Arhive etichetă: jertfa

Doamne, dă-mi o picătură din iubirea Ta nemărginită şi-mi este de-ajuns!

Dragii mei dragi

Un fapt simplu petrecut aseară mi-a arătat atât de bine ce înseamnă să te gândeşti mereu doar la tine.

Am trăit multă vreme în egoism, nedându-mi seama; pur şi simplu nu mă gândeam la ceilalţi mai întâi de a mă gândi la mine.

Spre exemplu: mi-e foame. Deschid frigiderul şi găsesc un rest de mâncare. Îl răstorn pe tot în farfurie şi îl „înfulec” (folosesc acest cuvânt pentru că asta este realitatea prezentă care mă supără, m-am obişnuit să înfulec. Pe negândite, înfulecatul pe fugă, în timp ce pregătesc pentru ceilalţi sau mă pregătesc să fug după copii la şcoală, a devenit un obicei, pe care acum îl conştientizez şi mă „chinui” să-l lepăd. De aceea nu mai sunt prea entuziasmată de reţete, ci acum toată atenţia mea este la tihna în care gătesc şi mănânc, la liniştea cu care mestec. Asta e cel mai greu pentru mine, de aceea, vă rog să puneţi o vorbă pentru mine la Doamne), negândindu-mă că poate altcineva mai e flămând şi să mai las o jumătate şi pentru el.

Sau alt exemplu banal: mă urc în autobuz, sunt ruptă de oboseală şi nu-mi doresc decât să stau pe un scaun şi-l caut cu înfrigurare şi mă aşez pe el, neutându-mă în jur, poate este altcineva mai neputincios decât mine.

Recent, am învăţat că gândul mai întâi la celălalt şi apoi la tine este un prim pas spre iubire, spre ieşirea din egoism.

Asta se învaţă. Eu nu l-am învăţat la timp şi am trăit aşa multă vreme şi mi se părea normal, ba mai mut, mă credeam chiar că duc o viaţă virtuoasă….

Aseară, cineva şi-a parcat, din nou, maşina peste noapte pe locul din faţa casei noastre, loc amenajat pentru maşina noastră. Persoana respectivă ştia că acolo parcăm noi maşina, dar a ignorat a doua oară acest lucru. Ba mai mult, când am parcat în faţa maşinei dânsului, a sunat la poartă şi s-a scandalizat că l-am blocat, el având destul loc în faţa casei lui, dar nu e amenajat ca să parchezi cu uşurinţă. Soţiorul a tras maşina şi l-a rugat să elibereze locul, iar acela a plecat cu maşina bombănind. Când mi-a povestit incidentul, am înţeles ignoranţa faţă de celălalt în care am trăit şi eu multă vreme: pur şi simplu nu-ţi dai seama, nu înţelegi, ba ţi se pare atât de natural să faci ceea ce-ţi cade ţie bine, fără să te gândeşti la celălalt, la consecinţele faptelor tale.

Am lăcrimat şi am zis cu toată durerea posibilă:

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”.

Asta este ruga mea zilnică din ultima vreme. Nu mai vreau nimic decât să iubesc oamenii, să-i iubesc cu adevărat şi mai ales pe cei din apropiere, din maxima apropiere, care îmi calcă bătătura.

De multe ori ai impresia că iubeşti pe ceilalţi, când de fapt egoul îţi joacă feste, aşa zisa iubire nefiind de fapt decât un interes, un confort pentru tine, un serviciu….

Iubirea e mult mai mult, e rupere din carnea ta, din tine, din ale tale comodităţi, e jertfă, se rupe încet egoul, ca persoana, sinele tău bun să poată relaţiona cu alte persoane în comuniune sfântă după chipul (modelul) Sfintei Treimi după care am fost creaţi.

