Arhive etichetă: iubire

Învățând iubirea care vindecă

Vino să te îmbrățișez draga mea surioară/dragul meu frățior!

bearhug2-300x224

Iertare că te-am provocat să aștepți atâta timp un semn că încă viez. Da, slavă Domnului, sunt încă în viață și iată azi, Doamne m-a împins să merg să beau și să mănânc Viața și să mă deschid ca să curgă și către tine acest belșug ce stă mereu pregătit să se reverse peste noi toți la cea mai mică deschidere din partea noastră.

Acum când scriu, mă gândesc la voi toți, dragii mei cititori dragi.

Mă gândesc la tine Gina, căreia îți datorez  un meniu de sărbători, la tine Kati că îți datorez un răspuns cu privire la oalele de bucătărie, la tine Adinuța, oare cum te mai descurci cu coptul pâinicii zinice, la tine Cristina cum mai răzbești să faci față la provocarea fiecărei zi, la tine Mary la cum faci față singurătății și neputințelor trupești, care s-au acumulat în atâțea ani ai tăi, la tine Luminița, la tine, și la tine, și la tine, și la tine cel/cea care citești acum și mai ales la tine Alinuța mea scumpă, care în fiecare dimineață, în cele două luni de tăcere din parte-mi, mi-ai deschis blogul, așteptând un cuvânt, dar spre mâhnirea ta, el nu era acolo ca de obicei…

Dar azi, am primit îndemnul să-ți scriu.

În timp ce ascultam Apostolul și Evanghelia zilei…

Apostolul: I Petru IV, 1-11 Capitolul I (…)

  1. Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi…
  2. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.

Evanghelia de la Marcu XII, 28-37

  1. Şi apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei şi, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate?
  2. Iisus i-a răspuns că întâia este: Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.
  3. Şi: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă.
  4. Iar a doua e aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. (…)

Da.da!!!

Să iubești. Asta este tot ceea ce ai de făcut.

Și uneori chiar crezi că iubești, crezi că îți pasă de oameni…, dar te trezești că așa zisa ta iubire rănește, vorba unui omuleț: „Dacă zici că mă iubești, de ce mă faci să plâng mereu?”. De fapt, iubirea ta e o părută iubire, o ceva pe care tu o numești iubire.

Iubirea nu e un concept sau un simțământ. Iubirea este făptuire și mod de viață, pe care e nevoie să-l deprinzi prin exercițiu zilnic susținut.

Te-ai născut din iubirea lui Dumnezeu și din dorul de iubire al părinților tăi și ești avid după iubire. O cauți, o ceri, o revendici… Dar ce ai primit? Frânturi, bucățele din când în când… Tu le-ai luat ca atare și ai crezut că acelea erau iubire și ai început să o dai mai departe, să dai mai departe ceea ce ai primit…: o iubire condiționată și… în valuri…: Acum iubești, acum nu mai iubești… Procedezi precum copiii de la grădiniță și din clasa întâi:

„Dacă nu-mi dai guma, nu mai ești prietena mea…!”

Sau: ”Atâta timp cât ești cuminte, nu mă soliciți, te iubesc, cum oare să nu te iubesc, dar când îmi ceri să-ți fac un serviciu, să mă așez pe locul doi, nu prea îmi convine…

Ș-apoi…, dacă nu-mi zici bravo, cum să te mai suport. Să fii tu mai grozav decât mine? Nu. Asta nu suport…! ”.

Și iată cum se arată adevărata față a lucrurilor…!!!

Spunem că ne iubim copiii. Și îi iubim, nu-i așa? Doar pentru ei muncim din zori și până seara. Lor le-am dat și le dăm ce-i mai bun… și totuși asta nu e destul…, ba chiar nu e nimic. Nu ți s-a întâmplat să auzi un copil zicându-i mamei sau tatălui: „Ce ai făcut pentru mine, ce mi-ai dat?”.  Deși tu i-ai dat atâtea…, dar n-ai apucat să-i dai privirea ta, mângâierea ta și atenția ta atunci când el avea nevoie… și atunci el nu a primit nimic… Ai crezut că o cameră e destul, un calculator sau un telefon e destul, haine și mâncare… Dar nu…, nu e destul…, mai e nevoie de încă un pic, de încă ceva atât de puțin: de o privire în ochi cu dragoste, de o atingere, de câteva momente ca să-ți povestească ceva de la școală sau de la activitățile extra-școlare…, dar tu pici rupt de oboseală… Vorbim mâine…, la anu, după aceea… și te trezești că vrei să privești și nu mai ai pe cine…

Da, sunt lucruri atât de simple, dar atât de greu de făcut. De ce? Pentru că nu fac parte din noi, din bagajul moștenirilor… Lucruri simple dar care TREBUIE să le faci zilnic și de mai multe ori pe zi… Din fericire, nu ne hrănim doar cu alimente, ci și cu priviri, mângâieri îmbrățișări, împărtășirea impresiilor… Și toate acestea sunt de fapt iubire.

Iubirea se învață. Obișnuiesc să le spun omuleților mei zilnic:

„Viața aceasta ne este dată ca să învățăm iubirea. Să învățăm să ne iubim unii pe alții. Să învățăm să relaționăm cu iubire, să învățăm să lucrăm împreună cu iubire, să învățăm să ne jucăm împreună cu iubire, să învățăm să mâncăm împreună cu iubire. De toate astea depind mântuirea noastră”.

Unii învață iubirea mai repede, altora le trebuie un car de ani, iar alții nu mai apucă…

M-am deschis să învăț iubirea, iubirea lucrătoare prin fapte… Doamne mi-a presărat în cale cărți și oameni, oameni și cărți, care mă învață cum să iubesc. Fenomenală este cartea Maica Gavrilia, asceta iubirii. La fel e și cartea Educația prin iubire, precum și cartea Dăruiește iubirea care vindecă.

Zilele acestea, am devorat cartea Creierul și inteligența emoțională, din care am înțeles atâtea lucruri…

Am devorat aceste cărți, le revăd zilnic și puțin câte puțin exersez manifestarea iubirii necondiționate.

Greu mi-a venit să mențin contactul vizual atunci când vorbesc cu cineva. Dar Doamne mi-a dăruit un mare ajutor pe cale. Mezinuca, ori de câte ori voia să-mi vorbească ceva neaparat și important și eu nu puteam să mă opresc din ale mele sau evitam să țintesc ochii undeva ca să nu-i obosesc și mai mult, mi-a luat efectiv capul între mânuțele ei minunate și mi-a spus: „Mami, uită-te la mine!!! Mami, uită-te la mine!!!” și am ales să mă uit. Am făcut efortul să mă uit exact la ea, la ochișorii ei minunați și am descoperit atâtea taine și minunății…și descopăr mereu.

Da, da. Să te uiți în ochii copiilor și ai oamenilor cu care vorbești e foarte important…, dar un autist, unul care e mereu în lumea lui, nu poate face acest lucru și cât de mult pierde…!

Nimic nu poate compesa privirea pe care o caută omuleții tăi de când au deschis ochii pe acest pământ. L-ai privit un pic cât a fost mic și drăgălaș, dar cu timpul, cu înmulțirea boacănelor, năzdrăvăniilor, tu ți-ai retras privirea, nu-l mai poți privi în ochi cu drag. În schimb, adesea, îi oferi priviri usturătoare, căutături fioroase și amenințătoare și otrăvitoare care-l seacă pe dinăuntru.

Prin privire, pătrunzi în sufletul copilului tău și torni ce ai în tine… Da. Nu ai decât oboseală, griji, neîmpliniri, frici… și de aceea eviți să-l privești. Dar este un Izvor nesecat care te așteaptă să bei iubire și să dai iubire, iubire necondiționată…

Cum procedezi?

