşte îi spune maicii la un moment dat:

„Măicuţă, reuşiţi foarte bine să daţi răspunsuri la nişte întrebări care, de cele mai multe ori, au din partea Bisericii răspunsuri convenţionale şi care nu satisfac. Ale dumneavoastră satisfac. Care e secretul?

Eu am un limbaj adecvat surzilor. Vorbesc pentru surdo-muţi. Biserica vorbeşte oamenilor care au simţurile întregi. Şi eu sunt în Biserică şi vorbesc tot adevărul vorbit de Biserică”.

Şi cetind asta am început să-i spun soţiorului cu obidă: vezi? De ce Biserica foloseşte acest limbaj…păi oamenii nu înţeleg…că eu n-am înţeles atâtea lucruri din teologie cât am înţeles din cărţile alea de care tu de amuzi…

Şi l-am lăsat să lucre mai departe.

Apoi, mai butonând pe internet, am găsit alt articcol al maicii Siluana şi l-am citit, dar de data asta m-am abţinut să-l mai deranjez pe soţior, şi aşa îi răpisem atâta timp…

Am citit articolul şi apoi m-am dus la culcare cu câteva întrebări în minte. Dimineaţă când m-am trezit şi am început să mişun prin casă au apărut conexiunile şi am exclamat un mare „aha”. Am înţeles care e diferenţa între dezvoltarea personală şi înduhovnicire, am înţeles că scopul meu şi al creştinilor practicanţi nu e „s-o ducă bine”, ci să dobândească Duhul sfânt. Că aceste cărţi motivaţionale vorbesc sentimentului nu duhului nostru. că ele folosesc un limbaj psihologic pentru oameni psihologici, pe când poărinţii vorbesc duhovniceşte, oamenilor duhovniceşti… că poţi să creşti spiritual dar să nu trăieşti în Duh. Că autorii acestor cărţi sau marii lideri pot fi spirituali dar nu demni de a le urma exemplul vieţii lor, căci ei îşi permit să divorţeze, dacă soţia devine o povară (cred că asta a vrut să-mi spună soţiorul în ajunul anului nou).., sau pot sta în concubinaj sau multe altele.

Domnul spune că pe prorocii mincinoşi îi vom cunoaşte după roade.. „da, aceşti lideri sunt bogaţi material, au succes, au caracter, dar noi avem pe Hristos şi harul lui. Avem bucuria lui care nu se simte cu sentimentul, ci în partea aceea profundă din noi, în duhul nostru. da putem să citim cărţile acestea dar cu rugăciune şi atenţie. Diavolii ne ispitesc acum ff subtil, ei acum nu se maia rată fioroşi, ci în haine de lumină, aşa cum l-a înşelat pe acel începător despre care se povesteşte în cartea Proloage  în ziua a 9 a lunii ianuarie.

Parcursul nostru duhovnicesc de la chip la asemănare nu e atât de uşor. Scăparea e la doamne şi în biserică şi în ascultarea de părintele duhovnici şi la rugaciune şi smerenie.
Vă las să citiţi domniile voastre articolul de mai jos în care măicuţa mea duhovnicească ne explică mai pe înţeles:

Mentalitatea Noii Ere ne ademenește cu „valori spirituale” (Maica Siluana Vlad )
E foarte important să învățăm asta astăzi pentru că felul în care suntem atacați acum, felul în care suntem smulși din relația cu Dumnezeu acum se deosebește de felurile prin care vrăjmașul a luptat de-a lungul istoriei. Astăzi, majoritatea oamenilor nu mai sunt materialiști. Acum mentalitatea Noii Ere care este și vine la noi ne ademenește cu „valori spirituale”.

Da, să fim atenți, că toți oamenii au duh, dar nu toți oamenii sunt înduhovniciți. Pentru că înduhovnicit este numai acela care în duhul lui a primit Duhul Sfânt și lucrează poruncile lui Dumnezeu în Duhul Sfânt.

Ceilalți oameni sunt spirituali, au intrat în partea înaltă a sufletului lor, pot intra în duh; yoghinii, de exemplu, prin meditație, reușesc să-și vadă lumina sufletului, adică lumina duhului. Dar, cum ne învață Părintele Sofronie în duhul Sfinților Părinți, ei rămân la nivelul de creatură. Or, noi suntem chemați să ne îndumnezeim. Mai mult, trezindu-mi duhul fără Dumnezeu, duhuri vrăjmașe îl vor infesta cu prezența lor, că diavolul are strategii nenumărate și lucrători mulți la număr. Legiuni!