Şi atunci, toate se aşază într-o altă ordine şi trăieşti bucuria. Pur şi simplu, trăieşti prin iubire, te hrăneşti cu ea….şi ieri, mi s-a dat să experimentez asta, să dau cuiva porţia mea de mâncare, cuiva care a apreciat valoarea ei şi am simţit la propriu cum m-am hrănit şi pentru prima dată am mâncat în tihnă, o tihnă nemaigustată şi am mestecat bine, chiar dacă între timp, urmăream să nu dea în foc laptele de soia sau să nu se prindă omleta de soia de tigaie.

Atenţia, mare este puterea atenţiei! Ea este de fapt conştientizarea…..

Dar cât de repede uit toate acestea!!

Oo, cât de inconştientă am trăit!!!

M-am obişnuit să trăiesc egoist, să fac multe în viteză…

Acum, vreau să iubesc, să încetinesc ritmul …. şi să-i dau voie Atotputernicului să lucreze în mine, în viaţa mea….

Nu eu mântuiesc lumea…., nu mâncarea pe care o gătesc va hrăni, ci dragostea pusă în ea…

Am fost creaţi din iubire şi pentru a trăi în iubire unii cu alţii şi acum, mai mult ca oricând avem nevoie de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi noi o primim prin împărtăşire şi o menţinem şi o înmulţim prin dăruirea celorlalţi. Iubirea se cere de la Doamne zilnic:

„Dă-mi Doamne, un dram de iubire azi ca să Te iubesc, să-mi iubesc copilaşii, soţiorul, vecinii, pe trecătorii de pe trotuar, pe soferii din trafic, pe fraţii şi surorile prezenţi la slujbă în biserică, pe preoţii care slujesc în biserică şi pe toţi cei care îmi solicită iubirea”.

şi se practică….:

Şi dau iubire simplu: privindu-i, ascultându-i când îmi vorbesc şi uitându-mă pe mine, povestea mea, durerile mele, necazurile mele, problemele mele (astea le spun lui Doamne, părintelui duhovnicesc, soţului…., nesfârşitele poveşti cu colegele sau prietenele doar ne uşurează psihic, nu aduc rezolvare sau vindecarea lor).

„Dă-mi Doamne o picătură de iubire pentru oameni şi-mi este destul!”. Amin

Cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui

Dragilor

Domnul ne-a promis că va fi cu noi până la sfârşit.

Nu putem crede făgăduinţelor lui Dumnezeu numai în anumite momente şi împrejurări lăsându-ne tentaţi în alte momente de ispitirile lui Mamona şi a propriilor noastre îndoieli. E nevoie să avem credinţă statornică, dincolo de socotelile noastre omeneşti. Pentru aceasta îl avem model pe Avraam, care a crezut în Dumnezeu (Fac. 15, 6). L-a crezut pe Dumnezeu atunci când i-a poruncit să-şi părăsească casa şi ţara părinţilor; L-a crezut şi L-a ascultat atunci când i-a poruncit să-l aducă jertfă pe unicul său fiu.

Pilda lui Avraam ne descoperă faptul că adevărata credinţă este pusă la încercare şi este dovedită prin jertfă, că nu putem crede statornic în Dumnezeu fără jertfă. Nu ne putem pune întreaga nădejde în Dumnezeu fără a jertfi orice ne îndepărtează de la această încredere.

Lumea ne pune mereu la încercare. Dar lumea asta e ne-bună: Pe de-o parte ne propovăduieşte să mâncăm sănătos, dar pe de alta ne asaltează şi ne ispiteşte cu obiecte sclipitoare „demne de dorit”.

Esenţa vieţuirii creştine este jertfa. Numai prin jertfa ne putem apropia de Dumnezeu. Dar care este jertfa? Este chiar viaţa de zi cu zi în această lume ca şi când nu am face parte din ea. Jertfa înseamnă lupta permanentă cu răul care ni se prezintă ca fiind bun şi „de dorit”. Jertfa înseamnă stăruinţa de a rămâne pe Cale şi a ne păstra valorile morale şi a le folosi. Jertfa înseamnă curajul de accepta adevărul şi a-l mărturisi pe Hristos cu fapta şi cu cuvântul. Jertfa devine astfel mărturia vieţuirii noastre creştine în aceste vremuri.