Ești pe drumul întoarcerii de la lucru. Gândurile te învălmășesc…, dar muți comutatorul spre casă. Acolo unde te așteaptă soția/soțul și copiii. Ridici privirea la cer și spui: „Doamne revarsă peste mine harul Tău, ca să-i îmbrățișez cu drag și dor!

îți amintești că cu o seară înainte soția/soțul ți-a spus un cuvânt și te-a enervat… „Doamne, vino în sufletul meu și ajută-mă să iert și iartă pe soția/soțul meu!”.. intri în casă și deschizi brațele. O îmbrățișez pe soție, care e obosită de plânsetele micuților…. Se miră că ce ți-o fi venit…, copiii sar și ei pe tati… Le zburlești un pic părul, îi mângâi pe fățucă, îi săruți. Îi întrebi cum a decurs ziua lor și…asta-i tot… Dimineață faci la fel. Umpli rezervoarele copiilor cu iubire. Asta e cea dintâi grijă a ta. Zi de zi. E simplu, dar nu ai obiceiul…, dar poți să-l faci.

Bucurie și spor în lucrarea iubirii necondiționate!

Cu darul lui Doamne, vă port în ruga mea și-n dorul meu de Cer.

Reclame

Minunea unui dram de empatie pentru soțior/soțioară

Dragii mei dragi, bucurie!

Aseară, am trăit o minune în relația cu soțiorul meu minunat, pe care Doamne mi-l descoperă tot mai minunat pe zi ce trece…

Pentru că vă iubesc… (O, Doamne, oare ce simt acum când scriu e iubire? Știți, dragilor, minunaților, scumpilor, eu n-am iubire, am doar egoism…, iubirea e darul lui Dumnezeu, pe care Îl tot implor să reverse și peste mine și în mine o picătură din iubirea Sa și să-mi deschidă inima, căci El tot timpul revarsă iubire peste noi, peste toți, dar eu, plină fiind de mine, unde să intre iubirea divină???) m-am gândit să o împărtășesc cu voi, căci, vă știu suferința unora dintre voi în privința relaționării în cuplu… O, cât de cumplită e suferința singurătății în doi…, dar Mare-i Dumnezeu!

Aseară, am simțit așa o ceva, privindu-mi Omul care se afla pe scenă…A fost un dar minunat, o încredințare că tot ce se spune prin cărțile minunate, pe care le tot citesc în ultima vreme, sunt adevărate… Privindu-l, am simțit că mă bucur cu adevărat de reușita lui, că o trăiesc dimpreună cu el, mai ales când l-am auzit că reușita îi aparține lui Doamne…

Te căsătorești cu alesul inimii, cu iubitul vieții tale. Petreci vremea de grație și după, constați că e altfel, că are alte „hobby-uri”, alte perspective și alte vederi… Tendința e să te căpoșezi…, să rămâi acolo închis în albastrul tău…, în netoșeniile tale adunate cu atâta înfrigurare… Dar vine vremea, când îți dai seama cât de mult pierzi rămând cu ale tale.., în ale tale.. și cu darul lui Doamne, alegi să te deschizi, încercând să intri în papucii lui (ei), chiar dacă sunt atât de largi (sau mici) și te sperii…

Încerci să-i acorzi un dram de empatie, să vezi din punctul lui (ei) de verdere, să trăiești sincer reușita și iată minunea se întâmplă, inima ta se lărgește și el (ea) e în tine și tu în el (ea)…și uite așa se adeverește că „în spatele unei femei puternice e un bărbat puternic” și invers…

Și cât de minunat e, Doamne să fie așa!

Îndrăzniți!

Vă îmbrățizez cu drag mult, mult. Curaj! E nădejde…, chiar dacă trebuie să te ostenești vreo 15 ani pentru o relație reușită, dar merită!

(EMPATÍE s. f. 1. (Fil.) Formă de intuire a realității prin identificare afectivă. 2. Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc. – Din fr. empathie, engl. empathy.)

Va supun atentiei un material pe care il tot rumeg de cateva zile

Dragilor

am intentionat sa va scriu, dar m-am incalcit in alte treburi.

Zilele acestea, sotiorul meu minunat mi-a pus sub nas un material tiparit…, pe care il tot citesc si meditez…

Pana data viitoare, cand o sa dicutam despre sot/sotie vs monahos…

cititi acest interviu..

M-as bucura sa=mi impartasiti ideile care v-au atras atentia in mod deosebit

Iata materialul:

Aveți o experiență de 4 decenii ca psihoterapeut și cercetător în domeniul atașamentului. Ați lucrat în închisori, în secții de oncologie, în secții de psihiatrie, în centre pentru abuz sexual și în centre pentru persoane fără adăpost. V-ați concentrat munca în locuri unde exista multă suferință. La baza practicii dumneavoastră psihoterapeutice stau teoria relațiilor de obiect și teoria atașamentului.

O să vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre un concept central în teoria relațiilor de obiect, acela de “tulburări ale sinelui” (disorders of the self).

Kent Hoffman: O tulburare implică din start ceva haotic, lipsit de coerență. Și cu cât trăim mai intens sentimentul de nesiguranță, cu atât avem mai puțină coerență. Atunci când spun coerență mă refer la faptul că reușim să înțelegem ceea ce ni se întâmplă, reușim să înțelegm lumea din jur, relațiile noastre, ne putem înțelege pe noi înșine. Cu cât trăiesc mai adânc în nesiguranță, cu atât mai puțin înțeleg ce se întâmplă cu mine, devin mai greu de înțeles și pentru ceilalți, ei sunt greu de înțeles pentru mine, mă simt din ce în ce mai confuz și nefericit, prins în această experiență în care mă simt pierdut. O adevărată “tulburare a sinelui” se referă la a rămâne blocat într-o stare cronică, persistentă și rigidă de confuzie în legătură cu ceea ce se petrece în relație cu ceilalți și cu mine însumi. Și cu cât sunt mai confuz și pierdut, fie mă voi îndrepta spre o scufundare într-un sentiment profund de deprimare în care voi avea convingerea că nimic nu mai are sens, așa cum mulți oameni trăiesc, fie voi alege o strategie și îmi voi spune că singurul mod în care viața mea poate să aibă sens este dacă reușesc să dovedesc că pot avea o anumită performanță, dacă mă voi comporta după un anumit tipar. Și încep să trăiesc captiv într-o strategie, în loc să trăiesc moment de moment. Trăiesc într-o strategie, în loc să pot face alegeri moment de moment, în funcție de cum ar fi firesc să reacționez, de exemplu în următoarea conversație pe care o voi avea sau următoare interacțiune cu o altă persoană.

Unii oameni trăiesc toată viața lor gândind că trebuie să fie perfecți. Aceasta este o strategie. Sau alți oameni trăiesc considerând că trebuie să se asigure constant că cei apropiați sunt întotdeauna acolo pentru ei. Și trebuie să stea tot timpul cu ochii pe cei care devin importanți pentru ei. Sau dacă persoana lipsește câteva ore simt nevoia să vorbească la telefon cu el/ea. Și aceasta este o strategie. Cu cât ajungem să funcționăm după o strategie, fie că trebuie să fim perfecți sau trebuie să fim conectați tot timpul cu cineva, ne îndreptăm spre o tulburare. Atunci când aceste strategii devin rigide și ne afectează toate domeniile de funcționare, începem să vorbim despre o tulburare a sinelui.

Această strategie despre care vorbiți este de fapt „sinele fals” menționat în teoria relațiilor de obiect?