Vechea mentalitate a lumii a generat multă violență și cruzime. Istoria omenirii este plină de sânge. Oamenii sunt frânți, zdrobiți și osteniți de ctele de violență. Dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu ca să-i vindece și să-i odihnească, ci scornesc o nouă mentalitate: cea a păcii universale, dar fără Dumnezeu-Omul, Mântuitorul lumii, ci cu un dumnezeu ”același orice nume i-am da și oricum ne-am închina lui”. Un dumnezeu care este chiar omul. Vechea poveste în haine noi!

Da, acum, învățătura și tehnicile acestei mentalități noi sunt extrem de rafinate și cu adevărat spirituale, adică inspirate duhului omenesc de spirite, de duhurile vrăjmașe îmbrăcate în haine de lumină. Ele sunt și ”bune” din punctul de vedere al omului autonom – ne învață cum să ne rezolvăm conflictele, cum să avem gândire pozitivă, cum să avem o stare de bine, cum să ne dezamorsăm sentimentele negative, să le înlocuim cu sentimente pozitive…

Și chiar sunt bune, tehnic vorbind. Eu le învăț și le folosesc pentru că sunt instrumente ca și un program de computer. Dar trebuie să avem grijă ca să nu ne însușim, odată cu ele, și credințele, mentalitatea, ci să le transformăm pe toate în rugăciune, în împreună-lucrare cu Dumnezeu. Să nu cădem robi acestor tehnici. Și există foarte multă literatură, foarte multe cărți cu sfaturi foarte bune: ”E bine să faci așa, să mănânci așa”. Dacă intrăm în acest joc, nu vom mai cunoaște drumul de ieșire, pentru că zicem: ”Dar pe mine metoda asta m-a adus și sunt liniștit”, așa cum pe un yoghin care a mers până la levitație el zice: ”eu am trăit minuni, ia uitați-vă, eu stau în aer!” Bun, și? Ce-ai făcut acolo?

Adică, am nevoie să știu care e scopul vieții mele, care este problema mea? Să stau în aer? Dacă L-am primit pe Hristos Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții mele, scopul meu este să intru în Împărăția Lui, să intru în bucuria Lui pe care nu o mai ia nimeni de la mine. Asta voi căuta: să trăiesc bucuria aceasta pe care mi-a făgăduit-o El. Orice altă stare de bucurie este mincinoasă… Nu m-am născut pentru o stare de bine. Dumnezeul meu și Mântuitorul meu m-a anunțat că vor fi vremuri grele, că voi avea necazuri, că trebuie să-mi port crucea,că voi fi bătută, scuipată și judecată, dar că toate acestea nu-mi vor lua bucuria pe care nimeni și nimic n-o poate lua de la noi pentru că e a Lui. Numai așa vom putea rezista!

Și să nu uităm și să mărturisim lumii că nu avem viață în noi fără Dumnezeu. Și Dumnezeu trebuie mâncat și ca să-L mâncăm trebuie să ne pregătim pentru asta. Și să ne mutăm întreaga atenție și dorirea la bucuria Lui, iar necazurile inerente vieții pe acest pământ să le transformăm în tot atâtea locuri de întâlnire fierbinte cu Dumnezeu. Așa să ne ajute Dumnezeu!
(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Doxologia, Iași, 2013)

LUPTA CU POFTELE ŞI NEBUNIA PÂNTECELUI

Dragii mei

am ajuns şi eu să mă conving că a mânca sănătos nu-i o treabă chiar aşa uşoară. Ba din contra, uneori pare de-a dreptul imposibil. Am trăit asta de multe ori. Acum, cu cât doresc să mănânc sănătos şi liniştit, cu atât tot iadul de pofte îmi năvălesc în mine. Şi, ba îmi aduce aminte de un gust, de o imagine, ba nu mă mai pot opri şi îndes hulpav muşcătură după muşcătură.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când e vorba de mâncare, am ceva probleme, pe care nu le-am prea băgat în seamă, dar acum făcând ceva curăţenie, am început să le zăresc şi „să dau după ele cu aghiazmă”, dar nici pomeneală să se ducă, ba din contră şi mai aprige se fac. Şi au atâtea capete şi forme …!

Gata! Am declarat război! Dar am căzut înfrântă… Mă declar cu totul neputincioasă şi toată nădejdea mea e la Doamne. Dar asta nu-i totul, mai am şi eu niţică treabă, căci nu mi se vâră încă pe gât carnea idolească, ca mucenicilor, ci eu cu mânuţele mele îndes în neştire „tot ce prind”.

Aşa că azi deschid un topic nou:

Lupta cu poftele
în care o să vă împărtăşesc alternativele „mai sănătoase” pe care eu le opun poftelor gâtlejului meu.