De fapt, niciodată nu a existat o perioadă din istorie în care a fi creştin să fie uşor. Nicicând nu a fost uşor să fii creştin. Însuşi Domnul ne-a anunţat că în lume vom avea necazuri.

Să ne amintim că noi creştinii nu suntem din lume. Nu suntem în duhul lumii, deoarece întunericul nu are nicio amestecătură cu lumina, valorile lumii şi valorile creştine sunt incompatibile. Suntem chemaţi să depăşim spiritual lumea, rămânând totuşi aici, în lume, trăind cu şi pentru Dumnezeu.

Da. E o luptă! O luptă între lume şi noi, o luptă spirituală. După Părinţii Bisericii, lumea înseamnă patimile, pe care le moştenim din naştere, rod al păcatului strămoşesc, care, după ce ne botezăm, rămân mai departe în noi, ca o piatră de poticnire în calea vieţuirii noastre sufleteşti sănătoase.

Pentru a putea să trăim sănătos sufleteşte, e nevoie să ne lepădăm, să ne curăţim de patimi şi să ne deschidem harului, pentru a-i face loc în noi iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Adesea, avem tendinţa de a da vina pe ceilalţi, pe condiţiile vieţii sociale în care trăim, dar adevărata piedică este în noi. Biruindu-ne patimile şi câştigându-ne pacea lăuntrică, toată lumea din jurul nostru se va linişti. Eu experimentez asta zilnic cu copilaşii mei: dacă eu am pace în suflet şi ei sunt mai liniştiţi…

E nevoie să jertfim egoismul!

Acum, în preajma sărbătorii Înălţării sfintei cruci,

sf_cruce

Biserica ne îndeamnă să cugetăm la Jertfa Domnului şi să-i urmăm exemplu.

E grea viaţa, dar cu Doamne e uşoară.

Mă gândesc la voi, mămici cu mulţi copilaşi…, la voi prietenele mele de departe şi vă îmbrăţişez.

Da, mama se jertfeşte, vrea, nu vrea… Pe bună dreptate se poate spune că mama se jerfeşte, căci copiii îi mănâncă zilele …, dar nici bărbaţii nu-s lipsiţi de jerftă… şi lor, atât nevasta, cât copii, le mâncă banii….

Curaj. Domnul e cu noi până la sfârşit şi cei care vom răbda până la sfârşit, vom fi mântuiţi.

Se merită!

Doamne, ce-o fi aia Empatie?

Dragilor

Până nu demult am trăit doar în egoismul meu. Ceilalţi nu mă interesau decât în măsura în care trebuia să-mi dea ceva…

De fapt ceilalţi existau să-mi ofere ce-mi trebuia iar eu să le ţin discursuri înalte …
Niciodată nu m-a interesat cu adevărat suferinţa cuiva…problemele lui.

..ideea era că ceilalţi sunt pentru a-mi asculta descoperirile şi cunoştinţele mele erudite… să afle cât de „deşteapă” sunt eu şi cât de ignoranţi sunt ei …

Nu m-a interesat niciodată ce-i aia empatie…pentru că nu am trăit niciodată aşa ceva…eu singură eram cea mai necăjită…pentru că eu eram credincioasă…ceilalţi? Îşi meritau soarta.

Eu n-am ştiut să iubesc, n-am ştiut să înţeleg oamenii …

Astăzi când am deschis emailul am văzut mesajul de la John …vorbind despre cuvântul „empatie”:

„Să ieşi din papucii tăi şi să intri în papucii altcuiva, Să ieşi din viaţa ta tine şi să intri în a lor. Numai atunci vei avea empatie”.