Kent Hoffman: Da, la asta se referă “sinele fals”, la a avea nevoie să funcționezi doar potrivit strategiei. Termenul folosit de Winnicott este „sine real”/„sine fals”. Personal, prefer termenul „sine protectiv” și nu fals. Dar sinele real se referă la ceea ce este înnăscut, unic, definitor pentru ceea ce sunt. Este orientat spre autonomie și exprimarea propriei unicități, dar este în egală măsură interesat și de conectare autentică în relațiile cu ceilalți, de a trăi sentimentul autentic de a aparține. Avem nevoie atât de autonomie cât și de conectare (să aparținem). Avem nevoie de autonomie, dar și să avem cel puțin o persoană apropiată cu care să putem fi vulnerabili. De aceste lucruri are nevoie „sinele nostru real”. Când „sinele real” conștientizează că autonomia sa sau/și nevoia sa de a aparține și a fi vulnerabil nu este acceptată, va recurge la construirea unei strategii sau a „sinelui fals”. Specific din nou că prefer să folosesc termenul de „sine protectiv”, un sine care ne protejează de durerea de a vedea ca autonomia noastră ne este blocată sau vulnerabilitatea noastră nu este permisă. Când acestea două sunt acceptate ne descurcăm bine. Avem un sine real susținut și acceptat.

Dacă nu trăim această experiență, atunci suntem nevoiți să construim o strategie pentru a evita durerea de a ști că cine suntem noi cu adevărat nu poate fi arătat și împărtășit în această lume.

La ce se referă conceptul de ”sinele real”?

Kent Hoffman: Termenul pe care l-a folosit Winnicott a fost ”sine adevărat”, James Masterson a folosit termenul de ”sine real”, sunt și diferențe și asemănări. Sinele adevărat are și conotații mistice, este în fiecare dintre noi, este ceea ce ne face unici, are nevoie de extrem de multă tandrețe și este extrem de fragil, este sensibil la informația pe care o primește de la lumea exterioară și la acceptarea sau lipsa de acceptare a adevărului pe care îl poartă de către oamenii importanți din viața noastră, începând cu părinții noștri. Sinele real, în abordarea lui James Masterson, este mult mai centrat pe autonomie, pe unicitatea persoanei și modul în care aceasta se manifestă în lume, este mai puțin orientat pe relație, cel puțin aceasta este perspectiva mea.

Ce se întâmplă cu ”sinele real” într-o tulburare a sinelui (disorder of the self)?

Kent Hoffman: Sinele real, când simte că nu aparține, devine ascuns, începe să spună: ”Eu nu contez, ceea ce sunt eu și ceea ce am de oferit nu-și găsește locul nicăieri”. Auzim adesea oameni care spun: ”Nu sunt așa cum ar trebui să fiu”, ”Nu merit să fiu iubit”, ”Nimănui nu-i pasă cu adevărat de mine”, ”De ce nu am mai multă încredere în mine sau în ceilalți” și asta vine dintr-un istoric în care nu am simțit că ceea ce a fost cel mai adevărat în noi era acceptat. Modelul este: Când ceea ce este cel mai adevărat în mine nu este acceptat, o să ascund ceea ce este adevărat și o să găsesc un mod de a fi care este acceptat, doar că voi fi ceea ce ar trebui să fiu și nu ceea ce sunt cu adevărat.

De ce avem nevoie pentru a înfrunta suferința de a nu fi fost acceptați?

Kent Hoffman: Este o întrebare foarte puternică, cred că este întrebarea fundamentală în care trăim cu toții. Pentru că nu știu pe nimeni care să simtă că sinele său real aparține peste tot și prea mulți dintre noi simțim că nu există nici un loc pe această lume unde ceea ce sunt cu adevărat este acceptat. Asa că ajungem să purtăm în noi multă suferintă. Pentru că văd lumea prin ochii teoriei relațiilor de obiect, a teoriei și a cercetărilor din domeniul atașamentului care reprezintă un suport solid pentru cele două teorii, când adevărul a ceea ce sunt nu este acceptat și simt suferință, singurul lucru care o poate alina este să fiu într-o relație care acceptă și onorează ceea ce sunt, dar asta implică nu doar acceptarea a ceea ce sunt, ci acceptarea durerii de a nu fi fost ceea ce sunt, și durerea de a crede că nimeni nu vrea să știe cine sunt. A înfrunta durerea implică a-mi înfrunta propria tristețe de a fi simțit că nu sunt acceptat, și tristețea de a fi purtat această tristețe pentru foarte mult timp și asta se poate întâmpla doar în cadrul unei relații de încredere. Psihoterapia poate fi această relație, practica spirituală poate fi această relație, Programul 12 Pași (Twelve Steps Program) poate fi un mediu în care oameni cu dependență de substanțe pot găsi încrederea de a împărtăși durerea de a nu fi acceptați și a găsi acceptare. Când găsim o relație în care ni se spune că putem fi ceea ce suntem, începem să ne însănătoșim emoțional.

Pornind de la conceptul propus de James Masterson „tulburări ale sinelui”, ați introdus o nouă terminologie care vorbește despre vulnerabilități pe care fiecare persoană le are. Ne puteți spune mai multe despre „core sensitivities” (sensibilitățile de bază)?

Kent Hoffman: În anii ’80, pe vremea când studiam cu James Masterson și Ralph Klein, singura terminologie utilizată era cea de “tulburări ale sinelui”. Noi, Bert Powell, Glen Cooper și cu mine, am început să observăm că acești termeni, meniți să fie utili, au ajuns să fie patologici și chiar peiorativi. Cu toții avem bacterii în intestin, este asta patologic? Nu, de fapt, este destul de normal și de sănătos. Așadar, cu toții avem dificultăți/lupte ale sinelui. Dar dificultățile sinelui sunt diferite de tulburările sinelui. Și “core sensitivities” (sensibilitățile noastre de bază) se referă la modul în care cu toții ne luptăm în anumite feluri unice, dar totuși pot fi identificate anumite tipare legate de aceste lupte. Noi am decis să le denumim sensibilități, nu tulburări, deoarece suntem cu toții sensibili la anumite lucruri care sunt extrem de dureroase când nu sunt explorate în cadrul unei relații de siguranță. Și în loc să utilizăm aceste teme, sau aceste tipare ca fiind patologice, noi am considerat că acest lucru face parte din condiția umană, haideți să-i dăm voie condiției umane să fie normalizată, haideți să le dăm voie acestor dificultăți să fie normalizate, haideți să admitem că vedem asta zi de zi cu prietenii noștri, colegii noștri, partenerii noștri și copiii noștri. Haideți să încetăm să o denumim patologie. Patologia este în mod esențial mult mai rigidă și pervazivă. Rigiditatea observată este cea mai îngrijorătoare. Mulți oameni au suferințe, duc propriile lupte, dar asta nu înseamnă că sunt atât de rigizi. Cu cât ajung mai rigizi, cu atât mai mult au tulburări ale sinelui.

Cum poate ajuta înțelegerea acestor „trei sensibilități de bază” în procesul psihoterapeutic?

Kent Hoffman: Am fost psihoterapeut timp de 15 ani înainte să înțeleg „sensibilitățile de bază” și cred că una dintre probleme era că îi abordam pe oameni ca și cum ar fi fost toți o variantă a mea. Dacă ceva părea adevărat pentru mine, căutam acel lucru la ei și apoi le puteam oferi ajutor sub acest aspect. Dar îmi era imposibil să înțeleg anumite teme specifice acestor persoane, pentru că nu știam să le caut. Mulți terapeuți cred că toți oamenii sunt la fel. Suntem într-adevăr la fel atunci când luăm în considerare nevoia noastră ca sinele nostru real să fie acceptat și recunoscut, dar suntem diferiți în ceea ce privește tendințele pe care le avem de a ne focaliza, îngrijora, centra pe anumite lucruri extrem de importante pentru fiecare dintre noi. Având o reprezentare clară, un diagnostic diferențial clar, care să permită să vezi că fiecare persoană care intră în cameră nu este la fel cu persoana dinainte, dar nici nu trebuie să navighezi prin 500 de opțiuni diferite ca să poți să o înțelegi, pentru că este o varaintă dintre cele trei, s-a dovedit a fi extrem de util pentru mine. Deși suntem cu siguranță mult mai complecși de atât, cunoașterea acestor trei teme centrale m-a ajutat extreme de mult, pentru a putea recunoaște faptul că suferința persoanei din fața mea este în principal centrată pe una dintre aceste probleme. Important este să înțeleg și să pot să vorbesc limba suferinței sale. Să zicem că înainte nu puteam vorbi decât engleza, dar acum pot să vorbesc franceza, româna și engleza. Lucrul acesta îmi oferă noi opțiuni, dacă lucrez cu oameni care sunt în principal francezi, români sau englezi. Folosind această metaforă, da…cu toții provenim din trei țări, nu din 300 de țări.

Ați vorbit recent despre valoarea noastră infinită. De ce valoare infinită?

Kent Hoffman: Când am auzit prima oară acest concept, în 1970, mi-a reorganizat viața și am avut nevoie doar de câteva secunde pentru ca acest lucru să se întămple. În momentul în care am auzit conceptul, am știut la ce se referă. Și anume la faptul că în fiecare persoană există acest adevăr înnascut, acest sine real și că nevoia noastră fundamentală este aceea de a fi acceptați. Cred că atunci când un părinte recunoaște valoarea infinită în copilul său, acel copil va fi mai sănătos, cred că atunci când un părinte recunoaște propria valoarea infinită, copilul său va fi mai sănătos, cred că atunci când un psihoterapeut recunoaște valoarea infinită în clienții săi, aceștia vor fi mai sănătoși, dar mulți dintre noi nu știm că avem valoare infinită și tot încercăm să o găsim sau să credem că există o comoară la capătul drumului, când de fapt este în noi. Conștientizarea acestei valori infinite ne poate face pe atât de sănătoși emoțional pe cât suntem în mod înnăscut.

La baza înțelegerii mele despre dezvoltarea umană stă faptul că avem dificultăți emoționale până aflăm două lucruri: că merităm să fim iubiți și că suntem iubiți. Asta este tot. Dacă știu aceste două lucruri, suntem deja pe calea spre sănătate emoțională. Dar dacă nu știu aceste două lucruri, creez haos în lume. Oamenii care sunt prea ocupați să fie profesori perfecți, psihoterapeuți perfecți, sau politicieni perfecți, nu au de fapt încredere că merită să fie iubiți și că sunt iubiți. Ceea ce fac din frica că nu merit să fiu iubit și apoi făcând ceva pentru a câștiga dragostea, creează de fapt mai multă suferință. Dar dacă știu că merit să fiu iubit și sunt iubit, aduc mai multă coerență și bunătate în lume.

Înregistrarea video a interviului în limba engleză: https://goo.gl/bquBkG

aici e sursa articolului:

Interviu cu KENT HOFFMAN, co-fondator Circle of Security

Vă aștept, dragilor! Să știți că m-am pregătit și anul acesta să vă întâmpin cumsecade!

Dragii mei dragi,

deși vă spuneam în ianuarie că anul acesta l-am declarat „an sabatic”, iată că nu m-a răbdat inima să stau în retragere și să nu vin la întâlnirea anuală obișnuită, la banchetul cărților de suflet, la Târgul de Carte și Revistă Religioasă, de la noi, de la Sibiu din 3-6 noiembrie 2016.

Și contextul a fost forțat, întru-câtva, comoditatea și lenea mea mare, care se dosise într-o scuză, de altfel, binecuvântată, dar mi s-a spus:

Ai intrat în horă, Doino? Joacă până la capăt!!!”.

Așa că m-am pregătit să vă întâmpin și anul acesta cum se cade unei gazde primitoare. Și cu ajutorul lui Doamne, vom sta la masa îndestulată și despre multe vom vorbi

coperta1

iar Firimiturile

doina-coperta

le vom strâge și le vom pune în „străițucă”, ca să le-avem merinde până la ce știu eu care data viitoare…

Mai presus de naționalități, credințe și religii, suntem oameni

Salutare dragilor

De un timp încoace, mă preocupă relaționarea cu semenii și iubirea. Aproape zi de zi, mă muncesc întrebări de genul: cum să iubesc, cum să mă iubesc pe mine, care fac adesea boacăne, de-mi stă și mie mintea-n loc, cum să-mi iubesc soțiorul și copilașii, care mă dau la osteneală taman când sunt mai obosită, cum să-mi iubesc surorile și frații, cum să iubesc pe credincioșii din biserică, cum să iubesc preoții care slujesc în biserică, cum să iubesc pe prieteni și cunoscuți, care uneori sunt imposibil de iubit, cum să-i iubesc pe șoferii care-mi taie calea, mai ales pe taximetriști; din partea  lor am zilnic provocări concrete la iubire, și ….., mai nou, cum să-i iubesc pe nemți?, care, în ultima vreme, parcă au invadat tot orașul nostru….

Aici, nemții sunt prezenți peste tot, pe străzile orașului vechi, prin centrul orașului, prin parc (într-o zi era ”plin” parcul de mămici nemțoaice, care vorbeau cu copiii în germană și am avut impresia că nu mai eram în România), și …. chiar până și la biserică ”au năvălit” nemții.

Asta cu ”năvala” a fost tare de tot!

Hai să v-o povestesc!

Era duminică dimineața. Mă aflam în bisericuță. Știți, bisericuța din Lazaret, vechea biserică a parohiei noastre, care acum, a devenit biserica comunității surdo-muților din întreg Sibiul! De această bisericuță se leagă multe amintiri din viața mea.

Îmi place foarte mult să vin aici la Sfânta Liturghie. Aici, îi cunosc pe majoritatea celor care vin și am simțământul că fac parte dintr-o familie. Iar spațiul, relativ restrâns, contribuie la o mai multă apropiere între noi, cei care ne-am ”aciuat” (pripășit sau alipit) pe lângă Părintele Marian.

L-am îndrăgit de la început pe Părintele Marian. Profunzimea simplității sfinției sale m-a cucerit. Dar mai mult au fost cuceriți copiii. Acestora le place cum slujește părintele și cum predică. Adesea, îmi povestesc, peste săptămână, din pildele și povestirile sau exemplele practice pe care părintele Marian le-a rostit la predică. Și apoi, fascinația gesturilor mâinilor părintelui aduc un plus mare de atenție cu care copilașii, și chiar eu însămi, urmăresc Sfânta Slujbă.

Dar să revin. Eram în bisericuță și așteptam să înceapă Sfânta Liturghie. Deodată, a năvălit un grup de oameni bucuroși care gesticulau și zâmbeau. Mi-a atras atenția mai cu seamă un bărbat care pur și simplu radia de bucurie, care zâmbea cu toată fața și cu toată fiiința lui și saluta pe toți cu căldură, iar pe unii chiar îmbrățișându-i.

Uitându-mă mai atent, am constat că sunt străini, că sunt nemți și am făcut ochiii mari și cred că i-am dat peste cap.

”Sunt nemți surdo-muți, care au venit în vizită în comunitatea noastră”, mi-a explicat un domn de lângă mine, văzându-mi mirarea. ”Aha. Mulțumesc”, am răspuns eu.

I-am urmărit cu interes, privindu-i atent, uitându-mă îndeaproape. Parcă niciodată n-am cercetat un chip de neamț așa minuțios și am avut așa un simțământ ciudat, dar nu de ură ca altădată … Când au plecat, erau parcă și mai bucuroși de cum au venit. Salutau cu mâinile și unii radiau de bucurie….

Și mă întrebam: Ce-or fi înțeles din ce le-a descris părintele despre însemnătatea ”picturilor” de pe pereți???? Va fi oare vreo schimbare în viețile lor? Sau această vizită va fi o amintire ca oricare alta?

Și-mi puneam întrebările acestea în contextul acestor tulburări….