În timp ce-l ascultam pe John s-a produs un scurtcircuit …. (Ohoho … ce departe e de mine empatia!)….. şi s-a dat filmul înapoi:

Au fost câteva perioade în viaţa mea:

Prima perioadă a fost cea de victimă:
…..eu sunt un copil sărac.. „ei” trebuie să-mi dea…eu sunt năcăjită…eu trebuie să primesc…mi se cuvine…de ceilalţi copii au şi eu nu?

În acea perioadă nu vedeam decât necazul meu şi fericirea altora..că alţii au şi eu n-am…

Apoi am urcat alt stadiu:
l-am găsit pe Dumnezeu, sau mai degrabă El m-a găsit pe mine, şi viaţa, gândirea mea, s-a schimbat. Nu-mi mai doream ce au alţii…

Faptul că aveam o biserică unde mergeam şi mă hrăneam cu Domnul şi cu cuvintele Lui, faptul că aveam ce mânca, cu ce mă îmbrăca şi încălţa şi un pat unde să-mi întind oasele, îmi era destul. Eram aşa într-o mulţumire …. Îmi era milă de cei din jurul meu că suferă…, dar îmi ziceam că ce să fac? Ei au ales să stea departe de Biserică, de Dumnezeu. …..mă gândeam că ei şi-au făcut-o cu mâna lor…

Dar nu-mi iubeam nici soţul, nici copiii îndestul..în sensul că nu aveam chef să fac ceva pentru ei dacă nu era musai .. eram o egoistă purtată de starea de moment…Vedeam pe unele mămici că-şi drăgălesc într-una copiii şi pe soţi, dar mie nu-mi plăcea să fac asta…le dădeam strictul necesar şi îmi vedeam de ale mele…Eu nu am putut niciodată să fac ceva doar de dragul celuilalt, să fac chiar dacă nu am chef atunci, chiar dacă îmi displace, să fac pur şi simplu pentru celălalt, pentru bucuria lui, pentru veselia lui, chiar şi fără să simt tragere de inimă…

…aşa au trecut anii şi copiii au crescut…şi eu am albit …
Mergeam la biserică zi de zi…..dar biserica era goală. Câteva bătrânele pitite după vreun scaun şi părintele „ascuns” după perdea… dar la un moment dat am simţit aşa o lipsă şi-un dor de ceilalţi.. de chipuri dragi, de clinchet de copii… să fie şi ei acolo..să fie şi alţi copii cu copii mei .. să nu ne mai simţim singuri …Îmi venea să-i strig: Veniţi şi vedeţi ce bine e în Biserică.. şi eu am necazuri, dar cu Doamne ele nu mai sunt aşa de grele…şi copiii mei se mai îmbolnăvesc, dar nu mai am disperarea aceea de a fi la mila doctorilor sau medicamentelor…. dar oamenii treceau pe lângă biserică fără s-o observe…şi erau atât de trişti… şi eu nu-i înţelegeam de ce preferă să stea departe… de ce îşi fac singuri atâta rău…

Până într-o zi când am înţeles că ei nu înţeleg, că ei nu pot, nu ştiu să facă altfel… că ei chiar dacă ar şi veni acolo la biserică, nu ar înţelege ce se citeşte, ce se cântă, s-ar plictisi…Că în familia lor nu le vorbeşte nimeni cu drag…că viaţa lor prinde culoare doar când primesc salariul…şi pentru o zi se simt şi ei domni ca cei pe care îi invidiază că au… În rest viaţa lor e tristă şi grea..şi apăsătoare…

Pentru că ei nu cunosc alta ….nimeni nu le-a spus şi nici ei nu şi-au dorit… să afle…

Într-o zi am asitat la o scena şi un dialog care m-a făcut să mă văd în absurditatea cu care mă comportam cu cei din jurul meu, cu copiii mei, cu apropiaţii mei şi cu toţii oamenii..