Cred că ați auzit despre tulburarea iscată în sânul Bisericii noastre în urma evenimetelor internaționale la care Biserica noastră, Biserica Ortodoxă Română, a luat parte. E vorba despre disputele pe seama întâlnirii internaționale de la Creta. Dar, ca om simplu ce sunt, ce înțeleg eu din toate aceste dispute???

Eu cred că datoria mea de creștin ortodox român este, în primul rând, să mă rog pentru ierarhii și preoții Bisericii ca să păstreze nealterată dreapta credință, iar eu să trăiesc Ortodoxia, să fiu martor viu al ei și să-i iubesc pe oameni, pe toți oamenii.

Îmi amintesc cum, în urmă cu 17 ani, veneam în Sibiu (din Moldova) cu câteva idei preconcepute cu privire la muzica cunțănească, la nemți (germani), la unguri și la câte și mai câte….

Da, da….

Când ai preconcepții, pur și simplu ești închis la relaționare și la descoperirea frumuseților și comorilor de dincolo de forme și aparențe….

Te închizi, chiar dacă ai tăi, românii în genere, sunt deschiși, primitori, ospitalieri…

Dar ei? Ei străinii..? Ei cum ne privesc, ce gândesc, cu ce gând au venit, ce caută și cum vor folosi, dacă vor folosi (?) ceea ce primesc?

Nu știu. Dumnezeu știe.

A fost o perioadă în care nu puteam intra într-o biserică unde nu se cânta slujba pe muzică psaltică…

A fost o perioadă în care îi ocoleam pe colegii unguri de la facultate, pentru că nu-i suportam să-i aud vorbind ungurește în țara mea…

Ce să mai spun de nemți? Vorba lor îmi crea adevărate furnicături pe spate… și chipurile lor atât de reci și distante….

Dar culmea, în cele din urmă, una dintre cele mai bune colege de la Litere s-a dovedit a fi o unguroaică. Ea a fost singura care mi-a dat toate cursurile …. și mi le-a și explicat, ca nimeni alta…

Și apoi, unicul om care a răspuns prompt la cererea de ajutor pentru susținerea unui proiect de-al meu (singurul meu proiect, de altfel, care a și stagnat din respingerea ajutorului primit, căci, maram, nu venea de la ortodocși), a fost un neamț…

Mă tot minunez de această realitate. Mă tot minunez de străinii ăștia…. Să fie oare ei oare un alt soi de creaturi? Să fie oare la mijloc educația, contextul, conjuctura. Să fie interese? Fațade? Poate.

Din puțina mea experiență, pot să afirm că omul care-i om străbate dincolo de naționalitate, credințe și religii. Și vorba neamțului, care s-a oferit să-mi susțină proiectul, rostită atunci când eu i-am zis că în acel proiect voi desfășura activități și în plan religios, ortodox, ”Conducătorii și popii au băgat zâzanii între oameni. Oamenii simpli au conviețuit în pace și s-au ajutat când a fost nevoie”.

Văzându-i pe acei neamți, care salutau și îmbrățișau pe credincioșii ortodocși români surdo-muți, n-am putut să nu mă gândesc la hoardele de nemți din trecut care au produs atâta suferință atâtor oameni nevinovați….

Da. Trecutul nu se uită…. și există tendința să generalizezi, să răspunzi urii cu ură…

Dar ce folos? Nu faci decât să înmulțești victimile…

Pe când iertarea și…un zâmbet…  Doamne, cât de mult face un zâmbet, o vorbă bună, o îmbrățișare!!

Suntem oameni și a fi om e lucru mare!

Să ne ajute Domnul să trăim în pace unii cu alții și să ne bucurăm de șansa întâlnirii pe acest pământ… S-ar putea ca Dincolo, să avem foarte multe surprize…. în ce privesc etichetările și categorisirile acordate semenilor noștri…..

Am început din nou școala … în forță

Salutare!

Ieri, așa, după cum bine știți, a început un nou an școlar!

După un sfârșit de săptămână, care a părut unora neînchipuit de lung, iată-ne pe baricade!

Dus-întors, împodobită ca un pom de Crăciun cu 4 ghiozdane și imensa mea geantă în spate, molfăind, totodată, și un biscuite !

14358675_1085311738249677_4542876024926092632_n

Am început școala în forță! Pe de-o parte copilașii mei, respectiv clasa X, III și I, iar pe de alta, subsemnata…, clasa O, clasa de acomodare la Școala Viața trăită din toată inima.

Învăț mereu. Toată viața o să învăț.

Zilele acestea, am mai învățat o lecție.

Lectura cărții despre Alice Herz-Sommer, minunata pianistă, mi-a răsturnat toate edifiiciile pe care-mi clădisem bazele dependenței mele de nefericire și m-a împins la metanoia, la o schimbare urgentă și importantă de perspectivă …

Și, cu ajutorul lui Doamne, m-am apucat de învățat și exersat noi abilități.

Doamne, cât mai este de învățat și ce perspective minunate se deschid!

Vă invit alături de mine la cursurile Școalii Viața trăită din toată inima, la care predă Maestrul Maieștrilor și Prietenul meu scump Împăratul ceresc, Mângâietorul și Dătătorul tuturor bunătăților. Azi, mi-a trimis un semn că mă iubește, chiar și atunci când eu nu depun tot efortul de care sunt în stare…, nu pun la bătaie tot potențialul cu care El m-a înzestrat.

Azi, ajunsesem la Întâlnire cu multă întârziere…..  Locurile la Masă se ocupaseră…. Stăteam și priveam cu jind, sorbind cu dor de departe fiecare linguriță pe care o primeau cei harnici…. și șopteam: Domnuțul meu, iartă-mă…., iartă-mă și ajută-mă mâine să fiu și eu harnică. Acum Te rog să-mi dai și mie o firimitură din iubirea Ta de oameni și mi-e destul.

Și, o minune, o bătrânică, de care până acum, nu reușisem nicidecum să mă apropii de sufletul dânsei, căci o vedeam încruntată, închistată, tăcută, retrasă, absentă la strădaniile zâmbetelor mele…., după ce a primit Păpica cea minunată, vine, târșindu-și picioarele, spre mine și-mi întinde mâna plină de firimiturile de la Masa Stăpânului, de la Marele Banchet celest… Eu, casc ochii și întreb:

Doamne, vine spre mine! Spre mine??? Același chip, chiar mai sobru ca niciodată, vine spre mine…, mă țintește, se apleacă cu greutate, picioarele i se încurcă în covor, se descurcă …, scheletul se apleacă și o mână tremurândă îmi întinde movilița cu firimituri…

Am un moment de ezitare… Întind degetele…, ating .. E real, nu am vedenii… Mi se oferă dragostea pe taler viu… Mă înclin și prind între degete o firimitură (un cubuleț de anafură). Ating, prind,  duc la gură și mestec, mestec îndelung….. și tot mestec și dragostea curge peste mine, în mine, prin mine și plâng și râd și salt și strig  din toate bucățelele, din toate celulele, din toate fibrele sufletului:

Mulțumesc că m-ai primit…, pe mine cea întârziată, moșcolită, împotmolită, mocirlită, năclăită….., dar flămândă, hămisită, lihnită de foame, că M-ai primit, M-ai încredințat că mă iubești, trimițându-mi un semn al nemărginitei Tale iubiri prin acest chip al măreției Tale, prin această icoană, această femeie, acest trup uscățiv venit parcă din peșterile asceților…. aspri, tăcuți, ridicați deasupra zvârcolirilor, hlizirilor și entuziasmurilor cărnii…

Te-am pipăit și acum strig cu nădejde și încredințare: Exiști și eu contez pentru Tine! M-ai văzut și M-ai primit.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Rețeta fericirii soției

Salutare pe picior de plecat la mare!

Dragilor, nu v-am mai scris de multicel… Cred că mă înțelegeți… program încărcat, treburi multe….

Azi am ”prins” un pic de timp să vă împărtășesc ceva de suflet. De ceva vreme, mă preocupă iubirea…. de-a lungul vieții mele, mi-am pus tot felul de întrebări în legătură cu viața minunată trăită în iubire și iertare și am aflat o sumedenie de lucruri faine, de dorit și de întrebuințat. Nu de mult, am aflat și eu, în sfârșit, că iubirea este cheia trăirii unei vieți sănătoase pe toate planurile.

Întrebări precum ”Ce este iubirea?” sau ”Cum să înțeleg porunca să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți” m-au frământat ceva vreme.de o bună bucată de timp, am renunțat să înțeleg și m-am angajat la iubit, ca și cum aș avea iubire. Și L-am rugat și-L rog mereu pe Doamne să-mi dea iubire și mai ales iubire pentru cei ai mei, ăștia din maximă apropiere, care mă calcă frecvent pe bătătură. Dar să știți că am avut de lucru și cred că o să mai am de lucru cu iubitu ăsta.

Să vezi fază. Într-o superbă zi, în timp ce mă întorceam cu soțiorul meu de la cumpărături, mă apuc să-mi exprim mirarea că rochița aia, ce semăna mai mult a pijama, de la SH, costase înainte de reducere, vreo 35 de lei… !!!??? El, nimic, eu continui: Dar de, era de firmă….! La care al meu soțior, răspunde: Fă tu una mai bună, înainte să exprimi judecăți de valoare!

Mamă, ce m-am înfuriat! Că de ce-mi spune asta, căci eu nu avusesem niciun gând de judecată, ci pur și simplu mă miram. Am reacționat foarte urât, i-am spus cuvinte grele, reproșându-i că lui niciodată nu pot să-i povestesc nimic, că ….., că… În fine, soțiorul meu atinsese ceva acolo din adânc, ceva ce nu-i convenise egoului și s-o dus iubirea, am intrat pe altă pantă și am început să mă rostogolesc și să scot flăcări pe nări…. aveam o stare cum nu mai avusesem de mult. Pur și simplu fumegam de furie. Mi-a trebuit ceva vreme să ies din starea aia. Și iată cum am ieșit: mi-am luat un ”time out” și am început să cujet îndelung , să-mi analizez lăuntrul și am descoperit că acele cuvinte nu au fost spuse din iubire și că Doamne îmi vorbise prin soțiorul meu. Astfel, m-am trezit mulțumindu-i soțiorului meu pentru lecția ce tocmai mi-o administrase. Am învățat că acele ”nevinovate” povești ascund de fapt dispreț față de semni, nemulțumiri, invidii…, că de fapt mesajul transmis era: ”ui alții cum câștigă bani pe sama proștilor care cumpără….”

Da, mare lucru e iubirea! Iubirea nu vorbește de rău, nu judecă, nu disprețuiește….  și am cerut atunci Domnului să-mi dea iubire pentru toți oamenii și pentru ai mei….și smerenie și înțelepciune.

Nu putem trăi fără iubire. Rezistăm așa ceva vreme, dar la un moment dat, ceva se rupe. E bine să fim atenți la relațiile cu cei apropiați.

Zilele acestea, am auzit o poveste a unui domn, care după 25 de ani de căsnicie, a divorțat și s-a recăsătorit, pe motiv că prima soție nu-l mai iubea. L-a iubit un pic la început, apoi l-a neglijat. El a răbdat până ce au crescut copiii și apoi, pe la 50 de ani, a divorțat. Și eu, auzindu-l, am făcut ochii cât cepele și mi-am zis: treaba asta cu iubitu e foarte serioasă!

Așadar, dragi soțioare, dacă vreți să dobândiți orice doriți, iubiți-vă soțiorii non-stop, en-gros și en-detail, învățându-i pe soțiorii voștri iubirea, nu așteptând să v-o dea ei, căci ei n-o au, ci au nevoie de iubirea noastră. Și dăruind, dobândim cu… dobândă!

Iubirea se cultivă mereu. Soții au nevoie de atenția noastră, a soțiilor. Nu avem scuze că avem copii. Să ne facem timp și pentru soți. În fond și la urma urmei,iubindu-ne soții, e spre binele nostru. Ce zic bine, e spre fericirea noastră.

Soții cu care ne căsătorim sunt aceleași persoane și la 50 de ani…., cu aceeași nevoie de iubire și atenție. Îi drept că e nevoie de oleacă de nevoință, căci dragostea mai vine și …..iubind.

E adevărat că, uneori, unii soți sunt imposibil de iubit. În acele momente imposibile, acele momente de încercare a iubirii, să chemăm pe Vistierul bunătăților să reverse darurile Sale peste noi, să reverse iar și iar harul Nunții care ne ajută să ne iubim soțiorii și copilașii. Altfel, creăm atâta suferință la atât de mulți copilași. Din cauza egoismului adulților și a comodității lor suferă niște sărmane ființe nevinovate. Și e păcat. Odată ce am iubit un suflet să-l lăsăm oare de izbeliște și să căutăm iubire pe aiurea? Dar știți ce am observat (și din ce mi-a zis și acel domn), că a doua soție sau al doilea soț e mai rea decât prima, dar oamenii se iluzionează că sunt liberi să aleagă….

Iar unii aleg să petreacă împreună până la adânci bătrânețe, așa ca acești soți minunați pe care i-am cunoscut de curând.

IMG_20160531_183235

si un material fain despre soti

http://vremurivechisinoi.blogspot.ro/2014/05/barbatul-trebuie-sa-fie-foarte-barbat.html

 

Să nu ne fie frică să rostim ”Te iubesc!”

Dragii mei, bucurie!

Zilele acestea, mă gândeam la faptul că am început să folosesc mai des expresia

”Te iubesc!”.

te-iubesc

Și mă gândeam cu strângere de inimă dacă nu e formalism, dar am primit confirmarea s-o țin tot așa și de atunci, mă tot minunez de ce se întâmplă

Hai să vă povestesc!

Ieri, am avut o experiență minunată, care m-a uimit. Ieri, am avut prilejul să stau câteva momente lângă o persoană cu un suflet minunat cu care, în ultima vreme, m-am văzut zilnic, dar așa în treacăt, făcând schimb de amabilități: ”Salut, salut…”, sau rugăminți, sau trimițând sms-uri…

Ieri, am avut prilejul să vorbesc cu ea mai îndeaproape și, când să plec, m-am apropiat de ea, am îmbrățișat-o și i-am spus din toată inima ”Te iubesc!„ A fost așa o străfulgerare, de parcă nu eram eu cea care era acolo. Persoana în discuție a fost zguduită, s-a înfiorat și mi-a răspuns: ”Și eu…!” (și am simțit că zisese și ea la fel, din toată inima). După ce am îmbrățișat-o, am zbughit-o imediat, zburând departe de orice și oricine mi-ar fi putut fura acea firimitură de iubire primită.

Când am ajuns acasă și i-am povestit soțiorului faza, el a făcut ochii mari, ca de obicei când îi mai povestesc din ”trăsnăile” mele și, în timp ce-i povesteam, mi-am amintit de o discuție avută cu persoana respectivă mai demult, când am atins un punct foarte sensibil pentru ea… Mi-am amintit că atunci, i-am văzut suflețelul chinuit într-o amestecătură de idei și concepții. Discuția respectivă fusese despre ”orientarea religioasă”, ea fiind născută de părinți ortodocși și crescută în mediu protestant. Mi-am amintit că, în timpul discuției cu acea persoană, am avut puterea să-i privesc chipul și atunci, mi s-a revelat frumusețea lui și, totodată, tot zbuciunul și împărțirea lui în diferitele și nebuloasele orientări spirituale rupte de Adevăr…

Mare taină este chipul omului! Pentru mine, e un mare dar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reușesc să-mi mențin privirea ațintită asupra unui chip… Mi-e drag acel suflet… și toate sufletele! Durerea mea e că am ratat atâtea oportunități de a mă conecta cu ele, cu sufletele celor din preajma mea… Am trecut doar printre trupuri… Dar azi, am aflat că viața, oricât de proastă ar fi, poate fi oricând luată de la capăt!