…. ideea a fost că mi s-a dat să înţeleg ce absurd e să-i spui unui om, când se află în necaz, cât de netrebnic e

… ce nepotrivit e să-i spui: „Vezi ce ai păţit dacă nu ai trăit cu Dumnezeu?”. E la fel de absurd ca atunci când copilul cade în noroi şi se murdăreşte şi se loveşte şi e rănit şi vine la tine speriat iar tu îi spui: „Vezi ce-ai păţit, dacă nu mai ascultat? Păi, vede şi el, dar nu de asta a venit la tine…ci a venit ca tu să-l mângâi în durerea lui, să-l sprijini în teama lui, în necazul lui …

Abia atunci am văzut cât de departe de dragostea lui Hristos sunt…deşi mă împărtăşeam zilnic…. Atunci am înţeles că oamenii nu au nevoie să le spui că-s păcătoşi, că ei ştiu.. asta, ci au nevoie să le întinzi o mână…să-i iei chiar în spate şi să-i ajuţi şi să-i aştepţi să crească în înţelegerea cea duhovnicească şi în exersarea lucrării binelui.

„Să ieşi din papucii tăi şi să intri în papucii altcuiva, Să ieşi din viaţa ta tine şi să intri în a lor. Numai atunci vei avea empatie. …” îmi răsună în cap…

…acum înţeleg că nu-i destul să mă rog pentru semeni, că mai trebuie să fac ceva…să mă apropii de inima lor speriată, împietrită, rănită ………..
Am văzut oameni speriaţi de preot, de bisrerică, de post, de spovedanie…

….sărmanii, aşa li s-a spus…aşa au preluat…aşa au văzut pe ai lor făcând….

… dacă eu am avut şansa să primesc de mică chemarea Domnului şi să trăiesc între oamenii Bisericii a fost un mare dar…, dar ei, ei cei mulţi…nu au avut poate şansa mea, sau nu au ştiut sau n-au putut s-o primească şi s-o valorifice sau n-au vrut…
.

.. şi poate şi eu sunt vinovată pentru asta …pentru că n-am făcut tot ce am putut ca să-i ajut…şi de aceea îmi cer iertare de la toţi cei care suferă departe de Domnul…şi îi binecuvintez.

Dragilor

…am fost prea dură cu voi…v-am judecat…nu v-am înţeles…v-am dispreţuit…, dar acum, în slăbiciunea ce o trăiesc, vă înţeleg…..şi mă fac slujitorul vostru…vă matur cărarea ce duce la biserică şi vă mărturisesc că vă aştept…vă fac poftă „că bun e Doamne”

Să ieşi din tine, să te uiţi pe tine, să faci ceva doar de dragul celuilat, chiar dacă n-ai chef…am trăit şi văd că e cu adevărat e minunat …dar nu se poate fără ajutor divin.

Acum văd, simt, cred că noi oamenii nu putem nimic fără Dumnezeu…şi când ne depărtăm de El, prin dispreţul sau judecarea aproapelui, rămânem singuri în biologicul şi-n psihicul nostru, biete fiinţe flămânde şi însetate….
Rugaţi-vă pentru mine!

Mă rog şi eu Domnului să vă descopere în inimă mesajul ce am dorit să vi-l trimit acum.
Fiţi binecuvântaţi, dragilor! Fără voi aş fi fost un biet măgar încărcat cu saci de cărţi…..

Toate şi toţi au vremea lor. Vremea păgânilor

Dragilor

Îndrăznesc să spun cu Apostolul: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!” (II Cor 6,2) şi să vă reţin atenţia câtorva gânduri pe care doresc să vi le împărtăşesc:

Mare lucru e să ai atenţie la tine însuţi şi la ce se întâmplă în jur, căci toate „se leagă” şi ni se rânduieşte pentru mântuirea noastră. Iată doamne ne-a dat o vreme a vieţii pe acest pământ în care să alegem a o petrece cu El în pregătirea vieţuirii desăvârşite în cer. domnul ne respectă alegerile. Şi astăzi m-am cutremurat când am înţeles ce Dumneyeu avem, ce mare respect are El faţă de această plăpândă fiinţă numită om.