Dar să revin… Mă gândesc: cum se face că acum, în momentul de față, le spun copilașilor sau soțului sau unui suflet că-i iubesc și peste un timp, mă răstesc la ei sau îi cert sau le reproșez… Și mă întreb: Oare acel ”te iubesc” este adevărat? Și răspund: Da, este adevărat, pentru că e spus cu partea cea mai curată din mine. Iar atunci când cert, se ”activează” egoismul care se simte deranjat, scos din comoditate. Da, mai avem de lucru până să ajungem să spunen ”Te iubesc” cu toate părțile noastre, așa cum făceau sfinții. Citeam undeva, cred că în cartea cu Părintele Tadei, care povestea că duhovnicul lui nu l-a certat niciodată, pentru că ”el avea dragoste…”.

Cum pot să-ți spun ”te iubesc” și, imediat sau după un timp, să cert…? Astăzi m-am lămurit ceva mai bine, citind în cartea maicii Siluana, Deschide cerul cu lucrul mărunt (mai ales la paginile 107-108) în care scrie: ”Nu putem cunoaşte pe nimeni în întregime, nici pe noi, nici pe cel din faţa noastră, pentru că omul este o mare taină!”. Trăim pe nivele… Vedem bucățele din om… Când te rezumi doar la ce face omul într-un moment dat sau la ce a făcut…, îl bucățelești… Omul întreg e o taină… și noi nu putem vedea acest întreg atâta vreme cât suntem împărțiți în păcate și patimi. Domnul ne vede întregi, ne vede cum ne-a creat El la început, acea sămânță cu tot potențialul, ne vede parcursul și ne vede devenirea, ne vede cum o să devenim la final…, dar noi ne împiedicăm sau ne îndrăgostim de o bucată din om… Și de aici decepțiile…

Mă gândeam că, de m-ați fi văzut cum mâncam compulsiv după o decepție față de mine sau față de altul, v-ați fi scârbit de mine, uitând toate acele părți minunate din mine… Da, da, fiecare om are unele părți ”urâte”, pe care se străduiește să le ascundă cât de bine poate, dar ele tot ies la iveală și cei din jur, hop pe el… Și punem eticheta după acea bucățică din el, dar ce este el înăuntru, lupta lui, biruințele lui, revelațiile, frumusețile lui interioare nu le știm. Sfinții se vedeau doar pe sine păcătoși, iar pe toți ceilalți din jurul lor îi vedeau în acea lumină a Învierii.

Despre persoana căreia i-am spus c-o iubesc, am auzit și am și văzut unele lucruri nedemne de apreciat și cu toate acestea, în inima mea s-a întipărit acea imagine care mi s-a relevat atunci în acea discuție, că ea, acea persoană, e un suflet împărțit care-și caută calea… Atunci, am simțit că va ieși la liman cândva… Ieri, fiind adumbrită de o stare de har, ne-am conectat și așa am putut să-i comunic iubirea lui Doamne pentru ea…

Da, omul în intregime e o taină, pe care n-o putem cunoaștea din exterior. Măicuța mea Siluana spunea acolo, în carte, că atunci, când cred că cunosc pe cineva, acel om nu mai este întreg, ci e ciopârţit. Când eu spun: „A…, ştiu eu ce-i poate capul, ştiu eu…”, el devine pentru mine o caricatură. Adevărul e că nu ştim nimic! Ştim doar ce a făcut ieri sau ce a făcut alaltăieri sau ce poate să facă într-o situaţie anume, dar nu-l cunosc. ”Şi a-l accepta în întregime înseamnă să-l acceptăm cu ceea ce nu cunoaştem. Şi nu numai cu ce nu cunoaştem pentru că nu e manifestat, ci cu ce va fi”. Și aici, a fost marea revelație pe care cuvintele maicii Siluana au mijlocit s-o primesc: ”Gândiţi-vă că Mântuitorul îi spune Sfântului Petru: Piei înapoia mea, satano! După ce-i spusese că îi dă cheile Împărăţiei. Şi te întrebi: Ce, Dumnezeu nu ştia ce-o să zică Sfântul la cinci minute după ce a zis că va întemeia Biserica pe mărturisirea lui? Şi că de la Tatăl este ceea ce a zis?. Ba, ştia. Şi, cu adevărat, Mântuitorul a întemeiat Biserica pe mărturia Sfântului Petru, acel Sfânt Petru care a fost apostolul Lui, care L-a propovăduit în toată lumea. Şi nu acel Petru care s-a speriat că va suferi Învăţătorul lui şi i-a zis: Să nu-ţi fie Ție una ca asta”.

Ei, dragilor, înțelegeți acum cum îl vede Dumnezeu pe om? Nu-l vede în cădere, în momente de slăbiciune, ci în esența lui, în dorul lui de cer, în ceea ce va deveni cu harul Lui. Așa să facem și noi, să nu ne fie frică să exprimăm atingerile harului… ,căci prea multă ură e exprimată, prea multe nemulțumiri. Să exprimăm iubirea și ea se va înmulți… Da, eu, în ființa mea, în sufletul meu, în sinele meu curat, te iubesc și te voi iubi mereu omule, chipule al slavei, suflu de lumină…, chiar dacă ieri te-am certat cu partea mea întunecată…  Dar să știi că iubirea cu care te iubesc nu este a mea, nu o produc eu sau tu, ci este darul lui Doamne, Care este Iubire, pe care eu mă străduiesc și mă rog să-I fac tot mai mult loc în inima mea. Mai am de crescut în iubire…, să nu te miri când ies din starea de iubire și recad în starea de dobitoc… Eu nu știu să iubesc, nu pot să iubesc.., nici măcar să empatizez…, nu am încă aceste conexiuni fundamentate …, dar le cer, îmi plac, le doresc și mă bucur să le împărtășesc când le primesc.

Maica mea ne spune: ”Să nu ne fie teamă de ceea ce facem în vâltoarea iubirii noastre sau a neputințelor noastre în relațiile dintre noi. Suntem în mare păcat în fața lui Dumnezeu dacă credem că asta e tot, dacă nu-l vedem pe om întreg, adică cum îl vom vedea la Înviere. Deodată să te oprești să vezi: cum o să fie el, cum o să fie ea în ziua Învierii. Și totul se schimbă atunci, chiar dacă acum nu vrea să audă de Înviere”.

Da, uneori, ne e greu să iubim pe unii… și-ți vine atunci, să strigi la Domnul și să-I spui: ”Doamne, cum să-l iubesc eu pe ăsta sau pe asta? Și Domnul răspunde: așa cum îl iubesc eu.Ți-am dat putere prin Sfintele Taine, mai ales harul Cununiei … Da harul Cununiei este foarte puternic. Să îndrăzniți să-l invocați în momente de secetă a iubirii… și acesta face minuni!

Să îndrăznim să intrăm în iubirea Domnului pentru ceilalți și, desigur, să ne străduim să fim harnici, să conlucrăm cu harul în săvârșirea faptelor iubirii…

Te iubesc! Vă iubesc!

Aștept cu nerăbdare clipa să ne vedem, să ne cunoaștem așa cum ne cunoaște Domnul pe fiecare în parte.

Rugați-vă și pentru mine!

Bucurie!

 

Doamne, dă-mi o picătură din iubirea Ta nemărginită şi-mi este de-ajuns!

Dragii mei dragi

Un fapt simplu petrecut aseară mi-a arătat atât de bine ce înseamnă să te gândeşti mereu doar la tine.

Am trăit multă vreme în egoism, nedându-mi seama; pur şi simplu nu mă gândeam la ceilalţi mai întâi de a mă gândi la mine.

Spre exemplu: mi-e foame. Deschid frigiderul şi găsesc un rest de mâncare. Îl răstorn pe tot în farfurie şi îl „înfulec” (folosesc acest cuvânt pentru că asta este realitatea prezentă care mă supără, m-am obişnuit să înfulec. Pe negândite, înfulecatul pe fugă, în timp ce pregătesc pentru ceilalţi sau mă pregătesc să fug după copii la şcoală, a devenit un obicei, pe care acum îl conştientizez şi mă „chinui” să-l lepăd. De aceea nu mai sunt prea entuziasmată de reţete, ci acum toată atenţia mea este la tihna în care gătesc şi mănânc, la liniştea cu care mestec. Asta e cel mai greu pentru mine, de aceea, vă rog să puneţi o vorbă pentru mine la Doamne), negândindu-mă că poate altcineva mai e flămând şi să mai las o jumătate şi pentru el.

Sau alt exemplu banal: mă urc în autobuz, sunt ruptă de oboseală şi nu-mi doresc decât să stau pe un scaun şi-l caut cu înfrigurare şi mă aşez pe el, neutându-mă în jur, poate este altcineva mai neputincios decât mine.

Recent, am învăţat că gândul mai întâi la celălalt şi apoi la tine este un prim pas spre iubire, spre ieşirea din egoism.

Asta se învaţă. Eu nu l-am învăţat la timp şi am trăit aşa multă vreme şi mi se părea normal, ba mai mut, mă credeam chiar că duc o viaţă virtuoasă….

Aseară, cineva şi-a parcat, din nou, maşina peste noapte pe locul din faţa casei noastre, loc amenajat pentru maşina noastră. Persoana respectivă ştia că acolo parcăm noi maşina, dar a ignorat a doua oară acest lucru. Ba mai mult, când am parcat în faţa maşinei dânsului, a sunat la poartă şi s-a scandalizat că l-am blocat, el având destul loc în faţa casei lui, dar nu e amenajat ca să parchezi cu uşurinţă. Soţiorul a tras maşina şi l-a rugat să elibereze locul, iar acela a plecat cu maşina bombănind. Când mi-a povestit incidentul, am înţeles ignoranţa faţă de celălalt în care am trăit şi eu multă vreme: pur şi simplu nu-ţi dai seama, nu înţelegi, ba ţi se pare atât de natural să faci ceea ce-ţi cade ţie bine, fără să te gândeşti la celălalt, la consecinţele faptelor tale.

Am lăcrimat şi am zis cu toată durerea posibilă:

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”.

Asta este ruga mea zilnică din ultima vreme. Nu mai vreau nimic decât să iubesc oamenii, să-i iubesc cu adevărat şi mai ales pe cei din apropiere, din maxima apropiere, care îmi calcă bătătura.

De multe ori ai impresia că iubeşti pe ceilalţi, când de fapt egoul îţi joacă feste, aşa zisa iubire nefiind de fapt decât un interes, un confort pentru tine, un serviciu….

Iubirea e mult mai mult, e rupere din carnea ta, din tine, din ale tale comodităţi, e jertfă, se rupe încet egoul, ca persoana, sinele tău bun să poată relaţiona cu alte persoane în comuniune sfântă după chipul (modelul) Sfintei Treimi după care am fost creaţi.

Şi atunci, toate se aşază într-o altă ordine şi trăieşti bucuria. Pur şi simplu, trăieşti prin iubire, te hrăneşti cu ea….şi ieri, mi s-a dat să experimentez asta, să dau cuiva porţia mea de mâncare, cuiva care a apreciat valoarea ei şi am simţit la propriu cum m-am hrănit şi pentru prima dată am mâncat în tihnă, o tihnă nemaigustată şi am mestecat bine, chiar dacă între timp, urmăream să nu dea în foc laptele de soia sau să nu se prindă omleta de soia de tigaie.

Atenţia, mare este puterea atenţiei! Ea este de fapt conştientizarea…..

Dar cât de repede uit toate acestea!!

Oo, cât de inconştientă am trăit!!!

M-am obişnuit să trăiesc egoist, să fac multe în viteză…

Acum, vreau să iubesc, să încetinesc ritmul …. şi să-i dau voie Atotputernicului să lucreze în mine, în viaţa mea….

Nu eu mântuiesc lumea…., nu mâncarea pe care o gătesc va hrăni, ci dragostea pusă în ea…

Am fost creaţi din iubire şi pentru a trăi în iubire unii cu alţii şi acum, mai mult ca oricând avem nevoie de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi noi o primim prin împărtăşire şi o menţinem şi o înmulţim prin dăruirea celorlalţi. Iubirea se cere de la Doamne zilnic:

„Dă-mi Doamne, un dram de iubire azi ca să Te iubesc, să-mi iubesc copilaşii, soţiorul, vecinii, pe trecătorii de pe trotuar, pe soferii din trafic, pe fraţii şi surorile prezenţi la slujbă în biserică, pe preoţii care slujesc în biserică şi pe toţi cei care îmi solicită iubirea”.

şi se practică….:

Şi dau iubire simplu: privindu-i, ascultându-i când îmi vorbesc şi uitându-mă pe mine, povestea mea, durerile mele, necazurile mele, problemele mele (astea le spun lui Doamne, părintelui duhovnicesc, soţului…., nesfârşitele poveşti cu colegele sau prietenele doar ne uşurează psihic, nu aduc rezolvare sau vindecarea lor).

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”. Amin

Pfoai, asta m-a dat gata! Ca o completare la cele spuse în ultimul articol

Măicuţa mea, maica Siluana mea dragă, ce m-aş face eu fără tine? Doamne să te ţină sănătoasă.

Când să mă liniştesc cumva întru atitudinea mea de retagere, iată ce-mi spune maica:

„E nevoie, când facem ce vrem, să iubim. Să iubim cu iubirea Domnului, cu harul Lui, împlinind toate poruncile Lui, fără a judeca pe cineva. Altfel atitudinea noastră va fi dictată de bunul meu plac. Acest „bun plac” poate fi mai bun sau mai moral sau mai corect decât al celorlalți (din ce perspectivă?!) dar, fiind al meu, va fi egoist. Singura cale pe care ne-a oferit-o Domnul și pe care ne învață Duhul Sfânt pas cu pas este tăierea voii proprii pentru voia lui Dumnezeu. E o știință pe care ne-o tot predau Sfinții de veacuri și singura care ne aduce bucuria după care tânjește inima noastră. Se învață greu, mai ales când nu ai îndrumător experimentat, dar, vorba ta, merită!

Să nu iei ce-ți spun ca pe o observație personală, ci ca o întregire a punctului tău de vedere. Ceea ce spui rămâne foarte valoros și e de multe ori singura ieșire din sclavia emoțională despre care vorbeam. Dar, în logica Domnului Iisus Hristos, ieșirea din robia păcatului trebuie însoțită de intrarea în libertatea Harului care înseamnă ascultarea de Domnul și de Poruncile Lui dătătoare de viață. În această perspectivă poți să faci voia altcuiva din dragoste și nu din obediența sclavului, din frică sau alte motivații înjositoare pentru demnitatea omului chemat să asculte doar de Dumnezeu. Nu?

Cu dragoste și rugăciune,

Maica Siluana” *http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20160303/societatea-mai-ca-l-convins-pe-dragos-sa-ignore-ce-simte-si-sa-faca-ceea-ce

Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!, măicuţa mea!

Doamne ajută-mă, dă-mi să iubesc, să mă lepăd de egoul meu!!!!

Dacă n-o să mai apuc să vă mai scriu, vă doresc un post cu roade vrednice de pocăinţă (schimbare a minţii).

Hristos a înviat, dragilor!