De multe ori mi se întâmplă să merg la biserică şi să-mi fugă mintea pe alte locuri, să se citească apostolul şi Evanghelia dar eu să nu aud sau să aud şi să uit sau să nu înţeleg. Şi am auzit zilele trecute în evanghelie expresia „vremea păgânilor” şi am făcut o conexiune: e o vreme în care păgânii îşi fac lucrarea şi apoi se duc, deci nu e veşnică lucrarea lor, e un timp, mai mare sau mai mic. că mă îngrozea gândul la pătimiri şi chinurile ce le-au suferit înaintaşii noştri mai ales în timpul prigoanei comuniste şi mă înfioram de frica chinurilor, dar atunci în acel moment am avut aşa o sclipire, o adiere de har care m-a încredinţat că nu e insuportabil chinul, că e pentru o vreme, că treceşi că El are cunoştinţă de asta, că e cu noi, dar şi păgânii au vremea lor.

Ei, bine asta a fost şi mi-am văzut de treabă mai departe, de programul zilnic. Dar astăzi am auzit din nou expresia „vremea păgânilor” şi cum eram în faţa icoanei Deisis m-am uitat la doamne şi m-am cutremurat de măreţul lui respect pentru libertatea omului, pentru alegerile Lui. Dacă cineva alege să lucreze răul, să fie fiară pentru semenul său, domnul îl lasă, ca nu ca să nu aibă niciun cuvânt de îndreptăţire că i-ar fi împiedicat cumva Domnul „să-şi trăiască viaţa” aşa cum a vrut.

Da, păgânii au o vreme, taie şi spânzură, aşa cum i-a tăiat pe sfinţii mucenici de azi, dar apoi pier.
Răul se ditruge prin el însuşi.

Da, dar totuşi putem zice, dar drepţii aceea de ce au suferit o aşa groaznică moarte. Şi mi-am amintit de un sfânt despre care se spunea că a fost mâncat de fiare şi cineva nu înţelegea de ce, pentru că era drept şi domnul i-a spus că pentruntru puţinele lui păcate, adică acele puţine păcate făcute au fostz spălate de o moarte ca aceea.

Dar pe de altă parte tot azi se spune de sfântul teodul fiul Sf Nil pustnicul, a fost răpit de barbari, de păgâni dar a fost eliberat, pentru curăţia lui, pentru dorul lui, pentru că dorea să facă o lucrare, o avea de dus până la capăt, aşa cum şi sf Modest…şi mă minunam ce conexiuni s-au făcut în câteva momente şi am gustat astfel din lucrarea Duhului Sfânt, dar numai la deschiderea noastră, la căutarea noastră, la străduinţa noastră, dorinţa noastră , alegerea noastră de a fi cu el, de A ne duce acolo unde e El, Biserica şi a fi trezi nu adormiţi…

Pentru că tre să plec urgent într-un loc, mă opresc aici
Dar vreau să ne punem la inimă că vremea vieţuirii aicvi e scurtă, că de alegerile noastre depinde ce vom primi.

Dar toată atenţia nostră s-o punem asupra lui hristos, nu asupra vremurilor păgânilor. Am primit un mesaj de rugăciune pentru că păgânii fac ravagii în Irak. Dar era plin de panică…şi

Dar nu asta trebuie să facem.. păgânii îşi fac lucrarea lor, dar noi s-o avem pe a noastră, rugăciunea neîncetată, atenţia, să fim cu domnul, ori de trăim , ori de murim. Asta e lucrarea mântuirii: moarte şi înviere. Nu vă temeţi, vremea păgânilor e limitată dar veşnicia e nelimitată. Depunde ce alegem şi cum alegem să ne consumăm vremea ce ni s-a dat nouă fiecaruia…

O zi binecuvântată!

Rugaţi-vă şi pt mine

Iata-ma si la televizor!

Dragilor

Am gasit, in sfarsit, filmuletul din martie 2014 cu prezentarea cartii Indraznesc sa traiesc sanatos la Antena 1 Sibiu: